Filehost - Fundamentele Psihologiei-Curs Sem II

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
Curs Blackboard sem. II, anul I Fac. de Sociologie-Psihologie
LECTIA 1 – REPREZENTAREA
În psihologie, termenul semnifică două realităţi: o realitate–proces şi o realitate–produs.

În primul caz (realitate–proces), reprezentarea este procesul psihic cognitiv de producere şi
reactualizare a imaginii obiectelor în absenţa lor. (Spre deosebire de percepţie care se produce şi
reflectă obiectele numai în prezenţa şi sub acţiunea directă a acestora).
În al doilea caz(realitate–produs), reprezentarea este imaginea sau modelul informaţional
intern actualizat al obiectelor, fenomenelor şi situaţiilor percepute anterior sau create (generate) de
imaginaţie.
Din punct de vedere genetic, reprezentarea mijlocită de memorie precede pe cea susţinută de
imaginaţie şi premisele ei le constituie
• efectele de urmă,
• imaginile consecutive,
• schema obiectului permanent,
Efectele de urmă constau în persistenţa, un anumit interval de timp (câteva zecimi sau sutimi
de secundă), a excitaţiei pe traseele nervoase, după încetarea acţiunii stimulilor specifici.
Imaginile consecutive sunt expresia efectelor de urmă în sfera recepţiei formelor sau
configuraţiilor. Cel mai pregnant, ele se manifestă în cadrul percepţiei vizuale. De exemplu, dacă ne
fixăm privirea asupra unei figuri (cerc alb pe fond negru) timp de 20-30 secunde, iar apoi ne-o
deplasăm fie pe perete, fie pe un ecran, vom constata că imaginea va continua să persiste, dar culorile
se vor inversa – cerc negru pe fond alb.
Mărimea figurii din imaginea consecutivă este invers proporţională cu distanţa dintre
observator şi suprafaţa pe care este ea proiectată.
Schema obiectului permanent este imaginea postperceptivă care determină comportamentul
de căutare a acestuia când dispare din câmpul vizual sau când este ascuns. (Ea începe să funcţioneze în
jurul vârstei de 8 luni).
Conţinutul imaginilor perceptive curente se stochează în memoria iconică de lungă durată, se
procesează, se selectează şi se integrează în modele informaţionale – reprezentări.
Activarea şi readucerea acestora în fluxul actual al conştiinţei se realizează în două moduri:
spontan, neintenţionat şi deliberat, intenţionat.
Reprezentarea marchează trecerea de la cunoaşterea directă, imediată la cunoaşterea mijlocită
(în absenţa obiectului) şi constituie prima formă a activităţii mentale autonome.
Ea face posibilă desfăşurarea operaţiilor cognitive – de analiză, comparare, clasificare etc.
asupra unui obiect, fenomen, eveniment etc. pe care le-am perceput anterior şi care în momentul dat
nu se mai află în faţa noastră, permiţând astfel, pe de o parte, să aprofundăm cunoaşterea lor, iar pe de
altă parte, să le folosim ca mijloace sau scopuri în planurile activităţilor viitoare.
După conţinutul informaţional, reprezentările generate de memorie şi derivate din percepţie se
leagă întotdeauna de obiecte reale şi au un caracter intuitiv; prin aceasta, ele se apropie de percepţie.
După mecanismele operatorii, însă, (tipul operaţiilor de prelucrare a informaţiilor şi criteriile de
selecţie-grupare), ele se îndepărtează de percepţie, apropiindu-se de gândire. Astfel, în reprezentare se
includ criterii de relevanţă şi comunalitate, care-i conferă valenţe cognitive superioare faţă de
percepţie: selectarea şi reţinerea însuşirilor semnificative şi comune.
În organizarea şi sistematizarea lor, reprezentările se ierarhizează pe două axe (coordonate):
calitatea epistemică a informaţiei procesate (reprezentări înalt relevante, care se apropie de noţiuni,
reprezentări mediu relevante şi reprezentări slab relevante şi gradul de generalitate (reprezentări
Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 1

individuale, reprezentări particulare sau de specie – exemplu, reprezentarea unui trandafir – şi reprezentări
generale sau de clasă – exemplu, reprezentarea unei flori, a unei figuri umane etc.).
Ca mecanism, sistemul reprezentărilor are la bază interacţiunea dintre analizatori şi
codificarea de tip figural şi lingvistic.
2. Proprietăţile reprezentărilor. În calitate de produse sau de entităţi cognitive ale

conştiinţei, reprezentările se caracterizează printr-o serie de proprietăţi, pe baza cărora, pe de o parte,
se determină valoarea lor informaţional-instrumentală, iar pe de altă parte, distincţia lor de percepţii şi
noţiuni. Cele mai importante proprietăţi sunt: a) schematismul; b) operativitatea; c) claritatea sau
intensitatea; d) stabilitatea; e) asociativitatea-combinativitatea; f) transferabilitatea.
a) Schematismul constă în faptul că reprezentarea elimină detaliile nesemnificative şi reţine
numai elementele şi însuşirile semnificative şi de ansamblu ale obiectului, schema lui (exemplu,
forma, mărimea, raporturi spaţiale, culoarea, mirosul, gustul etc.).
b) Operativitatea constă în aceea că reprezentările pot fi supuse unor transformări de
comprimare, re-poziţionare, re-construcţie, grupare, seriere, rotaţie etc. Sistemul de reprezentări în
ansamblul său include scheme operatorii, alcătuite din: operanzi (elementul ce urmează a fi
transformat), operatori (instrumentul cu care se efectuează transformarea) şi condiţii logice (când şi
cum trebuie să fie efectuată transformarea).
c) Claritatea sau intensitatea exprimă gradul de pregnanţă al imaginii în conştiinţă, prin care
se detaşează şi se individualizează obiectul sau prototipul (reprezentantul unei clase).
În raport cu imaginile perceptive, imaginile–reprezentări au o intensitate mai scăzută, sunt mai
palide. Dar, în cadrul lor, se pot, totuşi, distinge trei grade de intensitate: înalt (reprezentări intense,
foarte clare), mediu (reprezentări de intensitate moderată) şi scăzut (reprezentări slabe, şterse).
Vivacitatea sau claritatea reprezentărilor depinde şi de particularităţile individuale şi tipologice ale
subiecţilor, variind de la o persoană la alta.
d) Stabilitatea se referă la durata menţinerii în câmpul de maximă claritate al conştiinţei a
unei reprezentări. În general, această durată este scurtă, reprezentările fiind relativ instabile, dar ca şi
în cazul intensităţii, există variaţii semnificative. În primul rând, durata unei reprezentări depinde de
gradul de familiaritate şi de semnificaţia obiectului (durate mai mari în cazul obiectelor familiare şi
semnificative şi durate mai mici, în cazul obiectelor nefamiliare şi nesemnificative). În al doilea
rând, stabilitatea reprezentărilor este condiţionată şi de tipul de personalitate: la persoanele inerte ea
este mai mare, la persoanele mobile este mai scăzută: la persoanele aparţinând tipului artistic,
stabilitatea reprezentărilor este semnificativ mai mare decât la persoanele aparţinând tipului reflexiv.
e) Asociativitatea–combinativitatea este acea proprietate care face ca două sau mai multe
reprezentări individuale să se articuleze într-o imagine configuraţională mai complexă cu altă identitate
şi funcţie referenţială (designativă). Acest proces se desfăşoară atât după legile mai simple ale asociaţiei
(asemănare, contrast, contignuitate spaţio-temporară), cât şi după legile mai complexe ale structurii
(integralitatea bunei forme) sau după anumite convenţii.
f) Transferabilitatea este proprietatea reprezentărilor de a putea fi obiectivate, exteriorizate
(prin intermediul unor suporturi lingvistice sau grafice (desene, scheme) şi comunicate altor
persoane. În relaţionarea şi comunicarea cotidiană facem permanent schimburi de reprezentări
(impresii), îmbogăţindu-ne reciproc repertoriul reprezentaţional.
3. Clasificarea reprezentărilor. Sistemul de reprezentări al omului adult este extrem de

întins ca volum, şi eterogen, ca structură internă. De aceea, îi putem aplica operaţia de clasificare, în
scopul evidenţierii modului şi logicii de ordonare-grupare a entităţilor componente.
Criteriile de clasificare pot fi diverse şi numeroase. Cele mai utilizate în prezent sunt
următoarele: 1) modalitatea senzorială căreia îi aparţine experienţa perceptivă pe baza căreia se
formează reprezentările; 2) tipul de activitate în cadrul căreia se elaborează şi se utilizează
reprezentările; 3) gradul de generalitate; 4) gradul de abstractizare; 5) planul de realizare.

a) După criteriul (1), se disting: reprezentări vizuale, reprezentări auditive, reprezentări tactile,
reprezentări kinestezice (ideomotorii), reprezentări olfactive, reprezentări gustative. Reprezentările
vizuale ocupă o poziţie centrală, integratoare, toate celelalte modalităţi gravitând în jurul lor şi
dobândind nota vizualităţii. La nevăzătorii congenitali, acest rol este preluat de reprezentările tactil-
kinestezice.
b) După criteriul (2), se delimitează: reprezentări literare, reprezentări picturale, reprezentări
muzicale, reprezentări mecano-tehnice, reprezentări geografice, reprezentări geometrice, reprezentări
anatomice etc. În cadrul tuturor ştiinţelor empirice şi artelor se constituie şi funcţionează un sistem
adecvat de reprezentări, care se înscriu ca treaptă importantă în cunoaşterea şi înţelegerea specificului
fenomenelor de care se ocupă.
c) După criteriul (3), diferenţiem: reprezentări individuale, reprezentări particulare şi reprezentări generale
(acest criteriu se aplică şi în clasificarea noţiunilor).
d) După criteriul (4), distingem: reprezentări cu grad ridicat de abstractizare, reprezentări cu
grad mediu de abstractizare şi reprezentări cu grad scăzut de abstractizare.
e) După criteriul (5), delimităm: reprezentări interne, care se realizează şi cu care operăm în
minte şi reprezentări externe, care se realizează şi cu care operăm în plan extern (exemplu, harta unui
relief, schema de repartizare a persoanelor într-un hotel, organigrama unei instituţii).
LECTIA 2 - GÂNDIREA: CARACTERIZARE GENERALĂ
1. Coordonatele de definiţie ale gândirii. Termenul de gândire este insuficient delimitat din
punct de vedere semantic. El a fost preluat de psihologie din filosofie şi logică şi utilizat pentru a
desemna o diversitate de forme ale activităţii mentale (intelective), precum: operarea cu noţiuni
(concepte), operarea cu abstracţiuni, operarea cu judecăţi şi raţionamente, rezolvarea de probleme,
înţelegerea, explicaţia etc.
Apoi, când s-a trecut la studiul ei experimental-concret, s-a constatat că prezintă variaţii semnificativ:
a) în plan individual, în raport cu diferite tipuri de sarcini şi situaţii; b) în plan interindividual, în
raport cu una şi aceeaşi sarcină (situaţie); c) în plan ontogenetic, în raport cu diferite perioade de
vârstă şi stadii evolutive ale individului; d) în plan istoric, în raport cu diferite epoci istorice.
Aceasta îngreunează sau face imposibilă formularea unei definiţii riguroase, acoperitoare şi
unanim acceptabile. Diferiţi autori dau formulări diferite, în funcţie de accentul pe care îl pun pe o
latură sau alta a fenomenului.
Pentru a nu cădea în capcana unor absolutizări unilaterale, se impune să avem în atenţie,
în mod permanent, următoarele coordonate principale: 1) coordonata interacţiunii reflectorii
subiect-obiect (lumea externă); 2) coordonata informaţional-negentropică; 3) coordonata
acţională; 4) coordonata genetică; 5) coordonata sistemică.
Fiecare din aceste coordonate ne permite să evidenţiem şi să desprindem anumite determinaţii
esenţiale care, corelate, pot aproxima extraordinara complexitate a gândirii.
1. Potrivit coordonatei (1), gândirea se constituie şi se realizează în cadrul şi pe baza
interacţiunii unui subiect concret cu lumea externă. Astfel, ea poate fi definită, ca reflectare
subiectivă internă, ideală, mijlocită, generalizată şi abstractă, în forma noţiunilor, judecăţilor,
raţionamentelor, a proprietăţilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi fenomenelor externe şi
a relaţiilor legice dintre acestea.
Să explicăm:
– Reflectare subiectivă internă – înseamnă că gândirea ca proces psihic viu nu poate exista
decât în capul unui individ concret, iar nivelul şi dinamica ei depind întotdeauna de caracteristicile
organizării lui interne, de motivele şi scopurile lui;

– Reflectare ideală înseamnă caracterul nonsubstanţial, nonmaterial (în sens fizical) al
entităţilor care alcătuiesc conţinutul reflectoriu al gândirii – noţiuni, judecăţi, modele teoretice etc.;
– Reflectare mijlocită înseamnă că datele şi „materialul” cu care operează gândirea nu sunt
extrase de ex. în mod direct din obiect, ci îi sunt furnizate de senzaţii, percepţii, reprezentări,
memoria de lungă durată. De aceea spunem că la nivelul gândirii avem de-a face cu o procesare
secundară a informaţiilor, spre deosebire de nivelul senzorial unde se realizează procesarea
primară;
– Reflectare generalizată, înseamnă că gândirea, spre deosebire de percepţie, tinde să
reunească şi să integreze în constructe unitare caracteristicile şi trăsăturile comune mai multor cazuri
individuale şi să subordoneze fiecare caz individual unei anumite clase sau categorii;
– Reflectare abstractă înseamnă că gândirea, pornind de la anumite date intuitiv-concrete,
ajunge să elaboreze constructe cognitive detaşate de orice suport obiectual real şi să opereze cu ele
într-o manieră coerentă şi finalistă (noţiuni abstracte, teorii logic-formale).
2. Coordonata informaţional-negentropică ne permite să definim şi să înţelegem mai

corect natura şi rolul instrumental-adaptativ al gândirii. În lumina ei, gândirea trebuie raportată şi
definită nu ca substanţă sau energie, ci ca informaţie. Ea este cea mai înaltă modalitate de realizare şi
funcţionare a informaţiei la nivelul creierului uman. În calitate de informaţie, gândirea nu poate fi
observată şi percepută din afară în mod direct, nu posedă proprietăţi sensibile ca obiectele şi
fenomenele externe pe care le reflectă. Prezenţa ei ni se dezvăluie indirect, prin efectele reglatorii
(optimizatoare) pe care le produce în sfera relaţionării subiectului cu situaţiile problematice de
diferite tipuri şi grade de complexitate – dificultate. Cu cât un subiect dispune de o gândire mai
dezvoltată, cu atât el devine mai eficient în găsirea soluţiilor optime la sarcinile şi problemele care i
se pun în faţă, şi invers.
Funcţia negentropică a gândirii constă în valorificarea optimă a informaţiilor curente sau a
celor stocate prin integrarea şi utilizarea lor adecvată în desfăşurarea comportamentului şi activităţii.
3. Coordonata acţională ne arată că baza obiectivă şi punctul de pornire în constituirea

schemelor operatorii interne ale gândirii le reprezintă acţiunile directe, în plan extern, ale copilului
cu obiectele şi lucrurile din jur. Asemenea acţiuni precum sortarea, gruparea, compararea-măsurarea,
dezmembrarea (descompunerea), compunerea (asamblarea), construcţia etc., pe măsura repetării şi
perfecţionării, se interiorizează şi se transformă în acţiuni mintale ce se vor articula în ceea ce
numim „scheme operatorii” ale gândirii.
4. Coordonata genetică ne obligă să privim gândirea nu ca o structură imanentă (înnăscută)

şi imuabilă, ci ca pe o realitate evolutivă, ale cărei conţinuturi şi scheme operatorii se formează şi se
dezvoltă stadial în ontogeneză. Mecanismul formării şi dezvoltării ei îl reprezintă interacţiunea
continuă a individului cu multitudinea şi diversitatea situaţiilor problematice externe prin
intermediul limbajului (cuvântului). Dimensiunea evolutivă a gândirii se realizează nu numai în plan
ontogenetic individual, ci şi în plan istoric. Esenţial pentru realizarea acestei dimensiuni este procesul
învăţării, însuşirea şi interiorizarea de către indivizi a sistemelor de cunoştinţe, procedee şi metode de
prelucrare şi valorificare a informaţiilor.
5. Coordonata sistemică reclamă ca gândirea să fie privită şi abordată nu ca un simplu

conglomerat de elemente (noţiuni, cunoştinţe, operatorii) în sine independente, ci ca un ansamblu
sistemic unitar şi integrat, de un înalt grad de complexitate.
În cursul cercetărilor concrete şi al analizelor calitative accentul trebuie pus pe relaţia şi
interacţiunea dintre diferitele componente particulare.

LECTIA 3 - GÂNDIREA: STRUCTURA DE CONŢINUT
Gândirea este o procesare secundară a informaţiei despre realitatea externă, bazată pe criterii
de esenţialitate şi generalitate, calitativ superioară procesării primare realizate la nivel senzorial–
peprceptiv.
Rezultatul acestei procesări se obiectivează (codifică) prin intermediul limbajului în forma:
noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor, reţelelor, scenariilor, „pălăriilor gânditoare”. Toate aceste
entităţi formează structura de conţinut a gândirii.
1. Noţiunea este un model informaţional care cuprinde însuşiri semnificative, esenţiale,

necesare şi comune ale obiectelor şi fenomenelor reale sau imaginare. Ea nu este un dat aprioric, ci
produsul unui proces evolutiv în ontogeneză. Individualizarea funcţională a gândirii începe odată cu
structurarea şi stabilizarea conţinuturilor de tip noţional, în jurul vârstei de 3-4 ani. Până să ajungă la
stadiul noţional propriu-zis, intelectul copilului trebuie să parcurgă o serie de etape intermediare şi
anume: etapa prenoţională (domină în mod absolut imaginile perceptive); etapa complexelor
noţionale (în modelul informaţional se includ laolaltă, pe baza unei însuşiri singulare obiecte calitativ
diferite); etapa pseudonoţională (sfera modelului informaţional este redusă la un singur obiect);
etapa noţională empirică (modelul informaţional este rodul doar al învăţării spontane, al decantării
experienţei cognitive proprii a copilului); etapa noţională ştiinţifică (în modelul informaţional se
includ însuşiri cu adevărat esenţiale şi necesare).
În structura de conţinut a gândirii adulte delimităm mai multe tipuri de noţiuni. Astfel, după
gradul de esenţialitate al însuşirilor încorporate, avem: a) noţiunile empirice care includ şi însuşiri
nesemnificative, neesenţiale şi b) noţiuni ştiinţifice, care cuprind doar însuşiri esenţiale; după gradul
de generalitate, se disting: a) noţiuni individuale (includ însuşiri definitorii ale unui singur obiect);
b) noţiuni particulare (includ însuşiri semnificative/ esenţiale comune unui grup limitat de obiecte
asemănătoare, fenomene, exemplu: „măr”, „câine”, „automobil”, „şifonier” etc.); c) noţiuni generale
(includ însuşiri semnificative/esenţiale comune unor clase mari de obiecte fenomene, exemplu:
„plantă”, „animal”); d) categorii (includ însuşiri semnificative/esenţiale ale unor clase de clase,
exemplu: „fiinţă”, „lucru”, „materie”, „existenţă”); după relaţia cu obiectul, delimităm: a) noţiuni
concrete (reflectă obiecte nemijlocit perceptibile); b) noţiuni abstracte (reflectă însuşiri detaşate de
contextul lor obiectual-sensibil: „bunătate”, „înţelepciune”, „dezvoltare”, „contradicţie” etc. sau
reprezintă „constructe formale pure” – cum sunt conceptele utilizate în matematică, logică, filosofie).
În cadrul gândirii, noţiunile se grupează şi se organizează ierarhic într-un edificiu sistemic
numit piramidă noţională orientată cu vârful în sus: la bază se ordonează noţiunile individuale şi
spre vârf se dispun succesiv noţiunile cu grade de generalitate din ce în ce mai mari. Reţinem că,
luată în sine, o noţiune nu este nici adevărată, nici falsă. Conţinutul noţiunilor se dezvăluie prin
intermediul definiţiilor.
2. Judecata este un model informaţional mai complex care se obţine prin stabilirea unor
raporturi şi coeziuni logico-semantice definite între două sau mai multe noţiuni. Din punct de vedere
cognitiv, ea are o valoare superioară celei a noţiunii, reflectând realitatea mai complet, în mod
dinamic şi relaţional.
Ea afirmă sau neagă ceva despre altceva, supunându-se astfel criteriului adevărului. Spunem
că o judecată este adevărată, dacă ceea ce afirmă sau neagă ea corespunde realităţii şi este falsă dacă
ceea ce afirmă sau neagă ea nu corespunde realităţii. În conţinutul gândirii intră o mare diversitate de
judecăţi cu referenţialitate diferită: judecăţi de existenţă, judecăţi de valoare, judecăţi particulare,
judecăţi universale, judecăţi afirmative, judecăţi negative.

3. Raţionamentul este al treilea nivel de integrare a conţinutului informaţional al gândirii,
devenind un construct multisecvenţial discursiv. Încadrarea raţionamentului în structura de conţinut a
gândirii este justificată de faptul că, pe de o parte, furnizează un adevăr nou sau relativ nou despre
referenţial, iar pe de altă parte, determină o atitudine epistemică de rang superior a subiectului faţă de
realitate.
Structura raţionamentului se realizează prin articularea într-o schemă unitară a judecăţilor,
după principiul subordonării (deductiv), principiul supraordonării (inductiv) şi principiul
similitudinii (analogic).
4. Reţelele informaţionale (semantice) sunt structuri conceptuale concepte, ramificate,

constituite pe baza relaţiei de subordonare-incluziune, în funcţie de gradul de generalitate. Grafic, se
reprezintă în forma grafurilor-arbore, în cadrul cărora se evidenţiază nodurile (care corespund
conceptelor sau claselor) şi arcurile (care desemnează relaţiile dintre concepte şi atributele acestora).
Fiecare nod include numai proprietăţi ce aparţin şi definesc conceptul (exemplu, nodul corespunzător
conceptului „animal” include atributele: are înveliş cutanat, are sensibilitate, are sânge, se poate
deplasa; nodul corespunzător conceptului mamifer include atributul: naşte puii vii şi-i hrăneşte cu
lapte. Conceptele de la nodurile inferioare preiau atributele conceptului supraordonat imediat
superior.
Nu toate legăturile au o forţă egală, unele vecinătăţi fiind mai familiare decât altele (exemplu,
aserţiunea „câinele nu este o pasăre”
este mai familiară decât aserţiunea „câinele nu este o piatră”).
5. Scenariile cognitive reflectă succesiuni de evenimente (acţiuni) specifice unui anumit

context, care ghidează comportamentele finaliste ale oamenilor (exemplu: „a merge la şcoală”, „a
merge la magazin”, „a merge la policlinică”, „a merge la restaurant” etc.).
În asemenea situaţii, tabloul comportamental se compune dintr-o serie de „scene”, care se
succed după o logică prestabilită. De exemplu, „a merge la restaurant” include următoarele secvenţe:
1) intrarea în restaurant (clientul intră: el priveşte în jur, decide unde va sta, merge şi se aşează la
masă); 2) comanda (clientul consultă meniul, alege felurile de mâncare, dă comanda, ospătarul
solicită cele comandate la bucătărie, bucătarul pregăteşte cele ce i-au fost comandate); 3) servirea
mesei (ospătarul duce mâncarea clientului, clientul mănâncă); 4) plecarea clientului (clientul cere să i
se facă nota de plată, ospătarul întocmeşte nota şi o dă clientului, clientul achită nota, clientul
părăseşte restaurantul).
6. „Pălăriile gânditoare” (thinking hats) reprezintă un model al organizării conţinuturilor

informaţionale ale gândirii în funcţie de semnificaţia instrumentală a lor. Modelul a fost propus de De
Bono (1984) şi se foloseşte ca instrument de instruire. El cuprinde şase componente sau „pălării” şi
anume: 1) pălăria albă (are de-a face cu date şi informaţii: ce informaţii deţinem? ce informaţii lipsesc?
ce informaţii dorim să deţinem? cum vom obţine informaţiile?); 2) pălăria roşie (se referă la emoţiile,
sentimentele care însoţesc intuiţiile şi ideile, ea dă posibilitatea omului să se exprime, chiar dacă el nu
poate explica sau preciza motivele, ea se află în spatele intuiţilor sale: simt o temere în legătură cu această
problemă; sentimentul meu este că nu va merge); 3) pălăria neagră (se leagă de prudenţă, raţiune,
analiză critică: fereşte de greşeli, de dificultăţi, pericole, ilegalităţi etc.); 4) pălăria galbenă (asigură
optimismul, interpretarea favorabilă, pozitivă a lucrurilor, fezabilitatea, beneficiul); 5) pălăria verde
(asigură gândirea creativă, ideile noi, alternativele adiţionale, sugestiile valoroase, chiar dacă nu se vor
finaliza); 6) pălăria albastră (asigură concluziile, deciziile, paşii următori ce trebuie făcuţi în gândire,
comentariile asupra demersurilor întreprinse până la momentul dat; permite gândirii să gândească despre
sine).

LECTIA 4 - GÂNDIREA: STRUCTURA OPERATORIE
1. Ce este structura operatorie a gândirii? Organizarea internă a gândirii nu poate fi redusă

doar la componenta informaţională de conţinut. Numai prin aceasta, nu s-ar putea realiza funcţia
cognitivă activă a gândirii. Pentru ca această funcţie să se realizeze efectiv, este necesar ca elementele
de conţinut să fie puse în mişcare, relaţionate în diferite moduri, supuse anumitor transformări, în
concordanţă cu scopul urmărit. Un asemenea rol revine laturii sau structurii operatorii. Aceasta se
defineşte ca mod de conectare şi interacţiune a mulţimii transformărilor ce se efectuează asupra
conţinuturilor informaţionale, în vederea rezolvării sarcinilor teoretice şi practice care stau în faţa
omului.
Astfel, sub aspect operator, gândirea poate fi definită ca un sistem ordonat la operaţii de
prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării
şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile.
2. Ce este operaţia? În accepţiunea teoriei generale a reglării (autoreglării, operaţia este o

transformare (T) aplicată unei situaţii sau „operant” (O), în vederea aducerii ei într-o stare finală
dorită (E).
Transformarea poate îmbrăca forme diferite: transformare cantitativă (augmentare-
diminuare, multiplicare-comprimare), transformare calitativă (substituţie modală, convertirea
informaţiei senzoriale în informaţie conceptuală, transformarea informaţiilor primare în programe
acţionale etc.); transformare relaţională (de ordin, de merit, de mărime, de poziţie etc.).
Operaţiile gândirii se realizează în plan mental intern şi au un caracter ideal, formal (non-
substanţial). Ele se caracterizează prin următoarele proprietăţi: reversibilitatea, reflexivitatea,
simetria, asociativitatea, tranzitivitatea.
Reversibilitatea este esenţială şi definitorie pentru o operaţie propriu-zisă a gândirii. Ea
constă în capacitatea subiectului de a efectua în minte o transformare inversă, care să readucă situaţia
din starea finală în starea iniţială.
Avem, aşadar, de a face cu două transformări: una directă ( oo) care constă în trecerea situaţiei
iniţiale Oo, într-o oarecare stare finală – Ox – şi alta inversă, opusă oo, care permite revenirea pe plan
mintal la starea iniţială.
Reflexivitatea este o transformare identică, de raportare a unui obiect la el însuşi: A = A
(conservă identitatea obiectului).
Simetria exprimă posibilitatea de permutabilitate a termenilor în interiorul unei egalităţi fără
a-i modifica valoarea: A = B B = A.
Asociativitatea face posibilă modificarea modului de grupare a transformărilor fără a
influenţa rezultatul final: A + (B + C) = (A + B) + C;
A (B  C) = B  (A  C).
Tranzitivitatea exprimă posibilitatea deducerii unei egalităţi pe baza altei egalităţi în care sunt
incluşi termenii: A = B şi B = C A = C.
După conţinutul pe care-l transformă, operaţiile şi grupările lor se împart în două clase:
concrete şi formale.
Cele concrete se aplică realităţii sensibile sau imaginilor obiectuale şi constau în: clasificări,
serieri, corespondenţe, descompuneri, asamblări etc.
Cele formale se aplică realităţii simbolic-abstracte-mulţimi de simboluri, concepte abstracte.
3. Operaţiile fundamentale ale gândirii. În structura gândirii intră două tipuri de operaţii –
fundamentale şi particulare. Fundamentală este considerată acea operaţie care se utilizează în
abordarea oricărui tip de sarcină sau situaţie. Particulară este operaţia care se aplică în cadrul unor
domenii circumscrise ale cunoaşterii – matematică, fizică, chimie, biologie, ştiinţe sociale etc.

Operaţiile fundamentale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea şi generalizarea.
Analiza este operaţia de disociere şi descompunere în plan mintal intern a unui „întreg”
(construct informaţional), în părţi şi elemente în scopul cunoaşterii structurii sale şi stabilirii importanţei
fiecărei părţi sau element. Părţile se compară între ele după criterii de esenţialitate şi valoare,
realizându-se o cunoaştere în profunzime (intensiune) a obiectului.
Sinteza este corelativă analizei şi îi succede în mod logic, necesar; ea constă în re-compunerea, re-
constituirea pe plan mintal a „obiectului” descompus anterior prin analiză. Din punct de
vedere cognitiv, „întregul” obţinut în urma sintezei este calitativ diferit de cel iniţial de la
care a pornit analiza. Respectiv, el va apărea în conştiinţa noastră mult mai bogat în
determinaţii semnificative decât cel anterior analizei.
Sinteza include transformări de ordonare, grupare, clasificare, comprimare, sistematizare.
Produsul sintezei poate deveni mai departe obiect al analizei, obţinându-se spirala cognitivă
analiză prin sinteză, care stă la baza trecerii procesului cunoaşterii de la fenomen la esenţă, de la
accidental, întâmplător la necesar, legic.
Abstractizarea este operaţia mentală de departajare, de detaşare, de extragere şi de reţinere
selectivă a anumitor aspecte, însuşiri şi de eliminare-ignorare a altora. Rezultatul ei este un construct
informaţional desprins de substratul şi contextul său obiectual-sensibil. Ea este mediată de analiză,
care-i pune la dispoziţie materia primă.
Generalizarea constă în extinderea unei relaţii sau set de însuşiri înregistrate la un anumit
număr de cazuri sau situaţii individuale asupra tuturor cazurilor şi situaţiilor de acelaşi fel. Schema pe
care se bazează este următoarea: însuşirile a, b, c, d, ese întâlnesc la obiectele O1, O2,
O3…,On; aceste obiecte se reunesc în clasa K; prin generalizare, toate obiectele posibile care posedă
însuşirile a, b, c, d, e se vor subordona sau se vor include în clasa K.
Prin generalizare, gândirea depăşeşte limitele datului senzorial imediat, prin excelenţă
individual şi circumscris hic et nunc şi ajunge la categorial, universal.
LECTIA 5 - GÂNDIREA: MODALITĂŢI OPERATORII ALE GÂNDIRII
1. Gândirea algoritmică. Prin gândire algoritmică înţelegem acea modalitate operatorie, în

cadrul căreia ordinea şi succesiunea transformărilor sunt strict determinate şi respectarea lor
obligatorie. Algoritmul este un ansamblu de operanzi (date, probleme), operatori (care efectuează
transformarea) şi condiţii logice (care stabilesc ordinea aplicării operatorilor) a cărui aplicare duce în
mod necesar la obţinerea rezultatului dorit.
După destinaţia funcţională, algoritmii sunt de diferite tipuri: algoritmi de clasificare,
algoritmi de descompunere (dezmembrare, demontare), algoritmi de formare a reflexelor
condiţionate etc.
După structură, algoritmii sunt simpli, în care avem de-a face cu succesiunea unor operatori
de acelaşi gen, fără alte condiţii suplimentare (exemplu, algoritmul adunării unui şir de numere) şi
complecşi, în care există operatori diferiţi (de adunare, de scădere, de înmulţire, de împărţire etc.) şi
condiţii logice care se cer verificate şi respectate în cursul aplicării operatorilor (exemplu, algoritmul
de rezolvare a unor exerciţii complexe de aritmetică:
(5 * 4) – 10 * 2 = ?; (20 * 5) + 6 – 2 = ? etc.
Algoritmul posedă următoarele proprietăţi: determinarea, generalitatea şi finalitatea.
Determinarea presupune ca structura logică a algoritmului să fie riguros coerentă, fiecare
transformare avându-şi locul său precis în cadrul succesiunii generale, astfel încât pasul actual să
pregătească şi să activeze pasul următor, iar fiecare verigă odată executată să asigure apropierea
necesară de rezultat.

Generalitatea reclamă ca un algoritm să servească la abordarea şi rezolvarea unei clase cât
mai mari de probleme.
Finalitatea exprimă legătura necesară şi stabilă dintre algoritm şi rezultat: aplicarea oricărui
algoritm trebuie să asigure obţinerea rezultatului adecvat, optim.
Operativitatea algoritmică se elaborează şi se consolidează în raport cu problemele bine
definite, pentru care se pot stabili dinainte elementele, datele şi condiţiile necesare pentru a fi
rezolvate. Asemenea probleme există atât în cadrul activităţii practice (industriale, economice), cât şi
în cunoaşterea ştiinţifică (matematică, mecanică, fizică, chimie, biologic). Ea permite obţinerea unor
performanţe înalte cu consum redus de energie, efort şi timp.
2. Gândirea euristică. Sensul primar al termenului „euristică” este legat de căutare, de

explorare, de găsire şi formulare a unor principii cu valoare orientativă generală. În prezent, în
psihologie, el se asociază cu activitatea de invenţie, de creaţie, de găsire independentă de către subiect
a unei soluţii cel puţin satisfăcătoare într-o situaţie nouă sau cu un grad înalt de nedeterminare.
Spre deosebire de algoritm, euristica este o structură obligatorie în care ordinea şi succesiunea
transformărilor nu sunt strict determinate şi date dinainte, iar aplicarea ei nu duce în mod necesar la
obţinerea rezultatului sau soluţiei. (Legătura posibilă sau probabilă).
Situaţia problematică cea mai cunoscută în care se evidenţiază specificul şi necesitatea
operativităţii (gândirii) euristice este jocul de şah, iar în cadrul activităţilor sociale – sarcinile de
invenţie, creaţie, gestionare optimă a fenomenelor şi proceselor aleatorii din natură şi societate.
Gândirea euristică este, aşadar, prin excelenţă exploratoare, inovatoare şi creatoare şi prezenţa
ei este solicitată şi stimulată progresiv în cursul evoluţiei istorice a omului de creşterea continuă a
complexităţii şi diversităţii situaţiilor existenţiale. Nu întâmplător 80% din numărul total al savanţilor,
inventatorilor şi creatorilor de la începutul istoriei omenirii s-au înregistrat în secolul XX (deci, şi în
prezent).
3. Gândirea convergentă este acea structură operatorie care acţionează în direcţia reducerii
diversităţii la unitate, a eterogenităţii la omogenitate. Ea porneşte de la o situaţie cu un număr mare de
elemente şi ajunge la una cu un număr minim de elemente. Se poate evalua după indicatori precum:
a) capacitatea de a atribui denumiri adecvate unor imagini (după formă, culoare, mărime) şi unor
clase; b) capacitatea de a releva noţiunile corelative (exemplu: mănuşa este pentru mână ceea ce
pălăria este pentru …); capacitatea de a comprima într-un număr mic de unităţi semantice o serie
întinsă de cuvinte sau imagini; d) descoperirea şi restabilirea ordinii logice într-o mulţime de cuvinte,
imagini sau obiecte; e) capacitatea de a formula concepte formale; f) capacitatea de predicţie,
formularea unor concluzii perfect determinate, pornind de la o informaţie dată; g) capacitatea de a da
aprecieri care implică relaţionarea mai multor indicatori (precizie, calitate, concordanţă,
compatibilitate).
Operativitatea convergentă este eminamente reproductivă, conservatoare, redând într-o altă
formă ceea ce exista în datele iniţiale.
4. Gândirea divergentă este acea structură operatorie care acţionează în direcţia

diversificării, detalierii, generării noului. Ea se evaluează pe baza indicatorilor la rezolvarea unor
situaţii şi sarcini de genul: a) găsirea rapidă şi enumerarea într-un timp limitat a cât mai multor
cuvinte care să corespundă unei anumite condiţii; b) relevarea a cât mai multor utilizări ale diferitelor
obiecte; c) gruparea obiectelor sau imaginilor după mai multe proprietăţi diferite (formă, culoare,
mărime etc.); d) sesizarea şi operarea cu relaţii; e) formularea a cât mai multor ipoteze în legătură cu
modul de producere şi deznodământul unor fenomene, evenimente etc.; f) formularea unui număr cât
mai mare de propoziţii despre un obiect, un fenomen; g) formularea cât mai multor propoziţii, în care
să se găsească cele două-trei cuvinte date iniţial.

LECTIA 6 - GÂNDIREA: TIPURI DE SOLICITĂRI (SARCINI) ÎN CARE SE
MANIFESTĂ ŞI SE DEZVOLTĂ EA
1. Formarea de concepte, descoperirea şi formularea de legi şi principii generale. O

primă mare categorie de sarcini care reclamă gândirea sunt cele de generalizare-categorizare, de
trecere de la individual, accidental la universal, esenţial, de evidenţiere şi formulare a legilor.
Rezolvarea acestor sarcini presupune activarea şi dezvoltarea schemelor operatorii de procesare
inductivă.
a) Formarea de concepte constă în: a) observarea şi compararea obiectelor şi cazurilor
individuale; b) relevarea însuşirilor comune; c) relevarea, selectarea şi delimitarea însuşirilor comune
semnificative, esenţiale de cele nesemnificative, accidentale; d) reunirea într-un model informaţional
unitar codificat verbal a însuşirilor comune şi semnificative sau esenţiale; e) extinderea acestui model
asupra tuturor obiectelor sau cazurilor individuale asemănătoare celor iniţiale (observate direct).
Orice concept, fie el empiric sau ştiinţific, din punct de vedere psihologic, este produsul unei
activităţi mentale sistematice şi orientate din afară sau din interior prin scopuri, instrucţiuni şi
verificări (testări). Altfel spus, conceptul nu este o simplă suprapunere asociativă a imaginilor
perceptive sau a imaginilor-reprezentări, ci rezultatul unor prelucrări şi integrări emergente selective
a conţinuturilor acestora. Un concept se consideră format şi însuşit, numai atunci când el este folosit
corect de subiect în rezolvarea diferitelor sarcini care vizează realitatea pe care o desemnează.
b) Descoperirea şi formularea legilor şi principiilor se realizează pe baza aceleiaşi scheme
de procesare inductivă a informaţiei ca şi formarea conceptelor, pornindu-se tot de la observarea
situaţiilor individuale. O lege sau un principiu reflectă regularitatea, repetabilitatea şi invariantul în
dinamica interacţiunilor şi condiţionărilor reciproce ale diferitelor variabile (fenomene, procese,
evenimente). Aceste atribute se evidenţiază şi se reţin treptat, pe măsura extinderii sferei observaţiei
asupra unui număr tot mai mare de situaţii individuale.
De exemplu, pentru a se ajunge la formularea legii dilatării corpurilor, a fost necesar să se
constate şi să se reţină influenţa creşterii temperaturii asupra diferitelor categorii de corpuri.
Legăturile pe care le exprimă legile şi principiile sunt de mai multe feluri: cauzale, filiale sau
genetice, funcţionale, de compunere sau de structură etc. După trăinicia şi constanţa legăturilor,
legile se împart în dinamice (exprimă legături necesare şi constante – exemplu, legea gravitaţiei
universale) şi statistice (exprimă legături influenţate de factorul întâmplare).
În fine, după sfera de aplicabilitate, delimităm legi generale (universale) şi legi particulare.
2. Rezolvarea de probleme. „Problema” sau „situaţia problematică” reprezintă stimulul

autentic al oricărui proces veritabil de gândire. Înseşi apariţia şi dezvoltarea în plan istoric
(filogenetic) şi individual (ontogenetic) a acestui proces cognitiv au fost determinate şi susţinute de
complexitatea şi dificultăţile crescânde ale adaptării la mediu şi ale satisfacerii stărilor de necesitate.
În definirea problemei trebuie luate în considerare două aspecte: unul obiectiv şi altul
relaţional. Primul se referă la o situaţie externă în sine caracterizată printr-un anumit grad de
nedeterminare, constând în existenţa unor lacune (omisiuni), a unor inadvertenţe, a unor inversiuni,
a unor contradicţii, a unor dezordini.
Aspectul relaţional se referă la confruntarea situaţiei externe cu subiectul concret şi ne arată că
situaţia respectivă este cu adevărat o problemă, dacă subiectul nu dispune de o soluţie corectă
dinainte dată, el trebuind s-o găsească pe loc, prin efort propriu.
Rezolvarea problemelor are un caracter procesual, etapizat. Pe baza cercetărilor experimentale
riguroase au fost stabilite următoarele etape principale:
a) perceperea; b) formarea reprezentării interne; c) identificarea; d) alegerea metodei; e)
aplicarea metodei; f) verificarea rezultatului.

a) Perceperea se realizează pe cale vizuală sau auditivă, în funcţie de forma de codificare a
problemei – scrisă sau orală. Ea trebuie să fie corectă şi completă.
b) Formarea reprezentării interne constă în fixarea în minte a problemei şi în recodificarea ei –
punerea în ordine logică a elementelor, înţelegerea condiţiilor impuse.
c) Identificarea înseamnă raportarea şi încadrarea problemei într-o anumită categorie sau
clasă, de regulă, din cele cunoscute de subiect.
d) Alegerea metodei se face din repertoriul de care dispune subiectul şi este condiţionată de
identificare. Aplicarea metodei reprezintă veriga rezolutiv-executivă care duce la o anumită soluţie.
e) Verificarea constă în compararea soluţiei cu criterii şi etaloane de corectitudine, ea fiind
astfel validată sau invalidată. În acest din urmă caz, se alege altă metodă şi se reia procesul de
rezolvare.
În funcţie de tipul problemelor, procesul rezolutiv are un caracter algoritmic – aplicarea unor
formule sau scheme precis determinate, sau euristic – prin încercare şi eroare.
3. Elaborarea şi adoptarea deciziilor. În mod obişnuit, activitatea de atingere a scopurilor pe

care ni le propunem se desfăşoară în cadrul unui câmp cu mai multe posibilităţi, dintre care trebuie să
alegem doar una, care ni se pare a fi cea mai convenabilă.
În asemenea situaţii, implicarea gândirii este indispensabilă, ea punându-şi în evidenţă funcţia
decizională.
Clasificarea deciziilor se face după: domeniul căruia îi aparţin situaţiile alternative
(economic, politic, social, medical, tehnic, teoretic etc.), sfera de cuprindere (globale şi parţiale),
timpul avut la dispoziţie (decizii în timp normal şi decizii în criză de timp), durata aplicabilităţii
(decizii pe termen scurt, decizii pe termen mediu, decizii pe termen lung), importanţa obiectivului
(decizii minore şi decizii majore).
Indiferent de tipul de decizie, procesul de elaborare-adoptare are o schemă operaţională comună,
care include următoarele secvenţe: recoltarea informaţiei despre fiecare variantă (soluţie), prelucrarea
şi evaluarea relevanţei şi reprezentativităţii informaţiilor recoltate, compararea variantelor
(alternativelor) pe baza unor criterii de optimalitate (raportul dintre cheltuieli şi câştiguri), stabilirea
variantei optime şi formularea opţiunii în favoarea ei, finalizarea opţiunii sau a alegerii făcute.
Gândirea trebuie să determine:
a) valorile de bază ale situaţiei (alternativelor iniţiale);
b) valoarea aşteptată;
c) funcţia de utilitate aşteptată;
d) valoarea rezultatului şi efectului opţiunii;
e) valoarea a ceea ce s-a obţinut în raport cu ceea ce s-a aşteptat.
LECTIA 7 –IMAGINAŢIA
1. Definiţia şi caracterizarea generală a imaginaţiei. Imaginaţia trebuie considerată ca

modalitate distinctă de procesare, integrare şi utilizare în formă imagistică a informaţiei despre
aspecte şi fenomene noi reale sau fictive. Cotidian, termenul de imaginaţie se foloseşte cel puţin în
trei accepţiuni:
a) în sfera comunicării verbale se foloseşte pentru a califica originalitatea mijloacelor la care
recurge un orator pentru a determina la nivelul auditoriului efectul dorit;
b) în sfera situaţiilor concrete, se foloseşte pentru a caracteriza maniera originală, diferită de a
celorlalţi, în care cineva a reuşit să rezolve problema;
c) în sens general, se foloseşte pentru a desemna capacitatea de a produce şi combina imagini
în tablouri sau succesiuni care imită faptele naturii, dar care nu reprezintă nimic real sau existent.

Toate cele trei accepţiuni au în comun faptul că se referă la moduri de operare ale intelectului
care presupun, pe de o parte, ieşirea din canoane şi şabloane obişnuite, comune, iar, pe de altă parte,
libertatea neîngrădită de generare şi combinare a conţinuturilor.
Putem, aşadar, spune că imaginaţia se caracterizează prin patru atribute esenţiale, şi anume:
a) generarea de imagini noi, fie pornind de la faptele naturii (date în experienţa anterioară),
fie ex nihilo (crearea prin mecanisme generative proprii a unor imagini fantastice, fără vreo legătură
aparentă cu domeniul realului sau existentului);
b) operarea cu imagini în limitele exclusive ale imageriei secundare (diferite de imageria
primară a percepţiei) şi ale fanteziei, realizând combinaţii, transformări (augmentări–diminuări),
reordonări etc.
c) originalitatea (fie ea şi minimă) a modurilor (procedeelor) de operare şi a produsului final;
d) caracterul convenţional, figurativ şi simbolic al funcţiei designative (semiotice) a
imaginilor generate.
Suportul energetic intern al imaginaţiei îl constituie dinamica inconştientului, iar instrumentul
de finalizare îl reprezintă funcţia proiectivă a conştiinţei.
La subiectul adult, în virtutea caracterului integrativ-sistemic al psihicului, imaginaţia nu
fiinţează şi nu se manifestă ca entitate independentă, ci se relaţionează cu celelalte procese–memorie,
gândire, afectivitate, motivaţie, voinţă. Gradul ei de libertate cel mai înalt se înregistrează în copilărie
şi adolescenţă.
Imaginaţia îndeplineşte un rol adaptativ major, ea fiind un factor subiectiv esenţial al creaţiei
şi progresului, atât în planul cunoaşterii (imaginaţia ştiinţifică), cât şi în planul activităţii practice
(imaginaţia tehnică, imaginaţia practică).
2. Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă printr-o multitudine de variante sau forme,

care se delimitează după trei criterii principale: a) nivelul activismului mental, b) gradul de noutate şi
originalitate al produsului şi c) domeniul de aplicaţie.
Pe baza primului criteriu, imaginaţia se diferenţiază în: imaginaţie onirică, imaginaţie
semivigilă şi imaginaţie vigilă (neintenţionată) involuntară şi intenţionată (voluntară).
Imaginaţia onirică se realizează pe fondul stării de somn şi se concretizează în vise.
Apartenenţa viselor la imaginaţie se susţine prin două argumente: a) conţinutul lor vizează în mod
frecvent fenomene şi evenimente care nu se găsesc şi care nici nu pot exista ca atare în realitate; b)
chiar în cazul în care conţinutul lor îşi are sursa în experienţa anterioară a subiectului, modul de
combinare a secvenţelor ca şi ipostazele în care apar sunt absolut inedite, nefiind niciodată simple
reproduceri a ceea ce s-a întâmplat.
Imaginaţia semivigilă se realizează pe fondul unei stări de relaxare şi detaşare de contextul
realităţii imediate (reveria sau visarea cu ochii deschişi în care curgerea şi înlănţuirea imaginilor se
produc numai sub impulsuri din interior) sau al unei halucinaţii provocate de droguri.
Imaginaţia vigilă se realizează pe fondul unui activism mental ridicat, caracterizat prin
prezenţa prizei de conştiinţă. Ea poate lua o formă spontană, neintenţionată sau una dirijată,
intenţionată, subordonată unui scop.
După cel de-al doilea criteriu se delimitează imaginaţia reproductivă şi imaginaţia
creatoare.
Prima se caracterizează prin aceea că atât în latura sa procesuală (secvenţele implicate), cât şi
în cea finală, rezultativă (produsul) se bazează pe elemente din experienţa anterioară a subiectului;
cea de-a doua are de-a face şi operează cu elemente şi conţinuturi generate, în cea mai mare parte, de
ea însăşi, fie după o perioadă mai lungă de gestaţie, fie pe loc. Produsul obţinut în acest caz posedă un
grad mai mare de noutate şi originalitate decât cel obţinut de imaginaţia reproductivă.
În fine, după cel de-al treilea criteriu, se diferenţiază formele concret-aplicative ale
imaginaţiei, a căror desfăşurare şi al căror produs se circumscriu specificului diferitelor domenii ale
activităţii spirituale şi practicii sociale – imaginaţia artistică (literară, plastică, muzicală),

imaginaţia tehnică (inovaţia, invenţia), imaginaţia matematică, imaginaţia filosofică, imaginaţia
sociologică, imaginaţia organizatorică-managerială, imaginaţia sportivă etc.
În orice formă de activitate transformativ-creatoare pe care o desfăşoară omul, prezenţa
imaginaţiei este indispensabilă, obligatorie.
3. Poate fi stimulată imaginaţia? Întrebarea a provocat mari controverse între imanentişti
sau inneşti şi genetişti. Primii susţin ideea caracterului integral înnăscut, predeterminat şi imuabil al
imaginaţiei ca facultate mentală, cei din urmă, dimpotrivă, afirmă că aceasta este exclusiv rezultatul
evoluţiei, al dezvoltării ontogenetice a individului sub acţiunea solicitărilor şi influenţelor externe.
Adevărul se află undeva la mijloc: imaginaţia are la bază importante premise şi elemente înnăscute,
dar structurarea ei sub aspectul conţinutului şi finalităţii se realizează în cursul ontogenezei, în
interacţiunea subiectului cu situaţiile şi solicitările externe.
LECTIA 8 - MEMORIA: PROCESELE CONSTITUTIVE
1. Definiţia memoriei. Viaţa noastră psihică şi conştiinţa Eu-ului nu se reduc la desfăşurarea

în prezent, în limitele clipei, a diferitelor componente cognitive, afective, motivaţionale şi a
diferitelor acţiuni şi comportamente, ci se caracterizează prin continuitate temporară.
Cea care asigură această continuitate şi perpetuarea identităţii de sine este memoria. Ea se
defineşte ca reflectare a trecutului sau ca mecanism de achiziţie, păstrare şi reactualizare a
impresiilor, informaţiilor, cunoştinţelor şi comportamentelor. Dar funcţia memoriei se extinde nu
numai asupra trecutului, ci şi asupra viitorului, asigurând păstrarea şi actualizarea proiectelor şi
planurilor pe care ni le facem şi urmează să le înfăptuim.
Memoria conferă personalităţii umane atributul de sistem înalt istoricizat, conştient de trecutul
său şi capabil să utilizeze experienţa anterioară în abordarea şi rezolvarea situaţiilor problematice
actuale. Chiar în cazul când „trecutul” nu este actualizat şi controlat în mod conştient, el îşi exercită o
influenţă logică asupra comportamentului curent şi se reflectă în trăsăturile globale stabile ale
personalităţii.
2. Procesele constitutive ale memoriei. Memoria nu este o entitate statică, pasivă şi neutră în
care se introduc de-a valma, din afară, impresii, informaţii, experienţe. Dimpotrivă, ea se organizează
şi funcţionează ca sistem dinamic complex, bazat pe corelarea a trei procese principale: memorarea
(engramarea, fixarea), păstrarea şi reactualizarea.
Memorarea include acel ansamblu de operaţii interne (codări şi recodări mediate de suporturi
neurobiofizice şi neurobiochimice) în urma cărora materialul prezentat subiectului este stocat şi fixat
pentru păstrare (conservare).
Ea se poate realiza în două forme: neintenţionată, involuntară şi intenţionată, voluntară.
Memorarea neintenţionată se realizează în mod spontan, în contactul şi interacţiunea
cotidiană cu obiecte, persoane, situaţii, evenimente şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi.
Datele observaţiei şi experimentelor ne arată că funcţionalitatea şi eficienţa acestei forme sunt
influenţate pozitiv de următorii factori: gradul de noutate al materialului perceput, intensitatea peste
nivelul mediu a acţiunii elementelor care compun materialul prezentat, valenţele motivaţionale şi
afectogene ale materialului, locul pe care diferitele date, conţinuturi, obiecte îl ocupă în structura
activităţii – mijloc sau scop, gradul de impresionabilitate şi plasticitate al aparatelor senzoriale şi al
creierului în ansamblu.
Memorarea intenţionată, voluntară se realizează sub egida scopului de a reţine, de a fixa
materialul prezentat. Scopul de a memora poate fi formulat de subiectul însuşi sau impus din afară, de
către experimentator sau instructor.

În acest caz, procesul de engramare-fixare se desfăşoară ca activitate psihică dominantă şi nu
ca activitate paralelă şi secundară ca în cazul memorării neintenţionate.
Experimental, studiul memorării intenţionate s-a efectuat cu două tipuri de material: material
fără sens (silabe sau cuvinte, simboluri convenţionale, figuri complexe neobiectualizate – exemplu,
figura Rey). În condiţiile vieţii şi activităţii cotidiene avem de-a face cu precădere cu material cu sens
– verbal, imagistic, obiectual, scheme motorii (deprinderi).
Indicatorii memorării involuntare vor depinde atât de proprietăţile materialului şi condiţiile de
prezentare a lui, cât şi de particularităţile psihofiziologice ale subiectului.
Printre factorii care ţin de material menţionăm: volumul sau întinderea (cu cât materialul este mai
întins, cu atât timpul necesar pentru a fi memorat este mai lung şi invers), forma de codificare (prezentare),
(lingvistică, imagistică, obiectual-concretă), (de regulă, materialul imagistic şi obiectual-concret se
memorează mai uşor decât cel lingvistic), gradul de organizare internă (un material organizat şi structurat
se memorează mai uşor decât unul nestructurat), durata prezentării (cu cât aceasta este mai lungă, cu atât
memorarea este mai completă).
Dintre factorii interni, subiectivi, influenţa cea mai importantă asupra rapidităţii şi eficienţei
memorării intenţionate o au: proprietăţile naturale generale ale sistemului nervos (plasticitate, forţă,
echilibru), starea de odihnă sau oboseală, interesul pentru materialul dat, starea dispoziţională de fond
(pozitivă sau negativă), gradul de concentrare a atenţiei.
Păstrarea sau conservarea include acele operaţii şi transformări care au ca rezultat menţinerea în
tezaurul memorativ un timp cât mai îndelungat, a informaţiilor şi experienţelor memorate anterior. Prin
specificul ei de fază latentă, păstrarea se realizează la nivel subconştient, noi neavând un control direct
asupra conţinutului său, ci numai unul indirect, prin intermediul reactualizării.
Cercetările experimentale au stabilit că păstrarea nu este o componentă pasivă a sistemului
mnezic aşa cum pare la prima vedere. Dimpotrivă, ea implică producerea unor permanente
transformări, reorganizări şi reintegrări, care fac ca unele conţinuturi să se consolideze mai puternic şi
să rămână în zona funcţionalităţii optime, iar altele să slăbească şi să treacă în zona uitării. Un efect al
transformărilor pozitive, antientropice este reminiscenţa. Ea constă nu numai în păstrarea
materialului memorat anterior, ci şi în îmbogăţirea lui cu semnificaţii şi valenţe cognitiv-
instrumentale noi, ca urmare a punerii în relaţii logice cu alte conţinuturi aflate în tezaurul
memorativ.
Eficienţa păstrării este condiţionată de caracteristicile obiective ale materialului (volum, grad
de organizare, modul de codificare), cât şi factorii subiectivi (proprietăţi ale sistemului nervos,
motivaţie, afectivitate).
Reactualizarea reprezintă faza de „ieşire” sau output-ul sistemului mnezic şi constă în
detectarea, activarea şi aducerea în sfera conştiinţei a unor elemente din fondul experienţei
tezaurizate anterior. Ea este oglinda celorlalte două procese – memorarea şi păstrarea.
După mecanismul declanşator, reactualizarea este de două feluri: spontană, neintenţionată şi
deliberată, intenţionată. Cea spontană se poate produce atât în stare de somn, în forma viselor, cât şi
în stare de veghe relaxată, în forma unor amintiri, imagini, idei. Cea deliberată se produce, ca urmare
a unor „comenzi” speciale, fie din partea subiectului, când are de rezolvat o problemă, fie din afară,
cum este cazul situaţiei de examen. Desfăşurarea ei se subordonează unui scop.
După calitate sau funcţionalitate, reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi
reproducerea.
Recunoaşterea se realizează în legătură cu acele conţinuturi şi experienţe care sunt insuficient
consolidate şi delimitate funcţional pentru a se putea desprinde şi manifesta independent. Subiectul
singur nu poate să-l relateze, simţind nevoia unui sprijin sau suport extern. (Nu putem relata
conţinutul unei întâmplări petrecute mai demult, dar o recunoaştem dacă se prezintă nişte elemente
ajutătoare; nu ne putem aminti numele unor persoane, dar reuşim acest lucru dacă ni se arată
fotografiile lor etc.).

Reproducerea este o formă calitativ superioară a reactualizării şi ea se realizează în raport cu
conţinuturi şi experienţe puternic consolidate şi bine delimitate funcţional. Subiectul activează şi
relatează fără dificultate, de unul singur, fără suport extern, conţinuturile care i se solicită.
3. Calităţile memoriei. Memoria pune în evidenţă o serie de calităţi care pot fi cuantificate şi
evaluate, stabilind astfel eficienţa de ansamblu a ei. Aceste calităţi sunt:
a) volumul (cât reţine subiectul dintr-un material după o singură prezentare); b) rapiditatea
(cât de repede reuşeşte un subiect să reţină sau să memoreze materialul dat); c) trăinicia (cât de mult
se păstrează, fără a fi uitat, un material memorat anterior); d) completitudinea (raportul dintre cât s-
a memorat şi cât s-a reprodus); e) fidelitatea (concordanţa dintre ce s-a memorat şi ce s-a reprodus);
f) promptitudinea (cât de repede reuşeşte subiectul să găsească şi să reproducă informaţia cerută).
LECTIA 9 - FORMELE MEMORIEI
1. Caracterul eterogen al structurii interne a memoriei. Cercetările experimentale din

ultimele două decenii au impus definitiv ideea că structura internă a memoriei nu are un caracter plat
şi omogen, aşa cum susţinea psihologia clasică, ci unul eterogen şi înalt diferenţiat. Astfel, modelul
memoriei monobloc a fost înlocuit cu modelul modular. Aceasta înseamnă că termenul generic de
memorie (mnesis) subsumează o multitudine de forme particulare, calitativ distincte.
2. Criteriile de diferenţiere-delimitare a formelor particulare ale memoriei. În cursul

cercetărilor, au fost identificate şi formulate mai multe criterii de clasificare a formelor memoriei. În
prezent, se aplică următoarele: a) modalitatea senzorială prin care se obţin conţinuturile şi
experienţele; b) prezenţa sau absenţa legăturilor logice între elementele şi secvenţele care alcătuiesc
materialul de memorat; c) forma de prezentare – codificare a materialului de memorat; d) modul de
exprimare-manifestare a reactualizării; e) durata păstrării.
a) Tezaurul intern al memoriei se constituie şi este alimentat pe baza fluxurilor informaţionale
captate de aparatele senzoriale (analizatori). Deoarece aceste fluxuri nu fuzionează, ci îşi păstrează
individualitatea, structura internă a memoriei se organizează şi după modalitatea senzorială.
Este legitim astfel să delimităm formele modale ale memoriei: memoria vizuală (a formelor
geometrice, a formei obiectelor, a culorilor, a locurilor – topografică – a formelor de relief –
geografică a persoanelor, a sistemelor de semne şi simboluri etc.); memoria auditivă (a sunetelor
fizice din natură, a sunetelor din sistemele de semnalizare în transporturi, în industrie etc., a sunetelor
şi structurilor muzicale, a sunetelor vorbirii şi a vocilor); memoria tactilă (a formei, volumului şi
substanţialităţii obiectelor, memoria gustativă (a gustului diferitelor substanţe, a gustului diferitelor
produse alimentare), memoria olfactivă (a mirosurilor specifice, de exemplu, florilor, fructelor,
parfumurilor, alimentelor etc.); memoria kinestezică (a schemelor motorii, a mişcărilor obiectuale, a
mişcărilor instrumentale).
În plan individual, se impune ca dominantă o formă modală a memoriei sau alta.
b) Prezenţa sau absenţa legăturilor logice între elementele şi secvenţele materialului
delimitează existenţa a două forme de memorie: memoria mecanică şi memoria logică.
Prima se realizează în legătură cu materialul lipsit de sens (exemplu, liste de silabe) sau cel
care nu implică relaţii logice între elemente şi nici efort de înţelegere din partea subiectului (denumiri
geografice, denumiri istorice, numele persoanelor). La vârstele mici, memoria mecanică se extinde şi
asupra materialului cu structură logică, dar greu accesibil înţelegerii.
Cea de-a doua se realizează în raport cu materialul cu conexiuni bine definite între
elementele componente şi este mediată de operaţii mentale de analiză, compuse, interpretare. Genetic,
apare mai târziu decât cea mecanică şi dezvoltarea ei este condiţionată de procesul instruirii şcolare.

c) După modul de prezentare-codificare a materialului, se disting două forme ale memoriei:
memoria figurală (imagistică), în raport cu obiecte, imagini, scheme grafice) şi memoria lingvistică
(a cuvintelor, propoziţiilor, numerelor, simbolurilor). În principiu, materialul obiectual-imagistic se
reţine mai uşor şi mai bine decât materialul lingvistic.
d) După modul de exprimare a reactualizării, se diferenţiază: memoria procedurală ( a
schemelor operatorii, a procedeelor de execuţie) şi memoria declarativă (relatarea desfăşurată în
plan extern, oral sau în scris, a conţinuturilor informaţionale pentru a răspunde la diferite întrebări;
e) După factorul timp, au fost identificate două forme de memorie: memoria de scurtă
durată (MSD), care conservă şi dispune de informaţie un timp foarte scurt (până la 1 minut) şi
memoria de lungă durată (MLD) care conservă şi dispune de informaţie un timp mai îndelungat.
Memoria de scurtă durată este susţinută de un suport bioelectric, iar cea de lungă durată se realizează
printr-un suport biochimic (exemplu, moleculele de AND şi ARN).
3. Uitarea este fenomenul opus ca efect memoriei; dacă memoria acţionează în direcţia
stocării şi păstrării unui material, uitarea acţionează în direcţia estompării lui. A uita înseamnă a nu
mai putea reactualiza ceea ce am memorat cândva. Materialul memorat nu este şters definitiv, ci este
trecut sub pragul de ecforare.
Semnificaţia uitării este dublă: pozitivă, dacă se extinde asupra unor conţinuturi şi experienţe
devenite caduce, imatuale şi inutile, şi negativă, dacă se referă la conţinuturi şi experienţe care sunt
încă valide, necesare în rezolvarea sarcinilor cu care subiectul se poate confrunta. După amplitudine,
uitarea poate fi totală (nimic din materialul considerat nu se poate reaminti) şi fragmentară (nu pot
fi reactualizate diferite părţi, elemente din materialul iniţial). Cauzele uitării sunt multiple, atât de
ordin obiectiv-extern (caracteristicile materialului, contextul) şi de ordin subiectiv-intern (motivaţii,
utilizare-reîmprospătare, starea structural-funcţională a creierului).
LECTIA 10 - COMUNICARE ŞI LIMBAJ
1. Definiţia comunicării. Noţiunea de comunicare exprimă, pe de o parte, o relaţie, iar pe de

altă parte, un proces. Relaţia comunicaţională este o legătură şi o interacţiune informaţională între doi
agenţi (actanţi): emitentul şi receptorul sau destinatarul. Emitentul generează şi transmite semnale
prin intermediul unor suporturi fizice (acustice, grafice, gestuale). Receptorul este agentul care
captează şi prelucrează semnalele transmise de emitent, modificându-şi starea în concordanţă cu
conţinutul mesajului. Mesajul este conţinutul informaţional al semnalului. Relaţia de comunicare
specifică oamenilor este reciprocă, bilaterală, emitentul şi receptorul, schimbându-şi succesiv rolurile:
S1 S2.
Procesul de comunicare se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodare-decodare care
se aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul emitentului) şi alfabetului-cod) (la nivelul
destinatarului) şi la succesiunea mesajelor care trebuie să respecte anumite reguli logico-gramaticale.
2. Sistemul de comunicare. Prin sistem de comunicare se înţelege articularea funcţională a

celor trei entităţi structurale – Emitentul, Canalul şi Receptorul – şi a alfabetului sau mulţimii de
semnale/semne prin care se obiectivează mesajele. Sistemul la comunicare este de două tipuri:
deschis, când informaţia circulă într-un singur sens, dinspre emitent spre receptor, şi închis, când
informaţia circulă în ambele sensuri – emitent receptor şi receptor emitent. O comunicare
autentică este cea care se realizează într-un sistem închis.
3. Laturile comunicării. Luată în unitatea relaţiei şi procesului, comunicarea evidenţiază trei

laturi principale; latura cantitativă (obiectiv-statistică), latura semantică şi latura pragmatică.

Latura cantitativă exprimă volumul de informaţie (evaluat în biţi) care se realizează în
cadrul relaţiei de comunicare date. Ea se determină în funcţie de numărul evenimentelor elementare
(independente sau interdependente) şi de probabilităţile lor (necondiţionate sau condiţionate).
Latura semantică rezidă în stabilirea unei relaţii de corespondenţă designativă, pe de o parte,
între un semnal (semn) şi un anumit conţinut informaţional (mesaj), iar pe de altă parte, între mesajul
emis şi „tezaurul” intern al receptorului. Vom spune atunci că se realizează latura semantică a
comunicării, dacă, după primirea mesajului, receptorul se raportează la acelaşi lucru la care s-a
raportat sau pe care l-a avut în vedere şi emitentul.
Latura pragmatică presupune stabilirea unei relaţii între mesajul emis/recepţionat şi o
anumită stare de necesitate sau sarcină de reglare a destinatarului. Dacă mesajul respectiv contribuie
la satisfacerea stării de necesitate sau la rezolvarea sarcinii de reglare date, atunci se conchide că
latura pragmatică s-a realizat; dacă aşa ceva nu s-a întâmplat, conchidem că latura pragmatică nu s-a
realizat.
4. Indicatorii comunicării. Eficienţa comunicării se apreciază pe baza următorilor indicatori:

completitudinea, fidelitatea, utilitatea şi promptitudinea.
Completitudinea exprimă gradul de acoperire de către mesajul emis a realităţii la care se
referă.
Fidelitatea reprezintă gradul de concordanţă dintre mesajul emis şi cel receptat de destinatar.
Utilitatea se referă la valoarea reglatoare a mesajului emis şi receptat (vezi latura
pragmatică).
Promptitudinea exprimă intervalul care separă momentul solicitării informaţiei (mesajului)
şi momentul emiterii/primirii ei (cu cât acest interval este mai scurt, cu atât comunicarea este mai
eficientă şi invers).
5. Limbajul. Limbajul este instrumentul prin care se realizează relaţia şi procesul de

comunicare. El se defineşte ca o mulţime de semnale sau semne organizate şi structurate după un set
de norme/reguli loogico-gramaticale.
Comunicarea interumană se realizează prin două tipuri (forme) de limbaj: limbajul
nonverbal şi limbajul verbal. Dominant este cel de-al doilea.
Ca instrument de realizare a comunicării, limbajul verbal nu posedă un conţinut
informaţional-reflectoriu propriu precum procesele psihice de cunoaştere, afective şi motivaţionale,
fiecare cuvânt obiectivând şi exprimând conţinuturi senzorial-perceptive, noţionale. Limbajul verbal
este un mediator şi un liant al diferitelor funcţii şi procese conştiente şi subconştiente, el făcând
posibilă structurarea unui tip nou de comportament – comportamentul verbal.
La nivel individual, dobândirea limbajului verbal se realizează prin însuşirea şi interiorizarea
limbii, proprii comunităţii. Limba, ca produs istorico-cultural, reprezintă pentru noile generaţii o
realitate obiectivă, pe care ele sunt nevoite să o asimileze pentru a se integra în viaţa socială.
Limbajul este o realitate psihofiziologică individuală, personalizată, care nu se suprapune şi
nu epuizează limba: fiecare individ nu realizează decât o preluare şi asimilare parţială a limbii.
6. Determinaţiile limbajului verbal. Aceste determinaţii sunt de trei tipuri: fizice,

relaţional-designative şi de conţinut.
Determinaţiile fizice se referă la condiţiile şi proprietăţile pe care trebuie să le posede
elementele limbajului pentru ca el să fie efectiv utilizabil ca instrument de comunicare.
Prima condiţie este ca limbajul să se bazeze pe un alfabet alcătuit din entităţi distincte –
sunete, litere – posibil de emis, de transmis şi de perceput. Numărul acestor entităţi determină
volumul alfabetului. (Alfabetul limbii române, de exemplu, are un volum de 28 de sunete şi litere
corespunzătoare acestor sunete).

A doua condiţie esenţială este ca, în procesul concret de comunicare, sunetele şi literele să
posede intensităţi, mărimi şi forme care să depăşească pragurile absolute inferioare şi pragurile
diferenţiale ale sistemelor de recepţie cărora se adresează (auditiv, vizual, tactil).
A treia condiţie este ca elementele alfabetului să se ordoneze şi să se combine în structuri
designative suficiente şi distincte pentru a acoperi diversitatea situaţiilor reale, extralingvistice.
Determinaţiile relaţional-designative exprimă sistemul de reguli şi „îngrădiri” ce trebuie
respectate în ordonarea şi combinarea semnelor (cuvintelor) în cursul comunicării.
Regulile sunt de trei genuri: fonetice, care stabilesc corespondenţele între sunetele articulate
şi litere (în limbile fonetice, cum este şi limba română, corespondenţa este de 1:1, se scrie cum se
pronunţă), morfologice care stabilesc modul de variere a formei cuvintelor în funcţie de o serie de
criterii precum: gen, persoană, număr, caz, timp etc. şi sintactice, care stabilesc ordinea cuvintelor în
propoziţie şi funcţiile pe care le îndeplinesc – subiect, predicat, atribut, complement.
Determinaţiile de conţinut exprimă legătura dintre cuvinte ca semne şi realitatea obiectivă.
Orice cuvânt capătă astfel o semnificaţie, devenind reprezentant şi substitut, în procesul comunicării,
al unui lucru, al unei fiinţe, al unui eveniment, al unei acţiuni, al unei însuşiri. Semnificaţia se
formează prin integrarea în cuvânt a imaginilor şi constructelor informaţionale interne (concepte) ale
obiectelor şi fenomenelor. Învăţarea unui cuvânt presupune şi relevarea şi asimilarea semnificaţiei lui
aşa cum a fost ea stabilită în cadrul limbii de origine.
7. Formele limbajului verbal. Limbajul verbal se realizează în două forme principale:

limbajul intern şi limbajul extern. Primul se desfăşoară în cadrul activităţii mentale de analiză,
reflecţie, rezolvare a unor probleme. Are un caracter comprimat, schematic, viteză mare de
desfăşurare, bazată pe circuite corticale scurte. Se dezvoltă din cel extern şi se constituie mai târziu în
ontogeneză (în jurul vârstei de 3 ani). Cel de-al doilea se realizează, la rândul lui, în mai multe
forme: 1) în funcţie de natura elementelor de obiectivare a mesajului: a) limbajul oral şi b) limbajul
scris şi c) în funcţie de caracterul relaţiei comunicaţionale; a) monologul (comunicare unidirecţională
„orator”)
„auditoriu” şi b) dialogul (comunicare bidirecţională).
8. Funcţiile limbajului verbal. Esenţiale trebuie considerate următoarele trei: a) funcţia de
comunicare: b) funcţia designativ-referenţială (cognitivă) şi c) funcţia de reglare.
Funcţia de comunicare se bazează pe proprietatea cuvintelor de a obiectiva, fixa şi transmite
stări, idei, opinii şi atitudini, permiţând înţelegerea între oameni.
Funcţia designativ-referenţială constă în participarea cuvântului în desfăşurarea proceselor
de cunoaştere ca factor de relevare, extragere şi obiectivare – fixare a rezultatelor – imagini
perceptive, reprezentări, noţiuni.
Funcţia de reglare constă în influenţa pe care comenzile, instructajele şi întăririle verbale o
exercită asupra stării şi comportamentului propriu şi asupra stării şi comportamentului celor din jur.
LECTIA 11 – ATENŢIA
1. Definiţie, caracterizare generală. Atât în opinia colectivă, cât şi în viziunea ştiinţifică,

prezenţa atenţiei este apreciată ca factor al reuşitei sau succesului în rezolvarea diferitelor sarcini, iar
absenţa ei – ca factor generator de erori şi eşecuri. Rezultă că atenţia este un factor sau un mecanism
reglator, care influenţează pozitiv desfăşurarea proceselor cognitive (percepţie, gândire) şi tuturor
formelor activităţii umane – joc, învăţare, muncă.
Necesitatea ei este reclamată de complexitatea extraordinară a ambianţei şi situaţiilor cărora
trebuie să le facem faţă şi de caracterul aleator şi adesea imprevizibil al factorilor care pot interveni
pe parcursul activităţii.

Influenţa reglatoare a atenţiei se exercită asupra tuturor celor trei verigi ale dinamicii
psihocomportamentale: veriga de intrare – prin selectarea stimulilor semnificativi şi relevanţi şi
blocarea celor nesemnificativi, veriga internă, intermediară, prin optimizarea operaţiilor de analiză,
comparare, evaluare, sinteză etc. şi veriga de ieşire, prin selectarea şi coordonarea răspunsurilor
corecte, adaptative.
Putem formula următoarea definiţie: atenţia este mecanismul psihofiziologic de orientare,
concentrare/focalizare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor specifice, în raport cu
obiectul şi finalitatea proprie, asigurându-le un nivel optim de eficienţă adaptativă.
Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihică. Componenta fiziologică precede
ontogenetic pe cea psihică şi ea este reprezentată de reflexul necondiţionat de orientare. Componenta
psihică se dezvoltă treptat în ontogeneză şi este reprezentată de funcţia de planificare–anticipare a
conştiinţei, de formularea obiectivelor şi scopurilor.
2. Formele atenţiei. Atenţia se manifestă în trei modalităţi principale; atenţia involuntară,

atenţia voluntară şi atenţia postvoluntară.
Atenţia involuntară este forma elementară şi primară de orientare-susţinere a activităţii. Ea
se declanşează spontan, neintenţionat şi fără vreun efort special din partea subiectului, realizându-se
pe baza reflexului de orientare.
Printre proprietăţile stimulilor cu forţa declanşatoare cea mai mare pot fi menţionate
următoarele; noutatea, eterogenitatea, asimetria, contrastul, neregularitatea, mişcarea,
intensitatea (mare).
Durata menţinerii atenţiei involuntare asupra unui stimul, dacă acesta rămâne neschimbat, este
relativ redusă, câteva minute, variind şi în funcţie de particularităţile psihoindividuale. Perpetuarea
acţiunii aceluiaşi stimul duce treptat la slăbirea atenţiei pentru el, ca urmare a fenomenului de
obişnuire (habituare).
Atenţia involuntară este dominantă la vârsta preşcolară.
Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului conştient
asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acţiuni. Ea constă în orientarea selectivă
şi în focalizarea deliberată a conştiinţei asupra unui obiect, a unei sarcini sau activităţi şi în
menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului
propus.
Nu este posibilă conectarea acestei forme de atenţie fără existenţa şi formularea prealabilă a
unui scop şi fără a ne mobiliza printr-o autocomandă: „trebuie să fiu atent!”. Ea se dezvoltă treptat în
ontogeneză, pe măsura elaborării şi consolidării mecanismelor autoreglării voluntare, respectiv, a
voinţei.
Spre deosebire de cea involuntară, atenţia voluntară se realizează cu efort şi consum energetic,
ceea ce face ca solicitarea în timp îndelungat să ducă la epuizare nervoasă. Dar menţinerea ei
îndelungată este necesară atât în activitatea de învăţare, cât şi în cea de muncă. Aceasta impune
evaluarea atât în orientarea cât şi în selecţia şcolară şi profesională.
În cadrul sindromului ADHD atenţia voluntară este deficitară, păstrarea ei pe durate mai mari
devenind imposibilă. Există la polul opus şi fixaţia care constă în menţinerea îndelungată şi
nemotivată a focusului atenţiei asupra unui eveniment, amintiri sau idei.
Atenţia postvoluntară. Pe măsura consolidării şi automatizării schemelor operatorii ale
proceselor cognitive şi activităţii, efortul voluntar iniţial – necesar concentrării şi păstrării atenţiei –
se reduce, devenind insesizabil. Cu toate acestea, calitatea atenţiei se menţine la nivel optim. Vorbim
în acest caz de atenţie postvoluntară.
Pe lângă consolidare-automatizare, trecerea de la atenţia voluntară la cea postvoluntară este
condiţionată şi de motivaţie: activităţile intrinsec motivate se sprijină cel mai mult pe atenţia
postvoluntară.

3. Calităţile atenţiei. Indiferent de forma în care se manifestă, atenţia pune în evidenţă un
ansamblu de dimensiuni (calităţi) obiectivabile şi riguros cantificabile, pe baza cărora poate fi
evaluată. Cele mai importante sunt; volumul, concentrarea, stabilitatea, comutativitatea şi
distributivitatea.
Volumul exprimă numărul „elementelor” distincte (litere, cifre, silabe, cuvinte, imagini,
obiecte) pe care un subiect le poate cuprinde cu maximă şi relativ egală claritate.
Concentrarea exprimă gradul de intensitatea activării conştiinţei, de care depinde claritatea
identificării în percepţie, acuitatea şi fineţea operaţiilor mentale, precizia actelor motorii? Nivelul ei
diferă foarte mult de la un individ la altul. Fiziologic, este condiţionată în modul cel mai direct de
forţa proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia.
Stabilitatea exprimă durata în decursul căreia atenţia se poate menţine aproximativ la acelaşi
nivel de concentrare. De ce depinde reuşita în sarcinile a căror rezolvare reclamă un timp mai
îndelungat.
Comutativitatea constă în posibilitatea de a transfera concentrarea atenţiei de la o secvenţă la
alta a activităţii sau de la un element la altul în cadrul unei situaţii etc. Ea este cerută de caracterul
serial şi multisecvenţial al activităţii şi de sarcinile speciale de explorare şi orientare.
Distributivitatea se referă la posibilitatea atenţiei de a se conecta şi de a susţine desfăşurarea
simultană a două sau mai multor activităţi.
Nu este recunoscută de toţi autorii, unii susţinând că, în realitate, avem de-a face cu o
comutare rapidă.
LECTIA 12 – VOINŢA
1. Definiţia voinţei. Voinţa se leagă de problema determinismului comportamentului şi

activităţii omului şi abordarea ei, atât în cadrul filosofiei, cât şi în cel al psihologiei, a oscilat între
două orientări extreme şi antagonice: orientarea voluntaristă, a liberului arbitrar şi orientarea
fatalistă, a destinului. Prima absolutiza voinţa, transformând-o în unica forţă motrice şi unicul factor
determinant, cauzal al acţiunilor omului, acesta fiind liber să facă orice, nesuportând îngrădiri sau
influenţe din afară. Cea de-a doua minimalizează până la anulare importanţa şi rolul voinţei,
absolutizând rolul unui determinism extern ocult, imprevizibil şi imposibil de controlat, denumit
destin („ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!”).
În prezent, psihologia ştiinţifică se situează pe poziţiile determinismului interacţionist-
circular, potrivit căruia comportamentul omului are la bază nu numai cauze interne şi nu numai cauze
externe luate în sine, ci interacţiunea dintre ambele categorii. În acest caz, voinţa, în calitate de cauză
internă nu acţionează independent de condiţionările obiective externe. Libertatea de acţiune a omului
nu este, aşadar, absolută, ci relativă, trebuind să reflecte şi să respecte cerinţele cadrului obiectiv
extern.
Voinţa nu este o forţă declanşatoare oarbă şi autonomă; ea se leagă de o intenţie, de un scop
formulat în mod conştient şi trecută prin filtrul gândirii, al raţiunii. De aceea, devine o coordonată de
definiţie doar a acţiunilor complicate social şi care necesită un mare grad de mobilizare şi se
execută cu dificultate. Aşa cum sublinia J. Piaget, putem vorbi de existenţa voinţei în cazul când
sunt prezente două condiţii: a) un conflict între două tendinţe (o singură tendinţă nu generează
un act voluntar) şi b) când cele două tendinţe dispun de forţe inegale, cedând una celeilalte, iar
prin actul de voinţă are loc o inversare, cea care era mai slabă devine mai puternică, iar cea care era
iniţial mai puternică devine mai slabă, fiind învinsă.
Rezultă că voinţa este acel mecanism de autoreglare, prin intermediul căruia reuşim să ne
activăm şi să ne mobilizăm energia fizică şi neuropsihică în vederea depăşirii obstacolelor pentru
satisfacerea stărilor de necesitate (motivaţie) şi atingerea scopurilor.

Autoreglarea de tip voluntar, spre deosebire de cea de tip involuntar, se caracterizează prin
următoarele atribute esenţiale: intenţionalitatea (acţiunea este întotdeauna intenţionată), analiza
prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre motiv, mijloc şi scop (acţiunea este rezultatul unei
evaluări a raportului dintre avantaje şi dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi) efortul (acţiunea
implică întotdeauna un anumit grad de concentrare şi încordare, proporţional cu dificultatea
obstacolului).
Obstacolul este elementul central în jurul căruia se structurează şi se dezvoltă voinţa sau
mecanismul autoreglării de tip voluntar.
2. Structura actului voluntar. Actul voluntar are o desfăşurare discursivă şi

multisecvenţială, în structura lui fiind puse în evidenţă următoarele faze: 1) actualizarea unor
motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop; 2) analiza şi lupta motivelor (aceasta se asociază cu
creşterea tensiunii şi încordării psihice; 3) deliberarea sau luarea hotărârii (se alege un motiv şi
celelalte se blochează sau se elimină; 4) executarea hotărârii (derularea acţiunilor necesare atingerii
scopului, care poate, de asemenea, implica încordare pentru învingerea posibilelor obstacole şi
dificultăţi); 5) evaluarea rezultatelor (feedback-ul corector).
3. Calităţile (trăsăturile voinţei). Ca formă superioară de autoreglare, voinţa exprimă un

mod de organizare funcţională a întregului sistem al personalităţii şi pune în evidenţă o serie de
calităţi (trăsături), a căror influenţă se exercită asupra întregii vieţi psihice. Cele mai importante sunt:
forţa sau tăria, perseverenţa, consecvenţa, fermitatea şi independenţa.
Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza şi concentra energia
neuropsihică şi musculară la nivelul cerut de magnitudinea obstacolului ce trebuie depăşit. Ea se
evidenţiază atât în lupta cu obstacolele interne (pulsiuni, tendinţe, tentaţii, probleme de diferite
genuri), cât şi în lupta cu obstacolele externe (naturale, fizice sau sociale, relaţionale).
Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atâta timp cât este
necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi ce pot apărea. Ea poate fi
evaluată după numărul tentativelor pe care le face un subiect pentru rezolvarea unei probleme mai
dificile sau pentru a realiza ce şi-a propus în condiţiile apariţiei unor piedici neprevăzute.
Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în concordanţa dintre
convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. În plan executiv, consecvenţa este cea care ne determină
să trecem la îndeplinirea hotărârilor luate şi a promisiunilor făcute, cea care asigură unitatea dintre
latura subiectivă internă şi cea obiectivă externă a actelor voluntare.
Fermitatea exprimă stabilitatea deciziilor şi hotărârilor adoptate în pofida încercărilor celor
din jur de a ni le schimba, de a renunţa la ele. Dacă hotărârile sunt obiectiv justificate şi corecte,
fermitatea legată de menţinerea lor devine o trăsătură pozitivă; dacă sunt nejustificate şi arbitrare,
refuzul de a le schimba devine o trăsătură negativă – încăpăţânarea.
Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont
propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii.
LECTIA 13 – AFECTIVITATEA
1. Definiţia afectivităţii. Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a

sistemului psihic uman, la fel de necesară şi legic determinată ca şi celelalte componente – cognitivă,
motivaţională, volitivă. Ea reprezintă o modalitate specifică de relaţionare cu lumea şi cu propriul Eu.
Astfel, poate fi definită ca reflectare sub forma unei trăiri subiective de un anumit semn, de o
anumită intensitate şi de o anumită durată a raportului dintre dinamica evenimentelor interne
(stări de necesitate) şi dinamica evenimentelor (situaţiilor) externe. Raportul respectiv poate fi

nesemnificativ sau neutru şi, în acest caz, nu se produce nici o trăire emoţională sau semnificativ caz
în care se produce o trăire emoţională: pozitivă, dacă este „consonant” şi negativă, dacă este
disonant.
2. Proprietăţile emoţiilor. Orice trăire emoţională pune în evidenţă o serie de proprietăţi de

ordin cantitativ şi calitativ, precum: referenţialitatea, polaritatea, intensitatea, durata,
convertibilitatea şi ambivalenţa.
Referenţialitatea este proprietatea oricărei emoţii specifice de a ne orienta spre un obiect,
eveniment, persoană etc. şi de a ne apropia (lega) sau de a ne îndepărta de ele.
Polaritatea este proprietatea oricărei trăiri emoţionale de a se asocia cu semnul valoric „+”
sau „–“, pozitiv sau negativ, plăcut-neplăcut, agreabil-dezagreabil, bucurie-tristeţe.
Intensitatea exprimă încărcătura energetică pe care o activează şi o încorporează în sine
trăirea emoţională. Ea se întinde între foarte slab şi foarte puternic, exploziv, paroxistic.
Durata reprezintă întinderea în timp a trăirii emoţionale. Distingem o durată activă,
corespunzătoare acţiunii stimulului afectogen şi o durată pasivă (latentă) corespunzătoare prelungirii
trăirii după încetarea stimulului (remanenţa afectivă). Experienţa emoţională se stochează şi se
păstrează timp îndelungat în forma memoriei afective. Raportul dintre experienţa afectivă pozitivă şi
experienţa afectivă negativă determină semnul dispoziţiei de fond – optimist sau pesimist, depresiv.
Convertibilitatea constă în inversarea semnului trăirii emoţionale faţă de acelaşi obiect: trăire
iniţial pozitivă se transformă în trăire negativă sau invers.
Ambivalenţa constă în existenţa într-o structură unitară a două trăiri de semn opus în raport
cu unul şi acelaşi obiect sau persoană: atracţie-respingere, dragoste-ură (exemplu, de o asemenea
structură este gelozia).
3. Formele structurale ale afectivităţii. Afectivitatea prezintă o structură complexă şi

eterogenă, în cadrul ei putând fi delimitate mai multe tipuri de componente şi anume: stările
organice, emoţiile obiectuale simple, emoţiile obiectuale complexe, sentimentele şi pasiunile.
Unele componente sunt înnăscute, ca de pildă, emoţia de frică, emoţia de plăcere, emoţia de bucurie,
altele şi cele mai multe sunt dobândite, elaborate în cursul vieţii, ca de pildă, emoţiile estetice,
emoţiile morale, sentimentele sociale etc.
4. Stresul şi anxietatea. Starea de stres este un răspuns saturat afectiv la acţiunea unui stimul
perturbator sau nociv de ordin fizic sau psihosocial. Dinamica ei se finalizează în două variante;
eustres, când efectele perturbatoare sunt înlăturate, subiectul reuşind să facă faţă agentului stresor şi
distres, când efectele perturbatoare persistă, scăzând rezistenţa ulterioară la acţiunea altor stresori.
Anxietatea se realizează atât ca stare – teama activă de ceva nedefinit, nelămurit, vag, confuz
şi ca trăsătură însemnând predispoziţia stabilă a subiectului spre teamă, frică. Când aceasta devine
prea puternică, creşte riscul de tulburări psihonevrotice.
5. Expresiile emoţionale. Trăirile emoţionale se însoţesc şi se exteriorizează printr-o serie de

reacţii care pot fi observate şi înregistrate. Acestea se împart în: vegetative (înroşirea sau
îngălbenirea feţei, accelerarea sau încetinirea respiraţiei, accelerarea pulsului etc.), motorii
(contractarea sau relaxarea muşchilor, gesturi) şi fonatorii (exclamaţii, strigăte, plânsul, râsul).
Aceste reacţii îndeplinesc la om două funcţii: una de comunicare, ca semnale ale trăirilor
subiective interne, şi alta de adaptare, ca verigi componente ale comportamentului de apărare-fugă,
de apropiere sau de agresiune-atac în raport cu semnificaţia stimulului afectogen.
6. Rolul emoţiilor în activitate. Emoţiile pot avea atât un rol pozitiv, susţinând şi optimizând
desfăşurarea activităţii, cât şi unul negativ, dezorganizând şi perturbând activitatea.

Factorul principal de care depinde acest rol este intensitatea trăirii: se dovedeşte că trăirile
(emoţiile) de intensitate medie exercită o influenţă pozitivă, favorizantă, iar intensităţile extreme
exercită o influenţă perturbatoare: cele slabe pentru că energia furnizată activităţii este insuficientă
pentru a o susţine, iar cele foarte puternice (afectele), pentru că energia descărcată depăşeşte
capacitatea subiectului de a o stăpâni şi gestiona.
7. Mecanismele afectivităţii. Datorită complexităţii şi eterogenităţii sale, afectivitatea umană

nu se localizează într-o singură formaţiune sau zonă cerebrală ci se distribuie între mai multe
formaţiuni, având o integrare plurinivelară.
Se disting cel puţin trei asemenea niveluri şi anume: a) nivelul subcortical (formaţiunile
diencenfalice, îndeosebi hipotolamusul – emoţiile primare de frică, de spaimă, de plăcere sau
disconfort organic, fiziologic; b) nivelul arhicortical (formaţiuni ale sistemului limbic – îndeosebi
amigdala, ariile septale, ariile infero-orbitale, emoţiile de surpriză, de apărare, de plăcere-repulsie
alimentară şi sexuală; c) nivelul neocortical (circuitele fronto-temporale – emoţiile complexe de
natură socio-culturală, morală, religioasă etc.; emisfera dreaptă integrează şi controlează îndeosebi
semnul negativ al trăirilor, supra activarea ei ducând la depresii, iar emisfera stângă integrează
semnul pozitiv, supraactivarea ei ducând la euforie). În mecanismele generale ale afectivităţii se
include şi componente de ordin biochimic. Neurosecreţii de genul norepi nefrinei, serotoninei,
histaminei, dopaminei, acidului alfa–butiric (GABA) ş.a., modifică selectiv responsivitatea
emoţională a formaţiunilor cerebrale integrative diencefalo-corticale.
Experimentele cu substanţe psihotroape au arătat că în determinarea dispoziţiei şi tonusului
afectiv, un rol important îl are raportul dintre monoaminooxidaze (MAO) şi inhibitorii lor (IMAO).
Creşterea nivelului MAO lucru care se întâmplă în sezonul cald – primăvara şi vara) determină o
hiperactivare emoţională (agitaţie, euforie), iar scăderea lui determină o diminuare a tonusului afectiv
(nostalgie, tristeţe, depresie).
LECTIA 14 – MOTIVAŢIA
1. Definiţia motivaţiei. Omul nu este un sistem pasiv, inert care doar să primească influenţe
din afară şi să răspundă ca un robot la ele, ci este un subiect caracterizat printr-un înalt activism
interior şi prin capacitatea de a-şi stabili scopuri şi de a tinde să şi le realizeze.
Acest înalt activism intern este dat de motivaţie. În accepţiunea cea mai largă, motivaţia
reuneşte „ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ” (Sillamy, 1996) sau
„totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau
neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte” (Roşca, 1943).
Într-o accepţiune mai restrânsă şi ştiinţific mai riguroasă, prin motivaţie înţelegem o formă
specifică de reflectare prin care se semnalează mecanismelor de comandă – centrale ale sistemului
personalităţii o oscilaţie (abatere) de la starea iniţială de echilibru, un deficit energetico-informaţional
sau o stare de necesitate care trebuie satisfăcută.
Rezultă astfel că motivaţia este cauzalitatea externă transpusă în plan subiectiv intern stând la
baza tuturor comportamentelor finaliste, adică îndreptată spre atingerea unui obiectiv.
În această calitate, motivaţia pune în evidenţă două laturi: una informaţională, de conţinut şi
alta dinamică.
Latura informaţională este dată de natura designativă specifică a semnalelor emise în urma
apariţiei dezechilibrului, deficitului sau stării de necesitate. Aceste semnale exprimă existenţa unei
legături selective a subiectului, cu anumite lucruri, persoane, activităţi şi ele asigură desprinderea şi
individualizarea unui anumit motiv.

Latura dinamică este dată de încărcătura energetică a semnalelor respective şi de
modificarea acesteia în timp; orice stare de necesitate (nevoie sau trebuinţă internă) se activează şi se
amplifică treptat, atinge un maximum şi apoi, indiferent dacă este satisfăcută sau nu, descreşte şi
subiectiv dispare.
2. Motivul şi funcţiile sale. Motivul este o stare de necesitate activată şi devenită cauză în
momentul dat a unui comportament. Motivaţia se manifestă şi se afirmă prin motive.
Orice motiv pune în evidenţă patru dimensiuni, pe baza căruia el poate fi analizat şi evaluat.
Acestea sunt: a) conţinutul (starea de necesitate pe care o reflectă); b) intensitatea (corespunde
amplitudinii deficitului sau stării de necesitate) c) durata (menţinerea în timp a acţiunii lui); c)
nivelul de integrare (inconştient, conştient).
În raport cu comportamentul, motivul îndeplineşte trei funcţii principale: a) de declanşare, b)
de direcţionare (vectorială) şi c) de potenţare-susţinere.
3. Forme şi niveluri de integrare a motivaţiei. Motivaţia umană prezintă un tablou complex

şi eterogen. Procesul de diferenţiere-delimitare a entităţilor componente se realizează după mai multe
criterii: genetic, de conţinut, după efectul asupra profilului de stare al sistemului personalităţii şi
după efectul asupra fiabilităţii sistemului personalităţii.
După primul criteriu se diferenţiază şi delimitează motivele primare înnăscute (exemplu,
trebuinţa de hrană, trebuinţa de apă, trebuinţele fiziologice) şi motivele secundare (exemplu,
interesele şi trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice).
După cel de-al doilea criteriu, se disting: motive biofiziologice, motive de securitate, motive
sociale, motive ale Eu-lui, motive de autorealizare, motive cognitive, motive estetice, motive de
concordanţă. Potrivit lui A. Maslow, aceste motive se organizează ierarhic într-un model de tip
piramidal.
După cel de-al treilea criteriu se delimitează motivele homeostatice, legate de menţinerea în
limitele valorilor date a constantelor biologice ale organismului şi motivele de dezvoltare, care
determină procesele de creştere, dezvoltare.
După cel de-al treilea criteriu se diferenţiază motivele pozitive, care asigură echilibrul biopsihic,
optimizarea stării de bine, de sănătate, fizică şi psihică şi motivele negative, care acţionează în
direcţia slăbirii şi erodării echilibrului şi stării de bine a personalităţii.
4. Nivel de aspiraţie – nivel de expectaţie – nivel de realizare. O caracteristică esenţială a

motivaţiei umane, legată de nivelul conştient al psihicului, este proiectivitatea – stabilirea unor
obiective şi etaloane de rang superior spre care se tinde în viitor. Această caracteristică se
structurează în aspiraţie. Nivelul de aspiraţie exprimă, pe de o parte, natura obiectivului spre care se
tinde, iar pe de altă parte, cota valorică a lui. El se corelează cu nivelul de expectaţie şi cu nivelul de
realizare.
Primul reflectă valoarea pe care subiectul se aşteaptă s-o obţină în urma efectuării acţiunii; cel de-al
doilea reflectă rezultatul obţinut. Raportul dintre aceste trei niveluri variază semnificativ de la un
individ la altul şi devine important în alcătuirea profilului psihologic al personalităţii.
5. Frustrarea. Stările de necesitate, respectiv, motivele, nu pot fi satisfăcute întotdeauna imediat ce

apar. În calea tentativei de satisfacere apar frecvent diferite obstacole şi dificultăţi care amână,
întârzie sau blochează definitiv posibilitatea satisfacerii. Acest fenomen poartă denumirea de
frustrare. Când se acumulează prea multă frustrare în timp, apare pericolul producerii unor
dezechilibre neuropsihice.

INTREBARI DE AUTOEVALUARE
LECTIA 1 – REPREZENTAREA
1. Definiţi reprezentarea ca produs;

2. Definiţi reprezentarea ca proces;
3. În ce constă caracterul mijlocit al reprezentării?
4. Care sunt proprietăţile reprezentărilor?
5. Ce înţelegem prin reprezentări externe?
Raspunsuri:
1. Imagine sau model informaţional intern care se activează în absenţa obiectului.
2. Reactualizare şi utilizare a imaginilor obiectelor externe în absenţa lor.
3. În aceea că formarea lor se face pe baza informaţiei furnizate de senzaţii şi percepţii.
4. Schematismul, operativitatea, intensitatea, stabilitatea, asociativitatea–combinativitatea,
transferabilitatea.
5. Reprezentările care se realizează şi funcţionează în plan extern, în formă lingvistică sau figural-
grafică.
LECTIA 2 - GÂNDIREA: CARACTERIZARE GENERALĂ
1. În ce constă valoarea metodologică a coordonatei interacţiunii reflectorii subiect–obiect?

2. Ce presupune coordonata informaţional-negentropică?
3. Ce ne arată coordonata acţională?
4. Care este importanţa coordonatei genetice?
5. De ce gândirea trebuie considerată un sistem?
Raspunsuri:
1. În evidenţierea funcţiei cognitive a gândirii, a legăturii ei reflectoriu-designative cu realitatea
obiectivă.
2. Că gândirea trebuie considerată ca o modalitate superioară de realizare şi manifestare a informaţiei
la nivelul creierului uman.
3. Că la baza genezei şi formării schemelor operatorii şi a conţinuturilor informaţionale ale gândirii
stau acţiunile în plan extern ale copilului cu obiectele din jur.
4. Ne arată că gândirea adultă este rezultatul unui îndelungat proces evolutiv în plan individual şi
istoric.
5. Pentru că „elementele” sale constitutive nu sunt izolate, ci într-o permanentă şi legică interacţiune
şi intercondiţionare reciprocă.
LECTIA 3 - GÂNDIREA: STRUCTURA DE CONŢINUT
1. Ce este noţiunea?

2. Care este criteriul după care se constituie piramida noţiunilor?
3. Care este structura în care se dezvăluie conţinutul noţiunilor?
4. Care este criteriul de stabilire a adevărului sau falsităţii unei judecăţi?
5. Ce este o reţea informaţională (semantică)?
6. Ce este scenariul?
7. Care este criteriul ce stă la baza modelului „pălăriilor gânditoare?”.
Raspunsuri:
1. Model informaţional care include însuşiri esenţiale, necesare şi comune.
2. Gradul de generalitate.
3. Judecata, definiţia.
4. Corespondenţa cu realitatea.
5. Articularea noţiunilor după principiul incluziunii şi subordonării.
6. Succesiunea logică a secvenţelor (scenelor) care alcătuiesc un comportament finalist.
7. Semnificaţia instrumentală a conţinuturilor informaţionale.
LECTIA 4 - GÂNDIREA: STRUCTURA OPERATORIE
1. Ce este operaţia propri gândirii?

2. Care sunt proprietăţile operaţiilor gândirii?
3. Ce este reversabilitatea?
4. Care sunt operaţiile generale (fundamentale) ale gândirii?
Raspunsuri:
1. O transformare care se aplică pe plan mental unei situaţii pentru a o aduce într-o stare finală dorită.
2. Reversibilitatea, reflexivitatea, simetria, asociativitatea, tranzitivitatea.
3. Transformarea inversă prin care gândirea revine de la starea finală la starea iniţială.
4. Analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea.
LECTIA 5 - GÂNDIREA: MODALITĂŢI OPERATORII ALE GÂNDIRII
1. Care este deosebirea între operativitatea algoritmică şi cea euristică?

2. Care sunt proprietăţile unui algoritm?
3. Care operativitate se afirmă mai întâi în ontogeneză?
4. În ce sens acţionează operativitatea convergentă şi cea divergentă?
Raspunsuri :
1. a) În algoritm ordinea şi succesiunea transformărilor sunt strict determinate şi respectarea lor este
obligatorie; b) aplicarea algoritmului duce în mod sigur la obţinerea rezultatului corect, în vreme ce
aplicarea unei euristici nu asigură în mod necesar acest lucru.
2. Determinarea, generalitatea şi finalitatea.
3. Operativitatea euristică.
4. Operativitatea convergentă acţionează în direcţia reducerii diversităţii la unitate, a eterogenităţii la
omogenitate; operativitatea divergentă acţionează în direcţia diversificării şi detalierii, a generării
noului.

LECTIA 6 - GÂNDIREA: TIPURI DE SOLICITĂRI (SARCINI) ÎN CARE SE MANIFESTĂ
ŞI SE DEZVOLTĂ EA
1. Care sunt principalele tipuri de solicitări specifice pentru gândire?

2. Care sunt criteriile care stau la baza conceptualizării?
3. Care sunt criteriile de clasificare a legilor?
4. Ce este o problemă?
5. Ce se înţelege prin decizie?
Raspunsuri :
1. Sarcini de conceptualizare, sarcini de descoperire şi formulare a legilor şi principiilor, sarcini de
elaborare-adoptare a deciziilor.
2. Criteriul esenţialităţii şi criteriul comunalităţii (generalităţii).
3. Criteriul generalităţii, criteriul trăiniciei legăturii dintre variabile şi criteriul de conţinut (domeniul
de aplicare).
4. O situaţie externă pentru care subiectul nu dispune dinainte de soluţie.
5. Procesul de alegere a unei variante din mulţimea celor iniţial posibile, prin aplicarea unor criterii de
optimalitate.
LECTIA 7 –IMAGINAŢIA
1. Care sunt atributele definitorii ale imaginaţiei?

2. Care sunt formele imaginaţiei după gradul activismului mental?
3. În ce constă deosebirea dintre imaginaţia reproductivă şi cea creatoare?
4. În ce constă deosebirea dintre imaginaţie şi gândire?
Raspunsuri :
1. Generarea de imagini noi, operarea în limitele exclusive ale imageriei secundare, originalitatea
procedeelor şi a produsului final, caracterul figurativ, convenţional-simbolic al funcţiei designative a
imaginilor generate.
2. Imaginaţia onirică, imaginaţia semivigilă şi imaginaţia vigilă..
3. Imaginaţia reproductivă se bazează şi operează cu elemente din experienţa anterioară a subiectului;
imaginaţia creatoare se bazează şi operează cu elemente „proprii”, generate de ea însăşi, distanţându-
se de experienţa anterioară.
4. Gândirea operează cu concepte şi se subordonează principiilor şi legilor realităţii, în vreme ce
imaginaţia operează cu imagini şi nu este îngrădită întotdeauna de exigenţele realităţii.
LECTIA 8 - MEMORIA: PROCESELE CONSTITUTIVE
1. Ce este memoria?
2. Care sunt procesele constitutive ale memoriei?
3. Care sunt calităţile memoriei?
Raspunsuri:

1. Memoria este mecanismul prin intermediul căruia se realizează stocarea, păstrarea şi actualizarea
informaţiilor, cunoştinţelor şi comportamentelor.
2. Memorarea, păstrarea şi reactualizarea.
3.Volumul, rapiditatea, trăinicia, completitudinea, fidelitatea şi promptitudinea.
LECTIA 9 - FORMELE MEMORIEI
1. După ce criteriu se diferenţiază formele modale ale memoriei?

2. Ce este memoria mecanică?
3. Ce este memoria figurală?
4. Ce este memoria de lungă durată?
5. Ce este uitarea?
Raspunsuri :
1. După specificul aparatului senzorial prin care se obţine conţinutul intern.
2. Înregistrarea, păstrarea şi reactualizarea unui material fără a-i evidenţia şi înţelege conexiunile şi
semnificaţiile logice interne.
3. Înregistrarea, păstrarea şi reactualizarea conţinuturilor codificate obiectual-imagistic.
4. Păstrarea în stare funcţională optimă a unui material pe o durată mai mare de 1 minut.
5. Fenomenul de inactivare sau trecere sub pragul de ecforare a unui material memorat s-au învăţat
cândva.
LECTIA 10 - COMUNICARE ŞI LIMBAJ
1. Ce este comunicarea?
2. Care este structura unui sistem de comunicare?
3. Care sunt laturile comunicării?
4. Care sunt determinaţiile limbajului verbal?
5. În ce constă funcţia reglatorie a limbajului?
Raspunsuri :
1.Schimb de informaţie între două sau mai multe persoane prin intermediul unui limbaj.
2.Emitentul, canalul, receptorul şi alfabetul.
3.Latura eternă cantitativă, latura semantică şi latura pragmatică.
4.Determinaţia fizică, determinaţia relaţional-designativă şi determinaţia de conţinut.
5.În influenţa exercitată asupra stării şi comportamentului propriu şi asupra stării şi
comportamentului celor din jur.
LECTIA 11 – ATENŢIA
1. În ce constă atenţia?
2. Care este baza neurofiziologică a atenţiei involuntare?
3. Care este specificul atenţiei voluntare?
4. Care sunt calităţile atenţiei?

Raspunsuri:
1. În orientarea, focalizare şi potenţarea/susţinerea activităţii în raport cu un stimul sau cu un scop.
2. Reflexul necondiţionat de orientare.
3. Prezenţa efortului şi scopului.
4. Volumul, concentrarea, stabilitatea, comunitativitatea şi distributivitate.
LECTIA 12 – VOINŢA
1. Ce este fatalismul?
2. Ce este liberul arbitru?
3. Ce este voinţa?
4. Care sunt fazele actului voluntar?
5. Care sunt principalele trăsături ale voinţei?
Raspunsuri:
1.Concepţia care absolutizează rolul determinismului extern ocult, necontrolabil.
2.Concepţia care absolutizează rolul voinţei.
3.Mecanism superior de autoreglare bazat pe intenţie şi deliberare.
4.Apariţia motivului şi scopului. Analiza şi lupta motivelor, deliberarea, executarea hotărârii,
evaluarea rezultatelor.
LECTIA 13 – AFECTIVITATEA
1. Ce reflectă afectivitatea?
2. Care sunt proprietăţile trăirilor emoţionale?
3. Ce sunt expresiile emoţionale?
4. Care sunt principalele entităţi care compun sfera afectivităţii?
5. Care sunt nivelurile integrării neuronale a afectivităţii?
Raspunsuri:
M. Golu– Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003, vol. II, pp. 465–
480
LECTIA 14 – MOTIVAŢIA
1. Care este sensul termenului de motivaţie?

2. Ce este motivul?
3. Care sunt funcţiile motivului?
4. Ce este piramida motivaţională?
5. Ce este nivelul de aspiraţie?
Raspunsuri :
1. De cauză sau mobil intern al comportamentului şi activităţii.

2. Starea de necesitate (motivaţie) actualizată.
3. Funcţia de declanşare, funcţia de direcţionare şi funcţia de potenţare-susţinere.
4. Un model de ierarhizare a dimensiunii proiective a motivaţiei, care constă în stabilirea unor
obiective de atins în viitor.
SUBIECTE PENTRU EXAMEN
1. Definiţia şi caracterizarea reprezentării.

2. Proprietăţile reprezentărilor.
3. Tipurile de reprezentări; criterii de clasificare, exemplificări.
4. Definiţia gândirii: ca sistem de operaţii, ca reflectare mijlocită, generalizată, abstractă,
esenţializată.
5. Structura de conţinut a gândirii.
6. Noţiunea: definiţie, mod de formare, tipuri.
7. Piramida noţiunilor.
8. Judecata ca structură informaţional-cognitivă.
9. Raţionamentul ca structură informaţional-cognitivă.
10. Reţelele semantice: valoarea lor cognitivă.
11. Scenariile ca programe mentale ale comportamentului.
12. Operaţia ca dimensiune activă a gândirii.
13. Proprietăţile operaţiilor gândirii.
14.Operaţiile fundamentale ale gândirii: analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea.
15. Formele operatorii ale gândirii: gândirea algoritmică, gândirea euristică, gândirea convergentă,
gândirea divergentă.
16. Gândirea ca activitate de conceptualizare, de descoperire şi formulare a legilor şi principiilor.
17. Gândirea ca activitate de rezolvare a problemelor.
18. Gândirea ca activitate de elaborare şi adoptare a deciziilor.
19. Definiţia şi caracterizarea generală a imaginaţiei.
20. Formele imaginaţiei: a) după nivelul activismului neuropsihic; b) după specificul domeniilor
de aplicaţie.
21. Definiţia memoriei.
22. Procesele constitutive ale memoriei.
23. Calităţile memoriei.
24. Factorii care condiţionează nivelul memoriei.
25. Formele memoriei.
26. Uitarea.
27. Definirea comunicării şi limbajului.
28. Laturile comunicării: cantitativă, semantică, pragmatică.
29. Determinaţiile limbajului verbal: determinaţie fizică, determinaţie relaţional-designativă,
determinaţie de conţinut (structura semantică).
30. N. Chomsky despre structurile profunde şi structurile de suprafaţă ale limbajului.
31. Funcţiile limbajului.
32. Formele limbajului: intern, extern (oral, scris, monolog, dialog).
33. Mecanismele limbajului: veriga aferentă, veriga eferentă, veriga conexiunii inverse.
34. Relaţia gândire-limbaj, cuvânt-noţiune.
35. Relaţia reprezentare-imaginaţie-gândire.
36. Atenţia: definiţie, caracterizare generală.
37. Funcţiile atenţiei.

38. Formele atenţiei: involuntară, voluntară, postvoluntară.
39. Calităţile atenţiei şi evaluarea lor.
40. Mecanismele atenţiei.
41. Voinţa: definiţie, caracterizare generală.
42. Structura psihologică a actului voluntar (fazele).
43. Trăsăturile voinţei.
44. Factorii favorizanţi ai dezvoltării voinţei.
45. Caracteristicile autoreglării de tip voluntar.
46. Afectivitatea: definiţie, caracterizare generală.
47. Proprietăţile emoţiilor.
48. Formele de structurare-manifestare a afectivităţii.
49. Mecanismele afectivităţii.
50. Stresul, anxietatea şi angoasa.
51. Motivaţia: definiţie, caracterizare generală.
52. Motivul – proprietăţi şi funcţii.
53. Forme şi niveluri de integrare a motivaţiei.
54. Conflictul motivaţional.
55. Nivel de aspiraţie, nivel de expectaţie, nivel de realizare.
56. Motivaţie şi frustrare.
57. Piramida motivelor (A. Maslow).
“””Copied from Blackboard Academic Suite-Universitatea Spiru Haret///All rights reserved to

Universitatea Spiru Haret///copied by dumy1dumy@yahoo.com”””

Filehost - Fundamentele Psihologiei-Curs Sem II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Filehost - Fundamentele Psihologiei-Curs Sem II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Curs Blackboard sem. II, anul I Fac. de Sociologie-Psihologie

În psihologie, termenul semnifică două realităţi: o realitate–proces şi o realitate–produs.

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 1

2. Proprietăţile reprezentărilor. În calitate de produse sau de entităţi cognitive ale

3. Clasificarea reprezentărilor. Sistemul de reprezentări al omului adult este extrem de

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 2

LECTIA 2 - GÂNDIREA: CARACTERIZARE GENERALĂ

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 3

2. Coordonata informaţional-negentropică ne permite să definim şi să înţelegem mai

3. Coordonata acţională ne arată că baza obiectivă şi punctul de pornire în constituirea

4. Coordonata genetică ne obligă să privim gândirea nu ca o structură imanentă (înnăscută)

5. Coordonata sistemică reclamă ca gândirea să fie privită şi abordată nu ca un simplu

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 4

1. Noţiunea este un model informaţional care cuprinde însuşiri semnificative, esenţiale,

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 5

4. Reţelele informaţionale (semantice) sunt structuri conceptuale concepte, ramificate,

5. Scenariile cognitive reflectă succesiuni de evenimente (acţiuni) specifice unui anumit

6. „Pălăriile gânditoare” (thinking hats) reprezintă un model al organizării conţinuturilor

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 6

1. Ce este structura operatorie a gândirii? Organizarea internă a gândirii nu poate fi redusă

2. Ce este operaţia? În accepţiunea teoriei generale a reglării (autoreglării, operaţia este o

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 7

LECTIA 5 - GÂNDIREA: MODALITĂŢI OPERATORII ALE GÂNDIRII

1. Gândirea algoritmică. Prin gândire algoritmică înţelegem acea modalitate operatorie, în

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 8

2. Gândirea euristică. Sensul primar al termenului „euristică” este legat de căutare, de

4. Gândirea divergentă este acea structură operatorie care acţionează în direcţia

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 9

1. Formarea de concepte, descoperirea şi formularea de legi şi principii generale. O

2. Rezolvarea de probleme. „Problema” sau „situaţia problematică” reprezintă stimulul

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 10

3. Elaborarea şi adoptarea deciziilor. În mod obişnuit, activitatea de atingere a scopurilor pe

1. Definiţia şi caracterizarea generală a imaginaţiei. Imaginaţia trebuie considerată ca

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 11

2. Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă printr-o multitudine de variante sau forme,

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 12

LECTIA 8 - MEMORIA: PROCESELE CONSTITUTIVE

1. Definiţia memoriei. Viaţa noastră psihică şi conştiinţa Eu-ului nu se reduc la desfăşurarea

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 13

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 14

LECTIA 9 - FORMELE MEMORIEI

1. Caracterul eterogen al structurii interne a memoriei. Cercetările experimentale din

2. Criteriile de diferenţiere-delimitare a formelor particulare ale memoriei. În cursul

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 15

LECTIA 10 - COMUNICARE ŞI LIMBAJ

1. Definiţia comunicării. Noţiunea de comunicare exprimă, pe de o parte, o relaţie, iar pe de

2. Sistemul de comunicare. Prin sistem de comunicare se înţelege articularea funcţională a

3. Laturile comunicării. Luată în unitatea relaţiei şi procesului, comunicarea evidenţiază trei

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 16

4. Indicatorii comunicării. Eficienţa comunicării se apreciază pe baza următorilor indicatori:

5. Limbajul. Limbajul este instrumentul prin care se realizează relaţia şi procesul de

6. Determinaţiile limbajului verbal. Aceste determinaţii sunt de trei tipuri: fizice,

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 17

7. Formele limbajului verbal. Limbajul verbal se realizează în două forme principale:

1. Definiţie, caracterizare generală. Atât în opinia colectivă, cât şi în viziunea ştiinţifică,

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 18

2. Formele atenţiei. Atenţia se manifestă în trei modalităţi principale; atenţia involuntară,

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 19

1. Definiţia voinţei. Voinţa se leagă de problema determinismului comportamentului şi

Fundamentele Psihologiei-curs sem II-Universitatea Spiru Haret-Blackboard 20

2. Structura actului voluntar. Actul voluntar are o desfăşurare discursivă şi

3. Calităţile (trăsăturile voinţei). Ca formă superioară de autoreglare, voinţa exprimă un