Luca - studiu

Luca

Daniel Romani

Eclesiastul

Sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia şi vor stăpîni în veci, din
veşnicie în veşnicie

Dar pînă atunci

Împărăţia veşnică şi nevăzută a lui Dumnezeu descinde în realitatea

concretă de zi cu zi doar dacă printre noi se găseşte cineva gata să accepte
ca voia lui Dumnezeu să se facă în viaţa lui cu orice preţ.

(Matei 6:9-13; Daniel 3:38; Rom. 5:17; 6:8-18; 2 Petru 3:10-14 )

Concluzii Împărăţia veşnică şi nevăzută a lui Dumnezeu descinde în realitatea
concretă de zi cu zi doar dacă printre noi se găseşte cineva gata să accepte ca voia
lui Dumnezeu să se facă cu orice preţ în viaţa lui.

„Cel Prea Înalt stăpîneşte peste împărăţia

oamenilor…, o dă cui îi place şi înalţă pe ea
pe cel mai de jos dintre oameni” (Dan. 4:17),
de aceea, acela care îşi aduce aminte de
Făcătorul lui în tinereţe şi-L înalţă în viaţă,
trăind în ascultare de El, va fi, la rîndul său,
înălţat de Dumnezeu.
Luca
Daniel şi tovarăşii lui au hotărît să-L înalţe pe
Daniel Romani Dumnezeu cu preţul vieţii lor şi au terminat
nu numai prin a fi înălţaţi ei înşişi, ci prin a
vedea că Numele Celui Preaînalt este înălţat
Eclesiastul chiar şi de potrivnicii Lui.

La rîndul Său, Isus a hotărît să-L proslăvească pe Dumnezeu Tatăl, chiar cu preţul
vieţii Lui. Drept urmare, Tatăl L-a înălţat mai presus de orice domnie şi de orice
stăpînire. Pentru că s-a smerit înaintea Tatălui pentru a împlini voia Lui, Isus, Fiul
lui Dumnezeu, a fost înălţat şi aşezat la dreapta Scaunului de Domnie al Măririi în
Ceruri, pentru ca în Numele Lui să se plece orice genunchi şi orice limbă să
mărturisească, spre slava lui Dumnezeu, că Isus Hristos este Domnul.

În baza biruinţei lui Isus Hristos, toţi aceia care se smeresc înaintea Lui şi primesc,
prin credinţă, în toată plinătatea harul şi darul neprihănirii vor domni în viaţă
împreună cu El. În Hristos Isus, viaţa şi experienţa lui Daniel se oferă fiecăruia care
crede.

Iar a domni în viaţă, adică în sfera deşertăciunii în care Dumnezeu a închis pe orice
muritor, înseamnă a fi slujit de deşertăciune, şi nu a fi în slujba ei. Acela care
slujeşte deşertăciunea o va moşteni, dar acela care-l slujeşte pe Dumnezeu în
mijlocul ei va şedea împreună cu Hristos pe scaunul Lui de domnie, după cum şi El,
în urma biruinţei Lui, a şezut pe scaunul de domnie al Tatălui.

Principiul acesta al domnirii noastre împreună cu Hristos, în pofida condiţiilor ostile

în care ne-am putea afla din pricina alipirii noastre de Dumnezeu, este clar afirmată
în 1 Petru:
9
Voi însă sînteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfînt, un
popor, pe care Dumnezeu şi l-a cîştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile
 minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; 10pe voi,
care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sînteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi,
care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare. 11Prea iubiţilor, vă
sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pămînteşti care
se războiesc cu sufletul. 12Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru
ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre
bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării. 13Fiţi supuşi
oricărei stăpîniri omeneşti, pentru Domnul: atît împăratului, ca înalt stăpînitor,
14
cît şi dregătorilor, ca unii care sînt trimişi de el să pedepsească pe făcătorii de
rele şi să laude pe cei ce fac bine. 15Căci voia lui Dumnezeu este, ca făcînd ce este
bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti. 16Purtaţi-vă ca nişte oameni
slobozi, fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai
lui Dumnezeu. 17Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe fraţi, temeţi-vă de Dumnezeu,
daţi cinste împăratului! (1 Petru 2:9-17).

După ce am făcut aşa, adică după ce ne-am luat în serios mandatul preoţiei, s-ar
putea că să ajungem în faţa cuptorului aprins sau în faţa gropii cu lei, aş cum au
ajuns Daniel şi tovarăţii lui. Pentru astfel de condiţii ne vorbeşte Petru în pasajul ce
urmează, atrăgîndu-ne atenţia asupra faptului că domnirea împreună cu Hristos
reclamă alipirea de Hristos, sfinţirea lui Hristos ca Domn în inimile noastre; chiar cu
preţul suferinţei:
14
Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! „N-aveţi nici o
teamă de ei, şi nu vă tulburaţi! 15Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn.”
Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în
voi; dar cu blîndeţe şi teamă, 16avînd un cuget curat, pentru ca cei ce bîrfesc
purtarea voastră bună în Hristos, să rămînă de ruşine tocmai în lucrurile în care vă
vorbesc de rău. 17Căci este mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să suferiţi
pentru că faceţi binele, decît pentru că faceţi răul (1 Petru 3:14-17).

Acela care are curajul lui Daniel şi a tovarăşilor lui de a rămîne alipit de Dumnezeu
cu preţul vieţii lui, sau curajul Domnului Isus de a face din voia lui Dumnezeu
mîncarea lui de fiecare zi, va avea bucuria să vadă împărăţia lui Dumnezeu
descinzînd asupra lui:
12
Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit
peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: 13dimpotrivă,
bucuraţi-vă, întrucît aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă
veseliţi şi la arătarea slavei Lui. 14Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui
Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte
peste voi (1 Petru 4:12-15, s.n.).

Petru ne avertizează însă şi de faptul că nu are rost să pretindem că sîntem copii lui
Dumnezeu dacă nu ne caracterizează ascultarea de Dumnezeu.
 15
Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca
unul care se amestecă în treburile altuia. 16Dimpotrivă, dacă sufere pentru că este
creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta.
17
Căci suntem în clipa cînd judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi
dacă începe cu noi, care va fi sfîrşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui
Dumnezeu? 18Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi
cel păcătos? 19Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze
sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine (1 Petru 4:12-19).

A domni în viaţă împreună cu Hristos, nu este o condiţie circumstanţial determinată.

Adevăratul Împărat — Domnul Isus Hristos —, a fost Împărat chiar şi atunci cînd
atîrna pe lemnul crucii încoronat cu o coroană de spini. Deoarece împărăţia lui nu
era de aceeaşi natură cu împărăţiile pămîntului, împăraţii pămîntului nu nu puteau
lupta împotriva împărăiei lui. Împărăţia Lui — spune Daniel — „nu va fi nimicită
niciodată…, nu va trece sub stăpînirea unui alt popor. Ea va sfărîma şi va nimici
toate împărăţiile şi ea însăşi va dăinui în veci” ( Dan. 2:44). Iar în vedenia din
capitolul 7, Daniel îl vede pe Acest Fiul al Omului înaintînd spre Cel Îmbătrînit de
Zile şi primid „stăpînire, salvă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate
popoarele, neamurile şi oameniii de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire
veşnică şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan.
7:14).

Cine ar fi crezut, că tocmai acolo, pe lemnul crucii, Fiul omului a cîştigat bătălia
finală împotriva domniilor şi stăpînirilor cari sînt în locurile cereşti?

Este deci evident faptul că acela care se va alipi de acest Împărat, va domni
împreună cu El.
Daniel 7-12
pregăteşte scena Binecuvîntării

722
8
931 539 I.T.

IUDA 586 10-12

DANIEL Luca

După cum am văzut, profeţiile din a doua parte a cărţii Daniel constituie singura
vorbire a lui Dumnezeu pe care o avem păstrată în Canonul Scripturii pentru
vremurile de tăcere intertestamentală. Afară de profeţia din capitolul 9, restul
profeţiilor vizează în mod direct această perioadă. Alunecările înspre vremurile mai
îndepărtate sînt incidentale. Astfel, cele trei profeţii principale — cele din capitolele
7, 8 şi 10-12 — pregătesc „scena binecuvîntării”, scena pe care avea să se
desfăşoare drama Fiului Omului.

Pentru ca expresia — „scena binecuvîntării” — să aibă sens, trebuie s-o aşezăm în

contextul privirii de ansamblu istorico-geografice asupra Scripturii. Istoria biblică
poate fi împărţită în cîteva perioade distincte. În prima perioadă (Gen 1-11), prinde
contur „obiectul binecuvîntării” şi anume societatea umană în forma ei embrionară.
Această perioadă acoperă istoria de la începuturi pînă la evenimentul cu zidirea
turnului Babel, cînd, prin încurcarea limbilor s-a conturat societatea umană (Gen. 1-
11). „Binecuvîntarea” este acea Sămînţă a femeii, care, conform promisiunii din
Genesa 3:15, avea să zdrobească capul Şarpelui, rezolvînd astfel implicaţiile
neascultării omului. A doua perioadă vizează „canalul binecuvîntării”, şi anume,
istoria poporului Israel. Avraam a fost ales ca, prin Sămînţa lui, binecuvîntarea lui
Dumnezeu să ajungă la toate familiile pămîntului (vezi Gen. 12:3). Istoria poporului
Israel poate fi împărţită şi ea în două perioade distincte: perioada formării poporului
Israel, acoperită în Genesa 12-50 şi perioada istoriei propriu-zise a poporului Israel,
acoperită de restul Vechiului Testament: Exod-Maleahi. O dată cu cartea Maleahi,
revelaţia vechi-testamentală încetează. După cum am afirmat, cartea Daniel este
singura carte care vorbeşte despre evenimente ce vor avea loc în această perioadă. În
frămîntata perioadă intertestamentală se pregăteşte „scena binecuvîntării”, pe care,
la împlinirea vremii, avea să se întrupeze „Persoana binecuvîntării”, adică Hristosul
lui Dumnezeu. În perioada intertestamentală, scena binecuvîntării a fost pregătită
din punct de vedere cultural, limba greacă ajungînd să fie lingua franca în întregul
Bazin Mediteranean; din punct de vedere religios, în acea perioadă venind pe scenă
grupările religioase din Palestina, care aveau să participe la drama vieţii şi morţii lui
Isus Hristos şi din punct de vedere politic şi geografic, prin marea pace romană.1

Dar contribuţia majoră a cărţii Daniel este oferită de profeţia din 9:24-27, care
anunţa vremea şi ceasul împlinirii promisiunii pe care Dumnezeu a făcut-o în
Grădina Eden, cu privire la zdrobirea capului Şarpelui. Întruparea, Viaţa, Moartea,
Învierea şi Înălţarea Unsului aveau să aducă ispăşirea fărădelegilor, aducerea
neprihănirii veşnice, pecetluirea vedeniei şi prorociei şi ungerea Sfîntului sfinţilor ca
Mare Preot al cortului ceresc. Or, punctul focal al evangheliei după Luca este tocmai
Unsul, Persoana binecuvîntării, Acela prin care avea să se realizeze cele şase lucruri
din profeţia din Daniel 9:24.

Însă versetel următoare — Daniel 25-27 — îşi găsesc şi ele un corespondent în

profeţia Domnului Isus de pe Muntele Măslinilor (Mat. 24:15-35 şi Luca 21:5-38),
fiind amplificate de profeţia Domnului Isus pentru a anunţa tragedia dărîmării din
nou a Templului şi a Ierusalimului şi scoaterea lui Israel din isprăvnicie, în ce
priveşte administrarea legămîntului lui Dumnezeu cu omul.

Profeţia lui Daniel a fost lăsată pentru posteritate tocmai pentru ca toţi cei vizaţi de
ea să citească şi, pricepînd, să poată evita tragedia pe care profeţia o anunţa. Dar în
ultima dintre cele patru profeţii, lui Daniel i se spune că nu toţi dintre aceia care vor
citi vor pricepe. Pentru a pricepe cele scrise era nevoie de înţelepciunea pe care o dă
alipirea totală de Domnul. O astfel de înţelepciune care a venit de sus l-a
împuternicit pe Daniel să influenţeze imperiile în care a trăit şi a lucrat.

Evanghelia după Luca se termină cu minunea pe care Domnul Isus o face pentru
ucenicii Săi pe care i-a însoţit pe drumul Emausului (Luca 24:13-49), deschizîndu-le
minte să priceapă Scripturile care erau cu privire la împlinirea profeţiei din Daniel
9:24. În Isus Hristos —avea să spună Pavel mai tîrziu — măhrama este luată şi cei
care citesc CARTEA pricep.

1
Pentru mai multe detalii legate de contextul istoric al perioadei intertestamentale, vezi Beniamin
Fărăgău. Matei 1-10, Vol. 1, pag. 29-37.
 EVANGHELIA DUPĂ

LUCA
Luca 1:26-33 Luca 9:51, 24:50-51;
Fapte 1:10

Trimiterea Luarea
Întruparea Înălţare
Venirea Plecarea

1:1 9:50 9:51 24:53

51
9 ?
De ce nu există Înălţare fără Moarte şi Înviere?
Mesajul Evangheliei se grefează pe structura cărţii. Iar structura cărţii — 1:1-9:50 şi
9:51-24:53 — semnalează faptul că mesajul trebuie să cuprindă două părţi distincte,
dar conjugate.

Trimiterea Luarea
Coborîrea Înălţarea
Venirea 951 Plecarea

1:1 9:50 9:52 24:50-53

În cartea sa According to Luke, David Gooding observă faptul că Luca structurează

Evanghelia sa în jurul a două evenimente din viaţa lui Isus Hristos: Venirea şi
Plecarea Sa, sau Întruparea şi Înălţarea Sa la cer. El mai subliniază faptul că plecarea
Domnului Isus, este marcată de momentul în care El Şi-a îndreptat faţa hotărît ca să
meargă la Ierusalim, ca şi cum acolo s-ar fi aflat „rampa de lansare” pentru Înălţarea
Sa la cer. Oare care să fie mesajul Evangheliei, dacă ţinem cont de o astfel de
structurare a cărţii?

Esenţa Evangheliei
Privind schema de mai sus, putem afirma că Evanghelia — Vestea Bună —
cuprinde două părţi, prin care se subliniază două aspecte esenţiale. Cele două
aspecte pot fi privite din punctul de vedere al lui Dumnezeu, al Domnului Isus
Hristos şi al nostru. Totul a început, după cum ne spune Scriptura, încă înainte de
întemeierea lumii, atunci cînd, în ceruri, S-a auzit glasul Domnului zicînd: „Pe cine
să trimet, şi cine va merge pentru Noi?” (Is. 6:8). Din punctul de vedere al lui
Dumnezeu, Fiul Său trebuia mai întîi trimis, iar apoi luat la cer. Din punctul de
vedere al lui Hristos, lucrurile au început cînd El a răspuns Tatălui: „Iată-Mă trimite-
Mă!” (Evrei 10:5) El trebuia mai întîi să coboare, să Se întrupeze, în vederea jertfirii
Lui, pentru ca apoi, după înviere, să Se înalţe din nou la cer şi să fie proslăvit la
Tatăl cu slava pe care o avea la El înainte de întemeierea lumii. 2 Din punctul nostru
de vedere, El trebuia mai întîi să vină ca să ne pregătească pe noi, prin rezolvarea
păcatelor noastre, iar apoi să plece ca să ne pregătească un loc.3

2
Vezi Ioan 17:4.
3
Vezi Ioan 14:1-3.
Fără o trimitere, fără o coborîre sau o venire a lui Hristos, nu ar fi existat Întrupare4
şi deci nu ar fi existat Jertfă. Iar fără ca El să fi fost luat la cer, deci fără o Înălţare
sau o plecare, nu am avea Mijlocitor, Mare Preot sau Garant al Legămîntului.5
Domnul Isus Hristos ne poate mîntui în chip desăvîrşit — spune Scriptura — pentru
că, înălţat la cer şi aşezat la dreapta scaunului de domnie al măririi, El mijloceşte
pentru noi.6

Aceasta este prima mare lecţie pe care o învăţăm despre Evanghelia Domnului
nostru Isus Hristos prezentată de Luca în cartea sa. Formularea teologică a
adevărului pe care l-am desprins din structura căţii este deosebit de frumos rezumată
în Evrei 10:
19
Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sîngele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul
preasfînt, 20pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua
dinlăuntru, adică trupul Său: 21şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui
Dumnezeu, 22să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile
stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. 23Să ţinem
fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut
făgăduinţa (Evrei 10:19-23).

Domnul Isus Hristos S-a întrupat, pentru ca prin moartea Sa ispăşitoare, prin
frîngerea trupului Său pe cruce, să ni se deschidă nouă o cale nouă şi vie pînă în
Sfînta Sfintelor din ceruri. Iar El S-a înălţat, pentru ca o dată aşezat la dreapta
scaunului de domnie al Măririi, unde a fost uns ca Sfînt al sfinţilor 7 în slujba de
Mare Preot, să poată să mijlocească pentru noi şi astfel să ne poată mîntui în chip
desăvîrşit. Ce altceva este Evanghelia sau Vestea Bună decît că, în sfîrşit, avem
intrare slobodă la Tatăl, unde, pe scaunul îndurării ne aşteapă Marele nostru Preot,
Isus Hristos.

Putem deci conchide că în urma venirii şi plecării lui Hristos, s-au statornicit două
realităţi de importanţă vitală: pe de o parte, o Jertfă desăvîrşită, în baza căreia avem
intrare slobodă la Tatăl şi care a fost posibilă în urma coborîrii sau întruparii Fiului
lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, un Marele Preot desăvîrşit, care mijloceşte
pentru noi la Tatăl şi a căruia prezenţă şi funcţie este posibilă în urma înălţării la cer
a Domnului Isus Hristos. Iar pentru că a fost o coborîre urmată de o înălţare, noi ne
putem apropia cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare la
vreme de nevoie.8

4
Vezi Evrei 2:14-18.
5
Vezi Evrei 8:1-5.
6
Vezi Evrei 7:24.
7
Vezi Dan. 9:24.
8
Vezi Evrei 4:14-16.
 EVANGHELIA DUPĂ

LUCA
Luca 1:26-33 Luca 9:51; Luca 24:51

Trimiterea Luarea
Întruparea Înălţare
Venirea Plecarea

1:1 9:50 9:51 24:53

1 Petru 1:18-19
? 9 51 Ef. 4:8-10
Col. 2:15
Lev.16 — 2 ţapi = o jertfă

De ce nu există Înălţare fără Moarte şi Înviere?

Isus Hristos — Ţapul pentru Azazel
Primul adevăr pe care l-am creionat privind Evanghelia după Luca în întregul ei este
legat de esenţa Evangheliei. Evanghelai trebuie definită prin două aspecte esenţiale:
Venirea şi Plecarea lui Hristos sau întruparea şi Înălţarea Sa. Al doilea mare adevăr
pe care îl desprindem din întregul Evangheliei, îl înţelegem dacă privim ceva mai
atenţi punctul de joncţiune a celor două părţi (1:1-9:50 şi 9:51-24:53). Versetul 9:51
ne spune că atunci „cînd s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a
îndreptat faţa hotărît să meargă la Ierusalim”. Este cel puţin interesant faptul că
ridicarea sau înălţarea la cer a Domnului Isus a început prin hotărîrea Sa de a merge
la Ierusalim, unde avea să pătimească, iar apoi să moară pe o cruce, pentru păcatele
lumii. Dar imediat după înălţarea Sa pe cruce, Domnul Isus avea să fie coborît şi
aşezat într-un mormînt. Mai mult, Scriptura ne spune că înălţarea Sa la cer a trebuit
să fie precedată de o coborîre mult mai dramatică decît cea a îngropării Sale.
„Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei
nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorît în trup, dar a fost înviat în
duh, în care s-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare” (1 Petru 3:18-19,
s.n.). Ce ciudat! Atunci „cînd s-a apropiat vremea ca să fie luat la cer, Isus şi-a
îndreptat faţa hotărît să meargă la Ierusalim” (9:51), unde, în timp ce trupul Său a
fost înălţat pe o cruce, iar apoi coborît într-un mormînt, duhul Său a trebuit să
coboare „în părţile cele mai de jos ale pămîntului” (Ef. 4:9), în închisoarea duhurilor
(1 Petru 3:19).

Dar oare de ce a început înălţarea la cer a Domnului Isus cu o coborîre „în părţile
cele mai de jos ale pămîntului”, cum afirmă Pavel în Efeseni 4:9?

Iată cum explică Pavel această înălţare prin coborîre. Domnul Isus: „«S-a suit sus, a
luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor». Şi acest «S-a suit», ce însemnează decît
că înainte Se pogorîse în părţile cele mai de jos ale pămîntului. Cel ce s-a pogorît
este Acelaşi cu Cel ce S-a suit mai pe sus de toate cerurile, ca să umple toate
lucrurile” (Ef. 4:8-10).

Ca să se poată sui mai pe sus de toate lucrurile, adică, „mai pe sus de orice domnie,
de orice stăpînire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate
numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Ef. 1:21), Isus Hristos a trebuit
să coboare în adînc, în domeniile acestor domnii, stăpîniri şi puteri şi, luînd robia
roabă, să dovedească faptul că a dezbrăcat domniile şi stăpînirile de puterea lor,
după ce a ieşit biruitor asupra lor pe cruce.

Pentru ca Jertfa de Ispăşire să fie completă, Domnul Isus Hristos a trebuit să

împlinească funcţia ambilor ţapi jertfiţi în fiecare zi de Yom Kippur: primul plătea
pentru păcate, în timp ce al doilea „căra” păcatele în domeniile lui Azazel. Or,
funcţia celui de al doilea ţap — ţapul pentru Azazel — reclama coborîrea în
domeniile lui Azazel cu păcatele omenirii. Şi ieşirea de acolo se putea face doar cu
îndeplinirea unei singure condiţii: neprinănire desăvîrşită.
Iar pentru că nici unul dintre muritorii care au trăit vreodată pe această planetă nu ar
fi putut îndeplini această condiţie, pentru ca să poată exista o înălţare din părţile cele
mai de jos ale pămîntului a trebuit să existe mai întîi o coborîre sau o întrupare; şi nu
a oricui, ci a Însuşi Fiului lui Dumnezeu. „Deoarece copiii — adică noi — sînt
părtaşi sîngelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele” (Evrei
2:14). Iar aceasta a reclamat trimiterea, întruparea sau venirea Hristosului lui
Dumnezeu. Ajuns în noroaiele acestei planete, Hristosul Întrupat a fost ispitit în
toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat.9 Iar atunci cînd, prin moarte, a coborît în
domeniile morţii, în loc ca El să fie nimicit de moarte, moartea a fost nimicită de El,
şi împreună cu ea a fost nimicit şi cel ce are puterea morţii, adică diavolul, şi luînd
robia roabă, Hristosul înviat din morţi S-a suit mai pe sus de toate cerurile ca să
umple toate lucrurile.

Fără o coborîre pe Pămînt, nu ar fi existat Jertfă. Iar fără o coborîre în părţile cele
mai de jos ale pămîntului, adică fără o coborîre în închisoarea duhurilor nu ar fi
existat o biruinţă asupra lor. Iată de ce, „cînd s-a apropiat vremea în care avea să fie
luat la cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărît spre Ierusalim, unde a fost schingiuit şi
omorît. Dar pentru că moartea nu L-a putut Ţine, Domnul Isus Hristos a înviat din
morţi, S-a înălţat la cer şi, cu robia roabă la picioarele Lui, a şezut la dreapta
scaunului de domnie al Măririi, ca Mijlocitor între om şi Dumnezeu, aşteptînd ca toţi
vrăjmaşii Lui să fie puşi ca aşternut al picioarelor lui.

Această coborîre a lui Isus în închisoarea duhurilor, după cum spune Petru, sau în
părţile cele mai de jos ale pămîntului, după cum spune Pavel, ar părea să corespundă
funcţiei ţapului pentru Azazel. Avînd în vedere că nu numai Cortul Întîlnirii cu
obiectele din el au fost făcute după chipul care i-a fost arătat lui Moise pe munte, ci
şi slujba din el (vezi Evrei 8:5), ritualul din Ziua Ispăşirii trebuia să-şi găsească
împlinirea în Hristos Isus sub toate aspectele lui. De fapt, Isus Hristos a venit ca să
să desfiinţeze sistemul jerfelor leviticale, împlinindu-l prin faptul că a pus în locul
lui o jertfă mai bună, însăşi jertfa trupului Său şi un garant mai bun, adică un Mare
Preot desăvîrşit:
1
În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a
lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare
an, să facă desăvîrşiţi pe cei ce se apropie. 2Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie
aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi o dată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă
cunoştinţă de păcate? 3Dar aducerea aminte a păcatelor este înoită din an în an,
tocmai prin aceste jertfe; 4căci este cu neputinţă ca sîngele taurilor şi al ţapilor să
şteargă păcatele. 5De aceea, cînd intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă,
nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup; 6n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe
pentru păcat. 7Atunci am zis: «Iată-Mă (în sulul Cărţii este scris despre Mine), vin
să fac voia Ta, Dumnezeule!»” 8După ce a zis întîi: „Tu n-ai voit şi n-ai primit
9
Evrei 4:16
 nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”, (lucruri aduse
toate după Lege), 9 poi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”. El
desfiinţează astfel pe cele dintîi, ca să pună în loc pe a doua. 10Prin această „voie”
am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru
totdeauna. 11Şi, pe cînd orice preot face slujba în fiecare zi, şi aduce de multe ori
aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot şterge păcatele, 12El, dimpotrivă, după ce a
adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui
Dumnezeu, 13şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al
picioarelor Lui. 14Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvîrşiţi pentru
totdeauna pe cei ce sînt sfinţiţi. 15Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul sfînt.
Căci, după ce a zis: 16„Iată legămîntul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice
Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”,
17
adaugă: „Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile
lor”. 18Dar acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru
păcat (Evrei 10:1-18, s.n.).

În timp ce întregul sistem al jertfelor leviticale nu putea să şteargă păcatele, adică să

rezolve păcatul din perspectiva lui Dumnezeu, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos,
păcatele au încetat să-l ami acuze pe Dumnezeu, pentru că fărădelegile sau
nelegiuirrile au fost ispăşite şi, astfel, a fost adusă neprihănirea veşnică pentru
Dumnezeu şi pentru om (vezi Dan. 9:24).

Deci ridicarea Sa la cer, pentru a se aşeza pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu,
ca Mare Preot mijlocitor pentru toţi aceia care cred în El, a fost condiţionată de
abrogarea sistemului vechiului Legămînt, prin aducerea lui la împlinire prin însăşi
lucrarea Sa pe Cruce şi în părţile cele mai de jos ale pămîntului, adică prin
mijlocirea, o dată pentru totdeauna, a adevăratei Zile de Yom Kippur. Faptul că o
astfel de sărbătorire a zilei Ispăşirii a trebuit să aibă loc în cer, ne spune autorul cărţii
Evrei, în ultima parte a capitoluliu 9:
23
Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul
acesta — doar în Ziua Ispăşirii se practica ritualul curăţirii Cortului Întîlnirii şi a
lucrurilor din El care fuseseră atinse de-a lungul anului de sîngele jertfelor aduse
pentru ispăşirea păcatelor —, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu
jertfe mai bune decît acestea. 24Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare
făcut de mînă omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat
chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. 25Şi nu
ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe sine însuşi, ca marele preot, care intră în
fiecare an în Locul preasfînt cu un sînge, care nu este al lui; 26fiindcă atunci ar fi
trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii, pe cînd acum, la
sfîrşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa
(Evrei 9:23-26).
Faptul că atunci cînd a sosit vremea ca să fie luat la cer, Isus şi-a îndreptat faţa
horărît spre Ierusalim, unde trebuia să fie, mai întîi, răstignit pe o cruce, ridică
întrebarea care încheia planşa de mai sus: De ce nu există Înălţare, fără Moarte şi
Înviere?

Răspunsul la această întrebare trebuie să-l căutăm în paradigma pe care Hristos S-a
întrupat ca s-o împlinească. Această paradigmă este conturată de întregul sistem al
Vechiului Legămînt. Dar inima Vechiului Legămînt era Ziua Ispăşirii. În această zi,
ridicarea păcatelor de peste Ţară şi popor se făcea prin conjugarea a două jertfe şi
prin mijlocirea unui mare preot curat şi acceptat de Dumnezeu. Cele două jertfe erau
jerta de ispăşire şi ţapul pentru Azazel.10 Jerta de ispăşire era a Domnului, iar ţapul
pentru Azazel, era al lui Azazel, adică a aceluia în domeniile căruia ţapul era trimis
cu toate păcatele poporului din acel an ispăşitor.

După afirmaţia lui Petru,11 Isus a trebuit să împlinească ambele funcţii, şi pe cea a
jertfei de ispăşire, fiind omorît pentru păcatele noastre, dar şi pe cea a ţapului
pentru Azazel, ridicînd păcatele omenirii întregi şi ducîndu-le în domeniile lui
Azazel, unde avea să dea bătălia finală împotriva domniilor şi stăpînirilor
întunericului, învierea Lui din morţi dovedindu-L fără păcat şi deci biruitor.
18
Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi
din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19ci cu
sîngele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. 20El a fost
cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătat la sfîrşitul vremurilor
pentru voi 21care, prin El, sunteţi credincioşi în Dumnezeu, care L-a înviat din
morţi, şi I-a dat slavă, pentru ca credinţa şi nădejdea voastră să fie în Dumnezeu.
(1 Petru 1:18-21, s.n.).

Întregul ritual al ispăşirii a fost modelat după realitatea veşnică a Mielului fără cusur
şi fără prihană care a fost pregătit pentru înjunghiere încă înainte de întemeierea
lumii. Tocmai de aceea prima dintre jertfele de Yom Kippur era jertfa de ispăşire
prin care întregul popor căpăta răscumpărare în baza credinţei pe care o
demonstraseră de-a lungul acelui an de îndurare, venind la Cortul Întîlnirii şi
mărturisindu-şi păcatul. Petru însuşi precizează faptul că Mielul fără cusur şi fără
prihană a fost arătat doar pentru cei credincioşi.

Textul din 1 Petru 3:18-19 reia conceptul ispăşirii prin moartea Domnului Isus, dar
adaugă la el încă un concept, coborîrea lui Isus în duh în locuinţa morţilor: „Hristos,
de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi,
ca să ne aducă la Dumnezeu —. El a fost omorît în trup, dar a fost înviat în duh, în
care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare (1 Petru 3:18-19, s.n.).

10
Pentru descrierea ritualului din ziua de ispăşire, vezi Beniamin Fărăgău, Levitic 1:1-17:16, pag.
117-124.
11
Vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru 3:13-5:14, Vol. 2, pag. 25-47.
Întrebarea este ce anume a propovăduit Isus duhurilor din închisoare?12 Contextul
pare să sugereze faptul că generaţia din timpul lui Noe a beneficiat de un har special,
tocmai pentru faptul că pe vremea lor pămîntul a rămas fără mărturia evangheliei, cu
excepţia celor din imediata apropiere a lui Noe şi a celor din casa lui. Dar cu
siguranţă că Isus a avut de propovăduit sau de proclamat şi o biruinţă, biruinaţ sa
asupra domniilor şi stăpînirilor din locurile cereşti. Despre această biruinţă vorbeşte
Pavel în Coloseni şi în Efeseni:
13
Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pămîntească
netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat
toate greşelile. 14A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi
ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. 15A dezbrăcat domniile şi
stăpînirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor
prin cruce (Col. 2:13-15).
8
De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor”. 9Şi
acest: „S-a suit”, ce înseamnă decît că înainte Se coborîse în părţile mai de jos ale
pămîntului? 10Cel se S-a coborît, este acelaşi cu cel ce s-a suit mai presus de toate
cerurile, ca să umple toate lucrurile (Ef. 4:8-10).

12
Pentru o dezbatere a acestei probleme vezi Beniamin Fărăgău, 1 Petru 3:13-5:14, Vol. 2, pag.
25-47.
 EVANGHELIA DUPĂ
LUCA

Isaia 1:10-18
Isaia 6:1-8 Dan. 9:24
Evrei 9:11-12, 22-24

Evrei 10:1-7 Ioan 17:1-4

Trimiterea Luarea
Coborîrea Înălţare
Venirea Plecarea
Evrei 2:14-18
Evrei 7:24-8:3

1:1 9:50 9:51 24:53

Întrupare Înălţare

Jertfă Mare Preot

1 Ioan 1:5-2:6

Ce ne-am face fără Jertfă şi fără Mare Preot?

Privită Evanghelia din perspectiva omului, Întruparea a fost necesară din pricina
principiului reprezentării în Primul Adam şi în Al Doilea Adam (vezi Rom. 5:12-
21), „căci după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi
păcătoşi, tot aşa prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”
(Rom. 5:19). Acelaşi adevăr este reafirmat cu multă forţă în Romani 11:32:
„Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi”. Dar
pentru ca să poată avea îndurare de noi toţi, care sîntem „părtaşi sîngelui şi cărnii…,
El însuş — Hristos — a fost deopotrivă părtaşi la ele, pentru ca, prin moarte, să
nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe deavolul, şi să izbăvească pe toţi
acei care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor… Prin urmare —
continuă autorul epistolei — a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca
să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu un mare preot milos şi vrednic de
încredere ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Everi 2:14-18).

Ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului, în sensul pe care l-am văzut în ritualul
Zilei Ispăşirii — Isus Hristos trebuia să fie atît jertfă pentru păcate, cît şi mare preot.
Or, şi pentru una şi pentru cealaltă Hristosul lui Dumnezeu trebuia să se întrupeze ca
să fie luat dintre noi şi pus pentru noi în lucrurile privitoare la Dumnezeu (vezi Evrei
5:1 şi 5-6).

„El este Acela — spune autorul Epistolei către Evrei — care, în zilele vieţii sale
pămînteşti, aducînd rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către cel ce
putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat din rpicina evlaviei Lui, măcar
că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe cari le-a suferit. Şi după ce a fost
făcut desăvîrşit, S-a făcut pentru totşţi cei ce-l ascultă, urzitorul unei mîntuiri
veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu, Mare Preot, «după rînduiala lui
Melhisedec»” (Evrei 5:7-10).

Textul din Evrei 10:1-18, pe care l-am citat mai sus şi care subliniază de ce anume
trebuia să se întrupeze Hristos şi de ce anume trebuia să se înalţe apoi la cer,
continuă cu concluzia teologică a cărţii Evrei (10:19-31), care începe prin a preciza
că apropierea noastră de Dumnezeu este posibilă, pentru că avem o cale liberă pînă
în locul prea sfînt, deschisă prin frîngerea trupului lui Hristos pe cruce şi pentru că
avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, ca Mijlocitor pentru toţi cei ce se
apropie de Dumnezeu prin El:
19
Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sîngele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul
preasfînt, 20pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua
dinlăuntru, adică trupul Său: 21şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui
Dumnezeu, 22să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile
stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. 23Să ţinem
fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut
făgăduinţa (Evrei 10:19-23).
Fără întrupare nu ar fi exitat o jertfă ispăşitoare, şi nu ar fi existat o Zi a Ispăşirii.
Dar fără înălţare, nu ar fi existat un Mare Preot, unul care mijlocind pururea pentru
noi să ne poată mîntui în chip desăvîrşit.13 Dar pentru că le avem pe amîndouă —
Jertfă desăvîrşită şi Mare Preot desăvîrşit —, autorul Epistolei către evrei ne
îndeamnă „să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm
îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:16).

După cum afirmă Ioan în prima sa epistolă, vremea de nevoie se instalează ori de
cîte ori păcătuim, deoarece „plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23) şi deoarece
„mînia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui
Dumnezeu, împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, cari înăduşe adevărul în
nelegiuirea lor” (Rom. 1:18, s.n.). Ajunşi într-o astfel de vreme de nevoie, trebuie să
alergăm la scaunul harului: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi.
Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel
neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale
noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:1-2). Iertatea noastră nu ar fi posibilă
fără această unică soluţie a lui Dumnezeu în Isus Hristos. Într-adevăr, ce ne-am face
fără Jertfa de ispăşire şi fără Marele nostru Preot care ne aşteapă să venim la scaunul
harului ca să căpătăm îndurare la vreme de nevoie?

13
Vezi Evrei 7:24-25.
 Scopul Evangheliei după Luca
Luca 1:1-4
1
Fiindcă
mulţi
s-au apucat
să alcătuiască o istorisire
amănunţită
despre lucrurile care s-au petrecut printre noi,
2
după cum ni le-au încredinţat
cei ce le-au văzut
cu ochii lor
de la început,
şi au ajuns slujitori
ai Cuvîntului,
3
am găsit şi eu cu cale,
prea alesule Teofile,
după ce am făcut cercetări
cu de-amănuntul
asupra tuturor acestor lucruri
de la obîrşia lor,
să ţi le scriu
în şir unele după altele,
4
ca să poţi cunoaşte
astfel
temeinicia învăţăturilor,
pe care le-ai primit
prin viu grai

Prea alesule, Teofile,

Fiindcă, înainte de mine, au fost alţii care s-au apucat să alcătuiască o
istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi —
2
după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început,
şi au ajuns slujitori ai Cuvîntului —, după ce am făcut cercetări cu
deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri, de la obîrşia lor, am găsit şi eu
cu cale să ţi le scriu, în şir, unele după altele, ca să poţi cunoaşte
temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai.
Scopul Evangheliei după Luca
sau contextul istoric

Luca 1:1-4
Încă în primele versete, Luca afirmă scopul cu care îi scrie lui Teofil, obligînd astfel
pe cititor să ţină cont de lucrul acesta în procesul lecturării celor scrise:
1
Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile
care s-au petrecut printre noi, 2după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu
ochii lor de la început, şi au ajuns slujitori ai Cuvîntului, 3am găsit şi eu cu cale,
prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor
acestor lucruri de la obîrşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, 4ca să poţi
cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai (Luca
1:1-4).

Afirmaţiile evanghelistului din aceste prime patru versete ne ajută să pătrundem în

climatul religios al vremii respective. Isus a fost o figură controversată în toată
perioada lucrării Lui şi se pare că a rămas o figură controversată şi după Moartea,
Învierea şi Înălţarea Lui, lucru pe care Luca îl va sublinia şi în al doilea volum al
scrierii lui, în Faptele Apostolilor. După cum spune Luca, mulţi se apucaseră să
alcătuiască istorisiri despre viaţa şi lucrarea Domnului Isus şi, probabil, nu toate
istorioarele spuneau aceleaşi lucruri, deşi erau istorisite de „cei ce le-au văzut cu
ochii lor de la început” (2). Nu că aceste istorisiri nu ar fi fost adevărate, dar fiecare
era prezentată, probabil, din punctul de vedere al celui care le-a văzut şi a scopului
cu care a alcătuit istorisirea întreagă.14 Ceea ce-l îndeamnă pe Luca să adauge încă o
istorisire despre viaţa lui Isus, nu sînt detaliile, adică întîmplările şi pericopele
particulare, ci întregul alcătuit din ele. Scopul afirmat al lui Luca este ca Teofil —
destinatarul evangheliei — să poată cunoaşte temeinicia învăţăturilor pe care le-a
primit prin viu grai (vezi 1:4). Istorisirile amănunţite despre lucrurile care s-au
petrecut printre ei aveau ca scop să transmită învăţături mai ample, care se
conturează nu doar din înţelegerea tablourilor individuale, ci mai ales din înşirarea
lor. „Am găsit şi eu cu cale… — spune Luca —, după ce am făcut cercetări cu
deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obîrşia lor, să ţi le scriu în şir,
unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai
primit prin viu grai” (3-4, s.n.).

Scrierea evangheliei

14
Un exemplu bun îl avem în felul în care prezintă, de pildă, Matei şi Luca vestirea naşterii lui
Isus. În timp ce Matei 1:18-25 pune accentul pe frămîntarea lui Iosif la aflarea veştii, Luca 1:26-38
pune accentul pe frămîntarea Mariei. Deşi în ambele prezentări este vorba despre unul şi acelaşi
eveniment, el este privit din două perspective diferite şi complementare. Înterbarea pe care trebuie
să ne-o punem în fiecare caz este ce anume a urmărit fiecare dintre cei doi evanghelişti? Iar
răspunsul la o astfel de întrebare poate fi primit doar dacă ţinem cont de întregul istorisirii, adică
de întregul Evangheliei.
Din cîte ne destăinuieşte însuşi evanghelistul, procesul scrierii evangheliei a avut
cîteva faze distincte. În primul rînd, Luca a trecut în revistă ceea ce exista deja pe
piaţă. El afirmă că „mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre
lucrurile cari s-au petrecut printre noi” (1), ceea ce sulbiniază faptul că existau,
probabil, mai multe astfel de istorisiri amănunţite despre viaţa şi lucrarea Domnului
Isus. Problema lui Luca nu este legată de veridiciatea acestor istorisiri. El însuşi
afirmă că ele au fost alcătuite „după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu
ochii încă de la început” (2). Credibilitatea martorilor este apoi confirmată de faptul
că aceştia „au ajuns slujitori ai Cuvîntului” (2), deci erau oameni de încredere şi
demni de crezare. Dar cu toate că istorisirile existente erau amănunţite şi credibile,
Luca reia întregul proces, începînd cu „cercetări cu deamăruntul asupra tuturor
acestor lucruri de la obîrşia lor” (3) şi continuînd cu alcătuirea îngrijită a unui nou
întreg literar, realizat prin punerea în scris a celor descoperite, „în şir unele după
altele” (3, s.n.). Ceea ce este însă important de reţinut este faptul că înşirarea
lucrurilor petrecute „printre noi”, cum spune Luca, s-a făcut cu scopul ca prea alesul
Teofil să poată verifica el însuşi temeinicia învăţăturilor pe care le primise prin viu
grai.

Oare despre ce fel de învăţături să fie vorba?

Întreaga viaţă şi lucrare a Domnului Isus a avut ca scop întoarcerea multora la

Domnul Dumnezeu.15 După cum afirmă Zaharia în cîntarea sa, Isus Hristos a fost
ridicat de Dumnezeu ca „mîntuire puternică în casa robului Său David” (1:69),
pentru ca prin El să se împlinească jurămîntul pe care Dumnezeu l-a făcut părintelui
lor Avraam, conform căruia poporul Domnului trebuia să fie izbăvit de vrăjmaşii lui
şi ajutat să trăiască înaintea lui Dumnezeu în sfinţenie şi neprihănire în toată viaţa
lui. Deci, întîlnirea cu Isus în urma auzirii sau citirii despre lucrurile petrecute între
ei trebuia să producă o întoarcere la Dumnezeu, o transformare a vieţii, rezultată din
conformarea la adevărurile şi învăţăturile care sînt în mod implicit transmise prin
prezenţa şi lucrarea Domnului Isus. Orice informaţie care este aşezată într-o formă
sau alta înaintea noastră urmăreşte un anume impact asupra vieţii noastre. Lucrul
acesta este cu atît mai mult adevărat atunci cînd este vorba despre evenimentele
cruciale ale întergii istorii: Întruparea, Viaţa, Moartea, Învierea şi Înălţarea
Domnului Isus. Dacă după ce am fost puşi în faţa lucrurilor petrecute în istorie nu
sîntem schimbaţi în vreun fel, noi, cei care le-am văzut, cei care am auzit sau am
citit despre ele, înseamnă că am zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru noi, aşa cum
au făcut-o mai marii lui Iuda.16 Deci întîlnirea cu Isus trebuie să limpezească în noi
un set de învăţături, iar dacă sîntem convinşi de temeinicia lor, trebuie să ne
conform viaţa lor. Atunci cînd a scris bisericii din Roma, Pavel afirmă că a primit
din partea Domnului Isus harul şi apostolia să aducă nu doar la credinţă, ci la
ascultarea credinţei toate neamurile. Adevărata credinţă ne aduce în faţa Domnului

15
Vezi şi 1 Petru 2:22-25.
16
Vezi Luca 7:30.
Isus Hristos, pe care Îl mărturisim ca Domn, ceea ce ne obligă să ne aducem
trupurile noastre ca o jertfă vie, sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu.

Înseamnă că, în baza afirmaţiei de scop a lui Luca, putem să anticipăm limpezirea
de-a lungul Evangheliei a unor învăţături care să ne aducă în faţa lui Hristos şi să
ne oblige la ascultare de El. Pentru ca ascultarea să fie posibilă, trebuie să ajungem
convinşi de temeinicia acestor învăţături care ne vor guverna viaţa. Or, tocmai
acesta este scopul lui Luca, în vederea căruia a „făcut cercetări cu deamăruntul
asupra tuturor acestor lucruri [privitoare la viaţa şi lucrarea Domnului Isus], de la
obîrşia lor” (3) şi le-a scris „în şir unele după altele” (3), astfel încît să se contureze
înaintea ochilor lui Teofil atît învăţăturile, cît mai ales temeinicia lor.

După spusele lui Luca, Evanghelia scrisă de el conţine o înşiruire de tablouri prin
care se conturează o serie de învăţături legate de implicaţiile Întrupării, Lucrării,
Morţii, Învierii şi Înălţării Domnului Isus Hristos. Pentru că este vorba despre mai
multe învăţături, nu de una — „ca să poţi cunoaşte temeinicia învăţăturilor, pe care
le-ai primit prin viu grai” (4, s.n.) —, tablourile înşiruite de Luca trebuie să se
organizeze în microexpoziţii care au fiecare un mesaj coerent şi închegat.

ALFABET

Imaginea de mai sus ilustrează lucrul acesta. Fiecare literă din cuvîntul de mai sus
— ALFABET — corespunde unui tablou din Evanghelia după Luca, cum ar fi, de
pildă, tabloul cu privire la vestirea naşterii lui Isus Hristos (1:26-38), sau tabloul
care cuprinde cîntarea Mariei (1:39-56). Dar pentru înţelegerea mesajului, trebuie să
identificăm, mai întîi, tablourile care alcătuiesc microexpoziţia respecitvă, după care
trebuie să înţelegem în ce fel contribuie înţelesul fiecărui tablou la conturarea
mesajului întregii microexpoziţii.

O astfel de abordare a textului se bazează pe convingerea că stăm în faţa unei unităţi

literare alcătuite cu grijă, care guvernează adevărul teologic pe care autorul cărţii a
dorit să-l transmită destinatarilor săi de aproape şi de departe. În acest caz, teologia
nu se face prin reorganizarea materialului cărţii după principii exterioare textului, ci
se descopere, pe măsură ce înţelegem rostul înşirării tablourilor în ordinea în care le
avem în carte. Să nu uităm că Luca însuşi afirmă încă de la început faptul că
lucrurile pe care le-a cercetat cu deamăînuntul, le-a înşirat apoi unele după altele,
pentru ca Teofil să poată astfel verifica temeinicia învăţăturilor pe care le-a primit
prin viu grai

La prima vedere, Evanghelia pare să fie alcătuită dintr-o serie de tablouri de sine
stătătoare, care, de la o Evanghelie la alta, urmăresc într-un mod mai mult sau mai
puţin fericit şirul evenimentelor din viaţa Domnului Isus. Este adevărat că fiecare
dintre cele patru Evanghelii pornesc dinspre Naşterea, înspre Moartea şi Învierea lui
Isus, dar la fel de adevărat este şi faptul că nu cronologia, ci teologia guvernează
alcătuirea întregului Evangheliei, şi tocmai de aceea avem patru evanghelii şi nu una
singură. După cum vom vedea mai tîrziu, „anomaliile” cronologice se regăsesc mai
ales în Evangelia după Luca, ceea ce dovedeşte că şirul lucrurilor scrise de
evanghelist a urmărit un scop teologic, nu biografic. Luca a promis în introducerea
scrisorii lui către Teofil că îl va ajuta să înţeleagă temeinicia învăţăturilor pe care
acesta le primise prin viu grai. Aceasta presupunea, pe de o parte, conturarea acestor
învăţături, iar pe de altă parte, dovedirea temeiniciei lor. Deci tablourile au fost
grupate sau înşirate unele după altele în vederea acestui scop. Or dacă este vorba
despre mai multe învăţături, sau despre un şir de învăţături complementare, atunci se
cere să identificăm microexpoziţiile din Luca care definesc astfel de învăţături şi
trebuie să înţelegem întregul mesaj alcătuit din ele, adică mesajul specific al
Evangheliei după Luca.
 Structura Evangheliei după Luca

Vechiul Legămînt
şi Noul Legămînt
1:1-4:44 Luca 5:1-
6:49
Neprihănirea
înaintea lui Dumnezeu
reclamă rezolvarea păcatului

În ce ne priveşte pe noi, În ce-L priveşte pe Isus,

lucrul acesta se prin Moartea, Învierea şi
realizează prin credinţă Înălţarea Sa la cer
7:1-8:56 9:1-50

Luca 9:51- Luca 22:1-24:53

21:38

9:51-10:37 22:1-71

10:38-13:21 23:1-56

13:22-17:10 24:1-53
17:11-19:28
19:29-21:38
În schema de mai sus avem schema după care am structurat cartea Luca pentru
sturdierea ei în programul istoriei binecuvîntării. După cum se poate observa, după
introducerea pe care Luca o face pentru a prezenta scopul scrierii evangheliei (1:1-
4), în prima microexpoziţie (1:5-2:52), el aşează faţă în faţă exponenţii a două
legăminte, dovedind superioritatea lui Isus faţă de Ioan, ca exponent al Noului
Legămînt. Acestei prime expoziţii i se adaugă imediat a doua (3:1-4:44) în care
Luca explică lui Teofil că era nevoie de înlocuirea Vechjiului cu Noul Legămînt,
deoarece tot ceea ce putea face pentru noi cel mai mare dintre reprezentanţii
Vechiului Legămînt — „Vă spun că dintre cei născuţi din femei, nu este nici unul
mai mare decît Ioan Botezătorul” (Luca 7:28) — era să ne boteze cu apă, în timp ce
noi aveam nevoie de botezul cu Duhul Sfînt, pe care numai Isus ni-l putea garanta.
Botezul cu Duhul Sfînt însemna o relaţie nemijlocită cu Dumnezeu, o neprihănire
înaintea lui Dumnezeu care reclama rezolvarea păcatului. În ce ne priveşte pe noi,
lucrul acesta se realizează în urma credinţei noastre în Isus Hristos. Dar baza
obiectivă a credinţei noastre este lucrarea Domnului Isus Hristos. Iar în ce-L priveşte
pe Isus Hristos, rezolvarea păcatului şi aducerea neprihănirii veşnice, după cum
profeţise Daniel, reclama Moartea, Învierea şi Înălţarea lui Isus Hristos. Toate aceste
adevăruri ne sînt prezentate în prima parte a Evangheliei (1:5-9:50). A doua parte a
Evangheliei (9:51-24:53), care prezintă plecarea Domnului Isus, conţine o serie de
microexpoziţii în care se conturează cîteva învăţături majore. Mesajul primului
grupaj de tablouri (9:51-10:37) afirmă că pentru în conceptul mîntuirii sufletelor
trebuie distinse două adevăruri. Primul este legat de scrierea numelor noastre în
ceruri, air al doilea de moştenirea vieţii veşnice. Pentru că moştenirea vieţii veşnice
este posibilă doar pentru acela care-L iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot
sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea lui şi pe aproapele lui ca pe sine însuşi
(10:25-28), se ridică întrebarea cum poate cineva nădăjdui că va moşteni viaţa
veşnică? Următorul grupaj de tablouri (10:38-13:21) aduce răspuns la această
întebare. Scrierea numelor noastre în ceruri atîrnă de credinţa noastră din inimă în
Isus Hristos. Dar moştenirea viaţii veşnice, sau ajungerea la mîntuire reclamă
mărturisirea lui Hristos ca Domn cu propria noastră gură,care eea ce înseamnă
aducerea trupurilor noastre ca jertfă vie sfîntă, plăcută lui Dumnezeu. Sîntem asistaţi
de în acest proces al mîntuirii de Duhul lui Dumnezeu, prin Cuvîntul şi prin
Biserica lui Dumnezeu.

Microexpoziţia ce urmează (13.22-17:10) ţine cont de faptul că mîntuirea trebuie

definită nu doar ca pe o intrare pe poartă, ci şi ca pe o umblare pe cale. Intrarea pe
poartă se face prin pocăinţă şi credinţă, iar umblarea pe cale, prin ascultare. Grupajul
următor de tablouri (17:11-19:28) limpezeşte în continuare conceptul pocăinţei. A te
pocăi cu adevărat înseamnă a te închina lui Hristos, pe de o parte, renunţînd o dată
pentru totdeauna la ideea că împăcarea cu Dumnezeu est eposibilă în baza prorpiei
tale neprihăniri, iar pe de altă parte, recunoscînd în El singura soluţie şi resursă
pentru a intra pe poarta cea strîmtă a mîntuirii şi pentru a ajunge să moşteneşti viaţa
veşnică.
Evenimentele decalnşate de intrarea Domnului Isus în Ierusalim sînt prinse de Luca
în următoarea microexpoziţie (19:29-21:38), atărgîndu-ne atenţia prin mesajul ei
asupra faptului că mîntuirea noastră atîrnă de recunoaşterea lui Isus Hristos ca
Domn şi Mare Preot, iar pieirea noastră începe cu respingerea Lui.

„Cînd s-a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Isus Şi-a îndreptat faţa
hotărît să meargă la Ierusalim” (9:51). Dar în momentul în care a luat această
hotărre, Isus şi ucenicii Lui se aflau în Galilea. Tot ceea ce ne împărtăşete Luca în
textul din (9:51-19:28) are loc pe parcursul drumului pe care Isus l-a parcurs pînă la
Ierusalim. El era în drum spre Ierusalim ca să înfăptuiască mîntuirea şi să se aşeze
pe scaunul de domnie al tatălui Său David, scaun pe care i l-a promis Dumnezeu
prin Legămîntul Davidic, promisiune reamintită de îngerul Gavril Mariei, înainte de
naşterea pruncului Isus: „Îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie, căci ai căpătat îndurare
înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămîne însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi
vei pune numele Isus — [„pentru că El va mîntui pe poporul Său de păcatele sale”
Mat. 1:21]. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu
îi va da scaunul de domnie al tatălui său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în
veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfîrşit»” (Luca 1:30-33). Ajungerea la Ierusalim
este marcată de intrarea Domnului Isus în cetate, călare pe un măgar, pe mînzul unei
măgăriţe, pentru ca să se împlinească profeţia lui Zaharia. Dar El este respins şi ca
împărat şi ca Mare Preot, şi astfel asupra cetăţii şi asupra Templului sînt rostite
blestemele profeţite în Daniel 9:24-27:
24
Şaptezeci de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale
celei sfinte, pînă la încetarea fărădelegilor, pînă la ispăşirea păcatelor, pînă la
ispăşirea nelegiuirii, pînă la aducerea neprihănirii veşnice, pînă la pecetluirea
vedeniei şi proorociei, şi pînă la ungerea Sfîntului sfinţilor. 25Să ştii dar, şi să
înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la
Unsul (Mesia), la Cîrmuitorul, vor trece şapte săptămîni; apoi timp de şaizeci şi
două de săptămîni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de
strîmtorare. 26După aceste şaizeci şi două de săptămîni, unsul va fi stîrpit, şi nu va
avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfîntul Locaş, şi
sfîrşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărît că războiul va ţine pînă la sfîrşit şi
împreună cu el şi pustiirile. 27El va face un legămînt trainic cu mulţi, timp de o
săptămînă, dar la jumătatea săptămînii va face să înceteze jertfa şi darul de
mîncare, şi pe aripa urîciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, pînă va cădea
asupra celui pustiit prăpădul hotărît (Dan. 9:24-27).

Astfel, Israel, deşi a fost instrumentul împlinirii acestei profeţii, n-a ajuns să fie şi
beneficiarul împlinirii ei. „El — Isus Hristos — a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au
primit” (Ioan 1:11).

Stărpirea Unsului de către ai Săi este pusă în scenă începînd cu Luca 22:1. Această
ulimă parte a Evangheliei, care prezintă preţul plătit de Hristos pentru ca să se poată
rezolva problema neprihănirii noastre înaintea lui Dumnezeu, cuprinde trei
microexpoziţii. Prima (22.1-71) îl prezintă pe Isus între ucenicii Săi. A doua (23:1-
56) zugrăveşte darea Lui la moarte, iar a treia (24:1-53), învierea, arătările şi
înălţarea Sa.
 Cheia interpretării
Evangheliei după Luca

„Microexpoziţia”,
alcătuită dintr-un grup de
„tablouri”

ALFABET
„Muzeul”, alcătuit dintr-
o serie de
„microexpoziţii”
Dacă revenim la analogia cu muzeul, microexpoziţiile şi tablourile, am putea afirma
că corespondentul întregii evanghelii este „muzeul”. După cum vedem în planşele ce
urmează, „muzeul” are două aripi de clădire, care corespund celor două părţi ale .
Într-una din aripile clădirii sînt expuse tablourile legate de Venirea lui Hristos (1:5-
9:50), iar în celaltă, cele legate de Plecarea lui Hristos (9:51-24:23). Aripa muzeului
ce adăposteşte tablourile legate de Venirea lui Hristos conţine cinci microexpoziţii
(1:5-2:52; 3:1-4:44; 5:1-6:49; 7:1-8:56 şi 9:1-50). Iar aripa muzeului care
adăpoşteşte tabloureile legate de Plecarea lui Hristos, conţine cinci plus teri
microexpoziţii. Primele cinci microexpoziţii conţin tablouri legate de drumul lui Isus
din Galilea, incluzînd tablourile legate de intrarea în Ierusalim (5:51-10:37; 10:38-
13:21; 13:22-17:10; 17:11-19:28 şi 19:29-21:38). Ultimele trei microexpoziţii (22:1-
71; 23:1-56 şi 24:1-53) adună tablourile legate de moartea, învierea, arătările şi
înălţarea lui Hristos.
 VENIREA
Luca 1:1-9:50

1:1-2:52 Hristos a venit ca să înlocuiască Vechiul

Legămînt cu Noul Legămînt

3:1-4:44 Era nevoie de această schimbare de

legăminte, pentru că tot ce putea face
pentru noi cel mai mare dintre
reprezentanţii Vechiului Legămînt era să
ne boteze cu apă, iar noi aveam nevoie de
botezul cu Duhul Sfînt.

5:1-6:49 Botezul cu Duhul Sfînt sau relaţia

nemijlocită cu Dumnezeu reclamă:
 rezolvarea păcatului
 aducerea neprihănirii

7:1-8:56 În ce ne priveşte, rezolvarea păcatului şi

aducerea neprihănirii le obţinem prin
credinţa în Isus Hristos

9:1-50 În ce-L priveşte pe Hristos, rezolvarea

păcatului şi aducerea neprihănirii reclamă
suferinţa, moartea şi învierea Lui din morţi,
căci nici un alt Hristos nu poate mîntui.
 PLECAREA
Luca 9:51-24:53
Concepte teologice limpezite de Domnul Isus în drum spre
Ierusalim
9:51-10:37 Cum se mîntuiesc sufletele sau conceptele implicate în
rezolvarea acestei probleme.
1. numele scris în ceruri
2. moştenirea vieţii veşnice
10:38-13:21 Ce şanse are cineva ca să moştenească viaţa veşnică?
1. Cuvîntul
2. Duhul Sfînt
3. Biserica (cine nu strînge cu Isus, risipeşte)
13:22-17:10 Ce înseamnă a fi pe calea mîntuirii?
1. A intra pe poartă, prin pocăinţă; (Luca 15)
2. A umbla pe cale, prin ascultare, (Luca 16)
3. fără însă a ridica pretenţii la urmă (Luca 17:7-10).
17:11-19:28 Ce înseamnă a te pocăi cu adevărat?
A te închina lui Hristos,
1. renunţînd o dată pentru totdeauna la
ideea că împăcarea cu Dumnezeu este
posibilă în baza propriei tale neprihăniri şi
2. recunoscînd în El singura soluţie şi
resursă pentru a intra pe poarta cea strîmtă
a mîntuirii şi pentru a ajunge să moşteneşti
viaţa veşnică.
19:29-21:38 Mîntuirea şi Pieirea se hotărăsc în Dumineca de
Florii
1. MÎNTUIREA începe cu înscăunarea Lui ca Împărat
şi cu ungerea lui ca Mare Preot al vieţii tale.
2. Iar PIEIREA începe cu respingerea lui Isus ca
Împărat şi Mare Preot
 Luca 1:1-2:52
Hristos
ristos a venit ca să înlocuiască
Vechiul Legămînt cu Noul Legămînt

Zaharia 1:5-11 Zaharia reprezintă V. Lg. în ce are

în Templu el mai frumos.

7:24-28 Pruncul lui este cel mai mare

dintre toţi cei născuţi din femeie

1:67-80 Totuşi, la naşterea lui Ioan,

Isus Zaharia cîntă şi I se închină unuia
în Templul care este mai mare decît Ioan

76
„Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei
merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui, 77şi să dai poporului
Său cunoştinţa mîntuirii care stă în iertarea păcatelor lui; 78datorită marii
îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care
răsare din înălţime, 79ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în
umbra morţii, şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” (1:76-79).

Daniel 9:24
Şaptezeci de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului tău şi asupra
cetăţii tale celei sfinte,
Mîntuire de
vrăjmaşi
 pînă la încetarea fărădelegilor,
 pînă la ispăşirea păcatelor, Trăire în
 pînă la ispăşirea nelegiuirii, neprihănire
 pînă la aducerea neprihănirii veşnice,
 pînă la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi
 pînă la ungerea Sfîntului sfinţilor.

Rom. 3:21-26
Concluzie — Luca 1:5-2:52
În afirmaţia de scop a Evangheliei lui, Luca declară că doreşte să dovedească lui
Teofil temeinicia învăţăturilor pe care aceste le primise prin viu grai. Din pricina
pluralului, am afirmat că era vorba, rpobabil, despre un număr de învăţături. Dar
care să fi fost acestea? În mod evident ele trebuie să fi fost legate de persoana
Domnului Isus, despre viaţa şi lucrarea Lui, precum şi de implicaţiile acestora (vezui
1:1-4). Oare care este învăţătura sau care sînt învăţăturile care se conturează prin
înlănţuirea celor zece tablouri din prima microexpoziţie (1:5-2:52)?

Primul tablou (1:5-25) începe cu descrierea Vechiului Legămînt în toată strălucirea

lui, fără să se menţioneze faptul că, în mare parte, el era atît de pîngărit, încît doar
trei decenii mai tîrziu, Domnul Isus trebuie să acuze pe slujitorii Templului că l-au
transformat într-o peşteră de tîlhari.17 Toate lucrurile — Templu cu slujba lui
dumenzeiască, ceasul tămîierii, în care binecuvîntarea ilustrată de lumina sfeşnicului
care cădea peste masa cu pîinile pentru aducerea aminte era rostită de preot peste
poporul care-l aştepta să iasă din Sfînta, Preotul Zaharia, un exponent ilustru al
preoţiei leviticale, făcînd parte din ceata lui Abia, nevasta sa fiind dintre fetele lui
Aaron, amîndoi fiind neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi păzind fără pată toate
poruncile şi toate rînduielile Domnului — sînt menţionate tocmai pentru ca
frumuseţea Legămîntului al cărui slujitor era preotul Zaharia să fie scos cu grijă în
evidenţă. Dar tabloul se încheie cu precizarea că Zaharia a muţit înaintea Domnului,
fiindu-i deci cu neputinţă să rostească binecuvîntarea peste poporul care aştepta şi se
ruga afară, ca şi cum Dumnezeu ar fi prevestit faptul că a sosit vremea ca
binecuvîntarea să fie primită altfel, nu printr-un intermediar, care — în pofida celor
spuse despre el — era nedesăvîrşit, ca toţi ceilalaţi exponenţi ai Vechiului
Legămînt,18 ci direct, prin ieşirea Domnului Însuşi din Templul Său ca să locuiască
împreună cu poporul Său.

Deşi pruncul lui Zaharia, Ioan, urma să fie cel mai mare dintre cei născuţi din femei,
nici Zaharia şi nici Ioan nu sînt în punctul focal al tablourilor din această
microexpoziţie. Centrul atenţiei este pruncul Isus. Pentru El este slăvit Dumnezeu
prin toate cîntările din acest bloc de text: Cîntarea Elisavetei (1:41-45), Cîntarea
Mariei (1:46-55), Cîntarea lui Zaharia (1: 67-79), Cîntarea îngerilor (2:13-14),
Cîntarea lui Simeon (2:25-35) şi Cîntarea Anei (2:36-38). Microexpoziţia de faţă
(1:5-2:52) a fost introdusă şi este încheiată prin imaginea Templului. În primul
tablou (1:5-25), îl avem pe bătrînul Zaharia în templu, amuţind la vestea pe care o
primeşte despre cele ce urmează Dumnezeu să facă. În ultimul tablou (2:41-52) îl
avem în acelaşi Templu pe tînărul Isus. El se află în mijlocul învăţătorilor, care stau
muţi în faţa înţelepciunii Lui. Dacă Zaharia şi ceilalţi ca el erau doar în slujba
Stăpînului templului, Isus era Fiul Acestuia. Templul era Casa Tatălui său din ceruri.

17
Vezi Mat. 21:13.
18
Vezi Evrei 5:1-3; 7:18-28.
Teofile — o fi vrut Luca să-i spună acestuia prin cele zece tablouri pe care le-a
înşirat unele după altele pentru a-şi alcătui din ele prima microexpoziţie —,
Întruparea lui Hristos Isus marchează cumpăna apelor istoriei. Vechiul Legămînt,
care este doar umbra realităţii, trebuie să facă loc realităţii însăşi. Isus Hristos nu
este unul din lungul şir de profeţi şi preoţi vechi-testamentali, ci împlinirea a tot ceea
ce au profeţit şi reprezentat aceştia. El este Fiul promis lui David, în care Dumnezeu
a investit toate bogăţiile promisiunilor Lui. El este acela în care toate aceste
promisiuni ael lui Dumnezeu urmează să fie Da! şi Amin! El este Unsul despre care
a profeţit Daniel, prin care urma să se ridice de pe inima lui Dumnezeu imensa
povară a promisiunilor neîmplinite. În urma lucrării Acestuia, păcatele vor fi
acoperite, fărădelegiel şi nelegiuirile ispăşite, neprihănirea veşnică va fi adusă,
vedenia şi prorocia vor fi pecetluite şi Sfîntul sinţilor va fi uns în slujba Sa de Mare-
Preot/Împărat în Templul şi în Palatul ceresc.19

Iar în clipa în care nelegiuirea va fi ispăşită , păcatul va fi acoperit şi neprihănirea

veşnică va fi adusă, mîntuirea de vrăjmaşii noştri va fi asigurată. În ultimă
instanţă, din pricina păcatului, Dumnezeu Însuşi este vrăjmaşul omului,
deoarece mînia Lui se descoepre din cer împotriva oricărei necinstiri a lui
Dumnezeu, împotriva oricărei nelegiuiri care înăduşe adevătrul în
nelegiuire. Duşmanii fizici — în cazul lui Israel, popoarele car ei-au
cotropit şi asuprit, au fost simple instrumente în mîna Domnului. De
aceea, o dată ce nelegiuirea este rezolavată ne putem bucura de mîntuirea
definitivă de vrăjmaşii noştri, şi putem să ne bucurăm de harul de a-i sluji
Domnului, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire în toate zilele
vieţii noastre.

19
Vezi Dan. 9:24.
Luca 3:1-4:44
Era nevoie de această schimbare de legăminte, pentru că tot
ce putea face pentru noi cel mai mare dintre reprezentanţii
Vechiului Legămînt era să ne boteze cu apă, iar noi aveam
nevoie de botezul cu Duhul Sfînt.
Ioan Botezul cu
apă

Isus Luca 3:15-17

Botezul cu
Duhul Sfînt

Isus: Luca 3:21-4:14

 3:21-22 Botezul lui Isus, Duhul Sfînt
 3:23-38 Scara revenirii în furca edenică
 4:1-14 Ispitirea şi Biruinţa lui Isus
 4:16-21 Cadrul lucrării lui Isus: anul de îndurare al
Domnului

Ioan. 3:14-18 „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său

în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie
mîntuită prin El”
1 Cor. 15:45 „Omul dintîi, Adam, a fost făcut un suflet viu.
Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de
viaţă”
Ioan 14:15-23
Ioan 16:5-15
Rom. 8:1-11
 Luca 5:1-6:49
Botezul cu Duhul Sfînt sau relaţia nemijlocită cu Dumnezeu
reclamă rezolvarea păcatului şi împuternicirea pentru trăirea
unei vieţi de neprihănire

Rezolvarea păcatului
5:8 Pleacă de la mine căci sînt un păcătos
5:12-15 Lepra semnul păcatului
5:20-26 Omule, păcatele îţi sînt iertate
Recunoaşterea păcatului se realizează doar în prezenţa
Aceluia care poate să ierte păcatul. Dar o iertare de păcate
care nu se materializează într-o fugă de păcat nu a fost reală.
5:27-32 Chemarea lui Levi, vameşul
Adevărata neprihănire se manifestă printr-o preocupare
de Hristos, nu de ritualuri religioase seci.
Col. 2:21-23
5:33-39 „Ucenicii lui Ioan precum şi ai fariseilor
postesc des şi fac rugăciuni, pe cînd ai Tăi
mănîncă şi beau.”
Oare nu ar fi fost o necinstire a Mirelui dacă nuntaşii ar fi
postit la nuntă?

6:22 Ferice va fi de voi cînd oamenii vă vor urî, vă vor izgoni

dintre ei, vă vor ocărî şi vă vor lepăda numele vostru ca
ceva rău, din pricina Fiului omului!
6:46-49 „De ce-Mi ziceţi «Doamne, Doamne» şi nu faceţi ce vă
spun?”
 Luca 5:1-6:49
Botezul cu Duhul Sfînt sau relaţia nemijlocită cu Dumnezeu reclamă:
 rezolvarea păcatului
 împuternicirea pentru o viaţă de neprihănire

Rezolvarea păcatului
5:8 Pleacă de la mine căci sînt un păcătos
5:12-15 Lepra semnul păcatului
5:20-26 Omule, păcatele îţi sînt iertate

Recunoaşterea păcatului se realizează doar în prezenţa Aceluia care poate să ierte

păcatul (Is. 6:1-5). Dar semnul iertării de păcat este trăirea în neprihănire, într-o
adevărată stare după voia lui Dumnezeu şi nu într-o searbădă formă religioasă. Isus
nu a venit ca să peticească o haină veche cu un petec de postav nou, nici să toarne
vinul nou în burdufuri vechi.
O iertare de păcate care nu se materializează într-o fugă de păcat nu a fost
reală.
5:27-32 Chemarea lui Levi, vameşul
Adevărata nerpihănire se manifestă printr-o preocupare de Hristos, nu de
ritualuri religioase seci.

5:33-39 Ucenicii lui Ioan precum şi ai fariseilor postesc des şi fac rugăciuni, pe
cînd ai Tăi mănîncă şi beau.

Oare nu ar fi o necinstire a Mirelui dacă nuntaşii ar posti la nuntă?

6:22 Ferice va fi de voi cînd oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor
ocărî şi vă vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului
omului! (6:22). „De ce-Mi ziceţi «Doamne, Doamne”» şi nu faceţi ce vă
spun.
Luca 6:47-49
Pe Dumnezeu nu-L îmbunăm prin ritualurile nostre religioase goale — prin
împlinirea de porunci ca acestea: „nu lua, nu gusta nu atinge cutare lucru. Toate
acestea lucruri, cari pier o dată cu întrebuinţarea lor, şi sînt întemeiate pe porunci şi
învăţături omeneşti, deşi au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare
voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sînt de nici un preţ împotriva
gîdilării firii pămînteşti” (Col. 2:21-23).
 Luca 7:1-8:56

În ce ne priveşte, rezolvarea păcatului şi trăirea neprihănirii

le obţinem doar prin credinţa în Isus Hristos.

7:9 Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o

credinţă atît de mare

7:23 Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej

de poticnire

7:29-30 Prin credinţă dăm dreptate lui Dumnezeu şi

ne bucurăm de împlinirea planului Său cu
privire la noi. Dar prin necredinţă zădărnicim
planul lui Dumnezeu pentru noi

7:50 Credinţa ta te-a mîntuit

8:4-18 Sămînţa căzută în pămînt bun sînt aceia care,

după ce au auzit Cuvîntul, îl ţin într-o inimă
bună şi curată şi fac roadă în răbdare

8:25 Unde vă este credinţa?

8:48 Îndrăzneşte fiică; credinţa ta te-a mîntuit!

8:50 Nu te teme; crede numai!

 Luca 9:1-50
În ce-L priveşte pe Hristos, rezolvarea păcatului şi aducerea
neprihănirii reclamă suferinţa, moartea şi învierea Lui din
morţi, căci nici un alt hristos nu poate mîntui de păcat.

Iar a crede într-un astfel de Hristos, adică a-L urma, cere lepădare
de sine şi acceptarea crucii.

Or, lepădarea de sine cere o putere mai mare decît puterea de a

scoate draci şi de a face minuni.

Tocmai de aceea, un astfel de Hristos ar putea fi incomod pentru

mulţi dintre noi, mai ales pentru aceia care am venit la El ca să
nise dea mereu, nu ca să dăm.
Concluzie
Fără Crăciun şi fără Paşti, adică fără Întrupare, Moarte, Înviere şi Înălţare nu există
Evanghelie, adică nu există vestea bună a împăcării noastre cu Dumnezeu!

1 Ioan 4:1-10
1
Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de
la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. 2Duhul lui Dumnezeu
să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în
trup, este de la Dumnezeu; 3Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la
Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în
lume acum.
4
Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi,
este mai mare decît cel ce este în lume. 5Ei sunt din lume, de aceea vorbesc ca din
lume, şi lumea îi ascultă. 6Noi însă, suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe
Dumnezeu ne ascultă, cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta
cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii. 7Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe
alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din
Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. 8Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu;
pentru că Dumnezeu este dragoste.
9
Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în
lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. 10Şi dragostea stă nu în faptul că
noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său
ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

Mai sînt 3 săptămîni pînă la Paşte. Poate a venit vremea pentru un inventar. Cum
arată Evanghelia în care cred şi pe care o propovăduiesc altora?
Maria şi-a ales partea cea bună care nu i se va lua!!!!!

Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice Cuvînt care iese din gura Domnului.
Duhul Sfînt este Bucătarul sufletului, dar noi facem piaţa!

Ce înseamnă a te crede neprihănit şi a nu avea nevoie de pocăinţă?

 Structrura cărţii Luca
după David Gooding

Venirea Plecarea

1:5-2:52 9:51-10:37
Sosirea Calea spre slavă

3:1-4:44 10:38-13:21
Prezentarea Fiului lui Judecarea corectă a
Dumnezeu nevoilor şi priorităţilor
vieţii
5:1-7:1
Soluţia lui Hristos pentru 13:22-17:10
păcat şi păcătos Destinaţia spre care
mergem
7:2-8:56
Calea mîntuirii lui 17:11-19:28
Hristos Pregătirea pentru a
domni cu Hristos
9:1-50
Hristos şi scopul 19:29-24:53
răscumpărării Împăratul intră în slava
Sa
Cheia cunoaşterii lui Dumnezeu din Scripturi

ALFABET
1:5-2:52
Sosirea
Evanghelia este altceva decît sistemul vechiului Legămînt, deşi vine
pe tiparele lui

3:1-4:44
Prezentarea Fiului lui Dumnezeu
Evanghelia are în punctul ei focal Persoana care bortează cu Duhul
Sfînt şi cu foc, dar care rezervă botezul cu foc acelora care refuză
botezul cu Duhul Sfînt

5:1-7:1
Soluţia lui Hristos pentru păcat şi păcătos
Isus a venit să rezolve problema păcatului — nu doar s-o constate, ca
exonenţii Vechiului Legămînt — şi să aducă astfel adevărata odihnă
de Sabat

7:2-8:56
Calea mîntuirii lui Hristos
Întîlnirea cu Hristos reclamă credinţa în El

9:1-50
Hristos şi scopul răscumpărării
Ce fel de Hristos propovăduim?

9:51-10:37
Calea spre slavă
Mîntuirea sufletelor omenilor reclamă scrierea numelui lor în ceruri
care trebuie să fie urmată de moştenirea vieţii veşnice

10:38-13:21
Judecarea corectă a nevoilor şi priorităţilor vieţii
Ce să facem ca să moştenim viaţa veşnică?

13:22-17:10
Destinaţia spre care mergem

17:11-19:28
Pregătirea pentru a domni cu Hristos

19:29-24:53
Împăratul intră în slava Sa
 SOSIREA
Luca 1:1-52

BĂTRÎNUL ZAHARIA
ÎN TEMPLU

TÎNĂRUL ISUS
ÎN TEMPLU

Încă de la sosirea Lui, Isus Hristos —

exponentul Noului Legămînt — s-a
dovedit superior la tot ceea ce reprezenta
Vechiul Legămînt.
 Sosirea
Cele zece istorioare din Luca 1:5-2:51

1. 1:5-25 Bătrînul Zaharia în Templu

2. 1:26-38 Vestirea naşterii lui Isus
3. 2:39-56 Cîntarea Mariei
4. 1:57-66 Naşterea lui Ioan
5. 1:67-80 Cîntarea lui Zaharia
6. 2:1-7 Naşterea lui Isus
7. 2:8-21 Cîntarea îngerii şi vestirea păstorilor
8. 2:22-35 Cîntarea lui Simeon
9. 2:36-40 Cîntarea Anei
10. 2:41-52 Tînărul Isus în Templu

Cum pot fi grupate istorioarele de mai sus?

 după corespondenţele tematice

 găsind indiciile lăsate de autor în text
 Elemente structurale
în Luca 1:5-2:51

1:5-25 Bătrînul Zaharia în Templu

v. 1:24-25

1:26-38 Vestirea naşterii lui Isus

2:39-56 Cîntarea Mariei

v. 1:56

1:57-66 Naşterea lui Ioan

1:67-80 Cîntarea lui Zaharia

v. 1:80

2:1-7 Naşterea lui Isus

2:8-21 Cîntarea îngerii şi vestirea păstorilor

v. 2:21

2:22-35 Cîntarea lui Simeon

2:36-40 Cîntarea Anei

v. 2:40

2:41-52 Tînărul Isus în Templu

 Cîntarea lui Zaharia
Luca 1:67-80
67
Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfînt, a proorocit, şi a zis:
68
„Binecuvîntat este Domnul, Dumnezeul lui Israel,
pentru că
 a cercetat şi
 a răscumpărat pe poporul Său. 69Şi
 ne-a ridicat o mîntuire puternică (un corn de mîntuire)
în casa robului Său David,
70
cum vestise prin gura sfinţilor Săi prooroci, care au
fost din vechime;
71
mîntuire
de vrăjmaşii noştri, şi
din mîna tuturor celor ce ne urăsc!
72
Astfel
 Îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri, şi
 Îşi aduce aminte de legămîntul Lui cel sfînt,
73
potrivit jurămîntului
prin care Se jurase părintelui nostru Avraam,
74
că,
 după ce ne va izbăvi din mîna
vrăjmaşilor noştri,
 ne va îngădui să-I slujim
fără frică,
75
trăind înaintea Lui
în sfinţenie
şi neprihănire,
Să-I slujim, fără frică,
în toate zilele vieţii noastre.
potrivit jurămîntului cu
care se jurase părintelui
nostru Aavram,
după ce ne va izbnăvi de
vrăjmaşii noştri.
Cîntarea lui Zaharia
Ca să pricepem cîntarea lui, trebuie să înţelegem cine este cel care cîntă, cel peste
care s-a coborît Duhul Sfînt, deci cel de care se folosea Duhul Sfînt ca să facă
această profeţie.

1. Zaharia: exponent al Vechiului Legămînt

2. Dumnezeu intervine, face un anunţ lui Zaharia, dar îi ia graiul,
obigîndu-l să cugete la cele auzite timp de aproape un an
pentru că, nu tu, ci Domnul
îi pune numele, bagă bine de
13
Dar îngerul i-a zis: seamă că ţi-a fost dat pentru
„Nu te teme, slujba Domnului,
Zahario;
fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată.
 Nevastă-ta Elisaveta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei
pune numele Ioan.
 14El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi
 mulţi se vor bucura de naşterea lui.
15
Căci
 va fi mare înaintea Domnului.
 Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare,
şi
 se va umple de Duhul Sfînt încă din
pîntecele maicii sale.
16
El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul,
Dumnezeul lor.
17
Va merge înaintea lui Dumnezeu,
 în duhul şi puterea lui Ilie,
 ca să întoarcă
inimile părinţilor la copii, şi
pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea
celor neprihăniţi,
 ca să gătească Domnului un norod bine pregătit
pentru El.
Logica Textului în Cîntarea lui Zaharia

1. Yahweh, Dumnezeu lui Israel a cercetat pe poporul Său

 ridicînd în casa lui David un corn de mîntuire

♦Conform profeţiilor VT
♦Spre a ne mîntui de vrăjmaşiinoştri

Pentru ca astfel
Să se împlinească ceea ce Domnul a jurat lui Aavram
adică,

Să-I slujim lui Dumnezeu

fără frică
trăind înaintea Lui După ce ne-a izbăvit
în sfinţenie şi de vrăjmaşi
în neprihănire
în toate zilele vieţii noastre

Cum îmi rezolv problemele cu vrăjmaşii mei:

 «astupîndu-le» respectiv «rupîndu-le gura» sau
 «umplîndu-le gura»?

Ex.
Elisei 2 Împ. 6:8-23 (19-23)
Mat. 5:38-48
Rom. 12:17-21
Pentru credinciosul nou-testamental

SABATUL
este suma de motivaţii, atitudini şi activităţi
complementare care facilitează cunoaşterea lui
Dumnezeu şi face posibilă împlinirea mandatului preoţiei

 Facilitează «botezarea în realitata Trinităţii»

 Face posibilă întruparea adevărurilor Scripturii în
viaţa de zi cu zi
 Din pricina faptului că Domnul a împlinit Legămîntul
davidic, noi sîntem liberi să împlinim Legămîntul avraamic

Cortul
ceresc

HRISTOS
Cornul de mîntuire
ridicat în casa lui David

Vechiul Noul
Legămînt Legămînt

Exod 19:4-6 1 Petru 2:9

Mat. 28:18-20
Luca 24:45-53
Matei 5:12-16
 Luca 3:1-4:44
Evanghelia după Luca

Evanghelia şi Hristosul Cadrul şi conţinutul

Lui Dumnezeu lucrării lui Hristos

3:1-20 4:16-30

3:21-4:13 4:31-44

4:14-15
„Isus, plin de Duhul Sfînt, S-a întors în Galilea şi I s-a dus vestea în tot
ţinutul deprinprejur. El învăţa pe oameni în sinagogile lor şi era slăvit de
toţi”
 Luca 3:1-4:13

3:1-20 Iată Evanghelia!

3:1-2a Aşezarea scenei
3:2b-3:3 Mandatul lui Ioan
3:4-6 Ancorarea biblică a mandatului lui Ioan
3:7-9 Mesajul lui Ioan
3:10-14 Întrebarea oamenilor şi răspunsul lui Ioan
3:15-17 Ioan şi Hristosul

O primă frază conclusivă

3:18-20 Iată Evanghelia propovăduită de Ioan cu preţul vieţii

3:21-4:13 Iată-L pe Hristos!

3:21 Botezul — identificarea lui Isus cu noi, oamenii

3:22 Pogorîrea Duhului Sfînt peste Isus, cel identificat cu ţărîna
3:23-38 Scara care ne readuce în furca edenică
4:1-13 Testul care l-a dovedit pe Isus a fi Hristosul, al doilea Adam

O frază «balama»: 4:14-15

Luca 3:1-20
O primă frază rezumativă:
„Astfel propovăduia Ioan norodului Evanghelia…” (Luca 3:18)

Ce fel de Evanghelie propovăduia Ioan sau ce este Evangheila?

1. Tot arborele genealogic al lui Adam este putred. Tocmai de aceea

securea a şi fost înfiptă la rădăcinile lui. „Nu vă apucaţi dar să ziceţi în
voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam»” (3:8).

2. Eu — spune Ioan — nu sînt Hristosul, pentru că nu am puterea să vă

botez cu Duhul Sfînt!

Gen. 5:1-3
Dumnezeu — Adam, fiul lui Adam — Set, fiul lui Adam
Dumnezeu

Deci tot ce s-a născut din carne este carne (vezi Ioan 3), adică toţi
descendenţii lui Adam, cel căzut, au în ei duhul lui Adam, nu Duhul lui
Dumnezeu.

3. Doar Hristosul este Acela care botează cu Duhul Sfînt şi cu foc, ceea
ce înseamnă că El este al doilea Adam, adică Originatorul unei noi rase
umane.

4. Diferenţa dintre cei doi — primul şi al doilea Adam — derivă din ce

anume a făcut fiecare cu Duhul Sfînt care a fost insuflat în El, sau care
a coborît peste El.

Cine anume este Hristosul şi de unde să ştim că este aşa?

Vezi Luca 3:21-4:13

 Luca 4:16-44
Cadrul şi conţinutul lucrării lui Hristos Isus
Atenţie la anomaliile cronologice!

4:16-30 Nazaret
Cadrul lucrării

16-21 A venit să vestească anul de îndurare al Domnului

17-30 A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit
Întrebare: De ce în Capernaum şi nu în Nazaret?

Principiu: După cum din Nazaret a trebuit să plece în Capernaum, tot aşa din
Iudea a trebuit să plece la neamuri

4:31-44 Capernaum
Conţinutul lucrării:

Învăţa pe oameni
a. eliberînd suflete
b. restaurînd universul material

Mulţi au venit doar pentru restaurarea «universului material», pentru

vindecarea trupului. Isus a refuzat ca să le răspundă la nevoi.

 Acum, accentul cade pe eliberarea sufletelor

 Evanghelia trebue să fie în mişcare, pentru ca Legămîntul
avraamic să se împlinească
 Luca 3:1-4:44
Concluzie

 A venit Ziua cea mare a mîniei Domnului

Luca 1:17 / Mal. 2:17; 3:1-8; 9-18; 4:1-6
Pui de năpîrci, cine va învăţat să fugiţi de mînia viitoare?

 Descendenţa genealogică nu este o soluţie, deoarece ceea ce

este născut din carne este carne!
Luca 1:67-75
Ioan 3:1-16
 Doar Hristosul botează cu Duhul Sfînt şi cu foc

 Iată-L pe Hristosul (Luca 3:21-4:13)

Şi acum ce va face, ne va boteza cu foc sau cu Duhul Sfînt?

 Am venit să vestesc anul de îndurare al Domnului, dar numai

celor care au credincă! Luca 4:16-20

Şi cum rămîne cu ziua judecăţii?

Luca 3:14 / Ioan 3:14-21/ Ioan 5:21-30

 Ce aduce anul de îndurare? (Luca 4:31-44)

Acum: eliberarea sufletului
Atunci: restaurarea universului material

Evanghelia trebuie să fie în mişcare!

 Luca 5:1-6:49
„Pe cînd se afla lîngă lacul Ghenezaret..”
5:1-11 Pescuirea minunată
„Isus era într-una din cetăţi…”
5:12-16 Vindecarea unui lepros
„Într-una din zile, Isus învăţa pe noroade…”
5:17-26 Vindecarea slăbănogului lăsat prin acoperişul casei
„După aceea Isus a ieşit afară…”
5:27-32 Chemarea lui Levi şi ospăţul dat de el
5:33-39 Întrebarea fariseilor şi cărturarilor despre post
„Într-o zi de Sabat…”
6:1-5 Indignarea fariseilor şi cărturarilor privind faptul
că ucenicii „lucrau” în ziua de Sabat
„În altă zi de Sabat…”
6:6-11 Vindecarea omului cu mîna uscată
„În zilele acelea…”
6:12-16 Alegerea celor doisprezece
(„S-a pogorît împreună cu ei…”)
6:17-19 Felurite vindecări
(„Atunci…”)
6:20-49 Cuvîntările de pe Munte

„După ce a sfîrşit de rostit toate aceste cuvîntări înaintea norodului care-l asculta,
Isus a intrat în Capernaum” (7:1)
 Luca 5:1-6:49

5:1-11 Pescuirea minunată

5:12-16 Vindecarea unui lepros
5:17-26 Vindecarea slăbănogului
5:27-32 Chemarea lui Levi şi ospăţul dat de el

5:33-39 Întrebarea fariseilor şi cărturarilor despre

post
6:1-5 Indignarea fariseilor şi cărturarilor privind
faptul că ucenicii „lucrau” în ziua de Sabat
6:6-11 Vindecarea omului cu mîna uscată
6:12-16 Alegerea celor doisprezece
6:17-19 Felurite vindecări
6:20-49 Cuvîntările de pe Munte
 Luca 5:1-6:49
Soluţia lui Hristos
pentru păcat şi păcătos

Calea ce nouă Singura Cale

5:1-39 6:1-49

5:1-26 6:1-19
Hristos şi autorităţile Hristos şi autorităţile

5:27-39 6:20-49
Principiile disciplinelor Principiile moralităţii lui
spirituale ale lui Hristos Hristos

„De ce-Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!», şi nu faceţi ce spun

Eu” (6:46)
 Reacţiile care se stîrnesc în jurul lui Isus.
Luca 5:8-11
Petru se aruncă la genunchii lui Isus şi, după ce îşi recunoaşte
păcătoşenia, lasă totul şi merge după El.

Luca 5:15
După răspîndirea veştii vindecării leprosului, „Oamenii se strîngeau cu
grămada ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de boalele lor” (5:15).

Luca 5:26
La fel se întîmplă şi după vindecarea slăbănogului: „Toţi au rămas uimiţi
şi slăveau pe Dumnezeu; plini de frică, ziceau: «Azi am văzut lucruri
nemaipomenite»” (5:26).

Luca 5:21
Cărturarii şi Fariseii au început să cîrtească şi să zică în ei înşişi: «Cine
este acesta, de rosteşte hule? Cine poate să ierte păcatele decît singur
Dumnezeu?

Luca 5:28
Poate cea mai surprinzătoare reacţie este cea a lui Matei: „Vameşul a lăsa
totul, s-a sculat şi a mers după El” (28)

Luca 5:30
„Pentru ce mîncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi păcătoşii

Ce fel de ucenici faci Tu, de aceştia nici nu postesc ca ucenicii lui Ioan
(5.33) şi nici nu respectă Sabatul (6:2)?

Luca: 6:11
„Ei turbau de mînie şi s-au sfîtuit ce ar putea să facă lui Isus”

De ce-Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!» şi nu faceţi ce vă

spun Eu?
 Luca 7:1-8:56

7:1-10 Vindecarea robului unui sutaş

7:11-17 Învierea fiului văduvei din Nain

7:18-23 Trimişii lui Ioan Botezătorul

7:24-35 Mărturia lui Isus despre Ioan

7:36-50 Femeia păcătoasă şi fariseul

8:1-3 Isus propovăduieşte Evanghelia

8:4-18 Pilda Semănătorului

8:19-21 Mama şi fraţii lui Isus

8:22-25 Potolirea furtunii

8:26-39 Vindecarea unui îndrăcit

8:40-56 Învierea fiicei lui Iair şi Femeia cu scurgere de

sînge
 Luca 9:1-50

9:1-6 Trimiterea celor doisprezece

9:7-9 Irod nu ştie ce să creadă despre Isus

9:10-17 Înmulţirea pîinilor

9:18-22 Mărturisirea lui Petru

9:23-27 Cum să urmăm pe Isus

9:28-36 Schimbarea la faţă

9:37-43a Vindecarea unui îndrăcit

9:43b-45 Isus vesteşte moartea şi învierea Sa

9:46-50 Cine este cel mai mare?

 Luca 9:1-50
Voi, cine ziceţi că sînt Eu?
Atenţie, la ce fel de Hristos propovăduim!

9:1-6 9:46-50

Atunci cînd lipseşte Crucea lui Hristos din propovăduirea noastră,

ajungem să ne propovăduim pe noi înşine. Iar ca să aşezăm
Crucea în miezul evengheliei pe care o propovăduim, trebuie să
ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea în fiecare zi şi să-L
urmăm pe Isus.
 Luca 9:51-10:37
Cum se mîntuieşte sufletul omului?

9:51-56 „Foc din cer…?” Dar “Fiul omului a venit

nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le
mîntuiască”

9:57-62 Isus poate fi urmat doar în direcţia în care

merge El!

10:10-16 Trimiterea celor şaptezeci

„Vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul
lupilor”

10:17-24 Întoarcerea celor şaptezeci

„Am văzut pe Satana căzînd ca un fulger din
cer… Bucuraţi-vă [deci] că numele voastre
sînt scrise în ceruri”

10:25-37 Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?

 Luca 9:51-10:37
Cum se mîntuieşte sufletul unui om?

Dacă vrem să mîntuim ca pe nişte miei

suflete trebuie să-l în mijlocul
urmăm pe El, lupilor…

9:51-56 9:57-62 10:1-16 10:25-37

10:17-24

Cum se mîntuiesc
sufletele? (v. 55, 56) Ce să fac ca să
moştenesc viaţa veşnică

Cum se scrie numele în

ceruri?

A avea numele scris în ceruri şi a moşteni viaţa veşnică este oare unul şi
acelaşi lucru sau nu?
 Luca 9:51-10:37
Care sînt condiţiile pentru mîntuirea sufletelor
oamenilor?

1. Să aibă numele scris în ceruri

2. Să ajungă să moştenească viaţa veşnică
1 Petru 1-9

 Scrierea numelui în ceruri este posibilă prin lucrarea

ispăşitoare a Domnului Isus
Luca 10:17-20
Rom. 3:21-30
Gal. 3:26-28

 Moştenirea vieţii veşnice atîrnă de măsura în care

facem ceea ce este scris în Lege
Luca 10:25-28
Rom. 2:6-13

Este oare mîntuirea prin fapte sau prin credinţă?

Ce este viaţa veşnică?

 Un loc înspre care merg?
 O realitate pe care o trăiesc începînd de acum şi
de aici?
2 Petru 1:3-4 5-11

Iată de ce, în ştiinţa Lui mai dinainte, Dumnezeu ne-a ales prin
sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sîngele
lui Isus Hristos (1 Petru 1:1-2)
 Concepte teologice
Luca 9:51-13:21

 Cum se mîntuieşte sufletul omului?

 Cum se scriu numele noastre în cer?
 Cum se moşteneşte viaţa veşnică?
 De ce Maria şi-a ales partea ce bună, care nu i se va lua şi cum
anume se împacă în viaţa creştină cele două aspecte, aspectul
reprezentat prin Maria respectiv prin Marta?
 Cum se primeşte Duhul Sfînt, Cum trebuie cerut El?
 De ce este nevoie de Duhul Sfînt?
 Cum lucrează Duhul Sfînt în noi?
 De ce le place duhurilor rele să locuiască în oameni?
 Ce înseamnă: „Cine nu adună cu Mine, risipeşte”?
 De ce acela care nu adună cu Hristos, risipeşte chiar şi ceea ce
a adunat El?
 Care este cauza principală pentru care unul care se numeşte
creştin nu va moşteni viaţa veşnică?
 Luca 10:38-13:21
Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?

10:38-42 Maria şi-a ales partea cea bună care nu i se va lua.

11:1-4 Sfinţească-Se mai întîi Numele Tău, facă-Se mai întîi
voia Ta şi vie mai întîi Împărăţia Ta!
11:5-13 Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice Cuvînt care
iese din gura Domnului! Dar întrebarea este cum se va
transforma slova Scripturii în hrană pentru suflet?
11:14-23 Atenţie! „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi
cine nu adună cu Mine, risipeşte”, căci lupta spirituală
este reală şi este pe viaţă şi pe moarte.
11:24-26 Chiar dacă a fost măturată şi împodobită casa, ea poate
deveni din nou o locuinţă a celui rău, deci atenţie! Cine
nu adună cu Mine, risipeşte.
11:27-28 A aduna cu Domnul Isus înseamnă nu numai a asculta
Cuvîntul Lui, ci a-L şi păzi.
11:29-32 A păzi Cuvîntul lui Dumnezeu înseamnă a lua, în
primul rînd seama la semnul proorocului Iona şi a te
pleca înaintea Aceluia care este mai înţelept ca
Solomon.
11:33-36 Ia seama dar ca lumina din tine să nu fie întunerec!
11:37-54 A trăi cu Cuvîntul lui Dumnezeu înseamnă mai mult
decît a cunoaşte slova.
 Luca 10:38-13:21
Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?

10:38-42 13:18-21

11:27-28

Maria şi-a ales

partea cea bună care:

1. nu i se va lua
2. va creşte pînă
va dospi toată plămădeala
 Luca 10:38-13:21
Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?

10:38-11:28 11:29-12:12 12:13-53 12:54-13:21

Luca 10:38-11:28 Luca 11:29-12:12

Ce să fac ca să moştenesc De ce unii nu vor moşteni

viaţa veşnică? viaţa veşnică?
 Luca 10:38-13:21
Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?

Tabloul 1 pîine
Tabloul 2 pîine
Tabloul 3 pîine

Atenţie! Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din
gura Domnului. Cu toate acestea, uscăciunea şi moartea spirituală a
fariseilor, a cărturarilor şi a învăţătorilor Legii (vezi 11:33-54) ne obligă
să ne întrebăm cum anume se transformă slova Scripturii în hrană pentru
suflet?

 Cum se primeşte Duhul Sfînt? (11:1-4, 5:13)

 De ce spune Scriptura că acela care nu are Duhul lui Hristos nu este al
Lui? (11:14-23, 24-26)
 Cum lucrează Duhul Sfînt în creştin? (11:27-28)

Atenţie!
Duhul Sfînt este BUCĂTARUL sufletului, dar eu
fac piaţa!
 Cum poate cineva să ajungă
să nu moştenească viaţa veşnică
deşi numele i-a fost scris în ceruri?

11:29-32 Dacă nu-şi dă osteneala să afle Cine este Isus Hristos

11:33-36 Dacă teologia lui îl împiedică să-L recunoască pe Hristos
11:37-54 Dacă preocuparea lui în cercetarea Scripturilor se va limita la a
curăţa partea de afară a blidului
12:1-12 Dacă huleşte pe Duhul Sfînt
12:13-21 Dacă îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de
Dumnezeu
12:22-34 Dacă lasă îngrijorările veacului acestuia să înnece frageda
plantă răsărită de curînd
12:35-48 Dacă nu veghează să fie găsit făcînd voia stăpînului
12:49-53 Dacă caută pacea cu orice preţ
12:54-59 Dacă nu-şi întrebuinţează mintea să deosebească voia lui
Dumnezeu
13:1-5 Dacă nu se pocăieşte imediat, ci amînă mereu lucrul acesta
13:6-9 Dacă rugăciunea Tatăl Nostru nu se materializează în trăirea
de zi cu zi
13:10-17 Dacă tradiţia este pusă mai pe sus de Cuvîntul lui Dumnezeu