The Licence M

I.
INTRODUCERE
În realizarea scopului procesului penal, ca orice persoana care a săvârşit o

infracţiune să fie sancţionată potrivit legii penale, urmărirea penală are un caracter
preliminar şi pregătitor, de a crea condiţiile necesare ca instanţa judecătorească, prin acti-
vitatea procesual penală de judecată, să aplice sancţiunile prevăzute de legea penală
inculpaţilor găsiţi vinovaţi de săvârşirea de infracţiuni1.
Aşadar, tragerea la răspundere penală a persoanelor care săvârşesc infracţiuni se
materializează în orice sistem de drept penal prin aplicarea unei sancţiuni de drept penal.
Aplicarea sancţiunii şi restabilirea ordinii de drept încalcate este rezultatul unei activităţi
laborioase, a unui complex de acte succesive şi a unui lanţ de manifestări consecutive
desfaşurate de stat prin organele sale specializate. Reacţia societăţii faţă de cei care intră
în conflict cu legea penală nu este arbitrară, ci, dimpotrivă, chibzuită, amplu reglementată
prin dispoziţiile legii.
Astfel, justiţia penală, ca modalitate în care se manifestă, în mecanismul statal,
puterea judecătorească în cazul săvârşirii unei infracţiuni, se înfăptuieşte de instanţele
judecătoreşti în cadrul unei activităţi specifice de judecată, finalizată printr-o hotărâre
judecătorească penală definitivă. Justiţia penală s-a impus din cele mai vechi timpuri ca o
funcţie de judecare a proceselor izvorâte din încălcarea legilor, dar existenţa şi finalitatea
acesteia sunt de neconceput fără desfăşurarea unui proces penal organizat după reguli
procedurale precise, ferme, menite să disciplineze conduita subiecţilor procesuali2.
Codul de procedură penală al Principatelor Unite Romane din 2 decembrie 1864,
promulgat sub titlul de ,,Codice de procedură criminală" prin Decretul nr.1561/11 nov.
1864 şi publicat în Monitorul Oficial al Romaniei din 2 decembrie 1864, a fost pus în
aplicare la 30.04.1868, odată cu Codul Penal.
1
Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti,, 2007, p. 627.
2
Dumitru Gheorghe, Procesul penal. Judecata în primă instanţă, Ed. Editas, Bucureşti, 2005, p. 13-14.
[Type text] 1
Acest cod a fost lucrat după Codul de instrucţie criminală francez din 1808 care
a fost publicat din nou la 27.11.1832 sub titlul de ,,Code destruction criminelle".
Pentru prima dată în istoria legiuirilor procedurale romaneşti, procesul penal şi
instituţiile sale de bază cunosc o reglementare amănunţită, o construcţie modernă şi
solidă ale cărei prescripţii fundamentale sunt preluate în mare parte şi de legiuirile
procedurale moderne3.
În reglementarea Codului de procedură penală în vigoare, desfăşurarea
procesului penal se face de la început şi până la terminarea acestuia în mod
contradictorial, întrucat în derularea sa apar de la început doua acţiuni contradictorii ce
se exercită concomitent: acţiunea de tragere la răspundere penală şi acţiunea de apărare
de răspundere penală.
Sub semnul acestei contradictorialităţi tacite, subînţelese, specifică oricărui
sistem de drept actual, procesul penal român parcurge diferite faze procesuale care, în
principiu, se regăsesc sub o altă denumire şi funcţionalitate şi în alte sisteme de drept:
faza premergătoare judecaţii şi faza de judecată4.
Desfăşurându-se într-un cadru specific, judecată constituie activitatea principală
a procesului penal, deoarece numai pe baza celor discutate în şedinţa de judecată se
poate întemeia convingerea judecătorului, convingere care apoi va fi concretizată în
hotărârea judecătorească5.
Judecata în primă instanţă reprezintă primul grad de jurisdicţie, gradul de
jurisdicţie ce nu poate lipsi din niciun ciclu procesual şi care constituie judecată
esenţială, în fapt şi în drept, absolut necesară a cauzei. Căci în adevăr, judecata de primul
grad este absolut necesară, indispensabilă pentru judecarea unei cauze, pentru
rezolvarea unui conflict de drept penal, pentru realizarea justiţiei penale; nu se poate
concepe judecata, hotărâre penală, fără judecată cel puţin în primă instanţă. Nu tot
indispensabilă este însă judecată în căile de atac; aceasta poate să şi lipsească, rămânând
3
Ibidem, p. 21.
4
Ibidem, p. 24.
5
Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul juridic , Bucureşti, 2008, p. 589.
[Type text] 2
în acest caz judecată de primul grad, unică şi definitivă. Astfel, judecata de primul grad
pe de o parte este indispensabilă, pe de altă parte poate fi suficientă pentru rezolvarea
definitivă a conflictului penal şi deci, unică şi indispensabilă. Această posibilitate nu
este limitată la anumite cazuri prevăzute de lege, ca excepţie de la regulă, ci depinde de
nefolosirea căilor de atac de către cei în drept, adică de nevalorificarea unei facultăţi,
indiferent din ce motiv. Şi tocmai fiindcă poate fi unică şi definitivă, judecată de
primul grad este o judecată completă, integrală, adică în fapt şi în drept6.
Judecata în primă instanţă trebuie să soluţioneze fondul cauzei, să constate dacă
învinuirea adusă inculpatului este întemeiată şi, în caz afirmativ, să aplice pedeapsa sau
alte măsuri prevăzute de legea penală. judecată fondului cauzei înseamnă o evaluare a
ilegalităţii şi temeiniciei, atât a învinuirii penale, cât şi a pretenţiilor formulate în
acţiunea civilă, sub toate aspectele cu care a fost sesizată prima instanţă; de aceea, se
spune că judecată în primă instanţă trebuie să ducă la o soluţionare completă a cauzei, a
tuturor capetelor de învinuire şi a tuturor pretenţiilor civile. Spre deosebire de judecată în
prima instanţă, judecată în căile de atac poate fi parţială - numai într-o latură a cauzei,
numai cu privire la o faptă penală sau la o anumită parte -, ceea ce poate determina
menţinerea hotărârii primei instanţe cu privire la faptele şi persoanele ce nu au format
obiectul căii de atac.
Soluţionarea fondului cauzei implică, în latura penală, constatarea existenţei sau
inexistenţei infracţiunii cu care a fost sesizată prima instanţă, a vinovaţiei sau
nevinovaţiei inculpatului şi a răspunderii sale penale, în raport de care constatări trebuie
pronunţată condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal; implică, în latura
civilă, constatarea existenţei sau inexistenţei pagubei, a întinderii sale şi a răspunderii
civile a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, care constatări pot determina
admiterea sau respingerea acţiunii civile.
Aşadar, specificul judecăţii în primă instanţă este determinat de scopul acesteia:
aflarea adevărului cu privire la fapta şi persoana cu care a fost sesizată instanţa de
judecată, prin efectuarea unei cercetări judecătoreşti şi desfăşurarea dezbaterilor
6
Traian Pop, Drept procesual penal, IV, Ed. Tipografică Naţională, Cluj, 1948, p. 277.
[Type text] 3
judiciare; în raport de constatările făcute, se soluţioneaza latura penală, prin condamnare,
achitare şi încetarea procesului penal, şi latura civilă, prin obligarea sau nu la
despagubiri7.
II ASPECTE GENERALE PRIVIND JUDECATA ÎN

PRIMĂ INSTANŢĂ
1. PRINCIPIILE SPECIFICE FAZEI DE JUDECATĂ ÎN PRIMĂ

INSTANŢĂ
1.1. Consideraţii introductive
În afara principiilor fundamentale care stau la baza desfăşurării întregului proces
penal, în faza de judecată îşi găsesc aplicabilitatea reguli specifice care nu pot fi întâlnite
în celelalte faze procesual penale.
În scopul realizării judecaţii în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate, legea
procesual penală a instituit anumite garanţii care au caracter de principii comune pentru
întreaga fază de judecată. Aceste principii sunt: publicitatea, nemijlocirea,
contradictorialitatea şi oralitatea8.
1.2. Principiul publicităţii

Principiul publicităţii şedinţei de judecată este consacrat în art. 127 din
Constituţia României, în art. 11 din L.O.J. şi în art. 290, care prevăd că şedinţele de
judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Prin publicitatea şedintei de
judecată trebuie să înţelegem asigurarea accesului liber la locul de judecată al oricărei
persoane care nu are calitate procesuală în cauza ce se judecă; dacă este asigurat accesul
7
Gr. Theodoru, op. cit., p. 559-660.
8
Ion Neagu, op. cit., p. 590.
[Type text] 4
liber, sedinţa de judecată devine publică, chiar dacă nu se află nicio persoană la locul de
judecată. Participarea la judecată a parţilor şi a apărătorilor lor este o cerinţă a
principiului garantării dreptului la apărare şi a contradictorialităţii sedinţei de judecată,
care exprimă cerinţa ca părţile să participe la judecată şi să se confrunte între ele; cerinţă
a principiului publicităţii este accesul liber al acelor persoane care nu sunt participante la
proces, deci a ,,publicului". Cu toate acestea, minorii sub 16 ani nu sunt admişi în sala de
sedinţă pentru a asista la judecată, iar persoanele majore sunt admise doar în limitele
capacităţii de cuprindere a sălii de sedinţă.
Publicitatea sedinţei de judecată este o reacţie împotriva caracterului secret al
procesului inchizitorial, instituindu-se astfel un control din partea publicului asupra
modului în care se realizează justiţia, dar totodată şi în scop educativ, căci desfăşurarea
judecăţii poate acţiona intimidant asupra celor dispuşi să săvârşească infracţiuni. De
aceea, acest principiu este consacrat prin Constituţie şi respectarea lui este pusă sub
sancţiunea nulităţii absolute9.
Condiţia publicităţii şedinţei de judecată trebuie îndeplinită şi în situaţia în care
judecată are loc în camera de consiliu -cazul plângerii împotriva ordonanţei de arestare
preventivă (art. 1401 alin. 4) - Esenţial pentru realizarea cerinţei publicităţii este ca
accesul publicului la dezbateri să nu fie interzis, fiind indiferent dacă încăperea de la
sediul instanţei unde au loc acestea este, prin destinaţie, o ,,sală de sedinţă” sau un
,,birou". Condiţia publicităţii trebuie îndeplinită deoarece legea nu prevede expres nicio
derogare de la dispoziţiile art. 290 alin. 1 şi art. 310 C.p.p. - care instituie regula
publicităţii sedinţei de judecată - atât judecarea acestor cauze, cât şi pronunţarea soluţiei
trebuie să aibă loc în şedinţă publică10.
Art. 290 alin. 2 C. proc. pen. prevede excepţii de la principiul publicităţii, astfel
că, dacă judecată publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii
sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu
poate declara sedinţa secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecăţii.
9
10
[Type text] 5
O altă limitare a principiului publicităţii sedinţelor de judecată este prevăzută în
art. 485 alin. 2 C. proc. pen. cu privire la judecarea infractorilor minori. Declararea
sedinţei secrete se face în şedinţă publică după ascultarea părţilor prezente şi a
procurorului (conform art. 290 alin. 3 C. proc. pen.).
Cu toate aceste limitări, pronunţarea hotărârii judecătoreşti în procesul penal se
face în şedinţă publică.
Principiul publicităţii şedinţei de judecată se referă numai la şedinţa de judecată,
el nu se extinde şi la deliberare care are un caracter secret.
În cadrul şedinţelor declarate secrete, în afara completului de judecată, a
grefierului şi procurorului sunt admise părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii,celelalte
persoane chemate de instanţă în interesul cauzei (conform art. 290 alin. 4 C. proc. pen.)11.
1.3. Principiul oralităţii

Oralitatea şedinţei de judecată asigură, în primul rând, publicitatea şedinţei de
judecată, deoarece publicul prezent poate lua cunostinţă direct despre învinuire, apărare,
despre ce spun martorii şi experţii, despre hotărârea pronunţată; în al doilea rând, asigură
contradictorialitatea şi nemijlocirea, deoarece procurorul şi părţile iau cunostinţă imediat
de cererile şi susţinerile participanţilor la proces, având astfel posibilitatea să se alăture
sau să facă obiecţiile necesare faţă de cele auzite, să combată susţinerile neîntemeiate.
Oralitatea este asigurată prin modul în care legea prevede desfăşurarea şedinţei de
judecată: preşedintele declară deschisă şedinţa de judecată, dispune strigarea părţilor, a
martorilor, se citeşte actul de sesizare a instanţei, se pun în discuţie chestiunile prealabile,
se procedează la ascultarea părţilor, a martorilor, se acordă cuvântul procurorului şi
părţilor, se dă inculpatului ultimul cuvânt, se pronunţă hotărârea adoptată. Toate aceste
activităţi implică desfăşurarea lor orală.
11
Theodor Mrejeru, Bogdan Mrejeru, Judecata în primă instanţă, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.
75.
[Type text] 6
Actele de judecată desfăşurate oral se consemnează în documente scrise:
declaraţii ale părţilor şi martorilor, procese-verbale, încheieri de şedinţă, minute, sentinţe
şi decizii. Ele pot fi înregistrate prin mijloace audio şi video12.
Oralitatea nu trebuie înţeleasă numai ca modalitate în care se desfăşoară
activitatea procesuală, deci ea nu trebuie rezumată la viul grai ca mijloc de comunicare
între participanţi la judecată. Înţeleasă în acest fel, oralitatea ar fi un principiu al
întregului proces penal, întrucât viul grai este mijlocul de comunicare şi în faza de
urmărire penală, şi în faza punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti penale.
Oralitatea trebuie înţeleasă şi în funcţie de efectele juridice pe care aceasta le
produce în faza de judecată. Astfel, în timp ce în faza de urmărire penală poate fi reţinut
numai ceea ce s-a consemnat, în faza de judecata, la pronunţarea hotărârii, completul de
judecată va ţine seama şi de ceea ce s-a discutat în faza dezbaterilor.
Credem că unicitatea completului de judecată pe toată durata dezbaterilor explică
însăşi necesitatea ca aceia care dau hotărârea în cauza penală să fie de faţă la discuţiile ce
au loc în această etapă a şedinţei de judecată, pentru ca, apoi, ţinând seama de cele
consemnate, dar şi de ceea ce nu s-a consemnat, să se pronunţe cu privire la conflictul
dedus spre soluţionare13.
Prin natura sa, oralitatea constituie o garanţie a judecăţii deoarece creează
posibilitatea ca toţi participanţii să formuleze oral cereri şi să ridice excepţiile pe care le
justifică poziţia lor procesuală.
Nerespectarea principiului oralităţii poate duce la nulitatea hotărârii în măsura în
care s-a cauzat o vătămare ce nu poate fi înlăturată astfel14.
1.4. Principiul nemijlocirii

Acest principiu exprimă cerinţa ca instanţa de judecată, care urmează să
soluţioneze cauza, sa ia cunostinţă direct, nemijiocit de probele administrate, precum şi
12
Gr. Theodoru, op. cit., p. 640.
13
Ion Neagu, op. cit., p. 594-595.
14
Th. Mrejeru, B. Mrejeru, op. cit., p. 71-72.
[Type text] 7
de cererile şi concluziile puse de către procurer şi părţile din proces, personal sau prin
apărătorii lor. Percepând direct probele, judecătorii au o mai mare capacitate de a afla
adevărul decât dacă aceste probe le-ar percepe din documentele în care au fost
consemnate; ascultând părţile, martorii, membrii completului de judecată pot interveni
pentru a lămuri ceea ce li se pare nelămurit, a completa şi preciza toate faptele şi
împrejurările de fapt15.
Pentru a se realiza nemijlocirea în judecarea cauzelor penale, în măsura în care
este posibii, instanţa readministreaza probele care au fost administrate în faza urmăririi
penale. Astfel, un martor audiat în cursul urmăririi penale trebuie reaudiat în faţa instanţei,
acest lucru nerealizându-se în situaţiile în care, în mod obiectiv, ascultarea martorului nu
mai este posibil.
În practica judiciară s-a arătat, în mod corect, că neaudierea - de către prima
instanţă - a unui martor care a fost ascultat în cadrul urmăririi penale, fără a se arăta
pentru care motiv audierea nu mai este posibilă, astfel cum prevede art. 327 alin. 3,. nu
îndreptăţeşte judecarea cauzei pe baza declaraţiei date de martor în faţa organului de
urmărire penala, deoarece, procedându-se astfel, este încălcat principiul nemijiocirii.
În vederea realizării nemijiocirii, dispoziţiile art. 292 alin. 2 prevăd unicitatea
completului de judecată în tot cursul judecării cauzei. Când aceasta nu este posibilă
completulse poate schima până la începerea dezbaterilor. De aceea, împrejurarea că
judecătorii care au efectuat cercetarea judecătorească la alte termene au fost schimbaţi la
termenul când au avut loc dezbaterile nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 292
alin.2.
După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea
completului atrage reluarea de la început a dezbaterilor (art. 292 alin, 3), O asemenea
reglementare se impune, deoarece judecătorii care participă la deliberare trebuie ca, în
mod nemijlocit, să fi asistat la dezbateri pentru a ţine seama, în soluţia pe care o dau, atât
15
Gr. Theodoru, op.cit., p. 641.
[Type text] 8
de ceea ce s-a consemnat pe parcursul şedinţei de judecată, cât şi de ceea ce s-a discutat
în etapa dezbaterilor judecătoreşti16.
O regulă esenţială pentru acest principiu este cea care priveşte unicitatea
completului de judecată şi continuitatea şedinţei de judecată. În articolul 292 C. proc.
pen. se prevede că completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării
cauzei. Când aceasta nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea
dezbaterilor. Schimbarea judecătorilor după începerea dezbaterii constituie un motiv de
nulitate a hotărârii. În art. 292 alin. 3 C. proc. pen. se prevede că după începerea
dezbaterilor orice schimbare intervenită în compunerea completului de judecată atrage
reluarea de la început a dezbaterilor17.
1.5. Principiul contradictorialităţii

S-a arătat că, teoretic, principiul contradictorialităţii exprimă cerinţa ca funcţia de
învinuire să fie despărţită de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu
funcţia de apărare. Învinuirea şi apărarea se combat în fata instanţei de judecată de pe
poziţii contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă şi soluţionează cauza - instanţa
de judecată - să ajungă, din disputa lor, la o apreciere corectă a probelor şi la adoptarea
unei soluţii legale şi temeinice. Ca urmare, aşezarea judecăţii pe principiul
contradictorialităţii implică egalitatea de ,,arme" între învinuire şi apărare, între
susţinerea pretenţiilor civile şi combaterea lor, în sensul că se acţionează cu aceleaşi
mijloace procesuale. Din punct de vedere practic, participanţii la proces au dreptul să-şi
spună cuvântul cu privire la orice chestiune de care depinde soluţionarea justă a cauzei;
ca urmare, la orice cerere a procurorului inculpatul este chemat să-şi spună părerea, după
cum la orice cerere a inculpatului trebuie, înainte ca instanţa să ia o hotărâre, să-şi
expună părerea şi procurorul sau partea vătămată18.
16
17
Th. Mrejeru, B. Mrejeru, op. cit., p. 72.
18
[Type text] 9
În practica judiciară s-a apreciat, în mod corect, că a fost încălcat principiul
contradictorialităţii în ipoteza în care, după ce a respins cererea cu privire la audierea
unor martori care lipseau, dar care fuseseră audiaţi în cursul urmăririi penale, instanţa a
reţinut şi declaraţiile acestora atunci când a decis cu privire la vinovăţia inculpatului. În
acest mod a fost încălcat principiul contradictorialităţii precum şi dreptul de apărare al
inculpatului19.
Prin rolul său activ, instanţa de judecată complineşte această dispută, intervenind
pentru susţinerea învinuirii sau apărării, după caz, încercând să afle adevărul şi să
soluţioneze cauza potrivit legii, ceea ce nu exclude luarea unei hotărâri care să nu fie
conformă nici cu învinuirea formulată şi nici cu apărarea care a combătut-o. Rolul activ
al instanţei de judecată este limitat de contradictorialitate, deoarece instanţa nu poate lua
hotărâri din proprie iniţiativă, fără a cere ca procurorul şi părţile să-şi exprime punctul
lor de vedere în chestiunea ce trebuie rezolvată20.
În virtutea principiului contradictorialităţii, martorilor li se pot pune intrebări de
către toate părţile şi nu numai de cei ce i-au propus, probele invocate în acuzare pot fi
contrazise prin probele administrate în apărare21.
2. OBIECTUL JUDECĂŢII ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Potrivit art. 317, judecată în primă instanţă se margineşte la fapta şi persoana
arătate în actul de sesizare a instanţei; ca urmare, obiectul judecăţii în primă instanţă
priveşte fapta şi persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu;
de asemenea, obiectul judecăţii îl formează faptele şi persoanele pentru care, în con-
diţiile art. 278' alin. (8) lit. c), judecătorul care a examinat plângerea persoanei interesate
împotriva soluţiei procurorului de netrimitere în judecată a dispus desfiinţarea acesteia şi
a reţinut, prin încheiere motivată, spre judecare anumite fapte şi persoane. Dacă în cursul
judecaţii s-a extins obiectul judecăţii, în condiţiile prevăzute în art. 335-337, şi la alte
19
20
21
Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p. 155.
[Type text] 10
fapte şi persoane, judecată se va desfăşura şi cu privire la aceste fapte şi persoane22.
Extinderea obiectului judecăţii se poate dispune numai în cursul judecaţii în primă
instanţă, căci pentru fiecare faptă şi persoană trebuie să aibă loc o judecată în primă
instanţă.
În art. 317 se precizează ca obiectul judecăţii se referă la ,,faptă", şi nu la
infracţiunea săvârşită, care ar implica şi încadrarea juridică a faptei. În rechizitoriu sau în
alt act de sesizare se indică o încadrare juridică a faptei, care iniţial este avută în vedere
pentru determinarea competenţei instanţei, modul de sesizare, obligativitatea participării
procurorului şi a apărătorului; dacă încadrarea juridică precizată în actul de sesizare este
greşită, instanţa este obligată să stabilească încadrarea juridică pe care o prevede legea;
noua încadrare juridică va determina legalitatea sesizării, a competenţei, a participării
procurorului şi a apărătorului inculpatului. Instanţa este valabil sesizată şi în cazul când
unei fapte pentru care s-a dispus trimiterea în judecată nu i s-a precizat încadrarea
juridică, urmând ca aceasta să fie stabilită de instanţa de judecată, deoarece sesizarea se
referă la ,,faptă”, şi nu la ,,infracţiune”23.
În practică s-a decis că instanţele judecătoreşti învestite cu judecarea unei cauze
sunt obligate să se pronunţe asupra tuturor faptelor cu caracter infracţional descrise în
partea expozitivă a rechizitoriului chiar dacă unele din ele nu au primit o încadrare
juridică în dispozitivul acesteia şi nici în concluziile orale puse de procurorul de şedinţă
la dezbaterea fondului24.
Cu toate acestea, prin Dec. nr. 74/2001, completul de 9 judecători al Curţii
Supreme de Justiţie a schimbat jurisprudenţa şi a statuat că ,,pentru sesizarea instanţei cu
judecarea unei infracţiuni nu este suficientă descrierea acesteia în expunerea făcută în
rechizitoriu; sesizarea este legală numai în cazul în care în dispozitivul de trimitere în
judecată al rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică.
22
Sorina Siserman, Drept procesual penal, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2008, p. 111.
23
24
[Type text] 11
Respectarea dispoziţiilor care reglementează sesizarea primei instanţe de
judecată, aflată sub sancţiunea nulităţii absolute, decurge şi din cazurile petrecute în
practică, în care inculpatul a fost judecat pentru o faptă pentru care procurorul dispusese
neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi sau disjungerea de cauză trimisă în
judecată, ceea ce exclude voinţa procurorului de a dispune trimiterea în judecată; de
asemenea, trimiterea în judecată a unei persoane care decedase înainte de întocmirea
rechizitoriului, deşi instanţa putea fi sesizată numai cu o persoană care poate fi
condamnată25.
3. SESIZAREA PRIMEI INSTANŢE

În procedura penală română, pentru declanşarea judecăţii în primă instanţă şi, prin
aceasta, a fazei de judecată a procesului penal, este indispensabilă sesizarea instanţei de
judecată, fie de către procuror prin rechizitoriu sau persoana vătămată prin plângere
împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, fie de către o altă instanţă de judecată, după
declinarea de competenţă, casarea (desfiinţarea) cu trimitere spre rejudecare ori strămutare.
Actele de sesizare principale, originare sunt rechizitoriul şi plângerea persoanei
vătămate împotriva soluţiei procurorului de netrimitere în judecată, categoria unor asemenea
acte de sesizare fiind restrânsă în urma eliminării plângerii penale directe la instanţa de
judecată26.
În momentul înregistrarii acestor acte de sesizare, instanţa se investeşte în
soluţionarea cauzei, preşedintele instanţei ori persoana responsabilă să îndeplinească
măsurile premergătoare verificând, până la momentul înregistrării, din punct de vedere
administrativ, actul de sesizare, în sensul existenţei în cuprinsul acestuia a menţiunilor
obligatorii.
25
26
Gh. Mateuţ, O noutate în procedura penală română: plângerile la instanţă contra soluţiilor de
netrimitere în judecată. Un pas important spre privatizarea procesului penal, revista ,,Dreptul” nr. 8/2004,
p. 129.
[Type text] 12
Întrucât în acest moment nu se poate vorbi de constituirea unui organ judiciar,
preşedintele instanţei nu poate face aprecieri cu privire la legalitatea sesizării, iar în ipoteza
unor neregularităţi ce ţin de greşita îndreptare a dosarului către instanţa de judecată, se pot da
doar îndrumările necesare fără a se înregistra cauza ori în vederea acoperirii viciilor
sesizării.
74. În cazul sesizării neoriginare, complementare - declinare de competenţă,
strămutare, trimitere spre rejudecare -, preşedintele instanţei nu are de efectuat decât
înregistrarea cauzei şi nu poate să o redirecţioneze spre o altă instanţă27.
Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei prin care procurorul, după
verificarea lucrărilor de urmărire penală, dispune trimiterea în judecată. Uneori,
rechizitoriul are o dublă funcţionalitate, constituind nu numai act procesual de sesizare a
instanţei, ci şi act de inculpare, dacă în dispozitivul său se menţionează şi punerea în
mişcare a acţiunii penale.
Ca act ce finalizează cursul firesc al urmăririi penale, rechizitoriul se întocmeşte
de procurorul din cadrul parchetului de pe lângă instanţa competentă să soluţioneze
cauza în primă instanţă, indiferent dacă procurorul a efectuat urmărirea penală sau a
supravegheat numai activitatea organelor de cercetare penală.
Atunci când urmărirea penală se efectuează de procuror în cazul unor infracţiuni
pentru care legea nu prevede efectuarea urmăririi penale de procuror, rechizitoriul
trebuie supus confirmării procurorului ierarhic superior, conform art.209 alin. 5
c.pr.pen..
Un alt act prin care instanţa de judecată poate fi sesizată este acela ce vizează
plângerea formulată de către persoana vătămată împotriva rezoluţiei de neîncepere a
urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub
urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, în contextul reglementării
art. 278' C. proc. pen28.
27
Magdalena Iordache, Judecata în primă instanţă în procesul penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.
54-55.
28
Dumitru Gheorghe, op. cit., p. 49-50.
[Type text] 13
Ne vom referi la această instituţie din punctul de vedere al posibilităţii legale a
sesizării primei instanţe de judecată şi al titularului punerii în mişcare a acţiunii penale, în
reglementarea prevăzuta de art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., care prevede reţinerea
cauzei spre judecare, după admiterea plângerii persoanei vătămate şi desfiinţarea rezoluţiei
sau ordonanţei procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi
penale.
Legiuitorul a statuat că în aceasta ipoteză actul de sesizare a instanţei il constituie
plângerea persoanei la care face referire art. 2781 alin. (1), adică fie plângerea persoanei
vătămate, fie plângerea oricărei alte persoane ale cărei interese legitime sunt vătămate.
Acest nou mod de sesizare a primei instanţe de judecată de către persoana vătămată
ori de către alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, în cadrul asigurării
liberului acces la justiţie, are în vedere orice infracţiune ce a format obiectul urmăririi penale,
admiterea plângerii şi sesizarea instanţei fiind condiţionate mai intâi de efectuarea urmăririi
penale, apoi de adoptarea unei soluţii de netrimitere în judecată, de respingerea de către
procurorul ierarhic superior a plângerii formulate împotriva unei asemenea soluţii si, în fine,
de existenţa unor probe suficiente în vederea reţinerii spre judecare de către instanţa învestită
prin plângere29.
Dacă în ceea ce priveşte natura juridică a plângerii prealabile, de act de sesizare
a instanţei de judecată, opiniile doctrinare converg, în legătură cu natura juridică, de
condiţie pentru punerea în mişcare şi exercitare a acţiunii penale, sau act de punere în
mişcare a acţiunii penale şi trimitere în judecata, opiniile diferă.
Într-o primă opinie30, se susţine că plângerea prealabilă este nu numai un act de
sesizare, ci şi o condiţie cerută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dar
nicidecum un act de punere în mişcare a acţiunii penale. Chiar normele de reglementare
a instituţiei indică plângerea prealabilă ca fiind o condiţie sine qua non pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale şi nu lasă în niciun fel să se înţeleagă că statul a transmis
persoanei vătămate vreuna din prerogativele sale de titular al acţiunii penale. Punerea în
29
Magdalena Iordache, op. cit., p. 68-70.
30
[Type text] 14
mişcare a acţiunii se realizează, în această situaţie, printr-un act de dispoziţie al instanţei
de judecată, întrucât faza de urmărire penală lipseşte.
Alţi autori31, regăsind în instituţia plângerii prealabile, natura juridică şi
conţinutul rechizitoriului, afirmă că plângerea prealabilă adresată direct instanţei de
judecată constituie, atât act de punere în mişcare a acţiunii penale, cât şi act de trimitere
în judecată. Se afirmă în continuare că formularea ,,la plângerea prealabilă" şi nu ,,prin
plângerea prealabilă", nu este relevantă atâta timp cât acest act este suficient pentru ca
făptuitorul să fie judecat, iar legiuitorul nu prevede o altă procedură de punere în
mişcare a acţiunii penale.
Înregistrarea unei plângeri prealabile de către instanţa de judecată competentă
prefigurează o structură atipică a procesului penal ce se declanşează, din care lipseşte
faza de urmărire penală.
Fiind un act de sesizare, este firesc ca acest act procesual să
delimiteze obiectul judecăţii, care nu poate fi altul decât fapta şi
făptuitorul, vizate de soluţiile procurorului de neîncepere, scoatere sau
încetare a urmăririi penale32.
4. INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ JUDECE ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

În general, judecarea cauzelor penale trece prin anumite trepte, fiecare treaptă
realizându-se în faţa altei instanţe şi de un grad diferit. Existenţa unor trepte în activitatea
de judecată este justificată de necesitatea instituirii unor posibilitaţi privind realizarea
controlului jurisdicţional33.
Judecata în primă instanţă reprezintă prima etapă a fazei de judecată, ce se
desfăşoară în faţa unei instanţe din cadrul sistemului unitar al instanţelor judecătoreşti şi
care are ca rezultat soluţionarea completă a cauzei penale, chiar dacă modalitatea de
31
M. Basarab, Drept procesual penal, Cluj, 1973, p. 127.
32
Dumitru Gheorghe, op. cit., p. 54.
33
[Type text] 15
rezolvare a acţiunilor penală şi civilă este susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar
exercitat în căile de atac.
Sub aspectul competenţei funcţionale, este de observat că toate instanţele din
sistemul judiciar din ţara noastră judecă în primă instanţă, însă cauze de natură diferită,
în raport de normele de competenţă materială, personală şi specială, ce le conturează
abilitările jurisdicţionale.
Astfel, după reorganizarea sistemului judiciar, judecătoriile, considerate veriga de
bază a sistemului judiciar, au competenţă materială generală, judecând numai în primă
instanţă, tribunalele şi curţile de apel judecă în primă instanţă, dar şi în apel şi recurs, iar
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă şi în recurs34.
Tribunalele au căpătat o competenţă mai largă, prin rezolvarea cauzelor privind
infracţiuni de o gravitate şi complexitate mare. Instanţelor reînfiinţate, curţilor de apel, le-
a fost conferită competenţa de a judeca în primă instanţă infracţiunile contra statului şi
infracţiunile contra păcii şi omenirii. De asemenea, curţile de apel judecă infracţiunile
săvârşite de anumite categorii de persoane.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de
senatori şi deputaţi; infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului; infracţiunile săvârşite
de judecătorii Curţii Constituţionale, membrii, judecătorii, procurorii şi controlorii
financiari ai Curţii de Conturi şi de preşedintele Consiliului Legislativ; infracţiunile
săvârşite de mareşali, amirali şi generali etc.
După cum se poate observa, în lumina dispoziţiilor Legii nr. 92/1992, toate
instanţele judecă în primă instanţă, cu precizarea că unele dintre acestea (judecătoriile)
judecă numai în prima instanţă35.
Similar sistemelor judiciare europene, preocupat de reformarea sistemului
judiciar, legiuitorul român a înfiinţat instanţe specializate la nivelul judecătoriilor,
tribunalelor şi curţilor de apel, care să asigure creşterea calităţii actului de justiţie, prin
34
35
[Type text] 16
specializarea magistraţilor în soluţionarea anumitor cauze şi accelerarea procedurilor în
vederea rezolvării raporturilor juridice conflictuale cu care sunt învestiţi.
În materie penală, este de semnalat înfiinţarea unor instanţe specializate în
judecarea infracţiunilor săvârşite de minori (tribunale pentru minori şi familie), şi a
secţiilor pentru cauzele cu minori şi de familie (în cadrul curţilor de apel), cu
competenţă materială similară instanţelor de drept comun (judecaăorii, tribunale, curţi
de apel), dar şi cu competenţe personale bine delimitate de starea de minoritate a
inculpatului sau a victimelor infracţiunii36.
5. COMPUNEREA INSTANŢEI
Judecarea cauzelor penale se realizează într-o formă organizatorică prevăzută de
lege. În acest fel art. 292 alin. I C. proc. pen. prevede că instanţa judecă în complet de
judecată a cărui compunere este prevazută de lege. Nu se confundă compunerea instanţei
cu constituirea instanţei. Constituirea instanţei este o noţiune mai largă care cuprinde
toate organele judiciare prezente la activitatea de judecată, în vreme ce compunerea se
referă la completul de judecata37.
Compunerea instanţei de judecată în primă instanţă a fost reaşezată, începând cu
anul 1997 (Legea nr. 142/1997); până la această dată, completul de judecată în primă
instanţă al judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel era format din doi judecători;
prin excepţie, în unele cauze prevăzute de lege, la judecătorii şi la tribunalele militare,
judecata se desfăşura în faţa unui singur judecător; prin art. 54 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară s-a stabilit ca judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel
judecă în primă instanţă în complet format dintr-un judecător; această compunere se
aplică şi în cazul instanţelor militare corespunzătoare.
Introducerea judecătorului unic la judecata în primă instanţă la judecătorii,
tribunale şi curţi de apel (inclusiv la tribunalele militare) are ca motivaţie, pe de o parte,
o mai judicioasă repartizare a cauzelor la numărul existent de judecători în funcţie, iar,
36
37
N. Volonciu, op. cit., p. 157.
[Type text] 17
pe de altă parte, o creştere a operativităţii judecării cauzelor în primă instanţă şi, în
acelaşi timp, o întărire a răspunderii judecătorilor pentru soluţiile pe care le pronunţă;
existenţa a două căi de atac la care completul de judecată este format din mai mulţi
judecători este de natură să asigure, până la pronunţarea unei hotărâri definitive,
judecarea cauzei de 6 judecători, ceea ce poate conduce la înlăturarea erorilor judiciare
produse la judecarea cauzei în primă instanţă cu un singur judecător.
În cazul în care competenţa de judecată revine unei secţii specializate, în
completul de judecată vor intra judecătorii care sunt repartizaţi ca specialişti pentru
această secţie; în mod exceptional, colegiul de conducere al instanţei poate dispune
participarea unor judecători de la alte secţii.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, avându-se în vedere gravitatea şi
complexitatea cauzelor date în competenţa ei în primă instanţă, completul de judecată al
secţiei penale cu atribuţia de a judeca în primă instanţă este format din 3 judecători
aparţinând acestei secţii; dacă numarul de judecători necesar formării completului de
judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secţii,
desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie38.
Reamintim că noţiunea de ncompunere a instanţei” nu se referă numai la
alcătuirea numerică a completelor de judecată, ci şi la constituirea calitativă a
completelor, din judecători specializaţi în judecarea anumitor cauze. Astfel, în cazul
infracţiunilor de corupţie legea prevede că la judecata în primă instanţă se constituie
complete specializate, care sunt alcătuite din doi judecători anume desemnaţi de
preşedintele instanţei. Tot astfel, în cazul judecării infracţiunilor săvârşite de minori sau
asupra minorilor, în alcătuirea instanţei participă numai judecătorii din cadrul
tribunalelor pentru minori şi familie şi din cadrul secţiei pentru cauze cu minori şi de
familie din cadrul curţilor de apel.
Nerespectarea dispoziţiilor privind compunerea instanţei (alcătuirea completelor
de judecată) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute39.
38
39
[Type text] 18
6. PARTICIPAREA PROCURORULUI
Având în vedere rolul deosebit pe care procurorul îl are în asigurarea respectării
legii, dispoziţii procesual penale (art. 315 alin. 2) prevăd participarea obligatorie a
procurorului la toate şedinţele de judecată în primă instanţă, cu excepţia celor care au loc
la judecătorie, unde procurorul participă numai în anumite cauze.
Participarea obligatorie a procurorului la şedinţele de judecată ale judecătoriilor
este reglementată de dispoziţiile art. 315 alin. 1.
Potrivit dispoziţiilor legale amintite, procurorul participă obligatoriu la judecarea
cauzelor la judecătorie în cinci situaţii:
a) în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu
b) în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
de 2 ani sau mai mare. Prin folosirea criteriului pedepsei prevăzute de lege se evită
enumerarea tuturor infracţiunilor la judecarea cărora procurorul ar urma să participe
obligatoriu. Pentru a se determina cauzele penale la care participă obligatoriu procurorul,
în această ipoteză trebuie să se aibă în vedere maximul special al pedepsei, maxim
prevăzut în norma de incriminare. La aprecierea pedepsei prevăzute pentru infracţiunea
ce face obiectul judecăţii nu se va ţine seama de circumstanţele atenuante sau agravante,
prevăzute în partea generală a Codului penal; vor fi avute, însă, în vedere agravantele pre
văzute pentru o anumită infracţiune în partea specială a Codului penal, acestea din urmă
determinând de la început maximul special al pedepsei.
Având în vedere principiul imediatei aplicări a legii procesual penale, care are
incidenţă implicit asupra dispoziţiilor referitoare la participarea obligatorie a procurorului
la judecată, urmează să observăm că instanţa se constituie cu procuror şi în ipoteza în
care, la data comiterii infracţiunii, legea prevedea pentru aceasta o pedeapsă sub 2 ani
închisoare, iar, ulterior, pedeapsa a fost modificată prin majorarea maximului special la 2
ani închisoare.
[Type text] 19
Dispoziţiile art. 315 alin. 1 sunt aplicabile şi în cazurile în care legea prevede
pentru infracţiunea imputată inculpatului, alternativ, şi pedeapsa amenzii, chiar dacă
instanţa înţelege să aplice pedeapsa pecuniară.
De asemenea, participarea procurorului la judecată este obligatorie în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 2 ani, chiar dacă obiectul
judecăţii îl constituie o tentativă;
c) procurorul participă obligatoriu la judecarea cauzelor penale la judecătorie în
cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de deţinere. Prin participarea
procurorului în asemenea cauze se asigură, pe de o parte, respectarea legalităţii în ceea ce
priveşte necesitatea menţinerii arestării preventive, iar pe de altă parte, este asigurată
respectarea legalităţii exercitării drepturilor inculpatului în condiţiile specifice în care se
află.
Inculpatul trebuie să fie în stare de detenţie, în cauza în care se judecă, în altă cauză
sau în executarea unei condamnări. În acest sens, ne exprimăm rezerva faţă de acele opinii
potrivit cărora participarea procurorului este obligatorie numai dacă inculpatul este
arestat în cauza în care se judeca. În susţinerea punctului nostru de vedere aratăm că
legea foloseşte expresia ,,stare de detenţie" {nu de arest), aceasta presupunând şi
executarea unei pedepse prevăzute într-o hotărâre penală definitivă pronunţată într-un
proces penal epuizat. Ceea ce interesează în ipoteza pe care o analizăm este starea de
detenţie a inculpatului, indiferent în ce cadru procesual a fost dispusă aceasta40.
d) procurorul participă obligatoriu la şedinţele de judecată la judecăorie şi în
cauzele penale în care unul dintre inculpaţ este minor. Participarea procurorului în aceste
cauze constituie o garanţie în plus că vor fi respectate toate dispoziţiil legale specifice
judecării cauzelor penale în care sunt inculpaţi minori.
Legea prevede că în cauzele în care inculpatul este minor, participarea
procurorului este obligatorie. Se asigură astfel o protecţie superioară intereselor
minorului. Susţinem, însă, că, dacă la data sesizării instanţei inculpatul devenise major,
judecarea sa se va desfăşura potrivit procedurii obişnuite (constituirea instanţei fără
40
[Type text] 20
participarea procurorului dacă nu este îndeplinită una din celelalte condiţii prevăzute
de art. 315 c.pr.pen., şedinţa publică, măsuri procesuale urmând regimul majorilor
etc.).
Spunem aceasta deoarece, prin reguli procedurale speciale, se urmăreşte să se
protejeze persoana inculpatului aflat într-o stare de imaturitate psiho-fizică, care-l pune în
imposibilitatea de a-şi apăra drepturile şi de a-şi exercita obligaţiile, dar această protecţie
specială nu poate să fie eternă, ci se raportează la starea în care se află minorul în
momentul îndeplinirii actelor şi măsurilor procesuale. Totuşi, pentru stabilitatea cadrului
procesual de desfăşurare, credem că este binevenită, în cazul minorilor, fixarea unui
punct (data) de referinţă, respectiv ,,data sesizării instanţei"41.
e) în dispoziţiile art. 63' din C.p. se arată că, în situaţia în care cel condamnat se
sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă
cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de
partea din amendă care a fost achitată. Prezenţa procurorului se impune în asemenea
şedinţe de judecată, dată fiind situaţia deosebită în care este pus cel condamnat iniţial la o
pedeapsă pecuniară.
În afara cazurilor arătate în art. 315 alin. 1, procurorul participă la şedinţele care
au loc la judecătorie şi în cazul reabilitării judecătoresti, în cazul revizuirii etc. În cazurile
în care participarea procurorului la şedinţele de judecată e obligatorie, lipsa acestuia
atrage, potrivit art. 197 alin. 2, sancţiunea nulităţii absolute42.
Dacă în situaţiile expuse mai sus, participarea procurorului este obligatorie, iar
această participare presupune prezenţa procurorului la toate termenele de judecată, nu
înseamnă că acesta nu poate participa la soluţionarea cauzelor ce nu se încadrează în
aceste situaţii. Conform art 315, procurorul poate participa la celelalte cauze numai dacă
consideră necesar43. Dreptul de apreciere al procurorului asupra necesităţii participarii la
41
42
43
Siserman Sorina, op. cit., p. 113.
[Type text] 21
şedinţele de judecată nu poate depaşi limitele subordonării ierarhice. Astfel că procurorul
va fi obligat să participe la şedinţele de judecată dacă primeşte un ordin de la un superior.
Pentru toate celelalte instanţe, prezenţ procurorului este obligatorie în toate
cazurile (art. 315 C. proc. pen.).
Se remarcă faptul că legea nu interzice participarea procurorului la şedinţa de
judecată. Articolul 131 din Constituţie, care se referă la statutul procurorilor dispune că
aceştia îşi desfăşoară activitatea potrivit legalităţii, al imunităţii şi al controlului ierarhic,
sub autorizaţia Ministerului Justiţiei. Deci independenţa procurorilor nu este aceeaşi ca
în cazul judecătorilor - procurorii se supun controlului ierarhic, ceea ce nu este cazul
judecătorilor44.
Când legea prevede participarea obligatorie a procurorului la judecată, acesta
trebuie să fie prezent la toate termenele de judecată, nu numai la termenul la care cauza
se dezbate în fond. Participarea procurorului e obligatorie atât la judecarea laturii penale,
cât şi la judecarea laturii civile cauzei.
Participarea procurorului, când aceasta este obligatorie potrivit legii, e
consemnată în partea introductivă a sentinţei, unde sunt menţionate concluziile acestuia.
Aşadar, în situaţia în care în practicaua hotărârii nu sunt menţionate concluziile
procurorului, iar, pe de altă parte, numele reprezentantului Ministerului Public a fost
adăugat, cu cerneală -fără ca acest adaos să fi fost certificat, prin semnătură, de unul dintre
membrii completului de judecată - , se impune concluzia că procurorul nu a participat la
judecarea cauzei şi că, deci, sentinţa pronunţată de prima instanţă este nulă.
Potrivit art. 316 alin. 1, în desfăşurarea cercetării judecatoreşti şi a dezbaterilor,
procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiior
legale. Procurorul susţine învinuirea în instanţă pe baza probelor administrate şi potrivit
conştiinţei sale.
44
[Type text] 22
În exercitarea rolului său activ, procurorul trebuie să-şi spună parerea asupra
tuturor problemelor ridicate de părţi sau de apărare, el putând formula cereri, ridica
excepţii şi pune concluzii45.
Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate în fapt şi în drept.
Această măsura se impune pentru că procurorul nu are dreptul să susţină
învinuirea în orice condiţii, după cum nicio renunţare la învinuirea nemotivată nu este
posibilă. Motivarea este necesară cu privire la orice opinie manifestată în cursul judecăţii,
la cererile formulate de părţi şi apărătorii lor, la excepţiile ridicate de cei interesaţi sau
din oficiu.
Dacă din cercetarea judecătorească nu reiese învinuirea sau se constată vreo cauză
de încetare a procesului penal prevăzută în art. 10 lit. f-h şi j, procurorul este obligat să
iasă din poziţia de acuzator şi să ceară achitarea inculpatului sau încetarea procesului
penal (art. 316 alin. ultim C. proc. pen.)46.
7. PARTICIPAREA PĂRŢILOR
Un rol deosebit în distribuţia procesuală ce caracterizează judecata în primă instanţă
îl au părţile, care, în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din acţiunile penală şi
civilă, au nevoie de un cadru procesual adecvat pentru a-şi rezolva problemele care le
intereseaza, aşa cum procesul penal are nevoie de părţi pentru a se putea desfăşura.
Pentru a se asigura prezenţa părţilor în instanţă, regula este că acestea se citează.
Astfel, potrivit art.291 c.pr.pen., judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal
citate şi procedura este îndeplinită, iar neprezentarea lor, dacă procedura de citare este
îndeplinită, nu împiedică judecarea cauzei47.
7.1 Inculpatul
45
Ion Neagu, op. cit., p. 613
46
47
[Type text] 23
Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. La
judecata în primă instanţă inculpatul, legal citat, îrebuie să se prezinte personal,
reprezentarea sa este posibilă, afară de cazul în care prezenţa sa este obligatorie.
Astfel, în vederea asigurării participării inculpatului la judecată şi pentru ca acesta
să-şi poată organiza o bună apărare, legea (art. 313 alin. 2) prevede că citaţia îrebuie să-i fie
înmânată cu cel puţin îrei zile înaintea îermenului fixat. În cazul în care inculpatul se află în
stare de deţinere, acestuia i se comunică şi copia actului de sesizare a instanţei48.
Judecata nu poate avea loc în absenţa inculpatului când acesta se află în stare de
deţinere. Starea de deţinere îrebuie înţeleasă atât în legătura cu cauza care se judecă, precum
şi în altă cauză. De asemenea, starea de deţinere poate viza situaţia inculpatului condamnat
într-o cauză şi care se află în cursul executării pedepsei. Mai mult, legea prevede aducerea
obligatorie a inculpatului arestat la judecarea cauzei (art. 314).
În cazul în care inculpatul se află în stare de deţinere şi actul de sesizare nu i-a fost
comunicat cu îrei zile înainte de îermenul la care are loc judecata, dacă inculpatul cere,
judecata se amână, iar preşedintele îi înmânează o copie de pe actul de sesizare a instanţei.
De asemenea, judecata se amână la cererea inculpatului, când comunicarea s-a făcut cu mai
puţin de trei zile înaintea termenului de judecată49.
În dispoziţiile legale existente în unele legislaţii, prezenţa obligatorie a inculpatului
la judecata în primă instanţă a fost ridicată la rangul de principiu, judecarea inculpatului în
lipsă putând fi făcută numai în cazul în care acesta este fugit sau se sustrage de la judecată.
Dacă procedura de citare este îndeplinită potrivit legii, inculpatul poate fi judecat şi
în lipsă, considerându-se că a acceptat o astfel de procedură (art. 291). Pentru judecarea în
lipsă a unui inculpat deţinut operează întotdeauna nulitatea absolută a hotărârii pronunţate.
Pentru inculpatul minor se prevede obligativitatea prezenţei sale la judecata în primă
instanţă sub sancţiunea nulităţii absolute, dar legea permite ca, în cazul în care minorul se
sustrage de la judecată, acesta să poată fi judecat în lipsă; sustragerea de la judecată trebuie
48
Inculpatului i se trimite, după caz, o copie a rechizitoriului sau a plângerii prealabile. (Ion Neagu, op.
cit., p. 614).
49
Ibidem, p. 614.
[Type text] 24
să fie constatată însă prin împrejurari concrete, care o confirmă (art. 484)". În literatura de
specialitate s-a propus ca dispoziţia referitoare la minori să fie extinsă şi la ceilalţi
inculpaţi, astfel încât judecata să aibă loc în prezenţa lor, cu excepţia cazurilor în care se
dovedeşte că aceştia se sustrag de la judecată, eliminându-se astfel prezumţia ca lipsa lor la
termenul de judecată semnifică voinţa de a fi judecaţi în lipsă50.
7.2 Partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente

În ceea ce priveşte celelalte părţi din proces - partea vătămată, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente -, trebuie subliniată prevederea potrivit căreia calitatea de
parte se dobândeşte cel mai târziu în faţa primei instanţe de judecată, persoana vătămată
fiind obligată să se constituie parte vătămată sau parte civilă până la începerea cercetării
judecătoreşti, moment în care trebuie introdusă în proces şi partea responsabilă civilmente
[art. 15, art. 16, art. 320 alin. (1)]. Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente sunt chemate la judecată prin procedura de citare; acestea pot fi asistate de
apărători, dar asistenţa juridică nu este obligatorie decât atunci când instanţa apreciază că
nu şi-ar putea face singure apărarea; ele pot fi reprezentate în tot cursul judecăţii în primă
instanţă51.
În cursul judecăţii în primă instanţă, partea vătămată are o serie de drepturi în latura
penală a cauzei (dreptul de a provoca uneori stingerea acţiunii penale şi de a pune concluzii
în dezbateri în cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângere prealabilă, dreptul de
a formula cereri, ridica excepţii, dreptul de a fi ascultată în latura penală etc.), dar şi o serie
de obligaţii (obligaţia constituirii ca parte în proces până la citirea actului de sesizare,
obligaţia de a se prezenta la chemarea organelor judiciare etc.).
Partea vătămată poate participa personal la judecată, însă poate fi şi reprezentată,
neexistând vreo dispoziţie care să privească obligativitatea prezenţei sale.
Poziţia procesuală a părţii vătămate este de subiect procesual activ, având dreptul
de a efectua acte procesuale (cereri, excepţii, de a pune concluzii în dezbateri) în susţinerea
50
51
Ibidem, p. 665.
[Type text] 25
laturii penale, fiind deci un subiect procesual secundar alăturat reprezentantului calificat
(procurorului) al statului, care este subiectul activ principal al procesului penal52.
7.3. Participarea apărătorului la judecata în primă instanţă.

În principiu, apărătorul participă la faza de judecată în baza unui contract de asistenţă
juridică atunci când părţile consideră necesar şi oportun să-şi angajeze un apărător. În
procesul penal, regula este aceea a asistenţei juridice facultative.
Ca excepţie, asistenţa este obligatorie în anumite cazuri prevăzute expres de lege. În
aceste cazuri, apărătorul, fie cel ales, fie, în lipsa acestuia, cel desemnat din oficiu,
participă la toate şedinţele de judecată în mod obligatoriu. Potrivit art. 197 alin. 2, lipsa
apărătorului în cazurile de asistenţă obligatorie a inculpatului este sancţionată cu nulitatea
absolută. În plus, inculpatul sau partea căreia i-a fost impusă asistenţa obligatorie a unui
apărător nu poate renunţa la aceasta asistenta. Concepţia legiuitorului român este astfel
aceea că, în aceste ipoteze de asistenţă obligatorie, exercitarea unui drept la apărare calificat
nu protejează doar interesul privat al părţii, ci şi interesul public, nefiind admisă, astfel
renunţarea la acest drept.53
Potrivit art. 171 alin.2 şi 3 c.pr.pen., asistenţa juridică este obligatorie în cursul
judecăţii când inculpatul este minor, militar în îermen, militar cu termen redus, rezervist
concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un
centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, când este arestat chiar în altă
cauză, când instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, când legea
prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii
de 5 ani sau mai mare.
Dată fiind poziţia procesuală a inculpatului şi, îndeosebi, poziţia procesuală a
inculpatului aflat în una din situaţiile înscrise în art.171 alin.2 c.pr.pen., ori supus unor
52
Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român, ed. a II-a, vol. I, editura
All Beck, Bucureşti, 2003, p. 89.
53
Diana Ionescu, Procedură penală, partea generală. Sinteze şi speţe, editura Sfera juridică, Cluj-Napoca,
2007, p. 88-89.
[Type text] 26
sancţiuni de o gravitate ridicataă precizate în art.171 alin.3 c.pr.pen., a cărui libertate de
mişcare şi de apărare este îngrădită, este firească preocuparea legiuitorului pentru
protejarea intereselor inculpatului şi sprijinirea apărării sale printr-o altă apărare de
specialitate, pentru desfăşurarea normală a procesului penal şi realizarea funcţiilor
procesuale ale judecăţii, pentru asigurarea egalităţii armelor în procedura judiciară.
Celorlalte părţi din procesul penal li se asigură asistenţa juridică în situaţa î care
instanţa de judecată apreciază că, din anumite motive, acestea nu şi-ar putea face singure
apărarea.
În toate cazurile de mai sus, preşedintele instanţei, în cadrul măsurilor
premergătoare, ori instanţa, după declanşarea judecăţii, au obligaţia de a lua măsuri pentru
desemnarea unui apărător din oficiu, dacă părţile nu şi-au ales un apărător.
În caz de neprezentare voită a apărătorului ales la termenul de judecată fixat,
instanţa de judecaăa solicită desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască,
acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării, care nu poate fi mai mic de 3 zile,
iar în cauzele privind arestarea preventivă, de 24 ore54.
III DESFĂŞURAREA JUDECĂŢII ÎN PRIMĂ

INSTANŢĂ
1. MĂSURI PREMERGĂTOARE
În momentul sesizării instanţei şi momentul de început al sedinţei de judecată se
impune o etapă procesuală în care sunt realizate acte premergatoare sau, aşa-zisa procedură
preliminară, etapă care are menirea de a pune dosarul în stare de judecată.
În etapa actelor premergătoare şedinţei de judecată, preşedintele instanţei ia măsuri
privind fixarea termenului de judecată, fixarea completului şi asigurarea apărării. În privinţa
54
[Type text] 27
fixării termenului de judecată trebuie arătat că în lege nu se fac precizări, urmând ca, în
funcţie de ordinea intrării dosarelor la instanţă, presedintele să fixeze data la care începe
judecarea cauzei55.
În stabilirea termenelor trebuie să se aibă în vedere că potrivit art.293 c.pr.pen.
judecarea inculpaţilor arestaţi se face de urgenţă şi cu precădere, iar în cazul infracţunilor
flagrante termenul nu trebuie să depăşească 5 (cinci) zile de la primirea dosarului, conform
art.472 c.pr.pen.
Judecarea cauzei se face cu precădere şi în situaţia în care numai unul sau mai mulţi
din inculpaţi se află în stare de deţinere.
Mai mult, în cauzele cu arestaţi preventiv, preşedintele instanţei, la primirea
dosarului, fixează un termen de verificare a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive
care nu poate fi mai mare de 48 de ore de la primirea dosarului56.
Astfel, în vederea repartizării pe complete , dosarele nou formate sunt transmise,
după înregistrarea în registratura instanţei, persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a
cauzei, în sistem informatizat57. Dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu sunt
preluate de preşedintele sau de unul din judecătorii completului de judecată care ia
măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii, astfel încât să se asigure soluţionarea cu
celeritate a cauzei58.
Adoptând o astfel de reglementare, legiuitorul a urmărit să elimine din faşă orice
suspiciune cu privire la actul de justiţie, orice umbră de banuială cu privire la dirijarea unui
dosar spre un anumit complet.
După fixarea termenului de judecată, preşedintele instanţei dispune citarea
persoanelor care urmează a lua parte la şedinţa de judecată în primă instanţă. Această
dispoziţie a preşedintelui instanţei asigură în mare măsură punerea în stare de judecată a
55
56
57
Art. 56 alin 1 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.
58
Gr. Theodoru, op. cit., p. 667; Siserman Sorina, op. cit., p. 114.
[Type text] 28
cauzei. Nicio măsura sau act procedural nu se poate înfăptui decât în condiţiile în care
părţile sunt legal citate, iar procedura este legal îndeplinită.
Pentru realizarea acestui deziderat preşedintele instanţei trebuie să identifice părţile
şi persoanele care trebuie citate, identitatea, domiciliul sau sediul acestora şi să dispună
citarea lor. De regulă, sunt citate părţile şi persoanele indicate în actul de sesizare, dar
preşdintele, după studierea dosarului, poate dispune şi citarea altor persoane neindicate, dar
a căror prezenţă este necesară, în raport de conţinutul declaraţiei date în fazele anterioare59.
Dacă inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face potrivit normelor de drept
internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile legii.În absenţa unei
asemenea norme sau sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil o
permite,citarea se face prin scrisoare recomandată. În acest caz avizul de primire a scrisorii
recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de primire a acesteia ţine loc de dovada a
îndeplinirii procedurii citate60.
Pe lângă normele comune, aplicabile, la judecata în primă instanţă, la citarea
inculpatului se iau în considerare două dispoziţii speciale. Pentru primul termen de
judecată inculpatul trebuie să fie citat astfel încât să primească citaţia cu cel puţin 5 zile
înainte de termenul de judecată; dispoziţia constituie o garanţie de natură a permite
inculpatului să-şi pregătească apărarea şi să-şi ia toate măsurile pentru a se putea prezenta
în faţa instanţei de judecată. Termenul de 5 zile se socoteşte pe zile libere şi se calculează
regresiv faţă de scurgerea normală a timpului. O a doua dispoziţie legală, cu caracter de
garanţie procesuală, prevede că inculpatul aflat în stare de deţi-nere trebuie să fie citat
pentru un termen ce nu poate fi mai mare de 48 de ore, cu dispoziţia de a fi adus la
judecată, comunicându-i-se totodată o copie după actul de sesizare a instanţei, deci după
rechizitoriu sau după încheierea judecătorului care a reţinut cauza spre judecare în baza art.
2781. Primind copia după actul de sesizare a instanţei, inculpatul aflat în penitenciar,
cunoscând învinuirea ce i se aduce, poate să-şi pregătească apărarea, realizându-se astfel o
59
60
Cristian Dănileţ, Citarea invinuitului/inculpatului care locuieşte în străinătate, publicat în revista
,,Dreptul”, nr. 3 din martie 2003, pag. 221.
[Type text] 29
egalizare faţă de situaţia pe care o are inculpatul aflat în libertate, care poate să consulte
dosarul aflat la arhiva instanţei. Când persoana vătămată s-a constituit parte civila sau parte
vătămată la organul de urmărire penală, va fi citată în calitatea pentru care a optat; dacă nu
există constituire de parte civilă, parte vătămată şi nu a intervenit partea responsabila
civilmente, se va cita totuşi persoana vătămată pentru a i se da posibilitatea să se constituie
parte vătămată sau parte civilă în cadrul şedinţei de judecată; dacă este cazul, se va cita şi
persoana responsabilă civilmente, în vederea introducerii în cauză ca parte responsabilă
civilmente61.
Expertii şi specialiştii care au efectuat constatări tehnico-ştiintifice sau medico-
legale nu se citează.
Prin rezoluţie, preşedintele instanţei trebuie să asigure, uneori, prezenţa curatorilor,
tutorilor ori a altor reprezentanţi ai părţilor.
Totodată, se va dispune şi citarea interpreţilor atunci când în cauză, una dintre părţi
nu cunoaşte limba română.
În caz de urgenţă, inculpatul poate fi adus, din dispoziţia preşedintelui instanţei, cu
mandat de aducere. Pentru celelalte părţi se recurge la această modalitate de constrângere
dacă nu s-au prezentat în instanţă dupa ce anterior fuseseră citaţi după procedura obişnuită.
Exceptând situaţiile în care prezenţa inculpatului este obligatorie, nu este neapărat
necesară prezenţa părţilor în instanţă pentru ca o cauză penală să poata fi judecată. Este
necesară, însă, citarea tuturor părţilor62.
De asemenea, preşedintele instanţei trebuie să ia măsuri pentru asigurarea apărării.
Potrivit art. 294, în cauzele penale în care desemnarea unui apărător din oficiu este
obligatorie, preşedintele instanţei, odată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru
desemnarea unui apărător din oficiu63.
61
62
63
S. Siserman , op. cit., p. 115.
[Type text] 30
În vederea exercitării dreptului de apărare, legea a creat posibilitatea ca cei
interesaţi să poată lua cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii. Astfel, potrivit art. 294
alin. 2, inculpatul, celelalte părţi şi apărătorii au dreptul să consulte dosarul în faza de
judecată.
Pentru inculpatul aflat în stare de deţinere, preşedintele instanţei trebuie să ia
masuri ca acesta să-şi poată exercita dreptul de apărare şi să poata lua contact cu avocatul
său.
În etapa preliminară şedinţei de judecată, anumite obligaţii revin şi preşedintelui
completului de judecată. În acest sens, în art. 295 alin. 1 se arată că preşedintele
completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca, la
termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să nu sufere amânare.
Preşedintele de complet trebuie să aiba grijă ca membrii completului să studieze
dosarele, această activitate având o deosebită importanţă în aprofundarea problemelor pe
care le ridică fiecare cauză penală. De asemenea, se impune studierea practicii judiciare şi
a literaturii de specialitate care are legatură cu dosarele ce urmează a fi judecate.
În vederea bunei rezolvări a cauzei trebuie ca, înaintea şedinţei de judecată,
membrii completului să colaboreze, acordând sprijin judecătorilor tineri, pentru ca aceştia
să-şi însuşească unele probleme legate de cauza ce urmează a fi judecată.
Preşedintele completului de judecată trebuie să se îngrijească ca lista cauzelor
fixate pentru judecată să fie afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea
termenului de judecată.
La ordinea cauzelor de pe listă se va ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă,
dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că
judecata se face de urgenţă64.
2. ŞEDINŢA DE JUDECATĂ
2.1. ÎNCEPUTUL ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ
64
Ibidem; Ion Neagu, op. cit., p. 618.
[Type text] 31
În această etapă, preşedintele completului de judecată are îndatorirea de a
îndeplini anumite activităţi, menite să asigure climatul de solemnitate şi cadrul
organizatoric necesar în care trebuie să se desfăşoare şedinţa de judecată cu respectarea
drepturilor participanţilor şi asumarea obligaţiilor procedurale care garantează aflarea
adevărului.
În exercitarea prerogativelor conferite de lege, preşedintele completului de
judecată efectuează următoarele activităţi: deschide şedinta de judecată dispune strigarea
cauzei şi apelul celor citaţ, verifică legalitatea sesizării instanţei, efectuează unele
verificări privindu-l pe inculpat, ia anumite măsuri în legătură cu martorii, experţii,
interpreţii, dă anumite lămuriri şi hotărăşte în cadrul instanţei asupra cererilor şi
excepţiilor invocate înainte de a se trece la cercetarea judecătorească65.
a. Deschiderea şedinţei de judecată
În vederea asigurării ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată, este necesar ca, la

începutul acesteia, preşedintele completului să declare sedinţa deschisă. După acest
moment, cei prezenţi în sală sunt obligaţi să se integreze în atmosfera de solemnitate a
şedinţei şi să respecte disciplina în care trebuie să se desfăşoare judecarea cauzei66.
În vederea asigurării ordinii şi solemnităţii şedinţei, preşedintele completului de
judecată are dreptul să ia anumite măsuri, care se înscriu în aşa-zisul drept de poliţie a
audienţei. În virtutea acestui drept, preşedintele completului poate invita publicul să
păstreze liniştea; în situaţia în care o parte sau altă persoană nesocoteşte măsurile de
ordine luate, preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori
de abateri grave dispune îndepărtarea ei din sală (art. 298 alin. 3). În vederea participării
la dezbateri, partea îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor,
preşedintele completului de judecată fiind obligat să-i aducă la cunoştinţă actele esenţiale
efectuate în lipsă şi să-i citească declaraţiile celor ascultaţi67.
65
66
S. Siserman, op. cit., p. 116.
67
[Type text] 32
Deschiderea şedinţei de judecată reprezintă momentul iniţial al primului dosar de
pe rolul instanţei, fiind repetat la reluarea şedinţei de judecată după suspendare ori după o
altă întrerupere68.
b. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi
După deschiderea şedinţei de judecată, preşedintele anunţă, potrivit ordinii de pe

lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând şi dispune apelul părţilor şi a celorlalte
persoane citate în interesul soluţionării cauzei, luând act de prezenţa sau absenţa
acestora69.
În acest moment, se verifică îndeplinirea procedurii de citare, iar în cazul în care
se constată nereguli procedurale, judecata se amână. Prezenţa unei părţi necitate sau
nelegal citate acoperă viciile procedurale. În situaţiile în care prezenţa unei părţi este
obligatorie (inculpat arestat, inculpat minor)70, judecata se amână dacă părţile respective
lipsesc, chiar dacă citarea s-a efectuat corespunzător.
Dacă neîndeplinirea procedurii de citare ori îndeplinirea necorespunzătoare se
datorează unor agenţi procedurali ori grefierilor, arhivarilor, registratorilor, preşedintele
completului de judecată poate dispune sancţionarea acestora cu amendă judiciară
conform art.198-199 c.pr.pen.
c. Verificarea legalităţii sesizării instanţei

Indiferent de modalitatea de sesizare, la primul termen de înfăţişare, instanţa este
datoare să verifice regularitatea actului de sesizare. Dacă sesizarea este nelegală, iar
neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată sau prin acordarea unui termen, dosarul se
restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia71.
68
Gheorghiţã Mateuţ, Procedurã penalã. Partea specială, vol II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 67.
69
Art. 297 alin 1 Cod procedură penală.
70
71
Art. 300 Cod procedură penală.
[Type text] 33
Această activitate procesuală este dedicată verificării exclusive a actului de
sesizare, şi nu celorlalte acte de urmărire penală care sunt supuse controlului instanţei,
doar prin recurgerea la procedura prevăzută de art.278 şi art.2781 c.pr.pen. privind
soluţionarea plângerilor împotriva actelor procurorului72.
Îndeplinirea cerinţelor prevăzute în art. 300 alin. 1 şi 2 obligă instanţa să verifice
legalitatea sesizării, atât prin actele de sesizare principale (rechizitoriu şi plângere
prealabilă), cât şi prin actele de sesizare suplimentare73 sau complimentare74 amintite mai
sus.
În cazul sesizării prin rechizitoriu, instanţa trebuie să verifice dacă acesta

îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, atât sub aspectele conţinutului sau prevăzut în
art. 263, cât şi sub aspectul confirmării acestuia în conformitate cu dispoziţiile art. 264 alin.
275.
Pentru infracţiunea în legătură cu care nu s-a indicat încadrarea juridică şi nici nu a

fost manifestată voinţa procurorului de a dispune trimiterea în judecată a inculpatului prin
dispozitivul rechizitoriului şi faţă de care nu s-a procedat la extinderea procesului penal,
judecata nu poate avea loc decât ca urmare a unui nou act de sesizare a instanţei76.
În cazul sesizării prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa trebuie
să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 279.
Potrivit art. 197 alin. 2, dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt imperative
sub sancţiunea nulităţii absolute.
72
Curtea de Apel Timişoara, S. Penală, Dec. Nr. 25/19.01.2000 în ,,Curierul Judiciar” nr. 6/2002, p. 109.
73
Spre pildă: extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale (art 335), extinderea procesului penal
pentru alte fapte (art 336), extinderea procesului penal cu privire la alte persoane (art 337). N. Giurgiu,
Cauzele de nulitate în procesul penal, Edittura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 223.
74
Spre pildă: casarea cu trimitere (art 379 pct. 2 lit. c), declinarea de competenţă (art 42 alin 1), regulatorul
de competenţă prevăzut în cazul conflictelor de competenţă (art 43 alin 8 şi 9 ), strămutarea cauzei penale
(art 55 alin 1). S. Siserman, op. cit., p. 117.
75
76
Corneliu Turianu, Limitele sesizării prin rechizitoriu a instanţei de judecată, ,,Dreptul” nr. 6/2002, p.
225.
[Type text] 34
Prima instanţă este datoare să verifice dacă faptele pentru care inculpatul este
trimis în judecată sunt dintre cele pentru care sesizarea instanţei trebuie să se facă prin
rechizitoriu sau plângere prealabilă77.
d. Verificări privitoare la inculpat

După strigarea cauzei şi apelul părţilor şi al celor citaţi, în cadrul operaţiunilor
organizatorico-judiciare menite să asigure cadrul procesual adecvat desfăşurarii judecăţii,
preşedintele completului este dator să efectueze unele verificări privitoare la inculpat.
Se verifică, în primul rând, prezenţa inculpatului; dacă inculpatul este deţinut şi
nu a fost adus la judecată, şedinţa nu poate avea loc în continuare, sub sancţiunea
nulităţii absolute; de aceea, cauza trebuie amânata pentru o altă dată şi se iau măsuri
pentru aducerea inculpatului la termenul de judecată ce s-a fixat. Aceeaşi situaţie în cazul
când inculpatul este minor şi nu s-a prezentat la judecată. Când inculpatui major este în
stare de libertate, lipsa sa nu împiedică desfăşurarea şedinţei de judecată dacă procedura
de citare este îndeplinită; ca urmare, instanţa este obligată să verifice dacă inculpatul
absent a fost legal citat, iar în cazul în care procedura de citare nu a fost îndeplinită,
cauza trebuie amânată şi inculpatul citat din nou, în condiţiile legale. Nu constituie cauză
de nulitate a hotărârii împrejurarea că inculpatul nu a fost ascultat de către prima instanţă
dacă, având termenul în cunoştinţă, nu s-a prezentat la judecată78. Cauza se poate amâna
şi atunci când, deşi legal citat, instanţa consideră că prezenţa personală a inculpatului
este necesară în vederea soluţionării temeinice a cauzei, motiv pentru care se pot lua
măsuri de asigurare a prezenţei inculpatului la următorul termen de judecată. Instanţa
este obligată să amâne cauza şi atunci când inculpatul a înştiinţat-o că se afla în
imposibilitate de a se prezenta la judecată, evitându-se astfel nulitatea hotărârii ce s-ar
pronunţa în lipsa inculpatului [art. 379 pet. 2 lit. b)]79.
77
Gh. Mateuţ. op. cit., p. 68.
78
Trib. Mun. Bucureşti, S. a II-a pen., Dec. Nr. 290/1993, ,,Dreptul”, nr. 1/1995, p. 100.
79
[Type text] 35
Inculpatului prezent i se stabileşte identitatea de către preşedintele instanţei; când
inculpatul se află în stare de deţinere, este întrebat dacă a primit copie după actul de
sesizare a instanţei, iar la răspunsul negativ al acestuia, preşedintele instanţei îi
înmânează o copie după acest act. Inculpatul poate accepta desfăşurarea în continuare a
şedinţei de judecata, chiar dacă nu au fost îndeplinite garanţiile de mai sus, dacă şi-a
pregătit din timp apărarea; în acest caz, nulitatea relativă decurgând din încălcarea
dispoziţiilor art. 313 se acoperă; acoperirea nulităţii se produce şi în cazul când instanţa
nu l-a întrebat pe inculpat despre îndeplinirea obligaţiilor de mai sus, iar acesta nu a
invocat din proprie iniţiativă neîndeplinirea lor, nulitatea relativă operând numai dacă
este ridicată de partea interesată şi numai în cursul efectuării actului respectiv. Instanţa
poate însă invoca din oficiu nulitatea relativă şi dispune îndeplinirea obligaţiilor
prevăzute de lege80.
Dacă inculpatul nu a acceptat judecarea în condiţiile în care nu a fost citat cu cel
puţin cinci zile înaintea termenului de judecată ori nu i s-a comunicat copie după actul de
sesizare a instanţei, cerând amânarea cauzei pentru pregătirea apărării, instanţa este
obligată să amâne cauza în acest scop, înmânându-i totodata inculpatului copia dupa actul
de sesizare şi consemnând această împrejurare în încheierea de sedinţă (art. 318).
Faţă de inculpatul arestat preventiv sunt necesare şi verificări privind legalitatea şi
temeinicia măsurii arestării preventive, cât şi aprecieri ale oportunităţii şi legalităţii
menţinerii arestării preventive . Aceste acte procesuale, fiind acte jurisdicţionale, care
constituie obiect de dezbatere şi deliberare, cad în sarcina instanţei de judecată şi nu a
presedintelui completului sau a judecătorului desemnat.
Este de remarcat că prin legea 281/2003 s-au introdus noi dispoziţii procedurale
care au menirea să instituie garanţii suplimentare ale libertăţii persoanei şi care
concretizează două principii fundamentale în legătură cu arestarea preventivă: 1.
principiul dispunerii în exclusivitate de către judecător asupra arestării preventive în faza de
urmărire penala; 2. principiul controlului permanent al oportunităţii şi legalităţii, care obligă
instanţele de judecată ca, ori de câte ori sunt chemate să soluţioneze o cauză în care
80
C.S.J., S. pen., Dec. nr. 4220/2000, în ,,Dreptul” nr. 4/2002, p. 254.
[Type text] 36
inculpatul este arestat preventiv, să verifice periodic legalitatea şi oportunitatea măsurii
în raport de temeiurile de fapt şi de drept iniţiale, de modificările survenite pe parcursul
procesului penal81.
Astfel, chiar dacă pe parcursul urmăririi penale se dispusese arestarea sau se
prelungise măsura preventivă, la primirea dosarului cu ocazia sesizării în fond, instanţa
este obligată ca în termen de 48 ore să verifice din nou legalitatea şi temeinicia arestării
preventive a inculpatului, şi să dispuna, după caz, revocarea, înlocuirea, încetarea sau
menţinerea arestării preventive82.
Aceleaşi obligaţii procesuale cu privire la măsura arestării preventive cad în
sarcina instanţei de judecată în tot cursul judecăţii în primă instanţă şi în căile de atac
până la rămânerea definitivă a hotărârii83.
e. Măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii
La începutul judecăţii se situează şi unele măsuri pe care preşedintele completului

trebuie să le ia cu privire la martori, experţi şi interpreţi. Astfel, potrivit art. 319 alin. 1,
după apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi să
părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa.
Dispoziţia legală privind scoaterea martorilor din sala de şedinţă are drept scop
înlăturarea posibilităţii ca martorii ascultaţi mai târziu să fie influenţaţi de declaraţiile
martorilor ascultaţi mai înainte84.
În practică, s-a decis că martorul prezent în sală la audierea părţilor, nu mai poate
fi audiat, iar în doctrinaă , pe bună dreptate, s-a afirmat că audierea este posibilă întrucât
neîndeplinirea obligaţiei preşedintelui completului de îndepărtare din sală a martorului nu
81
82
83
84
V. Dongoroz, op. cit., p. 167.
[Type text] 37
poate lipsi partea de proba pe care o deţine martorul şi nu poate lipsi cauza de suportul
probator oferit de declaraţia martorului în aflarea adevărului.
Am adăuga însă că în aprecierea forţi probante a declaraţei, tebuie să se aibă în
vedere şi împrejurarea că martorul ar fi putut să fie influenţat de cele auzite în sala de
sedinţă/anterior declaraţiei sale.
În mod obişnuit, experţii nu sunt îndepărtaţi din sala de şedinţă, pentru că ei şi-au
exprimat punctul de vedere în rapoartele de expertiză întocmite din dispoziţia organelor
judiciare. Prin derogare de la această regulă, în ipoteza în care sunt necesare unele
lămuriri ale experţilor în legătură cu probleme la care au fost desemnaţi să raspundă prin
expertiză, ori în legătură cu alte aspecte de specialitate derivate, aceştia sunt îndepărtăţi
din sala de judecată, având o poziţie similară cu a martorilor 85. Se asigură astfel,
completarea cu obiectivitate a explicaţiilor experţilor.
Cu privire la interpreţi, din coroborarea dispoziţiilor art.327 şi 128 c.pr.pen.,
rezultă că ei vor fi sau nu îndepărtaţi din sala de judecată după cum măsura este dispusă
sau nu faţă de partea sau persoana care nu cunoaşte limba română şi care urmează să fie
ascultată în cursul cercetării judecătoreşti.
Dacă părţile sunt cele care nu cunosc limba română, ele nu sunt îndepărtate din
sală, aceeaşi fiind situaţia şi în cazul interpretului. Dimpotrivă, în cazul martorilor
nevorbitori de limba română, susţinem că preşedintele completului trebuie să îndepărteze
odată cu martorul şi interpretul, pentru că şi acesta poate fi influenţat în traducerile sale,
eel puţin în aspectele controversate ale cauzei86.
f. Lămuriri, excepţii, cereri
Pe întreg parcursul judecăţii, instanţa este obligată să aibă un rol activ în

desfăşurarea activităţii procesuale specifice, menită să conducă la realizarea scopului
procesului penal.
85
Gh. Mateuţ, op. cit., p. 72.
86
[Type text] 38
Ca o concretizare a acestui principiu fundamental, art.320 alin.1 c.pr.pen. prevede
că la începutul şedinţei de judecată, preşedintele completului explică persoanei vătămate
că se poate constitui parte civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces, dacă
nu şi-a manifestat voinţa pe parcursul urmăririi penale ,,până la citirea actului de sesizare,
care este un termen ,,limine litis”, după acest termen, constituirea de parte vătămată ori
parte civilă nu se poate face decât cu încuviinţarea părţilor cu interese contrare.
În doctrină s-a susţinut că şi în situaţiile în care acţiunea civilă se exercită din
oficiu, introducerea părţii civile se face tot până la citirea actului de sesizare, deoarece
numai astfel se asigură aflarea adevărului cu privire la toate faptele şi împrejurările
cauzei, atât în latura penală cât şi civilă, din moment ce ele nu pot fi stabilite decât cu
ocazia cercetării judecătoreşti, iar potrivit art.6 parag.3 lit.b din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, orice acuzat are dreptul să dispună de timpul şi înlesnirile necesare
pregătirii apărării sale87.
Conform art.320 alin.2 c.pr.pen., preşedintele completului întreabă la începutul
judecăţii procurorul sau partea dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea
de probe noi.
Excepţiile ce se pot formula în acest moment procesual pot fi: excepţia de
necompetenţă, exceptio rei judicata, exceptia tardivităţii constituirii de parte civilă ori
solicitării introducerii în cauză a persoanei chemate să răspundă alături de inculpat în
calitate de parte responsabilă civilmente, excepţia greşitei compuneri a instanţei etc.
În faţa primei instanţe se poate ridica o excepţie de neconstituţionalitate a unui
text de lege, ce ar urma să fie aplicat în cazul în care se invocă abrogarea implicită a unei
dispoziţii înscrise într-o lege anterioară Constituţiei României, instanţa poate să constate
abrogarea textului prin intrarea în vigoare a Constituţiei şi să dea soluţia fără aplicarea
acestei dispoziţii. De asemenea, instanţa poate respinge ca inadmisibilă excepţia de
neconstituţionalitate, dacă se constată, conform art. 23 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr.
47/1992, că soluţionarea cauzei nu depinde de textele de lege invocate ca
neconstituţionale, precum şi atunci când constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea
87
[Type text] 39
acestor prevederi a fost stabilită printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Dacă
însă excepţia de neconstituţionalitate se referă la un text de lege considerat în vigoare, dar
în coliziune cu legea fundamentală, instanţa trebuie să sesizeze Curtea Constituţională cu
soluţionarea excepţiei. Într-o asemenea situaţie, instanţa suspendă judecata prin încheiere
motivată până la soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională88.
Cererile ce se pot formula reprezintă, de fapt, o serie de solicitări prin care părţile
urmăresc să-şi realizeze mai bine interesele: cerere de conexare a unor cauze penale,
cerere de introducere în cauză a părţii responsabile civilmente, cerere de amânare a
cauzei pentru citarea legală a unei părţi ori pentru pregătirea apărării.
Până la declanşarea cercetării judecătoreşti, părţile pot propune şi probe noi,
altele decât cele încuviinţate de instanţă, pentru a fi discutate şi a se stabili în ce măsură
pot fi administrate, prin ce mijloace de probă, dacă ajută la aflarea adevărului şi sunt
"necesare pentru soluţionarea cauzei. De aceea, legea obligă pe cel care propune probe
noi să arate faptele sau împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele de probă prin
care pot fi administrate, locul unde se află sau identitatea şi adresa martorilor şi
experţilor89.
2.2. CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ
Cercetarea judecătorească este etapa definitorie a şedinţei de judecată în primă

instanţă. Niciun alt grad de jurisdicţie în derularea fazei de judecată nu se bucură de o
astfel de amploare de care se bucură administrarea probelor în faza primei instanţe.
Cu această etapă se începe propriu-zis judecata în primă instanţă chiar dacă
şedinţa de judecată se declanşează prin măsurile cu caracter administrativ-judiciar
dispuse de preşedintele completului.
Cercetarea judecătorească este de fapt arena judiciară în care se confruntă
subiecţii procesuali cu interese contrare, în care se derulează întreg arsenalul probator al
88
Gr. Theodoru, op.cit., p. 672.
89
[Type text] 40
părţilor în conflict, dar şi angrenajul procesual, care scoate adevărul la iveală şi conduce
la rezolvarea conflictului de drept substanţial90.
Cercetarea judecătorească reprezintă cea mai importantă parte a judecăţii în primă
instanţă deoarece pe parcursul ei sunt readministrate, în condiţii de oralitate, publicitate şi
contradictorialitate, toate probele administrate în faza de urmărire, cadrul putând fi extins prin
administrarea unor probe noi sau care nu au fost administrate în cursul urmăririi penale91.
Cercetarea judecătorească poate începe numai atunci când cauza se află în stare
de judecată şi se termină după epuizarea probaţiunii92.
Prin extindere şi volum de activitate, ea acoperă cea mai extinsă parte a şedinţei
de judecată, de buna ei desfăşurare depinzând în mare măsură aflarea adevărului în
cauză93.
În cadrul cercetării judecătoreşti se desfăşoară o activitate asemănătoare cu cea de
la cercetarea penală, din cursul urmăririi penale, dar în alte condiţii procedurale.
Activitatea este similară, deoarece se administrează probe pentru lămurirea faptelor şi
împrejurărilor cauzei sub toate aspectele; în acest scop, se folosesc procedeele probatorii
ca ascultarea şi confruntarea unor persoane, obţinerea de înscrisuri, verificarea de
mijloace materiale de probă, efectuarea de expertize; este, de aceea, justificată denumirea
de ,,cercetare judecătorească". Condiţiile diferite în care se desfăşoară cercetarea
judecătorească se referă, în primul rând, la autoritatea judiciară şi persoanele care iau
parte la efectuarea ei; într-adevăr, cercetarea judecătorească este condusă de către
instanţa de judecată, care o şi efectuează, dar la această activitate participă procurorul,
părţile şi apărătorii lor, ceea ce creează condiţii mai bune pentru administrarea legală,
completă şi corectă a probelor, faţă de cercetarea penală unde nu ia parte decât organul
de urmărire penală. În al doilea rând, principiul contradictorialităţii impune ca la
administrarea probelor să aibă posibilitatea de intervenţie toate persoanele care participă
90
91
92
93
[Type text] 41
la judecată: judecători, procuror, părţi, apărători, ceea ce presupune o verificare completă
şi obiectivă a probelor, sub toate aspectele necesare cunoaşterii tuturor faptelor şi
împrejurărilor cauzei.
Cercetarea judecătorească are ca obiect, în primul rând, readministrarea probelor
care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca cerinţă a principiului nemijlocirii
şedinţei de judecată, în scopul perceperii directe, nemijlocite a probelor de către instanţa
de judecată; nu este însă o simplă reproducere a probelor, ci o administrare a lor în noi
condiţii de către instanţa de judecată, cu participarea procurorului şi a părţilor, sub
controlul publicului asistent. În al doilea rând, cercetarea judecătorească are ca obiect
administrarea oricăror altor probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate
aspectele. Atât administrarea probelor strânse în cursul urmăririi penale, cât şi
administrarea probelor noi se realizează prin mijloacele de probă legale, obţinute prin
procedeele probatorii corespunzătoare caracterului public, oral şi contradictoriu al
judecăţii94.
Actele de cercetare judecătorească sunt cele prevăzute în art. 322-331 şi art. 339:
citirea actului de sesizare a instanţei, ascultarea inculpatului, ascultarea părţii vătămate, a
părţii civile, a părţii responsabile civilmente, a martorilor, experţilor, prezentarea
mijloacelor materiale de probă, alte acte de cercetare judecătorească, admiterea de noi
probe şi administrarea lor. Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este
cea prevazută de lege şi indicată anterior, legea reflectând generalizarea practicii
instanţelor noastre judecătoreşti. Ordinea nu este însă rigidă; atunci când împrejurările
concrete ale cauzei o cer, se poate schimba această ordine95, legea prevăzând o singură
limită, potrivit căreia, dacă inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă
decât după ascultarea inculpatului; se are în vedere că relatările acestuia pot influenţa
ordinea în care urmează a fi efectuată cercetarea judecătorească. Ordinea arătată se
respectă atunci când judecata se desfăşoară în faţa tuturor părţilor; când judecata se
94
95
Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr. 1485/1976, în ,,Revista română de drept”, nr. 8/1977, p. 61;
Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr. 1246/1975, în ,,Revista română de drept”, nr. 4/1976, p. 56.
[Type text] 42
desfăşoară în lipsa inculpatului sau a celorlalte părţi, cercetarea judecătorească se va
rezuma la ascultarea martorilor care au fost audiaţi la urmărirea penală, efectuându-se
astfel numai actele de cercetare judecătorească ce pot avea loc în condiţiile date96.
a. Citirea actului sesizare

Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului de sesizare a instanţei, ceea
ce constituie actul iniţial al cercetării judecătoreşti. Acest moment are efecte juridice,
deoarece marchează pragul până la care se pot face constituirile de parte în proces şi se
pot prezenta excepţiile sancţionate cu nulitatea relativă; după citirea actului de sesizare a
instanţei, aceste constituiri de parte în proces şi ridicarea de excepţii devin tardive şi nu
mai pot fi invocate de părţi, ci numai din oficiu de către instanţa de judecată, în
condiţiile art. 197 alin. (4) teză finală97.
De asemenea, citirea actului de sesizare are are ca scop încunoştiinţarea audienţei
despre obiectul cauzei şi reamintirea acuzaţiei şi a celorlalte aspecte ale cauzei, părţilor şi
persoanelor interesate, ca o dimensiune a respectării dreptului la apărare98.
Dacă practica judiciară anterioară, conformându-se îndrumărilor date de Plenul
fostului Tribunal Suprem, consacrase citirea actului de sesizare a instanţei în intregime, în
vederea cunoaşterii faptelor supuse judecăţii atât de către inculpat, cât şi de către părţi, dar şi
de publicul din sala de şedinţă, în prezent, dispoziţiile în materie prevăd că citirea actului de
sesizare a instanţei poate fi înlocuită cu o prezentare succintă a actului de sesizare, de către
grefier, ce se poate limita la indicarea faptei, la încadrarea juridica şi la identitatea
inculpatului, legea cerând însă preşedintelui completului să-i explice inculpatului în ce constă
învinuirea, ca o garanţie în plus că inculpatul este lămurit asupra învinuirii ce i se aduce. În
acelaşi sens este şi obligaţia instanţei de a aduce la cunoştinţa inculpatului dreptul de a avea
96
97
,,Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este
necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.”
98
,, Necitirea actului de sesizare nu afectează valabilitatea hotărârii decât dacă s-a produs o vătămare care
nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.” Tribunalul Judeţean Constanţa, Decizia pen. nr. 140/1993
în ,,Dreptul” nr. 1/1994, p. 112.
[Type text] 43
un apărător99.
Preşedintele instanţei de judecată, după ce a explicat inculpatului învinuirea ce i
se aduce, îl înştiinţează că are dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia
că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi dreptul de a pune întrebări
cu ocazia ascultării altor inculpaţi, a părţilor, a martorilor, a experţilor, precum şi de a da
explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti când socoteşte necesar. I se creează astfel
inculpatului posibilitatea de a interveni activ în desfăşurarea cercetării judecătoreşti,
ajutând instanţa la aflarea adevărului despre faptele cauzei100.
b. Ascultarea inculpatului
Ascultarea inculpatului este primul act efectiv de administrare de probe, prioritate
justificată de poziţia procesuală a acestuia, de subiect central al procesului penal, fără de
care nu se poate declanşa sau desfăşura niciuna din fazele procesuale penale. De
atitudinea inculpatului în faţa instanţei depinde în mare măsură desfăşurarea în
continuare a cercetării judecătoreşti. Totodată, prioritatea ascultării inculpatului este
determinată de asigurarea respectării dreptului la apărare prin posibilitatea de a propune
chiar de la început probe noi, de a solicita amânarea cauzei pentru pregătirea apărării, dar
şi de necesitatea de a evita influenţarea inculpatului de declaraţiile celorlalte părţi101.
Încălcarea dispoziţiilor art. 323, în sensul neascultării inculpatului, atrage nulitatea
hotărârii, în condiţiile art. 197 alin. 1, dacă implică o vătămare ce nu poate fi înlăturată în
alt mod, şi dacă, pe de altă parte, nu s-a acoperit prin neinvocare în condiţiile prevăzute
de art. 197 alin. 4102.
Pornind de la utilitatea declaraţiilor în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor pentru
99
Magdalena Iordache, op. cit., p. 100.
100
101
102
,,În cazul în care încălcarea legii prin neascultarea inculpatului nu s-a acoperit, fiindcă nu a fost
invocată la timp în faţa primei instanţe sau aceasta nu a luat-o în considerare, această situaţie va constitui un
motiv de apel şi de casare a sentinţei conform art. 37 pet. 2 lit. a.” V. Papadopol, Culegere de practică
judiciară penală pe anul 1991, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 23.
[Type text] 44
corecta dezlegare a cauzei, hotărârea instanţei de judecată pronunţată în condiţiile
neascultării inculpatului aduce atingeri şi principiului aflării adevărului, principiu
fundamental al procesului penal103.
În privinţa omisiunii instanţei de a proceda la ascultarea inculpatului, jurisprudenţa a
stabilit că nu exista vătămare dacă judecată s-a amânat la multiple termene, la care inculpatul
nu s-a prezentat, deşi avea termenele în cunoştinţă104. La aceeaşi concluzie s-a ajuns în
practica judiciară şi în ipoteza în care inculpatul, prezent la toate termenele de judecată şi
întrebat în mod expres dacă are de administrat probe, a răspuns că nu solicită dovezi,
declaraţia sa fiind consemnată în încheierea de şedinţă105.
După ce stabileşte identitatea inculpatului, dacă acesta consimte să dea declaraţii,
se procedează la ascultarea lui cu privire la învinuirea ce i se aduce. Astfel, ascultarea
trebuie sa înceapă cu o relatare liberă a inculpatului asupra învinuirii cuprinse în actul de
sesizare a instanţei. Printr-o astfel de dispoziţie se caută a se împiedica ascultarea sumară
a inculpatului, în sensul afirmării dacă îşi menţine declaraţia dată la organul de urmărire
penală; pe de o parte, ascultarea inculpatului în faţa instanţei este un mijloc de
apărare106, ceea ce îi dă posibilitatea de a relata toate împrejurările ce infirmă fapta ce i se
pune în sarcină sau cele care o explică în favoarea sa, explicaţii ce vor servi la
soluţionarea corectă a cauzei; pe de altă parte, publicul din sala de şedinţă poate afla de
la inculpat poziţia pe care acesta o adoptă faţă de învinuirea ce i se aduce107.
Când inculpatul nu-şi mai aminteşte fapte şi împrejurări sau îsi schimbă, total sau
parţial, declaraţiile date anterior, preşedintele instanţei îi cere explicaţii asupra
contrazicerilor dintre declaraţiile sale, la nevoie dând citire declaraţiilor anterioare 108. În
103
104
Trib. Constanţa, s. pen., Decizia nr. 140/1993, în ,,Dreptul” nr. 1/1994, p 112.
105
Trib. Suprem, s. pen., Decizia nr. 1583/1974, în ,, Revista română de drept”, nr. 10/1974, p. 169-170.
106
Ioan Doltu, Declaraţiile învinuitului sau inculpatului- mijloc de apărare în procesul penal, în revista
"Dreptul" nr.10-11/1994, p. 76.
107
108
,,Instanţa de judecată are posibilitatea de a înlătura parţial sau total o declaraţie anterioară, asupra căreia
inculpatul a revenit, dar numai dacă retractarea este temeinic motivată cu date şi elemente de natură să
[Type text] 45
practica judiciară s-a arătat, în mod corect, că ascultarea inculpatului nu poate fi suplinită
doar prin ultimul cuvânt ce se acordă înainte de încheierea dezbaterilor, deoarece acesta
trebuie ascultat, aşa cum prevede legea, la începutul cercetării judecătoreşti, explicaţiile
şi declaraţiile inculpatului, făcute încă la începutul cercetării judecătoreşti, constituind o
exercitare efectivă a dreptului său de apărare109.
În situaţia în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru un concurs de
infracţiuni, dintre care pentru unele s-a încetat procesul penal prin împăcarea părţilor sau
retragerea plângerii prealabile, obligaţia ascultării inculpatului se menţine cu privire la
faptele pentru care nu s-a încetat procesul penal şi care fac parte din concurs110.
După terminarea relatării libere, inculpatului i se pot pune întrebări de către
preşedintele completului, de către ceilalţi membri ai completului de judecată, de
procuror, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalţi
inculpaţi şi de apărătorul său111.
Nerespectarea ordinii în care se pot adresa întrebări nu atrage nulitatea hotărârii
şi nici invalidarea declaraţiei.
Întrebările se pun prin intermediul preşedintelui completului, care poate încuviinţa
ca acestea să fie adresate direct inculpatului. Acestea vizează fapta care formează
obiectul cauzei, învinuirea şi probele pe care înţelege să le propună. Instanţa respinge
întrebările care sunt irelevante ori nu sunt necesare sau care au caracter vexator.
În cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul are dreptul de a nu face nicio declaraţie, chiar
dacă acest drept, înscris în art. 70 alin. 2 Cod procedură penală, în cazul ascultării învinuitului sau
inculpatului în cursul urmăririi penale, nu este prevăzut expres şi în art. 323 referitor la
ascultarea inculpatului în cursul cercetării judecătoreşti, întrucât dreptul inculpatului de a
nu face nicio declaraţie în cursul cercetării judecătoreşti constituie, potrivit jurisprudenţei
convingă că exprimă adevărul şi că relatările anterioare nu corespund adevărului.” Trib. Suprem, s. pen.,
Decizia nr. 63/1980, în ,,Revista română de drept” nr. 3/1981, p. 65.
109
Trib. Jud. Timiş, Decizia pen. nr. 1646/1972, în ,, Revista română de drept”, nr. 7/1973, p. 172.
110
Trib. Jud. Timiş, Decizia pen. nr. 399/1978, în ,, Revista română de drept”, nr. 1/1979, p. 57.
111
Art. 323 alin. 2 şi art. 72 Cod procedură penală.
[Type text] 46
Curţii Europene a Drepturilor Omului, una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil
prevăzut în art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale112.
Declaraţia inculpatului se consemnează de către grefier în scris, la dictarea
preşedintelui completului de judecată după care se citeşte şi se semnează de către cel
audiat. Spre deosebire de mărturisirea din procesul civil, care nu este divizibilă, cea din
procesul penal poate fi divizibilă ori retrasă.
Retragerea totală sau parţială ori modificarea declaraţiilor anterioare nu poate
duce neapărat la înlăturarea acestei declaraţii deoarece s-ar lipsi de eficienţă probe
administrate în mod legal113.
Între declaraţiile date de inculpat în timpul urmăririi penale şi cele facute în
cadrul cercetării judecătoreşti nu există o preferinţă. Dacă apar nepotriviri sau
contradicţii între acestea, instanţa trebuie să aprecieze fiecare declaraţie în contextul
tuturor probelor administrate şi să reţină motivat numai ceea ce i se pare că reflectă
adevărul.
Declaraţia inculpatului va fi semnată de preşedintele completului de judecată şi de
grefier precum şi de interpret dacă s-a apelat la serviciile acestuia (art. 73 alin. 3 C. proc.
pen.). Valoarea probatorie a declaraţiilor inculpatului este relativă, acestea pot servi la
aflarea adevărului numai în măsură în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce
rezultă din ansamblul probelor existente în cauză114.
c. Ascultarea celorlalte părţi

Declaraţiile părţilor din proces sunt mijloacele de probă ce pot încorpora
împrejurări de fapt care, prin coroborarea cu celelalte probe administrate în cauză, pot
servi la aflarea adevărului. La ascultarea celorlalte părţi din proces (parte vătămată, parte
civilă, parte responsabilă civilmente) se aplică regulile de ascultare a inculpatului
112
113
114
[Type text] 47
examinate mai sus. Singura deosebire faţă de această procedură constă în faptul că, în
caz de refuz de a face declaraţii, instanţa nu dispune citirea declaraţiilor anterioare.
Legiuitorul a considerat că refuzul părţii de a declara este, de fapt, o simplă desistare de
la o facultate procesuală oferită pentru realizarea intereselor părţilor şi aflarea adevărului.
Din aceste considerente legea nu prevede în favoarea părţii vătămate, părţii civile ori
părţii responsabile civilmente, dreptul la tăcere.
Neaudierea uneia din părţi pentru că a fost prezentă în sala de şedinţă cu ocazia
audierii martorilor, este nelegală, întrucât dispoziţiile art.319 c.pr.pen. privind
îndepărtarea din sală sunt aplicabile numai martorilor, nu şi părţilor.
Neaudierea uneia din părţi asupra aspectelor esenţiale ale cauzei poate duce la
casarea hotărârii, atunci când probele administrate în cauză sunt insuficiente pentru
formarea convingerii judecătorului asupra modului de rezolvare a conflictului de drept
penal115.
d. Ascultarea martorului
În principiu, în procesul penal, orice persoană poate fi chemată ca martor,
indiferent de starea să fizică sau psihică, ascultarea martorilor constituind regula, spre
deosebire de procesul civil unde proba testimonială este excepţia, iar martorii, reprezintă
ochii şi urechile justiţiei.
Ca o consacrare a regulii admisibilităţii oricărei persoane în calitate de martor în
procesul penal, este de constatat că pot fi martori persoane mute, surde, surdo-mute,
persoane cu deficienţe neuro-psihice, organele judiciare având posibilitatea de a aprecia
asupra veridicităţii informaţiilor116.
În sistemul probator român, că şi în alte sisteme de probaţiune europene, sunt
admise unele excepţii de la regula că orice persoană poate fi chemată ca martor, oficiul
de martor fiind mai mult o îndatorire decât un drept.
Astfel, nu pot fi ascultate ca martori persoanele care în cauza penală au calitatea
115
Trib. Jud. Bacău, Decizia pen. nr. 351/1970, în ,,Revista română de drept”, nr. 8/1971, p. 161.
116
Ioan Doltu, Declaraţiile martorilor în procedura penală română, în revista ,,Dreptul” nr. 7/1995, p. 46.
[Type text] 48
de părţi, datorită unei prezumţii de parţialitate (nemo testis idoneus în re sua). Cu toate
acestea, persoanele care şi-au pierdut calitatea de părţi (parte vătămată, parte civilă), sau
nu s-au constituit parte în proces, pot fi ascultate ca martori117. Aşa se prevede în art.82
c.pr.pen. în care se arată că partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă sau care nu
participă în proces că parte vătămată poate fi ascultată ca martor.
În practică, s-a decis că nicio dispoziţie legală nu interzice audierea în calitate de
martor a mituitorului, dacă acesta este scos din cauză în situaţiile de impunitate
prevăzute de lege, ori a cumpărătorului de influenţă care denunţă fapta traficantului de
influenţă118.
O a doua categorie de persoane care nu pot fi audiate că martori este cea a
persoanelor obligate să păstreze secretul profesional. Potrivit art.79 alin.1 c.pr.pen.,
,,persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire
la faptele sau împrejurările de care a luat cunoştiinţă în exerciţiul profesiei, fără
încuviinţarea persoanei sau unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul". Intră în
această categorie orice persoană fizică aflată sub jurisdicţia legii penale române şi care
îndeplineşte un serviciu public sau privat în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date
ori informaţii care constituie secrete profesionale şi a căror destăinuire fără drept este
interzisă sub sancţiunile prevăzute de lege119.
Dar această preeminenţă nu este absolută.
Legea de procedură penală română prevede posibilitatea ca persoana obligată să
păstreze secretul profesional poate fi dezlegată de această obligaţie de către persoana sau
unitatea faţă de care avea îndatorirea de a păstra secretul.
Cand sunt în joc interese superioare, ce depăşesc pe cel al păstrării secretului
profesional, legea nu numai că dezleagă pe cel obligat la păstrarea secretului, dar prevede
şi îndatorirea acestuia de a aduce secretul la cunoştinţa organelor competente, sub
sancţiunea suportării rigorilor legii penale. Astfel, în cazul în care datele ori informaţiile
117
Trib. Jud. Timiş, Decizia pen. nr. 657/1971, în ,,Revista română de drept”, nr. 1/1972, p. 144.
118
Ioan Doltu, op. cit., p. 47.
119
Ibidem, p. 48.
[Type text] 49
privesc infracţiuni contra siguranţei statului, ori alte infracţiuni foarte grave îndreptate
contra persoanei sau patrimoniului, profesionistul deţinător este sancţionat dacă nu-şi
îndeplineste obligaţia de a denunţa, chiar dacă a obţinut aceste date sau informaţii în
exercitarea profesiei.
Codul de procedură penală în vigoare evidenţiază anumite categorii de persoane
care, deşi pot să depună mărturie, sunt degrevate de această obligaţie. Ele sunt ascultate
ca martori numai dacă îşi dau consimţământul.
Astfel, în art.80 alin.1 c.pr.pen. se arată că soţul şi rudele apropiate ale
învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori.
Această reglementare are menirea de a ocroti sentimentele pe care soţul ori rudele
apropiate le au faţă de învinuit sau inculpat. Este, în concret, o protecţie legală a
presupuselor stări de afecţiune care în mod normal caracterizează relaţiile dintre soţi şi
rudele apropiate pe de o parte, şi învinuit sau inculpat, pe de alta parte120.
Ascultarea martorilor în instanţă, ca etapă a cercetării judecătoreşti, este
reglementată de art.327-329 c.pr.pen., făcându-se aplicarea şi a regulilor generale
cuprinse în art.78-86 c.pr.pen., cât şi a dispoziţiilor art.319 c.pr.pen.
Procedura propriu-zisă de ascultare este precedată de identificarea martorului. În
acest sens, în art.84 c.pr.pen. se arată că, înainte de a fi ascultat, martorul este întrebat de
nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie, după care este întrebat dacă este soţ sau rudă a
vreuneia din părţi, în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă
de pe urma infracţiunii.
Aceste întrebări au menirea de a stabili raporturile dintre martor şi părţile din
proces şi, în funcţie de acestea, de a aprecia valoarea probatorie a declaraţiei
testimoniale121.
În cazul în care persoana care furnizează informaţiile este un ,,martor
protejat”122, inclus în Programul de protecţie, identitatea sa, domiciliul, locul de muncă
şi chiar înfăţişarea fizică sunt protejate, astfel că regulile generale privind ascultarea
120
V. Dongoroz, op. cit., p. 204-205.
121
I. Neagu, op. cit., p. 357.
[Type text] 50
martorilor nu le sunt aplicabile. În acelaşi mod, sunt protejaţi ,,investigatorii sub
acoperire", ,,informatorii”, membrii de familie ai acestora.
Procedura prealabilă ascultării martorului se derulează în continuare, trecându-se
la depunerea jurământului martorilor: ,,Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde
nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!". Juramântul se spune cu mâna pe
biblie sau cruce. Referirea la divinitate se schimbă potrivit credinţei martorului, iar
martorilor de altă religie decât cea creştină nu le revine obligaţia ţinerii mâinii pe cruce
sau biblie. Formula jurământului va fi alta dacă martorul nu are confesiune religioasă:
,,Jur pe onoare şi constiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce
ştiu". Dacă din motive de confesiune sau conştiinţă, martorii nu depun jurământul, ei vor
rosti formula: ,,Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce
ştiu"123.
În continuarea cercetării judecătoreşti este ascultat martorul, care este lăsat să
declare tot ce ştie cu privire la ceea ce este întrebat, iar din această perspectivă este
considerată deficientă cercetarea judecătorească în care ei sunt întrebaţi numai dacă işi
menţin declaraţiile date la urmărirea penală, iar acestea au fost date în faţa organului de
cercetare penală în locul procurorului care era competent să efectueze urmărirea penală în mod
obligatoriu124. De asemenea, s-a mai arătat că ascultarea martorului nu poate începe cu citirea
sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauza, ci instanţa de judecată
trebuie să aiba rol activ în vederea aflării adevărului şi, în consecinţă, acest rol activ nu
capătă conţinut în cazul în care instanţa se limitează în a-i întreba pe martori dacă-şi menţin
122
Martorul protejat este martorul, membrii familiei sale şi persoanele apropiate a căror viaţă, integritate
corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a deţinerii de către aceştia a unor informaţii ori date cu
privire la săvârşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze
organelor judiciare şi care au un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea unor cauze.
G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988.
123
124
Trib. Suprem, s. pen., Decizia nr. 665/1975, în ,,Revista română de drept” nr. 3/1976, p. 70.
[Type text] 51
declaraţiile date în cursul urmăririi penale125.
Spre deosebire de ascultarea inculpatului, în respectarea principiului
contradictorialităţii, legea instituie o anumită ordine în care se pot pune întrebări
martorului. Astfel, după ce martorul este ascultat, i se pot pune întrebări de către instanţă,
procuror, partea care l-a propus şi apoi de celelalte părţi. Această ordine de intervenţie a
subiecţilor procesuali are drept scop să asigure o declaraţie cât mai obiectivă a
martorului, să pună instanţa şi procurorul în situaţia de a înlătura neclarităţile, de a
rezolva contrazicerile şi incoerenţele din relatările martorului, înainte ca acesta să fie
influenţat de întrebările părţilor126.
Pentru a se realiza publicitatea şi oralitatea în şedinţa de judecată, martorul declară
oral ceea ce ştie cu privire la aspectele asupra cărora este întrebat. Dacă martorul posedă
un înscris în legătură cu depoziţia făcută, poate să-l citească în instanţă. Procurorul şi
părţile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului
la dosar, în original sau în copie127.
După ascultare, martorii rămân în sala de şedinţă la dispoziţia instanţei, până la
terminarea actelor de cercetare judecătorească ce se efectuează în cauza respectiva, în scopul
împiedicării martorilor ascultaţi să ia legătura cu cei care încă nu au fost audiaţi, dar şi pentru a
se putea oferi organului judiciar posibilitatea reaudierii ori a confruntării cu alţi martori.
Dacă instanţă găseşte necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei din
sala de şedinţă, în vederea reaudierii ori a confruntării.
În practica instanţelor de judecată s-a stabilit că este nelegală cercetarea
judecătorească ce constă doar în audierea inculpatului, fără ca martorii propuşi, indicaţi în
rechizitoriu şi care au perceput săvârşirea infracţiunii în mod direct să fie ascultaţi, întrucât,
în atare condiţii, judecarea şi condamnarea inculpatului fără verificarea probelor de vinovăţie
indicate în actul de sesizare echivalează, practic, cu neefectuarea cercetării judecătoreşti,
125
Ibidem, p. 72.
126
127
[Type text] 52
prin încălcarea principiilor nemijlocirii şi aflării adevărului128.
După ascultarea tuturor martorilor prezenţi, instanţa verifică identitatea martorilor
care nu s-au prezentat la ascultare, pentru a se lua măsurile corespunzătoare. Astfel, dacă
ascultarea unuia sau unora dintre martori nu mai este posibilă (deces, plecare în
strainătate), instanţa dispune citirea declaraţiilor date la organul de urmărire penală şi va
ţine seama de acestea în ansamblul probelor administrate. În ce priveşte martorii lipsă a
căror ascultare este necesară, instanţa dispune fie aducerea lor de îndată spre a fi
ascultaţi în aceeaşi şedinţă de judecată, fie amânarea cauzei la un alt termen, pentru
când vor fi citaţi din nou sau li se vor emite mandate de aducere. În temeiul principiului
nemijlocirii, toţi martorii necesari cauzei trebuie ascultaţi în faţa instanţei de judecată,
dacă ascultarea lor mai este posibilă, altfel hotărârea pronunţată este lovită de nulitate129.
Dispoziţiile art. 329 Cod procedură penală permit procurorului şi părţilor să
renunţe la audierea martorilor pe care i-au propus. După punerea în discuţie a renunţării,
instanţa poate dispune ca martorii să nu mai fie audiaţi, dacă audierea nu mai este
necesară. Acelaşi lucru poate fi dispus de instanţa de judecată, după ce ascultă părţile şi
procurorul, în situaţia în care administrarea unei probe anterior admisă apare inutilă. Nu se
poate renunţa la ascultarea singurului martor care a văzut cum s-a săvârşit fapta130.
Declaraţiile martorilor se consemnează în scris, iar la finalul audierii se dă citire
declaraţiei sau i se înmânează spre citire, după care se semnează pe fiecare pagină a
înscrisului de către martor, preşedintele completului şi grefier.
e. Terminarea cercetării judecătoreşti

Când în cauză există mijloace materiale de probă şi examinarea sau recunoaşterea
lor este necesară, instanţa dispune aducerea şi prezentarea lor. Membrii completului de
judecată, procurorul şi părţile au dreptul să examineze mijloacele materiale de probă şi să
facă observaţiile cuvenite. Când este cazul, aceste mijloace materiale de probă se arată
128
129
130
S. Siserman, op.cit., p. 124.
[Type text] 53
martorilor, experţilor, pentru a le recunoaşte şi a face relatări cu privire la ele.
În cursul cercetării judecătoreşti se poate dispune deplasarea la faţa locului pentru
a se efectua o cercetare (art. 129), o reconstituire (art. 130) ori, cu ocazia acestora, chiar
o percheziţie domiciliară (art, 102); în celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de a se
efectua o percheziţie domiciliară se comunică procurorului, în vederea efectuării
acesteia (art. 102)131.
După ce au fost verificate probele strânse în cursul urmăririi penale, prin actele
de cercetare judecătorească examinate anterior, preşedintele instanţei de judecată dă
cuvântul procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi
inculpatului în legatură cu necesitatea admiterii de noi probe. Prin ,,probe noi" se înţeleg
acele probe care nu au făcut obiectul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti132. Dacă
se propun probe noi este necesar să se indice faptele sau împrejurările ce urmează a fi
dovedite, mijloacele de probă prin care pot fi administrate, locul unde se află, identitatea
şi adresa martorilor. Cererea privind completarea probelor se pune în discutia părţilor şi
procurorului, după care instanţa, apreciind asupra admisibilităţii, pertinenţei,
concludenţei şi utilităţii probelor noi solicitate, va hotărî motivat, fie admiterea, fie
respingerea acestora.
În cazul în care nu s-au solicitat noi probe ori probele noi solicitate au fost
respinse, cercetarea judecătorească se consideră terminată şi se trece la dezbaterile
judiciare. Când însă s-a admis şi s-a dispus administrarea de probe noi, cercetarea
judecătorească continuă pentru administrarea acestora. Unele probe noi pot fi
administrate în aceeaşi sedinţă de judecată (se ascultă martorii aduşi de partea care i-a
propus, se depun actele care conţin probe). În cazul în care pentru administrarea noilor
probe este necesar un alt termen de judecată, cauza se amână, luându-se măsuri ca la
acest termen să poată fi administrate probele admise133. Cauza se amână pentru un nou
131
132
133
Se citează martorii sau se invită experţii să efectueze expertiza şi să depună raportul scris până la acea
dată. (s.n.)
[Type text] 54
termen de judecată şi atunci când nu s-au admis probe noi, dar trebuie administrate în
continuare probele strânse de organul de urmărire penală (ascultarea martorilor care au
lipsit la primul termen de judecata).
Pentru noul termen de judecată, părţile prezente au termenul în cunoştiinţă şi se
citează numai părţile care au fost lipsă la prima şedinţă de judecată. La data când s-a
amânat cauza se reia sedinţa de judecată cu administrarea probelor noi admise. Dacă nici
la acest termen nu a fost epuizată administrarea probelor, cauza se poate amâna din nou
până ce toate probele admise sunt administrate134.
După ce s-a constatat epuizată administrarea probelor admise, preşedintele
instanţei de judecată are obligaţia să întrebe procurorul şi părţile din proces dacă mai au
de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti,
înainte de a se trece la următoarea activitate, respectiv la dezbaterile judiciare.
Momentul terminării cercetării judecătoreşti reprezintă un termen ,,in limine litis"
pentru restituirea cauzei procurorului în vederea efectuării cercetării penale de un organ
competent.
Cauza nu se restituie dacă s-a trecut la dezbateri şi nici dacă, până la terminarea
cercetării judecătoreşti s-a schimbat încadrarea juridică într-o infracţiune pentru care
organul care a efectuat urmărirea penală nu era competent135.
Momentul terminării cercetării judecătoreşti este şi un moment până la care se
poate extinde obiectul judecăţii, fie prin extinderea acţiunii penale, fie prin extinderea
procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane. Din cuprinsul reglementarilor în
materie, rezultă că extinderea se poate dispune dacă în cursul judecăţii se descoperă
fapte ori alte persoane necunoscute instantei, ceea ce presupune că cercetarea
judecătorească este în curs de desfăşurare.
134
135
Mihai Apetrei, Cercetarea penală efectuată de un organ necompetent, în ,,Revista de drept penal” nr.
2/1994, p. 145.
[Type text] 55
2. 3. DEZBATERILE JUDICICARE
Etapa dezbaterilor reprezintă punctul culminant at şedinţei de judecată, este
acţiunea cea mai dinamică, mai vie, palpitantă şi mai dramatică a judecăţii, este
dezlănţuirea tuturor complicaţiilor şi eforturilor înaintea deznodământului136.
În accepţiunea sa largă, noţiunea de dezbateri semnifică întreaga desfăşurare
publică, orală, nemijlocită şi contradictorie a şedinţei de judecată. În sens restrâns, tehnic,
dezbaterile reprezintă acea parte a şedinţei de judecată ce urmează imediat după
terminarea cercetării judecătoreşti, deci după ce toate probele au fost administrate şi
verificate în faţa instanţei şi care precede etapa ,,ultimului cuvânt al inculpatului" ca
punct final al şedinţei de judecată137.
Activitate procesuală specifică judecăţii, ,,dezbaterile" se concretizează în
expunerile şi concluziile orale şi contradictorii pe care procurorul şi părţile le prezintă
instanţei de judecată cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept ce privesc
soluţionarea cauzei în limitele impuse de calitatea lor procesuală. În această etapă se
încearcă a se crea convingerea instanţei de judecată asupra legalităţii şi justeţii cererilor
proprii şi a se demola tezele susţinute de părţile adverse.
În concret participanţii la dezbateri (procurorul şi părţile) trebuie să se refere,
după caz, la existenţa faptei, la vinovăţia şi rolul inculpatului la săvârşirea ei, la
circumstanţele reale şi personale care pun în lumină gravitatea infracţiunii şi
periculozitatea infractorului, la soluţia care trebuie dată cauzei, atât cu privire la latura
penală, cât şi cu privire la latura civilă a acesteia138.
Dezbateriie judiciare constituie o caracteristică a activităţii de judecată; ele se
desfăşoară în toate etapele judecăţii, dar au trăsături specifice la judecata în primă
instanţă, deoarece poartă asupra soluţionării legale şi temeinice a acţiunii penale şi a
acţiunii civile exercitate în faţa instanţei de judecată. Având o asemenea importanţă,
dezbaterile judiciare sunt obligatorii, lipsa lor atrăgând nulitatea absolută a hotărârii
136
Tr. Pop, op. cit., p. 21.
137
138
Ibidem.
[Type text] 56
pronunţate, atunci când participarea procurorului, a inculpatului şi a apărătorului este
obligatorie, deoarece lipsa dezbaterilor este considerată ca o neparticipare a acestora la
judecata. În cazul când participarea procurorului, a inculpatului şi a apărătorului nu este
obligatorie, neacordarea cuvântului pentru a pune concluzii asupra fondului este sancţio-
nată cu nulitatea relativă, care se poate acoperi dacă nu a fost invocată în termen sau
dacă nu s-a produs nicio vătămare părţii căreia nu i s-a dat cuvântul; în condiţiile art.
197 alin. (4) teză finală, nulitatea poate fi invocată şi din oficiu139.
În vederea rezolvării în bune condiţiuni a aspectelor ce fac obiectul dezbaterilor,
legea prevede ordinea în care se dă cuvântul în acest moment al procesului penal. Astfel,
potrivit art. 340 alin. 1, preşedintele completului de judecată dă cuvântul în următoarea
ordine: a) procuror; b) partea vătămată; c) partea civi/ă; d) partea responsabilă
civi/mente; e) inculpat.
Spre deosebire de cercetarea judecătorească, în cadrul dezbaterii, ordinea fixată
în lege privind luarea cuvântului este obligatorie140.
Au, deci, mai întâi cuvântul subiecţii interesaţi să aducă conflictul în faţa
instanţei şi apoi cei chemaţi să raspundă pentru latura penală şi civilă a acestui conflict.
Prioritatea pe care legea o acordă acuzării în raport de apărare în luarea cuvântului este
rezultatul incidenţei unor principii şi reguli care orientează întreaga activitate procesuală.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie absolvă acuzatul de dovedirea nevinovăţiei
sale şi obligă pe cel care acuză să facă dovada învinuirii, pentru ca numai după aceea
inculpatul să dovedească netemeinicia acuzării;
Obiectul judecăţii este configurat de actul de acuzare iar apărarea trebuie să
cunoască limitele acuzarii pentru a-şi putea îndeplini funcţia procesuală. Este posibil ca
procurorul să ceară achitarea sau încetarea procesului penal, iar partea vătămată poate să-
şi retragă plângerea prealabilă, situaţii în care obiectul dezbaterilor este altul decât cel
139
140
I. Neagu, op. cit., p. 644-645.
[Type text] 57
iniţial141.
Conţinutul şi limitele dezbaterilor judiciare depind de participantul la judecată,
căruia i se da cuvântul.
Procurorul pune concluzii atât cu privire la latura penală, cât şi la latura civilă. În
cazul în care procurorul este convins de vinovăţia inculpatului, îşi dezvoltă rechizitoriul
oral, în care demonstrează această vinovăţie şi cere condamnarea inculpatului. În acest
scop, procurorul precizează fapta sau faptele pentru care cere condamnarea, probele care
stabilesc vinovăţia inculpatului, prezintă încadrarea juridică pe care o consideră corectă,
periculozitatea socială pe care o are fapta şi faptuitorui ei, cerând aplicarea pedepsei,
după caz, spre maximul sau minimul special prevăzut de lege. În cuvântul său, ca repre-
zentant al intereselor generale ale societăţii, procurorul are obligaţia să facă o analiză
obiectivă şi completă a probelor administrate, o examinare corectă a dispoziţiilor legale a
căror aplicare o cere, o apreciere justă a răspunderii penale şi civile a inculpatului, pentru
a contribui la pronunţarea unei hotărâri corespunzătoare adevărului şi legii. De aceea,
procurorului nu-i este permisă înclinarea numai spre învinuire, neglijând acele
împrejurări care sunt în favoarea inculpatului şi care atenuează răspunderea acestuia.
Dacă în cauză sunt mai multi inculpaţi, procurorul fixează poziţia fiecăruia faţă
de infracţiune şi expune împrejurările care stabilesc răspunderea fiecăruia. Cuvântul oral
al procurorului trebuie să aibă un rol educativ şi pentru inculpat şi pentru publicul din
sala de şedinţă, de aceea el trebuie să demaşte activitatea infracţională, încercările
inculpatului de a se sustrage de la răspundere, creând starea de spirit a inevitabilităţii
condamnarii tuturor celor care săvârşesc infracţiuni si, ca urmare, a necesităţii respectării
legii şi a regulilor de convieţuire socială142.
Cel din urmă are cuvântul inculpatul. Acest moment procesual din desfăşurarea
dezbaterilor nu trebuie confundat cu ultima etapă a şedinţei de judecată - ultimul cuvânt
al inculpatului, de care se deosebeşte atât prin finalitate, cât şi prin condiţiile de natură
procesuală. Inculpatul este chemat în dezbateri să răspundă acuzaţiilor aduse, să-şi
141
142
[Type text] 58
exprime punctul de vedere cu privire la aspectele de fapt şi de drept ce se regăsesc în
obiectul judecăţii. El poate fi întrerupt şi i se pot pune întrebări ceea ce nu se poate
întâmpla în timpul ,,ultimului cuvânt" acordat la încheierea şedinţei de judecată143.
Când părţile sunt asistate de apărători, cuvântul la dezbateri este acordat acestora,
presupunându-se că vor prezenta mai bine susţinerile şi apărările. La cererea vreuneia
din părţi, i se poate da cuvântul şi acesteia, după ce a avut cuvântul apărătorul. Cuvântul
apărătorului se numeşte pledoarie şi conţine, în formă juridică, susţinerile şi aparările
pe care şi le poate face partea pe care o asistă, în conţinutul şi limitele arătate pentru
fiecare parte. Apărătorul are obligaţia ca, în cuvântul sau, să apere cu conştiinciozitate
şi la un nivel cât mai înalt drepturile şi interesele legitime ale părţii, aducând argumente
care vin în favoarea acestor interese. Apărătorul nu poate face susţineri care contrazic
în mod vădit probele din dosar sau care sunt contrare legii, chiar dacă partea ar pretinde
aceasta, deoarece, apărând interesele legitime ale părţii, le apără numai pe acelea care
sunt recunoscute şi ocrotite de lege144.
În respectarea principiului contradictorialităţii, preşedintele completului poate da
cuvântul şi în replica, respectându-se aceeaşi ordine. Cuvântul în replică este o facultate
şi nu o obligaţie a preşedintelui. El poate recurge la acest procedeu atunci când este
necesară clarificarea unor chestiuni, precizarea unor afirmaţii ori lămurirea unor aspecte
necesare aflării adevărului145.
2. 4. ULTIMUL CUVÂNT AL INCULPATULUI

În virtutea principiilor contradictorialităţii, egalităţii şi garantării dreptului la
apărare în şedinţa de judecată, părţile se află pe poziţii procesuale nediscriminatorii
beneficiind de egalitatea şanselor şi a armelor, cu excluderea oricărui privilegiu de natură
procesuală.
143
144
145
[Type text] 59
Pornind de la această realitate, legiuitorul a căutat să acorde inculpatului şansa ca,
în faţa exponenţilor sociali (organele judiciare), dar şi a unui segment social afectat sau
nu de infracţiune, să-şi exprime pozitia faţă de fapta care i se impută şi consecinţele
acesteia, faţă de modul de desfăşurare a procesului penal, atitudine care poate să înlăture
unele dubii asupra realităţii faptelor ori asupra răspunderii penale, poate să servească
instanţei în descoperirea posibilităţilor de reeducare a inculpatului şi individualizarea
judiciară a sancţiunilor penale.
Ultimul cuvânt al inculpatului este, nu numai o ultimă garanţie procesuală în
sensul respectării dreptului la apărare în cursul judecăţii în primă instanţă, ci constituie
şi un drept sui-generis şi unic al acestei părţi în calitate de figură centrală a procesului
penal şi persoana supusă tragerii la răspundere penală146.
Având în vedere semnificaţia deosebită a acestui moment al sedinţei de judecată,
în literatura de specialitate se subliniază că ultimul cuvânt al inculpatului marchează o
importantă subdiviziune a judecăţii cu o autonomie bine determinată în raport cu
celelalte etape ale şedinţei de judecată.
Neacordarea ultimului cuvânt personal inculpatului se află sub sancţiunea
nulităţii relative, deoarece aceste dispoziţii nu sunt trecute printre cele prevăzute de art.
197 alin. (2); în acest sens s-a pronuntat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care face
însă rezervă situaţiei în care ar putea afecta aflarea adevărului şi justa soluţionare a
cauzei când, potr art. 197 alin. 4, teză finală, se ia în considerare din oficiu, în orice stare
a procesului147.
Astfel potrivit art.341 alin.2 teză finală c.pr.pen., ,,dacă inculpatul relevă fapte
sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea
cercetării judecătoreşti".
Această măsură se poate dispune, deci, dacă sunt îndeplinite cumulativ două
146
147
[Type text] 60
condiţii:
• inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi. Fiind vorba de probe noi, este
de presupus că ele sunt necunoscute instanţei de judecată. Aceste probe trebuie să poată
fi administrate în cursul cercetării judecătoreşti, legea neprevăzând posibilitatea
restituirii pentru completarea urmăririi penale în această situaţie. Din cuvântul
inculpatului ar trebui să se desprindă şi mijloacele de probă prin care ar putea fi
evidenţiate faptele şi împrejurările noi;
• faptele şi împrejurările noi să fie esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Pe
lângă cerinţa noutăţii, faptele şi împrejurările relevate de inculpat trebuie să
îndeplinească cerinţele generale ale probelor (pertinenţa, concludenţa şi utilitatea), şi
mai mult ,,să fie esenţiale pentru soluţionarea cauzei". Se poate concluziona că această
ultimă cerinţă vizează relatarea unor aspecte decisive cu o forţă probantă hotărâtoare în
soluţionarea cauzei penale, mult mai convingătoare decât toate probele a căror utilitate a
determinat trecerea la dezbateri148.
În acelaşi timp, acordarea ultimului cuvânt inculpatului, oferă instanţei posibilitatea, să
aprecieze proporţia în care inculpatul a perceput gravitatea faptei comise şi, în funcţie de
aceasta, să individualizeze cu mai multă obiectivitate pedeapsa ce urmează a fi aplicată
acestuia149.
2. 5. ÎNCHEIEREA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ

După terminarea dezbaterilor judiciare, inclusiv a ultimului cuvânt acordat
personal inculpatului, preşedintele declară închisă şedinţa de judecată, trecându-se la
deliberare şi la luarea hotărârii.
Instanţa poate dispune, în vederea deliberării, ca procurorul şi părţile să depună
concluzii scrise, cuprinzând un rezumat al concluziilor orale; acestea pot fi depuse şi din
iniţiativa părţilor, dar nu pot înlocui concluziile orale.
Modul de desfăşurare a sedinţei de judecată, precum şi un rezumat al concluziilor
148
149
[Type text] 61
puse de procuror şi părţi sunt consemnate într-o încheiere de şedinţă (art. 305) sau în
prima parte a sentinţei, atunci când pronunţarea s-a făcut în aceeaşi zi. Încheierea este
semnată de preşedintele completului de judecată sau de judecătorul unic şi de grefier150.
2.6. DELIBERAREA
Caracterizată ca o consfătuire a membrilor completului de judecată asupra
problemelor ce au format obiectul judecăţii, deliberarea se desfăşoară în secret în camera
de consiliu, unde este interzisă orice ingerinţă, din partea părţilor ori a altor persoane.
Că etapă distinctă în desfăşurarea judecării cauzelor penale deliberarea este
activitatea procesuală prin care se verifică şi se evaluează materialul probator şi
procedural al cauzei în vederea aprecierii definitive asupra acestuia şi a soluţiei ce
urmează a fi dată conflictului de drept penal151.
Aşa cum se precizează în dispoziţiile art. 343, completul de judecată deliberează
asupra chestiunilor de fapt şi asupra chestiunilor de drept.
În lege se precizează că deliberarea are loc mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi
după aceea asupra chestiunilor de drept. O asemenea ordine în cadrul deliberării se
explică prin nevoia ca instanţa să stabilească dacă fapta există şi dacă a fost săvârşită cu
vinovăţie; numai după ce instanţa se edifică asupra acestor aspecte poate trece la aplicarea
sancţiunii penale.
În cadrul deliberării, instanţa examinează în ordine: existenţa faptei şi vinovăţia
făptuitorului, după care deliberează cu privire la stabilirea pedepsei, a măsurii educative
ori a măsurii de siguranţă, când este cazul să fie luată.
În cazul în care în procesul penal a fost exercitată şi o acţiune civilă, completul de
judecată deliberează şi asupra laturii civile.
De asemenea, completul de judecată deliberează asupra măsurilor preventive şi
asiguratorii, mijloacelor de proba, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte
probleme privind justa soluţionare a cauzei. Legea (art. 343 alin. 4) prevede că toţi
150
151
[Type text] 62
membrii completului de judecată au îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecărei
chestiuni152.
Deliberarea are loc în secret, toţi membrii completului de judecată având îndatorirea
să-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni. Preşedintele completului işi spune părerea cel
din urmă.
Atunci când completul de judecată este format din mai mulţi judecători, hotărârea
se ia cu majoritate de voturi, iar atunci când această majoritate nu poate fi întrunită, ca de
exemplu, completele formate din doi judecatori, judecarea cauzei se reia în complet de
divergenţă.
În practică, luarea unei hotărâri cu unanimitate de voturi reprezintă un fapt dorit
atât de cei ce condamna, cât şi de cei condamnaţi. Pentru judecători, unanimitatea
presupune faptul de a nu avea niciun fel de dubii cu privire la cauza respectivă, iar pentru
inculpaţi, această unanimitate oferă certitudinea că au fos condamnaţi în mod corect.
În situaţia în care hoărârea s-a luat cu majoritate de voturi judecătorul care are opinie
diferită de restul membrilor completului este obligat să-şi motiveze opinia.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul
prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, iar această minută se semnează de toţi membrii
completului de judecată153.
2.7. REZOLVAREA CAUZEI PENALE
1) Soluţii în latura penală a cauzei

Potrivit art. 345 alin.1, în latura penală, instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse
inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului
penal.
a) Condamnarea. Potrivit art. 345 alin.2 condamnarea se pronunţă dacă sunt
întrunite următoarele condiţii :
152
153
[Type text] 63
a.1.fapta există;
a.2. fapta constituie infracţiune;
a.3. fapta a fost săvârşită de inculpat.
Potrivit art. 357, soluţia de condamnare cuprinde următoarele aspecte:
• dispoziţia propriu-zisă de condamnare prin utilizarea cuvântului
„condamnă”;
• datele prevăzute în art.70 privitoare la persoana inculpatului
• încadrarea juridică a faptei pentru care se dispune condamnarea
• pedeapsa principală
• individualizarea executării pedepsei
• pedeapsa complementară
• pedeapsa accesorie
• măsura de siguranţă
• măsuri cu privire la starea de libertate. Potrivit art. 350 instanţa are
obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra luării, menţinerii sau
revocării măsurii arestării preventive a inculpatului şi asupra luării sau
revocării măsurii obligării acestuia de a părăsi localitatea ori ţara,
motivând soluţia pronunţată. În ipoteza condamnării, instanţa dispune
punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când
pronunţă:
a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;
b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea
executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;
c) amenda;
d) o măsură educativă.
• deducerea reţinerii sau a arestării preventive
• restituirea sumei depuse drept cauţiune.
[Type text] 64
b) Achitarea. Potrivit art. 345 alin.2 achitarea se pronunţă atunci când este incident unul
din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a-e. Când instanţa a constatat că există cazul prevăzut
în art. 10 lit. b¹, odată cu achitarea face şi aplicarea art. 181 alin. 3 din C. pen. Potrivit art.
350 alin.2 în caz de achitare instanţa dispune punerea de îndată în libertate a incupatului
arestat preventiv.
c) Încetarea procesului penal. Potrivit art. 345 alin.2 încetarea procesului penale se
pronunţă atunci când este incident unul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. f-j. Dacă
instanţa a dispus înlocuirea răspunderii penale, odată cu încetarea procesului penal face
aplicarea art. 91 din C. pen. Potrivit art. 350 alin.2 în caz de încetare a procesului penal
instanţa dispune punerea de îndată în libertate a incupatului arestat preventiv.
2) Soluţii în latura civilă a cauzei

Potrivit art. 346 alin.1 în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului
penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile. Soluţiile ce se
vor da acţiunii civile depind de cele date acţiunii penale referitor la existenţa infracţiunii
şi vinovăţia inculpatului.
a) Admiterea acţiunii civile
Instanţa admite acţiunea civilă atunci când:
a.1. sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale
şi
a.2. instanţa a pronunţat în latura penală:
Ø condamnarea
Ø achitarea în baza art. 10 lit. b¹, d, e
Ø încetarea procesului penal în baza art. 10 g, i
Potrivit art. 353 alin.1 atunci când admite acţiunea civilă instanţa se pronunţă şi
asupra luării măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile dacă asemenea măsuri nu au
fost luate anterior.
b) Respingerea acţiunii civile
[Type text] 65
Instanţa admite acţiunea civilă atunci când:
b.1. nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale
sau
b.2. instanţa a pronunţat în latura penală:
Ø achitarea în baza art. 10 lit. a, c
Când acţiunea civilă este respinsă măsurile asiguratorii luate în timpul procesului
penal se revocă.
c) Situaţiile în care instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă
Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă atunci când pronunţă în latura penală:
Ø achitarea în baza art. 10 lit. b
Ø încetarea procesului penal în baza art. 10 f, j, precum şi în caz de retragere a plângerii
prealabile.
Potrivit art. 353 alin.3 atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile
potrivit art. 346 alin. ultim, măsurile asigurătorii se menţin. Aceste măsuri încetează de
drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30
de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii154.
2.8. PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII

Potrivit art.310 c.pr.pen., hotărârea adoptată în secret de membrii completului de
judecată se pronunţă în sedinţă publică. Ceea ce se pronunţă este de fapt conţinutul
minutei care se va regăsi în totalitate, în dispozitivul hotărârii .
La pronunţarea hotărârii parţile nu se citează.
Copii de pe dispozitivul hotărârii se comunică parţilor care au lipsit atât la
judecată, cât şi la pronunţare. Dacă inculpaţii se află într-una din situaţiile prevăzute în
art.171 alin.2 c.pr.pen. (arestat, militar în termen etc.) şi nu au fost prezenţi la pronunţare,
dispozitivul hotărârii li se va comunica în mod obligatoriu.
154
Gh. Mateut, op. cit., p. 154-161.
[Type text] 66
De la data pronunţării pentru părţile prezente, curge termenul de declarare a căilor
ordinare de atac (apelul şi recursul)155.
În caz de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei sau cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori la executarea pedepsei la
locul de muncă, preşedintele atrage atenţia celui condamnat asupra dispoziţiilor a căror
nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sau a executării la locul de muncă.
În cazul executării pedepsei sub supraveghere, preşedintele face cunoscut celui
condamnat măsurile de supraveghere la care este supus şi obligaţiile pe care trebuie să le
respecte. Dacă inculpatul nu este prezent şi instanţa apreciază că nu este necesară chemarea
lui, face o comunicare scrisă, în care atrage atenţia celui condamnat asupra dispoziţiilor a căror
nerespectare atrage revocarea suspendării.
În toate cazurile în care s-a pronunţat condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei ori cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, instanţa de
executare aduce aceasta la cunostinţă unităţii unde condamnatul isi desfăşoară activitatea,
iar în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, şi organului de poliţie din
localitatea unde domiciliază condamnatul156.
Nerespectarea dispoziţiilor legale privind pronunţarea hotărârii în şedinţă publică
atrage sancţiunea nulităţii absolute prevăzută de art. 197 alin. 2, deoarece pronunţarea
hotărârii face parte din şedinţa de judecată, şedinţă care trebuie să fie întotdeauna
publică, exceptând situaţiile expres prevăzute de lege.
Pronunţarea hotărârii în şedinţă publică atestă şi faptul că instanţa a
soluţionat cauza într-un anumit fel, ea neputând să revină asupra celor anunţate
în momentul pronunţării157.
155
156
157
I. Neagu, op. cit., p. 651
[Type text] 67
IV. CONCLUZII
Judecata procesului penal este acea fază a procesului care se derulează în faţa
jurisdictiilor de judecata şi care este alcătuită dintr-un complex de acte procesuale şi
procedurale specifice care au menirea de a realiza nu în mod indirect, ca organele de
urmărire penală, ci direct scopul procesului penal, adică acela de condamnare a celui
vinovat de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Aşadar, spre deosebire de urmărirea penală, judecata se finalizează cu o hotărâre
judecatorească, susceptibilă de a intra în puterea de lucru judecat.
Judecata în primă instanţă are în vedere. aşa cum o arată şi denumirea, verificarea
legalităţii şi temeiniciei actului de sesizare al instanţei şi pronunţarea uneia dintre soluţiile
care pot fi date cauzei penale: condamnare, achitare, încetarea procesului penal.
Judecata constituie faza principala a procesului penal, fiind încadrate şi cele două
faze procesuale prin care urmărirea penală pregăteşte judecata, iar punerea în executare a
hotărârii judecătoreşti aduce la îndeplinire ceea ce a hotărât instanţa.
Soluţionarea cauzei constă din activitatea procesuală şi procedurală, desfăşurată
de instanţa de judecată cu participarea activă a procurorului şi a părţilor în vederea aflării
adevărului cu privire la infracţiune şi inculpat, cu care a fost sesizată.
Judecata se desfăşoară din momentul sesizării instanţei de judecată prin
rechizitoriu sau plângere penală şi până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Importanţa judecăţii penale în primă instanţă este foarte mare întrucât de modul în
care se soluţionează cauza penală în această instanţă, de legalitatea hotărârii pronunţate
depinde întinderea judecăţii penale. Împiedicarea aflării adevărului în procesul penal,
nesocotirea principiului operativităţii şi eliminarea neîncrederii cetăţenilor în actul de
justiţie impune reconsiderarea importanţei primei instanţe în activitatea de judecată şi a
legalităţii hotărârilor judecătoreşti pronunţate.
[Type text] 68
[Type text] 69

The Licence M

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

The Licence M

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I.

În realizarea scopului procesului penal, ca orice persoana care a săvârşit o

II ASPECTE GENERALE PRIVIND JUDECATA ÎN

1. PRINCIPIILE SPECIFICE FAZEI DE JUDECATĂ ÎN PRIMĂ

1.2. Principiul publicităţii

1.3. Principiul oralităţii

1.4. Principiul nemijlocirii

1.5. Principiul contradictorialităţii

2. OBIECTUL JUDECĂŢII ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

3. SESIZAREA PRIMEI INSTANŢE

4. INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ JUDECE ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

7.2 Partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente

7.3. Participarea apărătorului la judecata în primă instanţă.

III DESFĂŞURAREA JUDECĂŢII ÎN PRIMĂ

2.1. ÎNCEPUTUL ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ

a. Deschiderea şedinţei de judecată

În vederea asigurării ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată, este necesar ca, la

b. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi

După deschiderea şedinţei de judecată, preşedintele anunţă, potrivit ordinii de pe

c. Verificarea legalităţii sesizării instanţei

În cazul sesizării prin rechizitoriu, instanţa trebuie să verifice dacă acesta

Pentru infracţiunea în legătură cu care nu s-a indicat încadrarea juridică şi nici nu a

d. Verificări privitoare la inculpat

e. Măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii

La începutul judecăţii se situează şi unele măsuri pe care preşedintele completului

f. Lămuriri, excepţii, cereri

Pe întreg parcursul judecăţii, instanţa este obligată să aibă un rol activ în

2.2. CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ

Cercetarea judecătorească este etapa definitorie a şedinţei de judecată în primă

a. Citirea actului sesizare

c. Ascultarea celorlalte părţi

e. Terminarea cercetării judecătoreşti

2. 4. ULTIMUL CUVÂNT AL INCULPATULUI

2. 5. ÎNCHEIEREA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ

2.7. REZOLVAREA CAUZEI PENALE

1) Soluţii în latura penală a cauzei

2) Soluţii în latura civilă a cauzei

2.8. PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII

S-ar putea să vă placă și