1.

Noţiuni de teoria câmpurilor

1.1 Vectori şi sisteme de coordonate

Un vector A este un segment de dreaptă orientat OP . Lungimea segmentului constituie mărimea sau
modulul vectorului, notat cu A sau, mai simplu, A. Direcţia dreptei din care face parte segmentul
reprezintă direcţia vectorului. Sensul vectorului este indicat de o săgeată ataşată unuia din capetele
segmentului. Aşadar, un vector, spre deosebire de un scalar (un număr real), este caracterizat prin trei
elemente: mărime (modul), direcţie şi sens. În acest curs vectorii vor fi notaţi cu caractere aldine, în
text (A ) şi cu litere cu bară deasupra ( A ), în formule.

Fig.1

Uneori este convenabil să separăm modului de direcţie şi sens. În acest scop definim un vector uA
cu aceiaşi direcţie şi sens ca şi vectorul A, dar de modul unitar, numit vector unitar sau versor:
A
uA  , u A 1.
A

În unele calcule este convenabil să reprezentăm un vector prin proiecţiile lui pe axele unui
sistem de coordonate ortogonal.

Sistemul de coordonate cartezian

Într-un sistem de coordonate cartezian (Fig.2), un punct P(x, y, z) este determinat de intersecţia a trei
plane reciproc ortogonale: x=ct, y=ct respectiv z=ct. Un vector A cu originea în P, are expresia
A  Ax u x  Ay u y  Az u z
unde ux, uy şi uz sunt vectorii unitari, notaţi adesea cu literele i, j şi k, perpendiculari pe planele
respective. Vectorul de poziţie al punctului P are deci expresia
r  xu x  yu y  zu z

Fig.2
Elementul de linie dl=r+dr-r=dr are expresia

1
 dl  dx u x  dy u y  dz u z .
Proiecţiile pe axe ale elementului de suprafaţă vectorial ds=dsn sunt
ds x  dydzu x , ds y  dzdxu y , ds z  dxdyu z
Elementul de volum dv are expresia
dv  dxdydz
Anumite probleme pot fi rezolvate mai simplu dacă se alege un sistem de coordonate “acordat” tipului
de simetrie al problemei în cauză. Două astfel de sisteme de coordonate orogonale sunt sistemul de
coordonate cilindric, respectiv sferic.

Sistemul de coordonate cilindric

În sistemul de coordonate cilindric un punct P(R, , z) se găseşte la intersecţia suprafeţei
cilindrice coaxială cu axa z şi rază R, cu planele =ct şi z=ct (Fig.3). Versorul uR într-un punct P este
situat într-un plan paralel cu planul (xy) fiind normal pe suprafaţa cilindrului de rază R care trece prin
P şi orientat în sensul creşterii coordonatei R. Versorul u este tot în planul (xy), dar tangent suprafeţei
cilindrului, orientat în sensul creşterii coordonatei . Versorul uz este paralel cu axa oz, orientat în
sensul creşterii lui z. Un vector A cu originea în P se scrie astfel:
A  AR u R  A u   Az u z .
Vectorul de poziţie al punctului P(r, , z) are expresia
r  Ru R  zu z
Elementul de linie dl, proiecţiile elementului de suprafaţă ds şi elementul de volum dv au expresiile
dl  dRu R  Rdu   dzu z ,
ds R  Rddzu R , ds  dRdzu  , ds z  Rddru z ,
dv  Rddrdz .

Fig.3

Sistemul de coordonate sferic

În sistemul de coordonate sferic punctul P(r, , ) se găseşte la intersecţia dintre sfera cu centrul în O
şi rază r, conul având ca generatoare dreapta OP şi planul =ct care trece prin axa z (Fig.4). Versorul
ur într-un punct P este pe direcţia dreptei OP, în sensul creşterii coordonatei r. Versorul u este situat
în planul =ct care trece prin P şi este perpendicular pe segmentul OP, fiind orientat în sensul creşterii
coordonatei . Versorul u este perpendicular pe planul =ct, fiind orientat în sensul creşterii
coordonatei .

2
 Fig.4
Vectorul A cu originea în P are expresia
A  Ar u r  A u   A u  .
Vectorul de poziţie are expresia r  r u r , iar elementul de linie dl, proiecţiile elementului de suprafaţă
ds şi elementul de volum dv au expresiile
dl  dru r  rdu   r sin du 
dsr  r 2 sin ddu r , ds  r sin drdu  , ds  rdrdu  ,
dv  r 2 sin drdd
Pornind de la observaţia că un vector este acelaşi în orice sistem de coordonate, se pot stabili relaţii
între proiecţiile vectorului în două sisteme de coordonate diferite, care permit trecerea de la un sistem
de coordonate la altul.

Operaţii cu vectori
1. Suma a doi vectori A şi B este un nou vector C, obţinut grafic cu ajutorul regulei paralelogramului
(Fig.5a). Dacă se însumează mai mulţi vectori, este mai convenabilă regula poligonului (Fig.5b).

a) b) Fig.5
Algebric, suma a doi vectori se obţine însumând proiecţiile corespunzătoare. Spre exemplu,
într-un sistem de coordonate cartezian
A  Ax u x  Ay u y  Az u z ,
B  Bx u x  B y u y  Bz u z ,
C  A  B  ( Ax  B x )u x  ( Ay  B y )u y  ( Az  B z )u z
2. Produsul unui vector A cu un scalar k este vectorul kA, coliniar cu A şi de k ori mai mare.
3. Produsul scalar a doi vectori, A şi B, este un scalar C=AB=ABcos, unde  este unghiul dintre cei
doi vectori. Produsul scalar este comutativ, AB=BA şi distributiv, A(B+C)=AB+AC
Produsul scalar se poate exprima şi în funcţie de proiecţiile pe axele de coordonate. Spre exemplu,
într-un sistem de coordonate cartezian
A  B  Ax Bx  Ay B y  Az Bz
4. Produsul vectorial a doi vectori, A şi B, este un vector C=AxB cu următoarele caracteristici:
- are modulul C=ABsin. Acesta reprezintă aria paralelogramului cu laturile neparalele A
şi B;
- are direcţia perpendiculară pe planul determinat de vectorii A şi B;

3
 - sensul este dat de regula “burghiului drept”: se roteşte un burghiu, sau un şurub cu filet
pe dreapta, de la A către B pe drumul cel mai scurt; sensul de înaintare al burghiului este
sensul lul C (Fig.6).

Fig.6

Produsul vectorial este anticomutativ, A x B=-B x A, şi distributiv, Ax(B+C)=AxB+AxC.

Produsul vectorial se poate scrie ca un determinant. Spre exemplu, într-un sistem de coordonate
cartezian,
ux uy uz
A  B  Ax Ay Az .
Bx By Bz
5. Produsul mixt a trei vectori, A(BxC), este un scalar, care reprezintă volumul paralelipipedului care
are muchiile neparalele A, B şi C. Permutări circulare ale factorilor A, B şi C nu modifică valoarea
produsului: A(BxC)= B(CxA)= C(AxB).
6. Dublul produs vectorial Ax(BxC) este tot un vector. Se poate arăta că
A  ( B  C )  B( A  C )  C ( A  B) ,
(regula “BAC-CAB”).

1.2 Câmpuri scalare. Gradientul unui câmp scalar

Câmp scalar
O funcţie scalară f, prin care fiecărui punct P(x, y, z) dintr-un domeniu spaţial D i se asociază o
valoare f(x, y, z), defineşte, în acel domeniu, un câmp scalar. Funcţia f se mai numeşte şi funcţie de
punct. Exemple de câmpuri scalare fizice: câmpul temperaturilor T(x, y, z) dintr-o încăpere, câmpul
presiunilor p(x, y, z), câmpul altitudinilor (reprezentat prin înălţimea punctului faţă de un nivel de
referinţă), câmpul potenţialelor electrice V(x, y, z). Dacă valorile funcţiei f depind numai de punctul
considerat, nu şi de variabila temporală t, atunci vorbim de un câmp staţionar. Dacă f este funcţie şi de
t, atunci câmpul este nestaţionar, sau variabil în timp.
Un câmp scalar reprezintă deci o mulţime de puncte, fiecărui punct fiindu-i asociată o
anumită valoare. Ne putem face o imagine privind distribuţia spaţială a acestor valori dacă trasăm
familii de suprafeţe (sau curbe, în plan) pe care f=ct. În cazul câmpului termic, vorbim de izoterme, în
cazul câmpului baric, de izobare, în cazul câmpului altitudinilor vorbim de suprafeţe de nivel (cele
care apar pe o hartă fizică), iar în cazul potenţialului, de suprafeţe (curbe) echipotenţiale.

Gradientul unui câmp scalar

Deplasându-ne de la un punct la altul, valoarea funcţiei care defineşte câmpul variază. Spunem că
există un gradient al lui f (termic, de presiune, etc). Este important de ştiut cât de rapid variază câmpul
de la un punct la altul, respectiv după care direcţie variaţia este cea mai rapidă. Variaţia unei funcţii
scalare f(x, y, z), de la punctul P(x, y, z) la punctul vecin P’(x+dx, y+dy, z+dz), este dată de
diferenţiala ei,
f f f
df  dx  dy  dz .
x y z
Elementul de linie dl care uneşte P de P’, are expresia

4
 dl  dxu x  dyu y  dzu z .
Dacă definim o nouă funcţie de punct, vectorială de data aceasta, numită gradientul lui f, prin relaţia
f f f
gradf  u x  u y  u z , (1)
x y z
atunci diferenţiala df se scrie în forma
df  ( gradf )  dl (2)
Prin rel.(1) fiecărui punct dintr-un câmp scalar f i se asociază un vector gradf.
Este convenabil să definim un operator diferenţial, numit nabla, prin relaţia
  
  ux  uy  uz , (3)
x y z
Se observă că acţiunea acestui operator asupra lui f ne dă chiar gradientul lui f:
gradf  f (4)
Cele două moduri de scriere a gradientului unei funcţii scalare de punct, gradf sau f sunt evident
echivalente. În calcule, scrierea cu  este mai convenabilă, deoarece în operaţii operatorul diferenţial
 se comportă ca un vector şi astfel ne putem folosi de regulile calculului vectorial.
Dacă ne deplasăm pe o suprafaţă f=ct, atunci df=0, iar din rel.(2) rezultă că gradfdl=0 deci gradf
este perpendicular pe suprafeţele f=ct (Fig.1).

Fig.1 Fig.2
Dacă ne deplasăm într-o direcţie arbitrară, de versor u, pe o distanţă dl, atunci, din rel.(2) rezultă o
variaţia a câmpului
df  f  dl  f dl cos 
Direcţia după care, la aceiaşi deplasare dl, obţinem variaţia maximă a lui df, este direcţia pentru care
cos=1, adică =0, respectiv direcţia gradientului calculat în P. Cu alte cuvinte, direcţia gradientului
reprezintă direcţia după care câmpul are variaţia maximă, pornind din acel punct, iar modulul
său,f=(df/dl)max ne dă viteza de variaţie maximă.
Ţinând cont că gradientul într-un punct este perpendicular pe suprafaţa f=ct care trece prin acel
punct, rezultă că variaţia maximă a câmpului scalar f are loc dacă ne deplasăm de la o suprafaţă f=ct la
alta, perpendicular pe prima. Această proprietate este folosită pentru găsirea maximului (sau
minimului) unei funcţii obiectiv în problemele de optimizare.

Fig.3

Spre exemplu, se defineşte o funcţie f pentru care trebuie găsită valoarea extremă. Se alege un
punct arbitrar P din domeniul de definiţie al lui f, se trasează suprafaţa f=f0 care trece prin acest punct
şi se calculează gradf în acest punct (Fig.3). Ne deplasăm pe direcţia lui gradf, în sensul lui, cu o
distanţă predefinită dl. În noul punct astfel determinat se trasează noua suprafaţă f=f1, se calculează din

5
nou gradf şi se continuă procedura. După un număr de paşi vom ajunge într-un punct în care f este
maxim. Această metodă de optimizare se numeşte “deplasare după gradient”.
Expresia gradientului în funcţie de coordonate depinde de sistemul de coordonate ales. Relaţiile
scrise până aici corespund unui sistem de coordonate cartezian. În general, într-un sistem de
coordonate ortogonal expresia gradientului este
1 f 1 f 1 f
gradf  u1  u2  u3 , (5)
h1 u1 h2 u 2 h3 u3
unde h1, h2, h3 sunt coeficienţii metrici, u1, u2, u3 coordonatele sistemului respectiv, iar u1, u2, u3
versorii corespunzători (tabelul 1).

Tabelul 1
h1 h2 h3 u1 u2 u3 u1 u2 u3
coord. cartez. 1 1 1 x y z ux uy uz
coordonate cilindrice 1 R 1 R  z uR u uz
coordonate sferice 1 r rsin r   ur u u

1.3 Câmpuri vectoriale

Conceptul de câmp vectorial este similar celui de câmp scalar, cu deosebirea că funcţia de punct este
acuma o funcţie vectorială F. Prin această funcţie fiecărui punct P(x, y, z) dintr-un domeniu spaţial D i
se asociază un vector F(x, y, z) cu originea în P, având mărimea, direcţia şi sensul bine determinate.
Mulţimea acestor vectori formează un câmp vectorial. Este uzual să ne referim prin termenul de
“câmp” la funcţia F care îl generează. Exemple de câmpuri vectoriale fizice: câmpul gravitaţional,
câmpul vitezelor dintr-un fluid în mişcare etc.
Dacă funcţia F depinde şi de variabila temporală t, câmpul se spune că este variabil, sau
nestaţionar. În caz contrar, câmpul este staţionar. Dacă vectorul câmp F este acelaşi în orice punct din
domeniul respectiv, spunem că câmpul este uniform. În caz contrar, câmpul este neuniform.
Spre deosebire de câmpurile scalare, unde de la punct la punct variază numai un număr real, în
cazul câmpurilor vectoriale variază în general atât modulul vectorului câmp cât şi direcţia şi sensul lui.
Caracterizarea variaţiei spaţiale a câmpurilor vectoriale este deci mai complicată decât a câmpurilor
scalare. Există diferite metode prin care ne putem face o imagine grafică asupra câmpului vectorial.
Una din metode este directă, în sensul că se împarte domeniul în care există câmpul într-o reţea de
puncte distribuite uniform şi se desenează vectorii câmp în aceste puncte. Metoda nu este practică în
cazul calculului manual şi se foloseşte numai la calcului prin metode numerice al câmpului. O altă
metodă constă în desenarea unor linii de câmp. Acestea sunt linii trasate astfel încât vectorul câmp să
fie tangent liniei de câmp care trece prin punctul respectiv (Fig.1). Deşi aceste linii nu au suport fizic,
ele fiind o construcţie geometrică, în unele cazuri putem să le atribuim o semnificaţie fizică. Spre
exemplu, dacă deasupra unui magnet permanent se aşează un carton, pe care se distribuie uniform un
strat subţire de pilitură de fier, dacă se vibrează uşor cartonul pentru ca micile particule de fier să
învingă frecarea, în cele din urmă, sub acţiunea forţelor câmpului magnetic al magnetului permenent,
ele se vor alinia după nişte curbe care reprezintă chiar liniile de câmp magnetic.

Fig.1

Liniile de câmp se pot trasa exact, dacă se cunoaşte funcţia F(x, y, z) care defineşte câmpul.
Prin definiţie, linia de câmp este tangentă vectorului câmp, adică dlxF=0, respectiv
dx dy dz
  (1)
Fx Fy Fz

6
într-un sistem de coordonate cartezian. Integrând acest sistem de ecuaţii diferenţiale obţinem ecuaţia
liniei de câmp. De regulă, liniile de câmp se trasează calitativ, ţinând cont de proprietăţile fizice ale
câmpului respectiv. Se trasează atâtea linii de câmp câte sunt necesare pentru a ne forma o imagine
clară privind distribuţia spaţială a câmpului în domeniul respectiv. Acest ansamblu de linii de câmp
reprezintă spectrul câmpului respectiv.

Integrala de linie. Circulaţia unui câmp vectorial

Pentru caracterizarea câmpurilor vectoriale se folosesc două mărimi globale şi două mărimi
locale. Cele două mărimi globale sunt integrala de linie a unui vector, respectiv integrala de suprafaţă
a unui vector. Aceste mărimi se definesc prin acelaşi procedeu ca şi integrala Riemann la analiza
matematică.
Astfel, fie o curbă C, pe care o împărţim în N elemente de linie vectoriale l (Fig.2).

Fig.2 Fig.3

Pe fiecare element formăm produsul Fklk şi apoi însumăm produsele pe toate cele N elemente de
linie:
N
Sk   F k  l k .
k 1
La limită, dacă N, ldl, şirul {Sk} tinde către o valoare finită, numită integrala de linie a lui F în
lungul curbei C,
 F  dl . (2)
C
Sensul elementului de linie dl reprezintă sensul de integrare în lungul curbei C.
În particular, dacă F este o forţă, atunci integrala (2) reprezintă lucrul mecanic al acestei forţe în
lungul curbei C. În electrotehnică, integrala de linie a intensităţii câmpului electric E este, prin
definiţie, tensiunea electrică în lungul acelei curbe.
Integrala de linie pe o curbă închisă ,  F  dl , se numeşte circulaţia vectorului F în lungul

acelei curbe. Câmpurile a căror circulaţie este nulă,
 F  dl  0 , (3)

se numesc câmpuri conservative. Dacă F este o forţă, atunci lucrul mecanic în lungul curbei închise
arbitrare este nul. Cu alte cuvinte, lucrul mecanic efectuat (cheltuit) pe o porţiune a curbei  este
recuperat pe cealaltă porţiune a curbei . De aici şi denumirea de câmp conservativ.
Fie acum două puncte A şi B şi două curbe, C1 şi C2, care le unesc (Fig.3). Dacă aplicăm rel.(3)
pentru curba închisă =C1C2, obţinem
 F  dl   F  dl   F  dl   F  dl1   F  (dl 2 )  0 ,
 C1 C2 C1 C2
de unde
 F  dl   F  dl . (4)
C1 C2
Prin urmare, într-un câmp conservativ integrala de linie între două puncte arbitrare nu depinde de
curba de integrare.

7
 Integrala de linie se poate exprima în funcţie de variabilele sistemului de coordonate. Spre
exemplu, într-un sistem de coordonate cartezian
 F  dl  Fx dx   Fy dy   Fz dz ,
C C C C
unde Fx, Fy şi Fz sunt proiecţiile vectorului F pe axele de coordonate.

Integrala de suprafaţă. Fluxul unui câmp vectorial

Integrala de suprafaţă se defineşte în mod similar. Se împarte suprafaţa S în N elemente
vectoriale de suprafaţă s=sn, unde n este versorul normalei la suprafaţa S în centrul elementului s
(Fig.4).

Fig.4 Fig.5
Pe fiecare element formăm produsul Fksk şi apoi însumăm produsele pe toate cele N elemente de
linie:
N
Sk   F k  s k .
k 1
La limită, dacă N, sds, şirul {Sk} tinde către o valoare finită, numită integrala de suprafaţă a
lui F pe suprafaţa S,
 F  ds . (5)
S
Integrala de suprafaţă a unui câmp vectorial fizic se numeşte flux. Spre exemplu, fluxul vectorului
inducţie magnetică B se numeşte flux magnetic. Dacă se convine să se traseze, printr-o suprafaţă
elementară s, un număr de linii de câmp proporţional cu valoarea lui F din centrul elementului, atunci
fluxul lui F prin S este proporţional cu numărul liniilor de câmp care străbat suprafaţa S,
 F  ds ~ N
S

1.4 Divergenţa unui câmp vectorial. Relaţia lui Gauss-Ostrogradski

Operatorul divergenţă
În studiul câmpurilor vectoriale sunt necesare mărimi care să caracterizeze local proprietăţile
câmpului, adică în fiecare punct. O astfel de mărime se obţine dacă se porneşte de la fluxul vectorului
F printr-o mică suprafaţă închisă  centrată în punctul considerat şi se raportează rezultatul la volumul
v închis de  (Fig.1).

8
 Fig.1

Pentru a obţine informaţii referitoare la proprietăţile locale ale câmpului, trebuie să facem suprafaţa 
tot mai mică, strângând-o pe punctul considerat P. La limită, valoarea acestui raport se numeşte
divergenţa câmpului în punctul considerat,
 F  ds

div F  lim . (1)
v0 v
Aşa cum rezultă din rel.(1), divergenţa unui vector este o mărime scalară. Ea se poate exprima în
funcţie de proiecţiile vectorului pe axele unui sistem de coordonate ales. Astfel, într-un sistem de
coordonate cartezian
F Fy Fz
divF  x   (2)
x y z
Dacă ţinem cont de expresia operatorului  în coordonate carteziene, observăm că divergenţa unui
vector se scrie ca produsul scalar dintre acest operator şi vectorul câmp,
divF    F (3)
Într-un sistem de coordonate ortogonale general, expresia divergenţei este
1  (h2 h3 F1 ) (h3 h1 F2 ) (h1h2 F3 ) 
divF     , (4)
h1h2 h3  u1 u 2 u3 
unde mărimile care intervin au semnificaţiile din Tab.1/subcapitolul 02.

Relaţia lui Gauss-Ostrogradski

Pentru o suprafaţă închisă de dimensiuni finite se poate demonstra relaţia
 F  ds   (divF )dv , (5)
 v
numită relaţia lui Gauss-Ostrogradski. Această relaţie transformă integrala pe o suprafaţă închisă
arbitrară într-o integrală pe volumul închis de acea suprafaţă. Vectorul element de suprafaţă ds, în
cazul unei suprafeţe închise, se consideră orientat către exteriorul suprafeţei.
Procesul de trecere la limită din relaţia de definiţie (1) presupune că vectorul F este continuu
în vecinătatea punctului respectiv. În caz contrar, relaţia de definiţie (1) nu mai este valabilă. Situaţii
de acest tip apar în electrotehnică în cazul suprafeţelor care separă medii cu parametrii
electromagnetici diferiţi, şi vor fi tratate la momentul potrivit.
Divergenţa unui câmp vectorial, prin teorema lui Gauss-Ostrogradski, ne oferă o informaţie
privind fluxul total printr-o suprafaţă închisă. Dacă fluxul este diferit de zero, atunci suprafaţa
respectivă închide surse de câmp.

Derivata de flux
Derivata în raport cu timpul a fluxului printr-o suprafaţă aflată în mişcare este dată de relaţia
d F
dt F  ds  t  
 ds  (v  F )  dl  (vdivF )  ds , (6)
S S  S

9
unde v este viteza unui punct arbitrar al suprafeţei S, iar  este curba care mărgineşte suprafaţa
respectivă. Dacă suprafaţa este imobilă, atunci
d F
dt 
F  ds 
t 
 ds , (7)
S S
adică ordinea operatorilor de derivare, respectiv integrare poate fi inversată.

1.5 Rotorul unui câmp vectorial. Relaţia lui Stokes

Operatorul rotor
O altă mărime locală folosită pentru caracterizarea câmpurilor vectoriale se obţine pornind de la
circulaţia vectorului în lungul unei mici curbe închise  centrată pe un punct arbitrar P din câmp,
împărţită la aria suprafeţei mărginită de curba respectivă (Fig.1).

Fig.1 Fig.2
Rezultatul depinde şi de orientarea planului suprafeţei S, adică a normalei n. La limită, când curba 
se strânge pe punctul P, adică S0, fără ca normala n să-şi schimbe orientarea, se obţine mărimea
scalară
 F  dl

(rot F )  n  lim (1)
S 0 S
pe care o interpretăm ca fiind proiecţia unui vector, numit rotorul vectorului F în punctul P, pe direcţia
normalei n. În particular, dacă orientăm, succesiv, normala n după trei direcţii reciproc ortogonale, de
versori u1, u2 şi u3, obţinem proiecţiile vectorului rotF pe cele trei direcţii:
(rot F )1  (rot F )  u1 , (rot F ) 2  (rot F )  u 2 , (rot F ) 3  (rot F )  u 3 .
Prin însumarea celor trei proiecţii obţinem un vector numit rotF:
rot F  (rot F )1 u1  (rot F ) 2 u 2  (rot F ) 3 u 3 .
Într-un sistem de coordonate cartezian, rotorul unui vector se scrie în forma compactă
ux uy uz
  
rot F  (2)
x y z
Fx Fy Fz
Ţinând cont de expresia operatorului , se observă că
rot F    F . (3)
În general, într-un sistem de coordonate ortogonale, expresia rotorului unui vector este
u1 u2 u3
h2 h3 h3 h1 h1h2
  
rot F  , (4)
u1 u 2 h3
h1 F1 h2 F2 h3 F3

unde mărimile care intervin au semnificaţiile din tab.1/subcapitolul 02.

10
Relaţia lui Stokes
Pentru o curbă arbitrară  se poate demonstra relaţia
 F  dl   (rot F )  ds , (5)
 S
numită relaţia lui Stokes: circulaţia unui vector în lungul unei curbe închise arbitrare este egală cu
fluxul rotorului acelui vector printr-o suprafaţă arbitrară care se sprijină pe curba considerată. Este
important de subliniat că sensurile vectorilor dl şi ds sunt asociate prin regula burghiului drept: sensul
de rotire al burghiului corespunde sensului lui dl pe curba , iar sensul de înaintare al burghiului, cu
sensul lui ds. Aşa cum rezultă din rel.(4), rotorul unui câmp vectorial ne oferă informaţii privind
circulaţia vectorului respectiv, şi reciproc.
Originea denumirii “rotor” (respectiv “curl”- vârtej în limba engleză) se găseşte în dinamica
fluidelor. Spre exemplu, în Fig.3 sunt reprezentate liniile de curent (câmpul vitezelor v) pentru două
situaţii: a-un fluid care curge uniform; b-un fluid la care viteza scade după o direcţie perpendiculară pe
direcţia de curgere. Dacă calculăm circulaţia vectorului v pe un contur dreptunghiular ca în figură,
găsim că în primul caz aceasta este nulă, în timp ce în al doilea este diferită de zero.

a) b) Fig.3

Pe de altă parte, dacă se plasează o mică turbină ca în figură în cele două fluide, se constată că în
primul caz turbina nu se roteşte, în timp ce în al doilea caz ea se roteşte (în sens orar. în exemplul
considerat. Acest exemplu pune în evidenţă, calitativ, legătura dintre circulaţie şi mărimea numită
rotor.
1.6 Teorema de unicitate. Clasificarea câmpurilor vectoriale
Teorema de unicitate
Câmpurile vectoriale care reprezintă mărimi fizice satisfac anumite ecuaţii generate de legile
domeniului fizic la care se referă. Spre exemplu, câmpul electrostatic E în vid este caracterizat prin
ecuaţiile divE=0 şi rotE=0, care reprezintă forma locală a legii fluxului electric, respectiv a legii
inducţiei electromagnetice pentru situaţia dată. Se pune în mod firesc întrebarea dacă aceste două
ecuaţii determină în mod univoc câmpul E în orice punct din domeniul în care acesta există. În teoria
câmpurilor vectoriale se demonstrează următoarea teoremă de unicitate:
Un câmp vectorial F este univoc determinat într-un domeniu spaţial D dacă se cunosc valorile
funcţiei F(r, t) în punctele suprafeţei frontieră  care delimitează domeniul, iar în fiecare punct din
domeniu se cunosc divF şi rot F.
În electromagnetism studiem două câmpuri vectoriale - câmpul electric, respectiv câmpul
magnetic. Aceste câmpuri sunt caracterizate prin patru mărimi fizice: intensitatea câmpului electric E,
inducţia electrică D, inducţia magnetică B şi intensitatea câmpului magnetic H. Problema
fundamentală a electromagnetismului constă în găsirea legilor fizice pe care le satisfac aceste mărimi
fizice, din care să rezulte divergenţa şi rotorul lor. Precizând apoi condiţiile pe frontiera domeniului,
teorema de unicitate ne asigură că câmpurile respective au valori unice.
Odată unicitatea asigurată, trebuie să găsim metode prin care să determinăm câmpurile, în
condiţiile precizate. Aceasta este o problemă dificilă în cazul general, când câmpurile sunt neuniforme
şi nestaţionare. De regulă, se rezolvă mai întâi cazul mai simplu al câmpurilor staţionare şi apoi se
încearcă extinderea metodelor la câmpurile nestaţionare. În regim staţionar, sau într-un domeniu care
nu conţine surse de câmp, putem întâlni situaţii când fie divF=0, fie rotF=0, fie divF=0 şi rotF=0.
Câmpuri solenoidale
Un câmp vectorial F pentru care
 F  0 (1)

11
se numeşte câmp solenoidal, sau fără surse. Din teorema lui Gauss-Ostrogradski rezultă că fluxul unui
câmp solenoidal printr-o suprafaţă închisă arbitrară este nul. De aici rezultă că liniile de câmp ale unui
câmp solenoidal sunt curbe închise. În adevăr, dacă ar exista o linie de câmp având două extremităţi,
atunci putem alege o suprafaţă  ca în Fig.1, astfel încât linia de câmp să iasă din  (sau să intre).
Fluxul prin  este nenul, deoarece fluxul înseamnă suma liniilor de câmp care străbat suprafaţa, cele
care ies fiind luate cu un semn, de exemplu “+”, iar cele care intră, cu semn contrar, adică “–“.

Fig.1

Pe de altă parte, dacă linia de câmp este o curbă închisă, atunci oricum am plasa suprafaţa închisă ,
fluxul prin ea este nul deoarece fiecare linie de câmp intră în suprafaţă (-1) şi tot ea iese (+1), ceea ce
dă o sumă totală nulă.
Dacă ţinem cont de identitatea vectorială   (  A)  0 (produsul mixt a trei vectori, doi fiind
coliniari), unde A este un vector arbitrar, şi de faptul că F=0, rezultă că un câmp solenoidal poate fi
exprimat ca şi rotorul altui câmp vectorial,
F   A (2)

Câmpuri irotaţionale (potenţiale)

Un câmp vectorial F pentru care
 F  0 (3)
se numeşte câmp irotaţional. Din teorema lui Stokes rezultă că circulaţia unui câmp irotaţional în
lungul unei curbe închise arbitrare este zero, adică un câmp irotaţional este un câmp conservativ.
Liniile de câmp ale unui câmp irotaţional nu pot fi curbe închise. În adevăr, dacă linia de câmp ar fi o
curbă închisă  (Fig.2), atunci
 F  dl   F  dl  0
 
deoarece, prin definiţia liniei de câmp F este tangent la , adică este coliniar cu dl. Rezultatul este în
contradicţie cu definiţia câmpului irotaţional, deci ipoteza liniei de câmp curbă închisă este falsă.

Fig.2

Ţinând cont de identitatea vectorială

  (V )  0
(produsul vectorial a doi vectori coliniari- şi ), unde V este un câmp scalar arbitra, rezultă că un
câmp irotaţional F poate fi scris ca şi gradientul unui câmp scalar,
F  V (4)
Câmpul scalar V este numit şi potenţial. Prin urmare, un câmp irotaţional derivă dintr-un potenţial,
motiv pentru care mai este denumit şi câmp potenţial.

Câmpuri laplaciene
Un câmp vectorial F pentru care
  F  0, (5)
 F  0, (6)

12
se numeşte câmp laplacian. Având divergenţa nulă, deci liniile lui de câmp trebuie să fie curbe
închise. Având rotorul nul, liniile lui de câmp nu pot fi curbe închise. Cum sunt liniile de câmp ale
unui câmp laplacian?. Ambele condiţii sunt satisfăcute dacă liniile de câmp sunt curbe închise cu
extremităţile în afara domeniului în care este definit câmpul (Fig.3).

Fig.3

Din rel.(6) rezultă F  V , pe care înlocuind-o în (5) obţinem

  (V )   2V  0
Operatorul =2, notat uneori şi cu , se numeşte laplacian. Se poate verifica foarte simplu că într-
un sistem de coordonate cartezian
2 2 2
2   
x 2 y 2 z 2
Ecuaţia cu derivate parţiale
 2V  0 (7)
este cunoscută sub denumirea de ecuaţia lui Laplace.
În general, într-un sistem de coordonate ortogonale laplacianul are expresia
1    h2 h3     h3 h1     h3 h1  
2          (8)
h1h2 h3  u1  h1 u1  u 2  h2 u 2  u3  h2 u3 
unde mărimile au semnificaţiile din tab.1/subcapitolul 02.
Operatorul 2 se poate aplica şi unui câmp vectorial F. Astfel, într-un sistem de coordonate
cartezian
 2 F  ( 2 Fx )u x  ( 2 Fy )u y  ( 2 Fz )u z , (9)
unde Fx, Fy, Fz sunt componentele vectorului F.
O altă relaţie importantă de care ne vom folosi se referă la rot(rotF)=(F). Pentru a
dezvolta această operaţie, ne vom folosi de expresia prin care se dezvoltă dublul produs vectorial, în
care, cei trei vectori sunt ,  şi F:
  (  F )  (  F )  (  ) F ,
respectiv
  (  F )  (  F )  ( 2 F
unde am ţinut cont că operatorul  nu poate ocupa ultima poziţie într-o operaţie (fiind un operator, el
trebuie urmat de mărimea asupra căreia operează).

13