DREPTUL MEDIULUI

CURS 1 / 13. 10. 2009

PARTEA I

În cadrul disciplinei Dreptul mediului se studiază noţiuni generale cu

privire la dreptul mediului înconjurător:
 Noţiunea de mediu înconjurător;

 Noţiunea de resurse naturale;

 Poluare;

 Ocrotirea mediului;

 Conservarea;

 Dezvoltarea şi protecţia componentelor naturale ale mediului

înconjurător;
 Raporturile juridice privind protecţia factorilor creaţi prin

activitatea umană;
 Răspunderea juridică în dreptul mediului înconjurător;

 Sistemul naţional de supraveghere a factorilor de mediu;

 Organizaţii mondiale, regionale şi subregionale;

 Organizaţii internaţionale şi regionale cu atribuţii în domeniul

mediului înconjurător;

BIBLIOGRAFIE:
1. OVIDIU POPOVICI – Dreptul mediului înconjurător, Editura Lux

Libris, Braşov, 1997

2. ION GRIGORE SION – Ecologie şi drept internaţional, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990

1
 3. DANIELA MARINESCU – Dreptul mediului înconjurător, Editura

Şansa, Bucureşti, 1997

4. DUMITRA POPESCU – Probleme juridice privind protecţia mediului
uman şi combaterea poluării lui, Revista Română de Drept, nr.7 /
1972, p. 36-47
5. Convenţiile şi tratatele internaţionale în domeniu
• Legea 137/1995 modificată – privind protecţia mediului
înconjurător

OBIECTUL mediului înconjurător îl constituie relaţiile sociale specifice –

referitoare la conservarea şi dezvoltarea resurselor naturii şi a celorlalte

componente ale mediului; mediul fiind constituit din totalitatea factorilor
naturali, biotici şi abiotici, apa, aerul, solul şi subsolul, factorii climatici,
speciile de plante şi animale, inclusiv populaţia umană şi factorii creaţi prin
activitatea umană (factori atropici).
RAPORUL JURIDIC DE DREPT AL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
reprezintă acel raport reglementat de norme specifice a cărui realizare în caz
de nevoie este asigurată de forţa de constrângere a statului. În ceea ce
priveşte obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile de care
părţile sunt îndreptăţite, respectiv conduita pe care trebuie să o aibă faţă de
componentele naturale şi artificiale ale mediului înconjurător.
SUBIECTELE raportului juridic
• Persoane fizice (pot fi subiecte de drept a mediului
înconjurător, atât cetăţeni români, străini, apatrizi, cât şi cei cu
dublă, multiplă cetăţenie);
• Persoane juridice (pot fi de naţionalitate română, străină sau
mixtă); de asemenea

2
 • Statul – prin organele sale este subiect de drept în raporturile de
mediu, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.
CONŢINUTUL raportului juridic de drept al mediului = este dat de
drepturile şi obligaţiile corelative ce aparţin subiectelor de drept în legătură
cu conservarea şi dezvoltarea diferitelor componente ale mediului
înconjurător;
 Prin art. 22 din Constituţie se face referire la dreptul de
viaţă;
 Prin art. 33 din Constituţie dreptul la ocrotirea sănătăţii;
 Art. 20 din Constituţie - dispoziţiile acestuia privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu Pactele şi Tratatele la care
România este parte;
(drepturile şi obligaţiile specifice sunt cuprinse în legea nr.
137/1995 privind protecţia mediului înconjurător –
prevederile acesteia sunt completate de unele legi cu
caracter special)
DEFINIŢIA
Mediul înconjurător este format din reformele juridice care
reglementează relaţiile ce se statuează între oameni privind atitudinea lor
faţă de natură, ca element vital şi suport al vieţii în procesul conservării şi
dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor
mediului înconjurător – naturale şi artificiale, precum şi relaţiile legate de
conservarea lor care presupun protecţie şi ameliorare.
Ca şi rol al dreptului mediului înconjurător în sistemul de drept se
poate menţiona caracterul planetar, şi de aceea soluţionarea diferitelor

3
probleme necesită o largă colaborare internaţională (drept urmare adoptarea
normelor juridice adecvate acestui scop).
În ceea ce priveşte funcţiile specifice, notăm
1. asigurarea unui mediu ambiant curat, sănătos şi prosper prin
protecţia şi dezvoltarea sa corespunzătoare;
2. promovarea obiectivelor dezvoltării durabile pe termen
lung;
3. organizarea şi instituţionalizarea acţiunilor sociale în scopul
ocrotirii şi ameliorării factorilor naturali şi atropici;
4. promovarea cooperării internaţionale în vederea soluţionării
problemelor de protecţie;

PARTEA II

IZVOARELE FORMALE ale dreptului mediului înconjurător

Particularităţi. Categorii de izvoare.

Izvoarele dreptului mediului înconjurător = sunt acte normative
adoptate de organele de stat, ce conţin norme juridice care reglementează
relaţiile sociale în legătură cu conservarea şi protecţia mediului;
= Formele specifice de exprimare a normelor de drept care privesc
comportamentul subiecţilor de drept în legătură cu conservarea, dezvoltarea
şi protecţia componentelor naturale şi atropice ale mediului înconjurător;
Ca şi particularitate trebuie menţionată importanţa normelor tehnice,
ce reglementează activitatea oamenilor în procesul de producţie (= sunt şi
norme juridice).

4
CATEGORII
I. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
II. LEGEA CA ACT JURIDIC AL PARLAMENTULUI
III. DECRETELE CU PUTERE DE LEGE
IV. HOTĂRÂRILE ŞI ORDONANŢELE GUVERNULUI
V. TRATATELE ŞI CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE

I. vezi "Conţinutul raportului juridic de drept al mediului"!

De completat:
Art. 44 alin. 6 (arată că dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului);
Art. 124 alin. 2 litera "e" (refacerea, ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic trebuie
să fie asigurate de stat);
II. SUNT = acele legi care reglementează relaţiile sociale în legătură
cu folosirea şi dezvoltarea componentelor mediului înconjurător;
- acele legi care privesc protecţia mediului în ansamblul său sau a
factorilor de mediu, naturali şi atropici;
 Legea protecţiei mediului înconjurător

 Legea apelor
 Legea pentru aprobarea vadului silvic

PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Ce stau la baza protecţiei mediului:
1) Pp. integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;

2) Pp. precauţiei în luarea deciziei;

3) Pp. acţiunii preventive;

5
4) Pp. reţinerii poluanţilor la sursă;

5) Pp. "poluatorul plăteşte";

6) Pp. conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural;
7) Pp. – utilizarea durabilă a resurselor naturale;

8) Pp. – informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum

şi accesul la justiţie în probleme de mediu;

9) Pp. – dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului;

Pentru aplicarea acestora este necesară şi asigurarea modalităţilor de

implementare (precizate de către legiuitor în art. 4 O.U.G. nr. 195/2005)
– a principiilor şi a obiectivelor strategice:
a) Prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor

mai bune tehnici disponibile pentru activităţile cu impact

semnificativ asupra mediului;
b) Adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor

politicii de mediu;
c) Corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu
cea de mediu;
d) Efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi
programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului;
e) Evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a

proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului;

f) Introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor
economice stimulative sau coercitive;
g) Rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu,

în funcţie de amploarea acestora;

6
h) Promovarea de acte normative armonizate cu reglementările

europene şi internaţionale în domeniu;

i) Stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru
conformare;
j) Crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii
mediului;
k) Reconoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului,
prin acordarea etichetei ecologice;
l) Menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;
m) Reabilitarea zonelor afectate de poluare;
n) Încurajarea implementării sistemelor de management şi de audit
de mediu;
o) Promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul
protecţiei mediului;
p) Educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea

acestuia în procesul de elaboarare şi aplicare a deciziilor privind

mediul;
q) Dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru menţinerea
stării favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor
de floră şi faună sălbatică ca parte integrantă a reţelei ecologice
europene;
r) Aplicarea sistemelor de asigurare a transabilităţii şi etichetării

organismelor modificate genetic;

s) Înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează
nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor;

7
CURS – DREPTUL MEDIULUI – 2.12.2009
PARTEA A III-A (programa analitică)

Raporturile juridice privind protecţia

factorilor creaţi prin activitate umană

În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţei O.N.U. asupra

mediului de la Stockholm, 1972, cât şi cu rezoluţiile şi deciziile adoptate
ulterior în cadrul O.N.U., îndeosebi în Programul Naţiunilor Unite pentru
Mediu, s-au avut în vedere trei componente ale mediului uman:
1. mediul natural, modificat şi amenajat
2. mediul construit,
3. mediul social.
În cadrul conferinţei O.N.U. din 1976 de la Vancouver, ca de altfel şi
al Consiliului de Administraţie al Programului Naţiunilor Unite pentru
Mediu, dezbătându-se problemele referitoare la aşezările omeneşti, la
habitat, în strânsă legătură cu procesul de urbanizare şi sistematizare, s-a
arătat că această problemă poate fi abordată numai ca parte integrantă a
dezvoltării socio-economice, fiind necesară elaborarea conceptului de
aşezare omenească, ca ecosistem, fapt pentru care în fiecare ţară trebuie să
existe o strategie privind aşezările omeneşti şi costrucţiile.
CONCEPTUL DE AŞEZARE OMENEASCĂ DIN
PERSPECTIVA ECOLOGIEI SOCIALE

Unul dintre cazurile interferenţei ştiinţelor sociale şi umaniste cu cele ale naturii
îl constituie ecologia socială, influenţa sociologiei şi ecologiei asupra ştiinţelor juridice.
Socio-ecosistemul care cuprinde ecosisteme naturale şi umane la care se adaugă
sistemul mediului social este unitatea rezultată ca urmare a integrării omului în natură.
Aşezările umane pot fi considerate sisteme ecologice complexe (ecosisteme)
create de populaţiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de

8
materie, energie şi informaţie este realizată de om. În acest context, aşezarea trebuie
privită ca un organism viu şi nu ca o structură, ea formând în teritoriu o reţea
interdependentă de a cărei organizare se ocupă urbanismul şi amenajarea teritoriului.

OBIECTIVELE PROTECŢIEI AŞEZĂRILOR UMANE

Au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Vancouver din 1976.
În Declaraţia adoptată cu acest prilej se arată că în condiţiile în care o mare parte a
populaţiei trăieşte în aşezăminte necorespunzătoare, îndeosebi în ţările subdezvoltate,
dacă nu se întreprind măsuri pozitive şi concrete la nivel naţional şi internaţional pentru a
găsi şi aplica soluţii, aceste condiţii vor cunoaşte o agravare datorită:
- unei creşteri economice inechitabile, pusă în evidenţă de marile
discrepanţe între ţări şi între fiinţele umane, privind bogăţiile
existente, care condamnă milioane de oameni să trăiască în sărăcie,
fără a-şi putea satisface nici cele mai elementare nevoi de hrană,
locuinţe, educaţie, servicii de sănătate, igiena mediului, energie şi
apă;
- condiţiilor economice-sociale şi ecologice care transpun la nivel
naţional şi internaţional, inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia
rasială, şomajul, analfabetismul, bolile şi sărăcia, degradarea din ce
în ce mai mare a resurselor indispensabile vieţii, şi anume, aerul, apa
şi pământul;
- creşterii populaţiei astfel încât nevoile alimentare, de locuinţe şi alte
elemente necesare vieţii vor creşte;
- urbanizări necontrolate, cauză a suprapopulării oraşelor şi a
dispersiunii rurale.
Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească realizarea integrării sau
coordonarea armonioasă a mai multor elemente între care, de exemplu, creşterea şi
repartiţia populaţiei, folosirea forţei de muncă, locuinţele, folosinţa pământului, serviciile,
atenuarea diferenţelor între zonele rurale şi cele urbane, precum şi între regiuni şi în
interiorul zonelor urbane, etc.
Referitor la mediu, principalele probleme ale aşezărilor omeneşti sunt: poluarea
apei, aerului şi solului prin reziduuri industriale şi menajere, zgomotul, radiaţiile, locul de

9
muncă, estetica mediului exterior, accidentele, serviciile de igienă a muncii, asistenţa
socială.

PROTECŢIA FACTORILOR NATURALI DE MEDIU ÎN AŞEZĂRILE OMENEŞTI

Protecţia mediului în aşezările omeneşti se realizează în mod specializat după
factorii de mediu: aer, apă, sol, etc. prin metode de combatere a poluării, cu ajutorul unor
măsuri şi procedee tehnice ca: amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de
localităţi, folosirea de metode tehnologice care produc cât mai puţin poluanţi, evacuarea
gazelor la altitudine prin coşuri înalte şi viteză mare de expulzare, reducerea poluării
determinate de mijloacele de transport ş.a.
• Aerul constituie o componentă de bază a mediului înconjurător, care prin
proprietăţile fizice, chimice şi termice întreţine viaţa pe planeta noastră.
Efectele poluării privesc nu numai starea de calitate a aerului, ci şi o serie
de procese şi fenomene atmosferice, cu efecte meteorologice şi
climatologice negative din ce în ce mai evidenţiate şi mai greu de
controlot (efectul de seră, ploile acide, distrugerea stratului de ozon).
Legea nr. 9/1973 – arată că primăriile, prefecturile, precum şi, după caz, agenţii
economici, instituţiile şi persoanele fizice răspund pentru: - îmbunătăţirea
microclimatului urban pentru întreţinerea şi extinderea parcurilor, a spaţiilor verzi, a
perdelelor de protecţie, a aliniamentelor de arbori şi arbuşti, a gardurilor vii; - interzicerea
temporară sau permanentă, a anumitor tipuri de autovehicule sau a desfăşurării unor
activităţi generatoare de disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor cu
aglomerări de spaţii de locuit.
• Existenţa marilor aşezări umane a fost întotdeauna dependentă de
aprovizionarea cu apă. Se cere schimbarea atitudinii faţă de consumul
excesiv de apă, cu o atitudine ecologică (de consum ecomonic şi poluare
minimă, astfel încât să se redea mediului înconjurător cantitatea de apă
consumată cu însuşiri mai apropiate de cele naturale, conservându-se
resursele existente. Concomitent trebuie asigurată protecţia calităţii apelor,
ceea ce presupune cunoaşterea surselor de poluare şi a compoziţiei apelor
uzate, pentru a se aplica corect procedeele de epurare. În ţara noastră sunt
standardizate o serie de normede calitate a apei potabile.)

10
 • Un alt factor de mediu, de asemenea, vital pentru populaţia aşezărilor
omeneşti este solul. Degradarea sa se datorează nu numai practicării unei
agriculturi agresive, a păşunatului excesiv, ci şi a eroziunii produse de apă
sau de vânt, a chimizării neraţionale şi a irigaţiilor excesive.
Legea mediului înconjurător prevede că protecţia şi conservarea resurselor de
sol trebuie asigurată prin măsuri de gospodărire şi valorificare adecvate destinaţiei lor
funciare, indiferent de deţinător şi de titlu juridic.

ROLUL ACTIVITĂŢILOR DE GOSPODĂRIRE COMUNALĂ ÎN PROTECŢIA

AŞEZĂRILOR OMENEŞTI
Multe aspecte ale activităţilor din localităţi, cum sunt: protecţia mediului
înconjurător, diminuarea noxelor şi combaterea celorlalţi factori poluanţi, realizarea
acţiunilor de salubrizare, de colectare şi valorificare a reziduurilor menajere şi stradale,
desecarea lacurilor cu ape stagnante, efectuarea de deratizări şi dezinfecţii etc. fac
obiectul gospodăriei comunale.
În cadrul ativităţilor de gospodărie comunală pentru prevenirea şi combaterea
poluării mediului înconjurător, legislaţia în vigoare menţionează:
- construirea de reţele de canalizare şi staţii pentru epurarea apelor
uzate, treptat în toate localităţile, precum şi mărirea capacităţii celor
existente, pe măsura introducerii şi extinderii alimentării centralizate
cu apă;
- modernizarea mijloacelor de transport şi a căilor de circulaţie;
- îmbunătăţirea sistemului de colectare, transport şi neutralizare a
deşeurilor;
- amenajarea de staţii pentru recuperarea şi valorificarea sau
distrugerea acestora, reciclarea materialelor refolosibile;
- întreţinerea zonelor verzi, a parcurilor, grădinilor publice, a
terenurilor de sport, locurilor de agrement, de joacă pentru copii,
dezvoltarea bazelor de odihnă şi agrement din jurul localităţilor,
iluminatul public, precum şi a altor lucrări să contribuie la buna
deservire a cetăţenilor de pe teritoriul localităţii respective.

11
(Unităţile de gospodărie comunală emit, potrivit legii, autorizaţii sau acorduri pentru
efectuarea unor servicii şi lucrări de gospodărie comunală, precum şi pentru executarea
instalaţiilor interioare de alimentare cu apă, energie termică şi canalizare, stabilesc
condiţiile de folosire a terenurilor sub care se află sau care sunt învecinate cu
construcţiile sau instalaţiile de alimentare cu apă, energie termică şi canalizare sau
interzic deţinătorilor acestor terenuri efectuarea oricăror lucrări sau depozitarea de
materiale care ar putea stânjeni buna funcţionare a acestor construcţii sau instalaţii
etc.)
• dacă prin modul de exercitare a atribuţiilor ce le revin, unităţile de gospodărie
comunală produc vreo pagubă, cel prejudiciat are dreptul la despăgubiri;
• persoanele fizice sau juridice sunt obligate să permită folosirea temporară, în
condiţiile stabilite de lege, a terenurilor pe care le deţin, în scopul efectuării
lucrărilor de întreţinere sau reparare a construcţiilor şi instalaţiilor de alimentare
cu apă, energie termică, canalizare, salubrizare, transport şi alte lucrări de
gospodărie comunală;
• În marea lor majoritate, lucrările şi prestările de servicii de gospodărie comunală,
cu caracter permanent sau periodic, se efectuează sau se execută, după caz, pe
bază de contract încheiat între unităţile de gospodărie comunală şi beneficiari.
Contractul se încheie cu plata anticipată a unei sume, care nu poate depăţi
valoarea consumului mediu sau a serviciului pe timp de 45 zile. Suma plătită se
restituie la încetarea contractului după scăderea debitelor datorate.
• Titularii dreptului de folosinţă sau de proprietate asupra imobilelor care nu au
instalaţii de alimentare cu apă şi canalizare, dar care sunt situate în zona străzilor
dotate cu cişmele publice şi reţele de canalizare, sunt consideraţi abonaţi de drept
pentru aceste servicii şi obligaţi la plata lor.
• Articolul 53 din Legea nr. 4/1981, prevede şi o serie de activităţi de gospodărie
comunală care se realizează cu participarea cetăţenilor astfel cum sunt: lucrări de
alimentare cu apă; amenajări de noi surse de apă; întreţinerea acestora; construirea
de fântâni, puţuri, captări de izvoare, aducţiuni şi alte asemenea lucrări;
amenajarea şi regularizarea cursurilor de apă, construirea şi întreţinerea digurilor,

12
 executarea altor lucrări de apărare împotriva inundaţiilor; curăţenia străzilor;
îndepărtarea zăpezilor; îndepărtarea zăpezii; plantarea de pomi; colectarea
materialelor refolosibile etc. (art. 53 din Legea nr. 4/1981)
• O mare importanţă pentru protecţia mediului în aşezările omeneşti prezintă şi
modul de folosire, transport, manipulare şi depozitare a substanţelor radioactive
şi a acelor puternic toxice, activităţi ce nu pot fi executate decât cu asigurarea nor
condiţii speciale de prevenire a poluării mediului înconjurător, stabilite de
organele de specialitate.
• Poluarea sonoră – problemă de o deosebită actualitate. Unul din factorii
perturbanţi ai mediului care influenţeză ambianţa în care se desfăşoară activitatea
şi viaţa omului, mai ales în oraşe, este zgomotul. (factor însemnat al poluării
apărând în cea mai mare măsură ca un subprodus al activităţii umane)
Dintre parametrii sunetului cel mai important din punct de vedere al
poluării este intensitatea (determinată de cantitatea de energie transportată de
unda sonoră care străbate într-o secundă o suprafaţă unitate perpendiculară pe
direcţia de propagare a sunetului); zgomotul obişnuit al străzii din oraşele mari
este în jur de 80 decibeli.
- este interzisă producerea de zgomote peste limitele admisibile
stabilite prin normele legale;
- legea mediului înconjurător prevede că agenţii economici, persoane
fizice şi juridice, sunt obligaţi să asigure măsurile şi dotările specifice
de izolare şi protecţie fonică a surselor generatoare de zgomot şi
vibraţii şi să nu permită punerea în exploatare a celor ce depăşesc
limitele admise; (măsurile tehnice care se adresează direct sursei
generatoare de zgomot vizează reducerea lui la niveluri acceptabile
pentru organism, prin isonorizarea surselor de zgomot cu materiale
fotoabsorbante şi fonoizolante; măsurile medicale constau în
folosirea de antifoane şi aplicarea unor norme sanitare de protecţie;
împreună cu acestea măsurile de atenuare constau în utilizarea
factorilor de mediu, dintre care vegetaţia arborescentă are un rol
foarte important);

13
 REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR DE CONSTRUCŢII
ÎN AŞEZĂRILE OMENEŞTI
Activitatea de construcţie în aşezările umane este reglementată, în ţara noastră,
printr-o serie de acte normative care se referă la:
1. organizarea şi dezvoltarea pe plan naţional şi teritorial a aşezărilor umane
2. administrarea şi controlul activităţii de construcţii
3. planificarea organizării teritoriale şi a executării construcţiilor
4. activitatea de executare a lucrărilor de dezvoltare a aşezărilor omeneşti
5. protecţia monumentelor arhitectonice
6. crearea de spaţii verzi.
Toate aceste domenii de activitate legate de aşezările omeneşti interesează dreptul
mediului, prin prisma mediului artificial.
Din punct de vedere al mediului artificial, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea
executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, arată că aceste
construcţii civile, industriale, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu
respectarea prevederilor din autorizaţia de construcţie emisă de administraţia locală.
Calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii performanţelor de comportare a
acestora în exploatare şi a satisfacerii tuturor exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor,
exprimate sau implicite. Prin instruirea sistemului calităţii în construcţii se urmăreşte,
protejarea vieţii oamenilor, a societăţii, a mediului înconjurător în ansamblu.
Pentru obţinerea unor construcţii de calitate corespunzătoare sunt obligatorii
realizarea şi menţinerea, pe întreaga durată de existenţă a construcţiilor, a următoarelor
exigenţe de performanţă, esenţiale:
- rezistibilitatea şi stabilitatea la solicitări statice şi dinamice;
- siguranţa în exploatare, siguranţa la foc;
- protecţia împotriva zgomotului.
Obligaţiile de mai sus revin tuturor factorilor care concură la conceperea,
realizarea şi exploatarea construcţiilor, precum şi la postutilizarea lor. Aceştia sunt:
investitorii, cercetătorii, proiectanţii, executanţii, proprietarii, utilizatorii etc.

14
 Cu ocazia sistematizării localităţilor se ţine seama de cerinţa protejării pădurilor, a
monumentelor naturale, a florei şi faunei specifice zonei ş.a.
Buna sistematizare a oraşului înseamnă transformarea sa într-un organism viu,
cu condiţii de desfăşurare comodă a vieţii tuturor oamenilor. De aceea, sistematizarea
oraşului trebuie realizată astfel încât populaţia să nu fie expusă la noxele posibile
(aglomeraţie, zgomot, poluare atmosferică etc.), să dispună de factori naturali
indispensabili (aer, lumină, spaţii, linişte), posibilităţi de recreere şi sport. Oraşul
trebuie integrat organic în teritoriu.

DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢILOR DE PRODUCŢIE

ŞI DE PRESTĂRI DE SERVICII ÎN LOCALITĂŢI
Pentru oprirea deteriorării mediului şi conservarea resurselor, a genofondului şi
ecofondului natural, pentru realizarea reconstrucţiei ecologice a azonelor deteriorate, în
activitatea de proiectare, amplasare, execuţie şi exploatare a noilor obiective economico-
sociale în mod obligatoriu trebuie să se aibă în vedere:
 amenajarea teritoriului, cu delimitarea categoriilor de folosinţă într-un
raport care să asigure menţinerea integrităţii mediului, a cadrului
peisagistic şi a echilibrului ecologic;
 precum şi, protecţia aşezărilor umane şi a altor obiective de interes social-
uman, ecologic sau ştinţific;
 dimensionarea noilor investiţii şi activităţi în limitele capacităţii de suport
a resurselor naturale şi a mediului;
 adoptarea de tehnologii şi procese de producţie care să asigure un
randament superior de prelucrare şi valorificare a resurselor materiale şi
energetice, cu micşorarea pierderilor şi a deşeurilor poluante;
 adoptarea de soluţii pentru prelucrarea, reciclarea şi neutralizarea
deşeurilor poluante ş.a.;
Fundamentarea deciziilor de promovare a noilor investiţii trebuie să aibă la bază
studiile de impact ecologic (Ordinul 619 din 21.XI.1992 privind studiile şi analizele de
impact) care se realizează de unităţi specializate ale Ministerului Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului sau de alte unităţi de specialitate recunoscute de acesta, cu
consultarea obligatorie a agenţiilor pentru supravegherea şi protecţia mediului.

15
 Studiile de impact şi analizele de impact au ca obiect evidenţierea efectelor
negative dar şi a celor pozitive, ale exercitării unei activităţi proiectate sau existente,
asupra mediului.
Prin ,,impact asupra mediului" se înţelege orice efect direct sau indirect al unei
activităţi umane desfăşurate într-o anumită zonă, care produce o schimbare a sensului de
evoluţie a stării calităţii mediului şi a ecosistemelor, schimbare ce poate afecta sănătatea
omului, integritatea mediului (apă, aer, sol, subsol, aşezări umane, construcţii), a
patrimoniului cultural sau a condiţiilor socio-economice.
Elaborarea studiilor de impact este obligatorie pentru:
1. evaluarea corectă a consecinţelor pe termen lung şi scurt
2. şi obţinerea acordului de mediu în cazul planurilor de urbanism şi
amenajarea teritoriului,
3. pentru obiectivele de investiţii şi activităţi noi,
4. precum şi pentru proiectele de dezvoltare sau modernizare a capacităţilor
existente, susceptibile să afecteze mediul prin supraexploatarea resursei la
nivel local, regional şi global.
Evaluarea impactului se realizează, după caz, în două, etape. În prima parte, cea
a studiului preliminar de impact, se elaborează numai pentru obiective cu impact deosebit
asupra mediului şi ecosistemelor, precum şi pentru obiective situate în zone de interes
ştiinţific, turistic sau cultural ce trebuie protejate; acest studiu stabileşte consecinţele
asupra mediului care pot apare pe domeniile de activitate desfăşurate, restricţiile care se
impun încă de la începerea execuţiei lucrărilor şi condiţiile prin care se asigură protecţia
mediului.
A doua etapă cuprinde studiu de evaluare globală a impactului şi conduce la
stabilirea soluţiilor de protecţie a mediului prin evaluarea globală a implicaţiilor
potenţiale a activităţilor propuse. Pe baza acestui studiu se fundamentează deciziile şi
soluţiile în legătură cu protecţia mediului, care se stabilesc prin documentaţiile tehnico-
economice în faza ,,studiu de fezabilitate".
Studiile de evaluare globală a impactului, însoţesc documentaţiile tehnice de
promovare a investiţiilor, şi se avizează împreună cu acestea de Ministerul Apelor,

16
Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi agenţiile teritoriale de mediu, prin emiterea ,,acordului
de mediu".
Este obligatorie obţinerea acordului de mediu şi a autorizaţiei de mediu.
1. acordul de mediu reprezintă reglementarea tehnico-juridică ce se emite în prima
fază de proiectare a obiectivelor de investiţii potrivit prevederilor legale privind
protecţia factorilor de mediu şi se solicită obligatoriu pentru fiecare obiectiv de
investiţie în parte.
Acordul de mediu se solicită de proiectantul general al ansamblului investiţiei, pe
baza unei documentaţii tehnice, elaborată unitar, pentru toţi factorii de mediu şi cu
respectarea normativului de conţinut aprobat.
Acordul de mediu constituie un act de regelementare care se emite numai pentru
promovarea şi aprobarea investiţiei. Funcţionarea obiectivului în cauză este posibilă
numai în condiţiile respectării stricte a prevederilor legale privind protecţia factorilor de
mediu şi în condiţiile eliberării autorizaţiei de mediu, de către organul competent.
2. autorizaţia de mediu este obligatorie şi se emite pentru toate activităţile şi
obiectivele expres prevăzute în Ordinul Ministerului Mediului nr. 437/1991,
precum şi pentru alte activităţi ce vor apare în viitor, de către agenţiile de
supraveghere şi protecţie a mediului judeţene şi a Municipiului Bucureşti.
Autorizaţia de mediu este actul legal, tehnico-juridic care reglementează din punct
de vedere al protecţiei mediului, funcţionarea tuturor obiectivelor şi desfăşurarea tuturor
activităţilor. Autorizaţia de mediu îşi pierde valabilitatea în următoarele situaţii: - la
modificarea, suspendarea sau retragerea actelor de reglementare care au stat la baza
emiterii ei; - la modificarea condiţiilor de funcţionare a obiectivului sau de desfăşurare a
activităţii, neanunţată în prealabil, organului de protecţie a mediului şi constatată de
organul de control delegat de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului sau
agenţia de supraveghere cu protecţia mediului.
Competenţa autorităţilor de mediu în ceea ce priveşte eliberarea, revizuirea sau
retragerea acordurilor de către autoritatea pentru mediu emitentă, se stabileşte de
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului.
Sănătatea şi viaţa oamenilor, precum şi calitatea mediului înconjurător pot fi
afectate nu numai prin noxele datorate diferitelor activităţi industriale, ci şi prin

17
calitatea produselor şi serviciilor ce li se oferă. (Hotărârea Guvernului nr. 545 din 2
august 1991, în scopul protejării consumatorilor şi a utilizatorilor, prevede că
producătorii, comercianţii, importatorii şi prestatorii de servicii sunt obligaţi: să
oprească livrările, respectiv să retragă de pe piaţă sau de la beneficiar produsele la care
s-a constatat ulterior comercializării, existenţa unor defecte, care pot afecta viaţa sau
sănătatea oamenilor şi animalelor ori calitatea mediului înconjurător; să livreze produse
numai însoţite de ,,Declaraţia de conformitate", prin care producătorul confirmă că
produsul îndeplineşte nivelul calitativ garantat; în cazul mărfurilor de import,
confirmarea certificării din ţările de origine ale produselor şi serviciilor şi a conţinutului
etichetelor se face prin grija importatorilor.)
La vânzarea produselor comercianţii au obligaţia să informeze pe cumpărători
asupra termenelor de garanţie, a celor de valabilitate sau a duratei de utilizare, precum şi
asupra principalelor caracteristici calitative ale acestora, efectuând şi eventualele probe
de funcţionare necesare. (art. 14 din Hotărârea nr. 545/1991).
Oficiul de Stat pentru Calitate din cadrul Comisiei Naţionale pentru Standarde,
Metrologie şi Calitate asigură prin specialiştii săi, anume desemnaţi, supravegherea
calităţii produselor şi serviciilor în scopul prevenirii afectării sănătăţii sau vieţii
oamenilor, animalelor ori calităţii mediului înconjurător, prin efectuarea de controale sau
inspecţii periodice şi inopinate în locurile unde se produc, se comercializează, se
încearcă, se conservă, se ambalează, se transportă, se depozitează, se instalează şi se
utilizează produsele sau se prestează serviciile.
Producătorii, importatorii, comercianţii ca şi prestatorii de servicii răspund
pentru orice deficienţă privind calitatea produselor sau serviciilor, apărute din vina lor,
în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate a acestora, dacă afectează viaţa,
sănătatea oamenilor, a animalelor ori calitatea mediului înconjurător.
Organele de supraveghere a calităţii produselor şi serviciilor colaborează cu
asociaţiile pentru protecţia consumatorilor, în scopul prevenirii şi depistării cazurilor de
fraudă sau falsificare a calităţii produselor şi serviciilor, aducând la cunoştinţă
consumatorilor abaterile constatate prin mijloacele mass-media.
În activitatea pe care o desfăşoară, ele sunt sprijinite de organele Ministerului de
Interne şi de Garda Financiară.

18
 CURS – DREPTUL MEDIULUI – 9.XII.2009
PARTEA A III-A
PCT. 8
UTILIZAREA ENERGIEI NUCLEARE.
POLUAREA ŞI PROTECŢIA RADIOACTIVĂ.
CONDIŢIILE DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII NUCLEARE ÎN ŢARA NOASTRĂ.

Spre deosebire de alte nocivităţi, pericolul radioactivităţii mediului a fost practic

necunoscut până la explozia primei bombe atomice în Japonia, în anul 1945. Până atunci,
singurele accidente înregistrate se produceau în uzinele ce foloseau materiale radioactive
şi în laboratoarele institutelor de fizică atomică.
Poluarea radioactivă dezlănţuită apare însă mai înfricoşătoare decât explozia
nucleară, cu toată forţa ei distructivă. Ea este o contaminare artificială a mediului ambiant
peste valorile fondului natural, produsă de om în zilele noastre, începând cu descoperirea
radioactivităţii artificiale, cu crearea industriei materialelor nucleare, în special a
uraniului, a reactorilor nucleari care produc materiale radioactive, a centralelor
atomoelectrice etc.
Rezultă că utilizarea paşnică a energiei nucleare nu exclude nici ea de la sine
poluarea. Industria extractivă a elementelor radioactive, instalaţiile de îmbogăţire a
uraniului, reactorii în care se fabrică radioizotropi şi cei din uzinele nuclear-electrice,
constituie surse potenţiale de poluare. Poluări difuze apar şi ca urmare a utilizării
radioizotropilor în laboratoare, în practica industrială şi agricolă, în medicină, geologie şi
foraje etc.
Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător.
• Astfel, în ceea ce priveşte poluarea radioactivă a atmosferei, una din
surse o constituie exploziile nucleare experimentale.
Exploziile şi temperatura considerabilă pe care o degajă, transformă substanţele
radioactive în stare gazoasă sub formă de particole care sunt proiectate în atmosferă
constituind poluarea atmosferică primară, produsă imediat în locul exploziei.
Distribuţia produşilor de fisiune rezultaţi din aceste explozii în atmosferă, are loc
conform unor fenomene de natură meteorologică, în funcţie de altitudinea la care a avut
loc explozia nucleară. Aceştia ajung în sol sau în apa oceanelor, fiind vehiculaţi de

19
anumiţi factori meteorologici, sub formă de precipitaţii. Depunerile radioactive constituie
constituie poluarea nucleară.
Fiecare dintre produşii radioactivi urmează un anumit intinerar biologic, în funcţie
de proprietăţile lui chimice şi biologice. Astfel, unii se fixează în sol, de unde sunt
vehiculaţi de ape în plante, ajungând apoi în organismul uman şi animal.
Evoluţia riscului pe care poluarea radioactivă a atmosferei îl reprezintă pentru om
este deosebit de complexă, trebuind să se aibă în vedere o serie de criterii legate de
modalităţile de poluare şi de evoluţia contaminării.
• Poluarea radioactivă a apei se datorează în mare măsură deşeurile
industriei nucleare.
O altă sursă de poluare a apelor constă în depunerile produşilor radioactivi,
rezultaţi în urma exploziilor nucleare experimentale. Ambele surse se adaugă
radioactivităţii naturale a apelor. În fine, o sursă de poluare ceva mai redusă, o constituie
şi depunerile radioactive care se produc prin ploi.
• Un caracter mai limitat decât poluarea radioactivă a aerului şi a apei are,
poluarea radioactivă a solului.
În mod permanent aceasta se constată în vecinătatea imediată a unităţilor miniere
şi în locurile de depozitare a minierului radioactiv. (În legătură cu poluarea radioactivă
a solului o problemă majoră, actuală şi de perspectivă, o constituie găsirea celei mai
bune soluţii pentru depozitarea deşeurilor radioactive, cu un risc de contaminare cât mai
mic sau total evitat. Se ştie, că deşeurile radioactive solide emit radiaţii pe timp
îndelungat, iar depozitarea lor în sol, scoate din circuit terenuri utile, fără a se realiza
însă o securitate certă.=>se consideră opţiunea este o variantă neeconomică, că ea
trebuie să fie schimbată cu energia solară, geotermică, maritimă etc.)*bibliografie – N.
Constantinescu, Economia protecţiei mediului natural, Ed. Politică, Bucureşti, 1976

 CONTROLUL ACTIVITĂŢII ÎN DOMENIUL NUCLEAR

 SUPRAVEGHEREA STĂRII DE SĂNĂTATE A PERSONALULUI EXPUS
PROFESIONAL, A POPULAŢIEI ŞI A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

20
  CADRUL LEGAL AL FOLOSIRII ENERGIEI NUCLEARE PE PLAN
INTERNAŢIONAL: Protecţia radioactivă în contextul problematicii
mediului înconjurător
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Condiţiile şi formele răspunderii juridice

Noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancţiune sau reparaţie.
*Ea dă expresie unui raport social sancţionat din punct de vedere juridic, în baza
căruia o persoană se află într-o relaţie de obligaţie faţă de o altă persoană căreia îi
datorează satisfacţie sau repararea unui prejudiciu ce i l-a cauzat.
În dreptul mediului înconjurător, răspunderea juridică a devenit azi, sub impactul
revoluţiei tehnico-ştiinţifice o ,,zonă fierbinte" datorită situaţiei ecologice mondiale
afectată grav de consecinţele industrializării şi automatizării, a aplicării tehnologiilor de
vârf (spaţiale sau nucleare), a exploatării neraţionale a resurselor naturale, a urbanizării
excesive, precum şi a altor factori dependenţi de politica dusă în acest domeniu de fiecare
ţară. Angajarea unor astfel de activităţi atât de către stat cât şi de către persoane private
duce la producerea de pagube ecologice intenţionate sau accidentale cu un grad ridicat de
periculozitate faţă de mediul natural. În dreptul internaţional aceasta a dus la apariţia unor
tehnici noi de reparaţii, pe lângă recurgerea la regulile de conflict unificate, a victimilor
poluării, la stabilirea unor regimuri speciale în dreptul internaţional public şi la
armonizarea sistemului de răspundere în dreptul intern.
Răspunderea juridică pentru încălcarea cerinţelor protecţiei mediului înconjurător şi
folosirii resurselor naturale, constituie în sistemul ocrotirii mediului şi folosirii raţionale a resurselor,
numai unul dintre aspectele acestui ansamblu de raporturi şi nu unul dintre cele mai eficiente, având
în vedere, în primul rând, rolul măsurilor cu caracter economico-organizatoric şi educativ menite să
asigure eficienţa activităţii în acest domeniu.
În ţara noastră, reglementarea răspunderii juridice = în Legea nr. 9/1973 (cap.
V), completată cu reglementările de ramură care determină acţiunile (inacţiunile) prin a
căror săvârşire se contravine cerinţelor ecologice, atrăgând una sau mai multe dintre
formele răspunderii juridice. Potrivit art. 73 din Legea nr. 9/1973, categoriile de
răspundere care sunt aplicabile pentru încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la
protecţia mediului înconjurător sunt: răspunderea disciplinară, materială, civilă,
contravenţională şi penală. (răspunderea disciplinară şi cea materială sunt guvernate de

21
legislaţia muncii, având la bază culpa salariatului care a săvârşit o abatere de la
regulile instituite în domeniul protecţiei mediului înconjurător şi în legătură cu
atribuţiile de serviciu ce-i revin.)
RĂSPUNDEREA CIVILĂ. În cadrul răspunderii civile se sancţionează, în general, o
conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice, care prin faptele
lor ilicite (comisive sau omisive) produc pagube factorilor de mediu sau mediului în ansamblul său.
În conformitate cu art. 134 alin. 2, lit. e din Constituţie, care prevede că
,,refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic
trebuie asigurate de către stat", s-a creat cadrul juridic general pentru ocrotirea şi prin
mijloace de drept civil a victimelor acţiunilor prin care se aduc prejudicii ecologice.
Termenul de ,,refacere a mediului înconjurător" utilizat în textul constituţional se poate interpreta
nu numai din punct de vedere al contribuţiei statului la reechilibrarea ecologică a sectoarelor degradate
ecologic, ci şi în sensul intervenţiei instituţiilor civile în soluţionarea delictelor civile prin care s-au cauzat
prejudicii mediului înconjurător.
Un text constituţional care se referă nemijlocit la protecţia mediului este art. 41
alin. 6 – în care se consacră obligaţia specifică pentru protecţia mediului înconjurător
prevăzându-se că ,,dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la reglementarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii, sau obiceiului revin proprietarului". De asemenea, în alineatul 4 al aceluiaşi
articol se menţionează că ,,Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate
folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul
pentru daune aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru daune
imputabile autorităţii". (Orice autoritate publică va putea fi acţionată în justiţie pentru daune aduse
mediului - sau componentelor acestuia, în situaţiile expres specificate de text, adică prin ,,folosirea
subsolului oricărei proprietăţi imobiliare" pentru lucrări cu interes general.)
Răspunderea civilă pentru protecţia factorilor de mediu nu este reglementată în mod special,
ci este numai enunţată în cadrul art. 73 din Legea nr. 9/1973 pentru celelalte forme de răspundere.
Până în prezent, în domeniul protecţiei mediului înconjurător s-a apelat mai mult
la două instituţii clasice de drept civil şi anume: a). la normele referitoare la raporturile de
vecinătate, a căror esenţă priveşte concilierea intereselor agentului poluant cu cele ale
victimei poluării, stabilindu-se atât limitele admisibile ale poluării, cât şi obligaţia
corelativă ca daunele să fie suportate de cel ce poluează; b). norme care reglementează
răspunderea civilă reparatorie.

22
 Aplicarea normelor dreptului civil în materia răspunderii pentru prejudicii aduse mediului
se face, prin adaptarea lor la particularităţile raporturilor juridice de drept al mediului înconjurător.

a) SUBIECTELE RĂSPUNDERII
Prin definiţie, mediul natural nu este subiectul victimă care să reclame
reparaţiunea, ci o valoare fundamentală care este ocrotită pe plan intern şi internaţional,
prin lege. În cadrul dreptului intern acest subiect poate fi statul, o unitate administrativ-
teritorială, persoana fizică sau juridică publică sau privată căruia i s-a produs un
prejudiciu printr-o faptă ilicită, ca urmare a nerespectării normelor de protecţie a
factorilor de mediu.
Pe plan internaţional subiectul îndreptăţit la reparaţiune este, în principiu,
,,titularul" mediului, adică statul – în cazul în care mediul afectat se află sub jurisdicţie
naţională sau comunitatea internaţională, în cazul în care mediul afectat are statutul
,,patrimoniu comun". Titularul nu apare numai ca subiect de drept asupra unui
,,patrimoniu", în cadrul limitelor jurisdicţiei sale, ci şi ca subiect având misiunea
protecţiei mediului şi a conservării resurselor acestuia, chiar dincolo de aceste limite.
Stabilirea naturii şi întinderii reparaţiei se face cu respectarea sarcinii îndemnitare
pe seama unui subiect, cel grevat cu sarcina îndemnitară poate fi însuşi autorul faptei
prejudiciabile sau un alt subiect în numele său, pe contul căruia acesta a acţionat.
b) ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie să fie întrunite următoarele elemente:
• să se fi săvărşit o faptă cu caracter ilicit;
• să existe un prejudiciu;
• între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate;
• culpa autorului faptei ilicite;
• în momentul săvârşirii faptei, autorul să fi avut capacitate delictuală;
Aceste elemente se cer a fi întrunite nu numai când răspunderea este pentru fapta
proprie, ci şi atunci când se răspunde pentru fapta altuia sau pentru prejudiciile cauzate de
lucruri şi animale.
În ceea ce priveşte elementele constitutive clasice ale oricărei situaţii de
răspundere, menţionate mai sus, în domeniul protecţiei mediului natural, instituţia
răspunderii prezintă unele particularităţi.

23
 (Pentru a le înţelege mai bine, trebuie să ţinem cont de configuraţia lor în dreptul
comun.
Fapta are un caracter ilicit atunci când contravine normelor dreptului obiectiv şi
în acelaşi timp încalcă şi dreptul subiectiv al persoanei prejudiciate. În dreptul civil,
răspunderea delictuală este numai pentru fapte ilicite. Noţiunea de faptă din art. 998
Cod Civil este înţeleasă în sensul de activitate materială, adică de fapte comisive sau
omisive săvârşite însă cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu. Cu privire la
caracterul ilicit, Codul Civil în art. 998 se referă la ,,orice faptă a omului".)
În dreptul mediului înconjurător faptele generatoare de răspundere includ conduite ilicite
prin care se produc pagube mediului natural şi reprobabile prin ilicitarea lor, fie o seamă de
activităţi curente, normale, licite permise, dar care pot constitui uneori cauze ale vătămărilor
produse mediului.
Dacă prima categorie de fapte atrage răspunderea pe temeiul culpei (răspunderea
subiectivă), cea de-a doua, în afara oricărei culpe, angajează răspunderea pe temeiul riscului
(răspunderea obiectivă). În ceea ce priveşte cauzele care duc la înlăturarea caracterului ilicit al
faptei din dreptul civil si anume: starea de legitimă apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei
îndatoriri de serviciu, consimţământul victimei, şi într-o oarecare măsură exercitarea unui drept,
atunci când fapta este în legătură sau are drept consecinţă prejudicierea unor factori de mediu sau a
mediului înconjurător în ansamblul său se crede că în principiu, numai starea de necesitate poate fi
uneori luată în consideraţie.
Astfel, potrivit Codului penal art. 45 alin. 1 şi 2, o faptă este considerată săvârşită
în stare de necesitate dacă se comite în scopul de a salva de la un pericol iminent şi care
nu ar putea fi altfel înlăturat, persoana făptuitorului sau a altuia sau un bun al său ori al
altuia, sau un interes obştesc (public).
Pentru a exista stare de necesitate se cer întrunite cumulativ, următoarele condiţii:
1. să fie vorba de un pericol iminent; 2. pericolul să nu poată fi înlăturat prin alte
mijloace; 3. pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală ori sănătatea unei persoane
sau un bun important al unei persoane ori un interes obştesc.
Nu se consideră în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit
fapta şi-a dat seama că va cauza urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat. De exemplu, în caz de inundaţie, se scot produsele şi
substanţele toxice periculoase din depozitul special amenajat, ameninţat de inundaţie şi
se depun pe un teren (cultivat sau nu) creând astfel posibilitatea sustragerii sau

24
împrăştierii lor, a producerii riscului de intoxicaţii la om şi animale, precum şi poluarea
mediului înconjurător.
Sau, în cadrul aceluiaşi exemplu, cu acelaşi mijloc de transport cu care s-au
scos substanţele toxice periculoase din depozit, se transportă pentru a fi salvate
persoane, alimente, animale sau diferite materiale. Existând pericolul de contaminare,
prejudiciul este mai mare decât în cazul în care s-ar fi lăsat ca depozitul să fie inundat.
Consecinţele acţiunii de înlăturare a pericolului sunt în această situaţie mai grave decât
acelea pe care le-ar fi provocat pericolul însuşi (poluarea apei), iar persoana care şi-ar
fi putut da seama de aceste urmări, nu se poate considera în stare de necesitate.
Deci, fapta persoanei chiar dacă în multe situaţii de stare de necesitate trebuie
socotită licită, nu poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat mediului
înconjurător.
În ceea ce priveşte exercitarea unui drept – ca situaţie ce înlătură caracterul ilicit al faptei –
se consideră că este greu de stabilit, atunci când se aduce un prejudiciu mediului înconjurător, dacă
dreptul subiectiv a fost sau nu exercitat potrivit scopului său economic şi social, de vreme ce mediul a
fost prejudiciat.
Nici un drept al unei persoane nu poate fi exercitat astfel încât să aducă prejudicii mediului
înconjurător sau să pună în pericol viaţa, sănătatea oamenilor şi animalelor.
Pe de altă parte, conţinutul dreptului subiectiv este destul de general, legea neputându-l
preciza în toate amănuntele sale.
Dimpotrivă, în condiţiile creşterii continue a poluării, cerinţele protecţiei mediului
înconjurător, presupun ca diligenţa rezonabilă (suficientă şi necesară) în exercitarea
dreptului privind mediul, să fie intensă şi să dobândească valenţe noi. În realizarea
oricărui drept subiectiv trebuie să se pornească de la anticiparea consecinţelor posibile
asupra stării naturale a mediului înconjurător, ale fiecărei acţiuni, de la substituirea
limitelor nesigure ale dreptului de a acţiona numai conform propriilor interese, cu limite
sigure le normelor de folosire ale factorilor de mediu, pentru asigurarea imperativului
existenţei unui mediu curat.
Din acest punct de vedere, abuzul se poate manifesta prin actele realizate în
exercitarea atributelor drepturilor subiective asupra mediului înconjurător, ce depăşesc
prin consecinţele lor, scopurile social-economice ce au stat la baza recunoaşterii acestora,

25
aducând prejudicii mediului, nerespectând prevederile actelor normative în vigoare şi
standardele tehnice privind folosirea raţională a factorilor naturali.
În majoritatea cazurilor fapta nu este săvârşită cu intenţia de a aduce prejudicii
calităţii factorilor de mediu, dar constituind o exercitare a drepturilor subiective în
condiţii necorespunzătoare de diligenţă şi prudenţă, determină efecte negative asupra
stării naturale a mediului, reprezentând o abatere de la cerinţele social-economice de
ocrotire a acestuia, abatere ce atrage răspunderea persoanei vinovate.
Abuzul de drept (aşa cum este arătat în literatura juridică), se poate ivi în situaţii
cum sunt: a. comiterea de către deţinătorii de terenuri, în exercitarea dreptului lor, a unor
acte de folosinţă intensivă care depăşesc posibilitatea naturală şi potenţială a solului,
conducând la degradarea calităţii lui şi la diminuarea potenţialului său productiv; b.
realizarea unor tratamente îndelungate cu pesticide şi alte substanţe chimice; c. aplicarea
neraţională, în exercitarea dreptului de proprietate sau de folosinţă, a irigaţiilor etc.
Având în vedere importanţa deosebită pe care o are conservarea, dezvoltarea şi
protecţia factorilor de mediu – naturali şi atropici – mai ales, în condiţiile în care azi se
constată şi în ţara noastră o gravă deteriorare a lor, pe de o parte, că sursele de poluare
sunt extrem de diferite şi că fiecare factor de mediu protejat are regimul său juridic
propriu, pe de altă parte, în funcţie de specificul acestei protecţii şi de finalitatea generală
a normelor din acest domeniu, ar trebui să se prevadă într-o viitoare legislaţie regula
conform căreia, cel ce poluează trebuie să repare paguba rezultată pentru mediu din
activitatea sa şi numai în mod excepţional, să fie exonerat de răspundere, în cazul în care
prejudiciul produs este consecinţa exclusivă a unor fenomene naturale deosebite sau a
unor situaţii social-politice deosebite (de exemplu: exploatantul nu răspunde pentru
pagubele nucleare cauzate printr-un accident nuclear care provine din acte de conflict
armat, de ostilitate, de război civil sau insurecţie, precum şi cele care rezultă dintr-un
cataclism natural cu caracter excepţional).
Contând în orice atingere adusă factorilor de mediu sau componentelor unor sisteme
ecologice, prejudiciul urmează să fie evaluat pecuniar, respectiv să fie estimate cheltuielile necesare
pentru restabilirea (refacerea) echilibrului natural lezat.
În acest domeniu, reparaţia în natură nu este, în principiu posibilă. În fapt, nu urmează a se
restabili o situaţie anterioară (restitutio în statumque ante), printr-o deplasare de elemente materiale
(de la autorul responsabil la victima care încearcă prejudiciul), ci se stabileşte obligaţia cu privire la

26
plata unor sume de bani, ce acoperă doar uneori integritatea cheltuielilor ce trebuie făcute pentru
refacerea echilibrului ecologic sau a factorilor de mediu lezaţi.
Şi în domeniul dreptului mediului înconjurător, prejudiciul trebuie să fie cert.
În dreptul mediului înconjurător, pentru prejudiciu se foloseşte şi termenul de
,,daună ecologică", care include atât pagubele suferite prin poluare de mediul natural, cât
şi pe cele suportate de om sau de bunuri. Aceasta pentru că, aşa cum prevede Legea nr.
9/1973, mediul este format din totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi
umane, iar reglementarea răspunderii civile pentru încălcarea prevederilor legale privind
protecţia şi conservarea mediului din art. 73 din lege, nu face nici o distincţie între
diferitele componente ale mediului.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, dauna ecologică = este acea vătămare
care atuce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care, datorită caracterului
său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept de reparaţie.
În elucidarea problemei dacă victima unei asemenea daune este omul sau mediul său, unii
autori consideră că dauna ecologică este cea cauzată persoanelor şi bunurilor de către mediul în care
acestea trăiesc, mediul fiind deci considerat cauza şi nu victima daunelor.
Alţi autori consideră dauna ecologică drept vătămare adusă de către om mediului.
În esenţă dauna ecologică este asimilată daunei produse prin poluare, vizând toate
domeniile care contribuie la degradarea factorilor naturali. F. Caballero consideră ,,daună
ecologică orice pagubă cauzată direct mediului, considerată ca independentă de
repercursiunile sale asupra persoanelor şi bunurilor". Sunt, de asemenea, autori care
disting între daunele prin poluare care sunt suportate de patrimonii identificabile şi
particulari şi daune ecologice propriu-zise suportate de mediul natural în elementele sale
neapropiate şi afectând echilibrul ecologic în calitate de patrimoniu colectiv.
Pornind de la caracteristicile naturale ale mediului daunele ecologice sunt ireversibile, sunt
prejudicii difuzate în manifestarea lor şi în stabilirea legăturii de cauzalitate.
În ceea ce priveşte stabilirea întinderii prejudiciului cauzat acesta este greu de făcut existând
un număr însemnat de necunoscute, deoarece multora din elementele componente ale mediului nu li
se poate atribui o valoare economică.
În legislaţiile naţionale, pentru recuperarea prejudiciilor cauzate mediului înconjurător se
recurge în mod constant la ,,responsabilitatea civilă, ca bază instituţională a unei acţiuni spontane a
mediului înconjurător".
În legislaţia română, cadrul juridic general este dat de art. 41 alin. 6 din Constituţie. Per a
contrario, nerespectarea sarcinilor de protecţie a mediului înconjurător şi nerespectarea bunei

27
vecinătăţi, îl obligă pe proprietar sau pe cel ce a acţionat în numele proprietarului, la despăgubiri
pentru prejudiciile cauzate mediului înconjurător.
6.01.2010
Curs / DREPTUL MEDIULUI
Sistemul naţional de supraveghere a factorilor de mediu
Organizarea Sistemului de monitoring naţional integrat
Sistemul de monitoring integrat reprezintă un sistem complex de achiziţie a datelor privind
calitatea mediului, obţinute pe baza unor măsurători sistematice, de lungă durată, la un ansamblu de
parametri şi indicatori, menit să asigure posibilitatea controlului poluării. Monitoringul integrat al
mediului corespunde unei cerinţe obiective de obţinere a unei imagini, pertinente, de ansamblu asupra
stadiului la un moment dat şi al tendinţei de evoluţie a calităţii mediului, la care, cele două componente de
bază, mediul biotic şi cel abiotic, trebuie investigate în directă corelaţie cu interdependenţele şi
condiţionările reciproce. Sistemul de monitoring integrat are la bază sistemul naţional de supraveghere a
calităţii apelor cu cele cinci subsisteme (ape de suprafaţă, curgătoare, lacuri, ape maritime, ape subterane,
ape uzate), reţeaua de fond şi cea de imisie pentru supravegherea calităţii aerului, reţeaua de ploi acide,
reţeaua de radioactivitate din subordinea directă a Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, cât
şi o serie de alte informaţii periodice privind calitatea solului, a vegetaţiei, a faunei, a sănătăţii umane
primite de la alte ministere şi unităţi de profil. Prin sistemul de monitoring integrat se obţine un sistem
adecvat de supraveghere a calităţii mediului în România, pentru controlul influenţelor fi antropice, al
redresării ecologice a zonelor puternic afectate de poluare, a dezvoltării social-economice şi stabilirea
măsurilor pentru prevenirea şi evitarea tendinţelor şi urmărilor negative.
Principalele rezultate prevăzute obţinute prin Sistemul de monitoring integrat, în ţara noastră, sunt:

 Interfaţarea actualelor reţele şi subsisteme de supraveghere a calităţii apelor, aerului, precipitaţiilor

şi solului, într-o primă etapă, într-un sistem integrat de monitoring a parametrilor fizico-chimici,
biologici, bacteriologici şi radiochimici;

 Restructurarea actualei ierarhizări a secţiunilor de control a mediului din punct de vedere al

zonelor de fond şi impact, ţinându-se seama de legislaţia de mediu şi de problemele specifice
mişcării transfrontiere a poluării;

 Implementarea informaţiilor specifice supravegherii pe termen lung a modificării ecosistemelor

terestre acvatice în activitatea de monitoring integrat;
 Fundamentarea unor indicatori şi parametrii sintetici, reprezentării monitoringului integrat al
factorilor de mediu pentru experimentarea interdependenţelor dintre modificarea calităţii aerului şi
a apei, ca principali vectori de propagare a poluării;
 Asigurarea condiţiilor de interconectare a Sistemului de monitoring integrat român la Sistemul
Global de Monitoring, cât şi la alte sisteme zonale şi internaţionale de supraveghere.
Sistemul de monitoring integrat român cuprinde: 1. activitatea operativă de culegere a datelor, avertizarea
unor poluări accidentale şi luarea unor măsuri de protecţie a folosinţelor; 2. activitatea de caracterizare a

28
calităţii mediului, pe termen lung, de evaluare a tendinţelor de evoluţie şi a măsurilor de protecţie
adecvate.
Pornind de la structura unor sisteme similare organizate pe plan mondial şi de la conţinutul
informaţiilor furnizate de acestea, se distind trei categorii de componente ale mediului, care se
diferenţiază după modul lor de încadrare în programarea, transformarea şi/sau acumularea unor
poluanţi:
1. vectori de propagarea poluării, care includ apele şi aerul la care propagarea poluării se efectuează
diferenţiat, principalii parametri de caracterizare fiind: concentraţiile specifice, debitele masice asociate
asociate şi vitezele lor de dispersie;
2. interfeţe de contact, în care se includ solul, ponderea principală revenind fenomenelor fizico-
chimice, cu parametri de caracterizare: timpul de retenţie şi indicii de retenţie;
3. medii de bioacumulare şi biotransformare. Spre deosebire de primele două (componentele
vectorilor de propagare a poluării şi interferenţele de contact), acestea se referă în esenţă, la ecologia
acvatică şi cea terestră, cu parametrii specifici: diversitate, cantitate, vârstă, rate de bioacumulare şi
biotransformare.

CIRCULAŢIA ŞI PRELUCRAREA DATELOR

Având în vedere faptul că la un sistem de monitoring integrat participă mai multe reţele şi
subsisteme, se disting două circuite a datelor: 1. circulaţia pe plan orizontal, între sisteme de monitoring
(vectori de propagare a poluării, interferenţe de contact), medii de bioacumulare şi biotransformare; 2.
circulaţia pe plan vertical de la punctele de supraveghere la agenţiile de supraveghere şi protecţie a
mediului şi respectiv, la centrul de prelucrare şi interpretare a datelor.
Pe plan organizatoric, în cadrul Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului este
organizat Dispeceratul Sistemului de monitoring integrat care organizează şi perfecţionează periodic
activitatea Sistemului de monitoring integrat la nivelul întregii tări. Prin conducerea Ministerului Apelor,
Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Dispeceratul încheie protocoale şi convenţii de colaborare cu alte
ministere şi unităţi specializate în furnizarea de către acestea a unor informaţii legate de calitatea unor
factori de mediu; asigură legătura şi informarea la nivel naţional a problemelor privind calitatea mediului;
elaborează periodic rapoartele de mediu şi stategiile de dezvoltare pentru protecţia mediului şi altele.

SUPRAVEGHEREA FACTORILOR DE MEDIU

Cuprinde: – supravegherea calităţii apelor, - măsuri de protecţie a calităţii apelor.
Supravegherea calităţii apelor implică parcurgerea a două etape principale: cunoaşterea calităţii
apelor; măsuri de protecţie a calităţii apelor.
Cunoaşterea calităţii apelor începe cu faza de recoltare şi analiză a probelor de apă în
conformitate cu structura sistemului de supraveghere a calităţii, continuă cu prelucrarea datelor obţinute şi
se încheie cu sinteza pentru caracterizarea globală a calităţii apelor.

29
 STRUCTURI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE
SPECIALIZATE SAU CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL
PROTECŢIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

1. Atribuţii ale organismelor naţionale în domeniul protecţiei mediului

1.1. Consideraţii generale

1.2. Sistemul de competenţele instituţiilor centrale ale puterii şi administraţiei în
domeniul protecţiei mediului înconjurător
a). Competenţa Parlamentului
b). Competenţele Guvernului în domeniul protecţiei mediului
c). Ministere şi alte organe centrale ale administraţiei publice de specialitate
1.3. Sistemul şi competenţele organelor locale ale administraţiei pentru protecţia
mediului înconjurător

2. Organizaţii mondiale, regionale şi subregionale

2.1. Consideraţii generale

2.2. Organizaţii ale Naţiunilor Unite cu atribuţii în domeniul mediului înconjurător
 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(U.N.E.S.C.O.)‚ fondată la 16 februarie 1945 * îşi începe activitatea la 4
februarie 1946 având ca scop general, favorizarea schimburilor culturale
internaţionale, stimularea educaţiei, sprijinirea progresului şi răspândirea
ştiinţei.
 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) * a fost înfiinţată de Conferinţa
de la New Zork, din anul 1946. Constituţia ei, deşi semnată la 22 iulie 1946,
a intrat în vigoare în anul 1948.
 Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) * a fost înfiinţată în
anul 1945, cu sediul la Roma. Are ca scop, ridicarea condiţiilor de trai ale
popoarelor şi statelor membre, îmbunătăţirea randamentului producţiei şi
reparaţiei tuturor produselor agricole şi alimentare, îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă a populaţiei rurale.

30
  Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.) * a fost creatăla
29 iunie 1957, la Viena, având 113 state membre.
 Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.) * a fost fondată la 11
octombrie 1947 şi a început să funcţioneze ca organizaţie specializată
O.N.U. din 20 decembrie 1951, având sediul la Geneva. Fac parte din
această organizatie 149 state, O.M.M. are ca scop: stabilirea unei colaborări
la nivel mondial în domeniul operaţiilor şi serviciilor meteorologice,
stimularea cercetării ştiinţifice, favorizarea aplicării meteorologiei în
navigaţie, agricultură şi alte activităţi umane.
 Organizaţia Maritimă Internaţională.
2.3. Organisme specializate în domeniul protecţiei mediului înconjurător
 Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.) * a fost
creat în decembrie 1972, cu sediul la Nayrobi (Kenya), având ca scop
general, coordonarea şi încurajarea aplicării măsurilor privind protecţia
factorilor de mediu.
 Uniunea Internaţională pentru conservarea naturii (U.I.C.N.), înfiinţată în
anul 1948, cu sediul la Merges (Elveţia), reuneşte 29 de naţiuni şi un mare
număr de organizaţii nepolitice din aproape 80 de ţări. Are particularitatea
de a fi oficial, o organizaţie non-guvernamentală.
Obiectivele acestei organizaţii sunt: evaluarea stării resurselor naturale ce
pot fi reînoite; încurajarea şi pregătirea de măsuri de conservare,
propagarea pentru a se lua la cunoştinţă de problemele conservării şi
informarea membrilor săi şi a diferitelor reţele cu care colaborează.
2.4. Organizaţii regionale
 Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (C.E.E.) este un
organism de vocaţie generală în domeniul dezvoltării economice şi sociale şi,
în acelaşi timp, unul din pionierii cercetării modalităţilor de combatere a
poluării pe plan regional. * Comisia a fost creată în anul 1947, pentru a
contribui la refacerea resurselor Europei, la promovarea şi dezvoltarea
cooperării regionale, inclusiv în probleme ale mediului înconjurător.
 Consiliul Europei * prima instituţie de cooperare în Europa, creată printr-o
convenţie semnată la Londra la 5 mai 1949, Consiliul Europei reuneşte
astăzi 32 de state. Interesul deosebit pentru rezolvarea unor probleme ale

31
 mediului înconjurător se reflectă în multitudinea documentelor elaborate,
precum şi în importanţa lor fundamentală.

Dintre acestea, cu titlu de exemplu: - Carta apei (1968); Declaraţia de principii

asupra luptei contra poluării aerului (1968); Convenţia europeană asupra protecţiei
animalelor în transportul internaţional (Paris, 1968); Declaraţia europeană în materie de
conservare a naturii (1970); Convenţia relativă la conservarea vieţii sălbatice şi a mediului
natural al Europei (Berna, 1979) ş.a.
Practic, putem spune că pe ordinea de zi a fiecărei sesiuni a Adunării parlamentare
figurează probleme privind protecţia şi conservarea mediului înconjurător.
 Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) * fondată în
anul 1948 pentru administrarea planului Marshall în vederea reconstrucţiei
în Europa, datează în existenţa sa din anul 1960.
Cu tot caracterul său esenţial economic, O.D.C.E. este unul din pionierii regulilor
fundamentale ce au dus la dezvoltarea dreptului internaţional al mediului înconjurător.
O.D.C.E. a pregătit studii aprofundate asupra unui mare număr de probleme privind
mediul înconjurător, ca şi în ceea ce priveşte aspectele juridice ale poluării atmosferice
transfrontiere, gestionarea substanţelor chimice şi a deşeurilor toxice periculoase,
conţinutul obligaţiei de a informa şi consulta etc.
2.5. Organizaţii subregionale
 Comisia Dunării pentru navigaţie * înfiinţată în conformitate cu art. 5 al
Convenţiei de la Belgrad din anul 1948 şi alcătuită din reprezentanţii
statelor riverane.
 Comisia Rhinului (*Rhinul este cea mai importantă sursă de apă potabilă din
Europa de vest şi cel mai poluat fluviu din regiune) privind navigaţia şi
poluarea apelor interioare. Este vorba de două organisme internaţionale
distincte a căror competenţă se completează în domeniul combaterii poluării
apelor şi anume:
1. Comisia Centrală pentru Navigaţie pe Rhin (C.C.N.R.) creată în anul 1968, cu sediul la
Strasbourg (Din comisie fac parte Marea Britanie, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania şi
Olanda), care are în competenţa sa şi probleme privind poluarea produsă de navigaţie.
(Măsurile adoptate de Comisie cu privire la combaterea poluării fluviului cu hidrocarburi,
precum şi cu privire la securitatea transportului de materii periculoase, au caracter obligatoriu
pentru statele şi pentru persoanele aparţinând statelor contractante. Ea are un mecanism

32
propriu de rezolvare a diferendelor, folosind un sistem de instanţe judecătoreşti care pot lua
hotărâri în cazul încălcării unor dispoziţii cu caracter penal.)

2. Comisia internaţională pentru protecţia Rhinului împotriva poluării, cu sediul la

Koblenz, (C.I.R.P.)/(Comisia este formată din: Elveţia, Franţa, Germania, Olanda şi
Luxemburg) şi a cărei activitate a fost reglementată prin Convenţia de la Berna din 29
aprilie 1963 (Convenţia a intrat în vigoare în 1965). Ea cercetează natura, originea şi
intensitatea poluării Rhinului, putând propune statelor riverane măsuri de protejare a
fluviului împotriva poluării. Întraga răspundere revine autorităţilor naţionale, fiecare pe
propriul lui sector şi în conformitate cu legislaţia proprie.
 Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Oslo din 1972.
Comisia urmăreşte prevenirea poluării maritime cauzate de operaţiunile de imersare
efectuate de nave şi aeronave în zona Atlanticului de nord-est. În conformitate cu art. 17 din
Convenţie, Comisia exercită funcţii de control şi de coordonare a unor activităţi a statelor
contractante. Orice imerasre, fie că este permisă în baza unei autorizaţii, fie că s-a datorat unui
caz de forţă majoră, trebuie comunicată imediat prin rapoarte adresate Comisiei Oslo, în
vederea înregistrării.

33