Sunteți pe pagina 1din 29

1

Conceptul de moneda
1) Evolutia şi esenţa monedei
Moneda datează din sec. V î.e.n..Primele monede au apărut în China antică şi în statul
Lidia.Se cunoşteau II conceptii privitor la apariţia monedei:
I Conceptie – Concepţia raţionalistă(bazată pe raţiune) care constă din ideea că
banii au apărut ca un produs al înţelegerii între toţi membrii societaţii, adică reprezintă un
echivalent general al tuturor mărfurilor sau o marfă cu caracteristici specifice.Adeptul
acestei teorii a fost Aristotel.
II Concepţie – Conceptul evoluţionist care consideră că banii pînă la apariţie au
parcurs mai multe etape, deasemenea după apariţia lor se cunosc mai multe faze,forme şi
funcţii prin care a evoluat moneda.Adeptul teoriei a fost Karl Max.
Banii apar ca produs al evoluţiei relaţiilor sociale.În economia naturală mărfurile se
produceau pentru consum de aceea fiecare marfă era produsă pentru necesităţile proprii şi
avea o valoare de întrebuinţare. Încazul în care au fost satisfacute necesităţile proprii apare
un surplus.Surplusul a dat naştere apariţiiei schimbului, corespunzător mărfuriletrebuiau să
posede valoare de schimb.Schimbul reprezintă schimbarea (mişcarea )în sens contrar a
două mărfuri.Aceeaşi marfă pentru persoanele participante la schimb poate avea atît
valoare de întrebuinţare cît şi de schimb. La început drept valoare de schimb servea
cantitatea de muncă materializată pentru producera acestui bun.

2) Etapele şi formele monedei


Se cunos cmai multe etape în evoluţia schimburilor de mărfuri:
• Forma stihiinică – care se caracterizează prin schimburi de proporţie 1:1.
Neajunsul acestei forme este că nu se ţinea de principiul de echivalenţă şi de
conflictul de interese.
• Forma generală sau ireversibilă – consta în aparişia unor mărfuri care sunt
necesare tuturor(grîu, sare) în urma căreia se facilitează schimbul.
• Forma completă – constă că din totalitatea mîrfurilor se desprinde o marfă care
e necesară tuturor şi servea etalon general al tuturor mărfurilor.Neajunsul era că
erau produse alimentare care erau greu de trasportat.
• Forma monetară (bănească) – constă în faptul că în caliatate de echivalent
general al tuturor mărfurilor se foloseau metale priţioase(aur, argint, cupru).
Apoi au fost înlocuite cu monede de hîrtie.
Banii sunt intermediari între circulaţia de mărfuri. Corespuzător banii se prizintă ca o
categorie economică şi ca o categorie istorică :

• Ca categorie economică – un mijloc general şi nemijlocit, o marfă complexă şi


reprezintă munca materializată pentru producerea unui bun.
• Ca categorie istorică - banii au apărut la o anumită etapă a dezvoltării societăţii.
Odată cu apariţia lor s-au dezvltat formele şi funcţiile banilor.
Banii deţin valoare de întrebuinţare şi de schimb globală specifică diferită de celelalte
mărfuri. Ca valoare de întrebuinţare - e necesară tuturor, ca valoare de cumpărare –
cumperi orice.
2

Formele monedei:
I tip de monedă care a existat a fost moneda metalică(bani reali) confecţionată din
metale preţioase. În unele state circula în paralel monede de diferite metale, în altele strict
dintr-un metal.Părţile monedei de metal : Avers – partea din faţă care corespunde valorii
nominale a monedei; Revers – partea din spate unde e reprezentată stema statului ;Gurt –
partea laterală, în majoriatea satelor ea era zimţată pentru a nu putea fi sustras cantitatea de
metal.
Moneda de metal trebuia sa aibă următoarele proprietăţi:
a) să fie portabilă
b) să fie legabilă(uşor de asociat)ţ
c) să fie devizabilă,
d) să nu fie supusă inrervenţiei diferitor factori de diferită natură( mecanică,
fizică, chimică)
e) să fie greu de dobîndit
Însă necătîtnd la la aceste avantaje totuşi la începutul sec. XX în preajma la II Război
Mondial s-a renunţat la la moneda metalică din următoarele cauze:
• monedele nu puteu deservi afacerile mici
• extracţia de metale preţioase nu era direct proporţională cu voluml de
mărfuri şi servicii ce se produceau la acel moment
• nu puteau fi acoperite cheltuielile ce au apărut în legătură cu
cheltuielile de război
II tip de monedă – moneda de hîrtie
Ea se considera din banii reprezentativi, adică banii a căroro valoare nominală este
mai mare decît valoarea materialului din care sunt confecţionaţi. Moneda reprezentativă i
se mai spune – moneda fiduciară. Moneda de hîrtie poate lua 2 forme:
1 formă – hîrtia monedă
2 formă – titluri de credit.

Hîrtia monedă – e reprezentată de monede confecţionate din hîrtie şi moneda


divizionară(mică) ce care integreşte o unitate monetară. Moneda divizionară (bănuţii) e
făcută din diferite aliaje de metale ieftine. Hîrtia monedă apare în circulaţie în 2 moduri :
1) în cazul demisiunii de către trezorerie.Trezoreria este o organul în care se
păsrează tezaurul statului. Aceşti bani se emit pentru a finanţa datoria publică.
2) O poate emite banca cntrală pentru finanţarea indirectă a statului. Hîrtia
monedă nu are nimic comun cu circulaţia mărfurilor şi a serviciilor. Ea se
emite în cazuri excepţionale şi odată introdusă ea se depreciază.În preyent
majotitatea ţărilor au renunţat la moneda de hîrtie.
Dezavantajele hîrtiei monede:
a) introducerea ei generează inflaţie
b) nu poate fi reglată( nu poate fi retrasă)
c) balanţa comrcială negativă (importăm mai mult decît exportăm)
Titlurile de credit apar atunci cînd momentul de vînzare a mărfii nu coincide cu
momenul achitării. Titlurile de credit vin pentru a substitui banii. Din categoria titlurilor de
credit avem:
3
Cambia - o obligaţiune irevocabilă dată de debitor creditorului.Există 2 tipuri de
cambii:
1) cambia simplă (biletul de ordin) – în care participă 2 subiecţi: debitorul şi
creditorul. Creditorul dă debitorului marfă, iar debitorul dă creditorului
cambia(suma mărfii + dobînda)
2) cambia compusă(trata) – aiciparticipă 3 subiecţi: trăgătorul, trasul şi
beneficiarul
Aici au loc 2 operaţiuni:
Acceptul cambiei - cînd „trasul” pune menţiunea pe cambie şi acesta certifică
obligaţiune a de aplăti la scadenţă(termenul achitării cambiei)
Avalul – garantarea plăţii. Trasul apelează la o terţă persoană pentru ai garanta
operaţiunea(de obicei o bancă).Iar avalizarea se efectuează prin scrisoarea de garanţie
bancară.

I Trăgătorul(creditorul) marfă 1 II Beneficiarul


Marfă 2
III Trasul(debitorul) bani avalul

Cambia are următoarele caracteristici:


• instrument de plată abstract(nu se indică pe cambie caracterul afacerii);
• deserveşte comerţul angro(cu ridicata);
• obligativitatea cambei(persoana este obligată să achite la scadenţă);
• nu întotdeauna este un instrument tipizat;
• de obicei este utilizat de persoanele juridice.

Neajunsurile cambiei :
• deserveşte numai comerţul angro,însă el se efectuează şi în numerar;
• e necesar de găsit parteneri care au încredere reciprocă;
• termenul de emisiune a cambiei este de 3-6 luni.

Cambia poate fi utilizată prin:


1) posesorul o poate deţine pînă la scadenţă şi încasează dobînda;
2) o poate ceda unei bănci comerciale în schimbul dobînzii(operaţiunea de scont);
3) banca comercială o poate ceda Băncii Centrale(operaţiunea de rescont).

Bancnota –
În trecut bancnota apărea în circulaţie în urma rescontării cambiilor şi era convertibilă
în aur.Înprezent bancnota apare în circulaţie în următoarele cazuri:
1) în cazul creditării economiei.Banca centrală urmăreşte ca masa monetară să
corespundă volumului de mărfuri şi servicii;
2) în urma creditării guvernului şi a băncilor comerciale, atunci cînd se
finanţează datoriile ststului şi se acordă mijloace necesare activităţii băncilor
comerciale;
4
3) în cazul creşterii rezervelor oficiale la B.N.M.

Cecul – reprezintă un ordin dat de titularul de cont băncii sale de a transefera de pe


contul său o sumă de bani în folosul unei persoane terţe în baza unui document numit cec.
Există 3 tipuri de cecuri:
1) cecuri nominative – în care este indicat numele beneficiarului. Ele nu se
supun girării, nu poate fi dat altcuiva.
2) Cec la ordin - e indicat numele beneficiarului, dar se supune girării.
3) Cec la purtător – nu e indicat numele, deţinătorul poate fi oricine.

Titluri de credit contemporane


Banii electronici(scripturali) au apărut şi s-au dezvoltat ca urmare a apariţiei
cecurilor. Din cauza prelucrării unui număr mare de cecuri s-au introdus calculatoarele şi şi
s-a renunţat la operaţiunile manuale(unele).Au apărut la începutul anilor 1970. Cu cît e
mai dezvoltată ţara cu atît numărul banilor electronici e mai mare(şi invers) aproximativ
90%
Cardurile
S-au dezvoltat pe baza banilor electronici (1990) Sînt de două tipuri: Debitoare şi
creditoare.

3) Funcţiile monedei
Se cunosc mai multe concepte privind funcţiile monedei:
1) Abordarea europeană - consideră că moneda îndeplineşte 3 funcţii:
• De Etalon al valorii;
• Mijloc unic al tranzacţiilor;
• Un mijloc de tezaurizare.
2) Abordarea orientală – care consideră că moneda îndeplineşte 5 funcţii:
• Ca etalon al valorii;
• Ca mijloc de circulaţie;
• Ca mijloc de plată;
• Ca mijloc de tezaurizare;
• Ca bani internaţionali.

Funcţia monedei ca etalon al valorii


Etalonul monetar reprezintă unitatea de măsură ce caracterizează preţul mărfurilor şi
serviciilor.Pentru a îndeplini această funcţie nu e necesară neapărat existenţa fizică a
banilor. Cu etalonul monetar aflăm cît şi ce costă. Etalonul monetar e o unitate de masură
analogic ca la lungime(m), greutate(kg) .În diferite ţări în calitate de etalon monetar
servesc diferite unitîţi monetare:lira, leul, rubla...
Cînd exista moneda metalică valoarea banilor coincidea cu valoarea mărfurilor. În
cazul circulaţiei banilor de hîrtie valoarea banilor de multe ori difera de valoare mărfurilor
în ufncţie de existenţa mărfurilor deficitare şi excedentare. Există două modalităţi de
stabilire a preţurilor la marfuri:
5
1. prin scara preţurilor - unitatea de valoare întărită (fixată) la o unitate
monetară(fixat de stat) pentru a stopa inflaţia.
2. etalon al valorii - în care unitatea de valoare atribuită unei unitaţi monetare
este stabilită pa piaţă(liber) prin confruntarea cererii cu oferta.Acest etalon este
bazat pe puterea de cumparare a monedei.
Actualmente statului îi revine funcţia de a :
a) emite în circulaţie cantitatea de monedă necesară;
b) stabileşte ordinea de circulaţie a numerarului şi a viramentului;
c) stabileşte cursul valuatr oficial;
d) are rolul de a influenţa masa monetară în circulaţie;

Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie:


Moneda ca mijloc de circulaţie e legată de circulaţia mărfurilor şi a serviciilor. În trecut
metamorfoza circulaţiei banilor era caracterizată de următoare schemă: Marfă bani
marfă, adică începea cu producerea mărfii. În prezent relaţia e inversă bani
marfă bani. Schema mai nouă a circulaţiei banilor se rezumă la Datorii marfă
Bani. Datoriile sunt tot bani .
Circulaţia banilor este legată în general de 2 componente:
1) vînzarea mărfurilr şi serviciilor;
2) obligaţiuni financiare.

Circulaţia banilor legată de obligaţiuni financiare e legată de a 3-a funcţie a banilor


Moneda ca mijloc de plată care nu e legată de circulaţia mărfurilor şi a serviciilor( e legat
de impozite, taxe, dobînde... adică plătim dar nu obţinem nimic inapoi ca efect)
Banii reprezentativi , care nu au valoare reală (intrinsecă) îndeplinesc 2 funcţii: ca
mijloc de plată şi mijlos de circulaţie.

Moneda ca mijloc de tezaurizare


Tezaurul – un ansamblu de bunuri care nu-şi pierd valoarea în timp. Din timpurile
vechi oamenii au fost tentaţi să acumuleze valoare sub formă de tezaur(metale preţioase...)
În prezent tezaurul este format de către :
1. Persoanele fizice – ele formează tezurul sub formă de metale preţioase,
obiecte de artă, rezerve în valută.
2. Persoanele juridice(agenti economici) - ei adună valoare sub formă de hîrtii
de valoare, constituie deferite fonduri(fondul de uzură, fondul de redresare
economică).
3. Statul – trezoreria, sub formă de hîrtii de valoare(de la alte state), metale
preţioase, monumente şi obiecte de artă, deasemenea rezerve oficiale în
valute liber convertibile.

În trecut tezaurul se utiliza pentru echilibrarea masei monetare. Surplusul de monedă se


ducea în tezaur, insuficienţa era scoasă din tezaur.
6
• Banii internaţionali
Moneda metalică servea drept monedă internaţională însă odată cu demonetizarea
aurului au fost create diferite sisteme monetare care acceptau în calitate de monede
internaţionale diferite monede : dolarul american era convertibil în aur; moneda de cont
(DST – drepturi speciale de tragere ; ECU – unitate valutară euopeană, care s-a
transformat mai tîrziu în EURO)

4) Rolul monedei în economia contemporană

Moneda stă la baza ciclu industrial. Cu ajutorul ei se efectuează înregistrarile


contabile şi statistice. Moneda stă la baza relaţiilor economice internaţionale. Cu ajutorul ei
se realizează specializare aşi cooperarea între diferiţi agenţi economici. Moneda e forţa
motrice a dezvoltării sicietăţii.
7

Circuitul şi circulaţia monetară

1) Circuitul şi circulaţia monetară – trăsături caracteristice ; Esenţă.

Circuitul monetar - un ciclu în care uniatea monetară se transformă în rezultatul


final tot în unitate monetară.
Circulaţia monetară – e un proces mai complex decît circuitul, e compusă din mai
multe circuite.Circulaţia monetară există sub 2 forme :
1. Circulaţia monetară prin numerar – se referă la următoarele operaţiuni: plata
mărfurilor şi serviciilor, achiatrea salariilor, pensiilor, burselor, achitarea
creditului, penalităţoilor şi amenzilor. Circulaţia în numerar se efectuează prin
interemediul următoarelor instrumente ale pieţilor monetare : bancnota, cardul,
cecul , cambia(e caracteristic mai mult pentru persoanele fizice).
2. Circulaţia prin virament – circulaţia prin intermediul conturilor
bancare.Circulaţia prin virament e caracterizată prin urmatoatele operaţiuni :
achitarea mărfurilor şi serviciilor în relaţiile dintre agenţi economici şi stat ;
statul achită bursele, pensiile. Instrumentele : banii electronici, cardurile, cecul ,
cambia(e caracteristică pentru persoanele juridice)

Între circulaţia prin numerar şi prin virament există o strînsă legătură – banii circulă
dintr-o formă în alta fără restridţii. Circulaţia prin numerar constituie o parte
nesemnificativă în comparaţie cu cea prin virament.

2) Masa monatară : concept, structură, conţinut.Agregatele monetare.

Masa monetară – totaliatea instrumentelor ce contribuie la efectuarea circulaţiei


monetare. Masa monateră în circuaţie e caracterizată de cantitatea de mărfuri şi servicii
exprimate în unităţi monetare. PIB( produsul intern brut) – totaliatea mărfurilor şi
serviciilor din interiorul statului, atît a agenţilor economici autohtoni cît şi a celor străini.
PNB(produsul naţional brut) - totaliatea mărfurilor şi serviciilor a agenţilor economici
care produc în ţară şi peste hotare( ai noştri).
Există mai multe concepţii referitor la masa monetară :
Concepţia lui Irving Fisher - prin care se spune că pentru a exista un echilibru între
cantitatea de mărfuri şi servicii şi masa monetară e necesar ca ele să coincidă. El consideră
că Masa monetară trebuie să fie direct proporţională cu Cantitatea de mărfuri şi servicii
exprimată valoric(preţ şi canitate) şi invers proporţională cu Viteza de circulaţie a monedei.
M ∙V=P ∙Q Cu cît masa e mai mare cu atît viteza e mai mică.
Cînd masa monetară e mare avem inflaţie. M = P ⋅ Q
V
Concepţia lui Karl Max - Legea Rotaţiei monetare
a +b −c −d
M =
e
8
a - totalul mărfurilor şi serviciilor care se vînd contra numerar la momentul de faţă .
b – mărfurile şi serviciile care s-au vîndut , dar care se plătesc acuma, în prezent.
c - mărfuri care se vînd acum ,dar care se vor achita în viitor.
d – plăţile care se anulează reciproc.
e – viteza de circulaţie a monedei care reprezintă numărul actelor de vînzare-
cumpărare ce sunt deservite de o unitate monetară într-un interval de timp dat.
Masa monetară este caracterzată de indicatorii monetari. Indicatorii monetari se mai
numesc Agregate monetare . Numărul lor şi componenţa reflectă cît de bine este
structurată masa monetară.
În diferite ţări se utilizează diferite agregate monetare :
M0 = numerarul
M1 - e compus din M0 + depunerile la vedere în monedă naţională.
M2 = M1 + depozitele la termen în monedă naţională + instrumentele pieţei
monetare( cecul, cardul, cambia)
M3 =M2 + depunerile la termen în valută străină.

3) Factorii ce determină masa monetară

Masa monetară e influenţată de următorii factori :


a) cantitatea de monedă în circulaţie
b) viteza de circulaţie a monedei( se calculează ca raport dintre PNB
PNB
sau Venitul naţional raportat la indicatorul M2 V =
M 2

Multiplicatorul creditului - arată că masa monetară din circulaţie se va majora cu


fiecare credit acordat, însă se va majora nu direct proporţional M = D ⋅ 1
D – depozitele banacre, a
a – rata rezervelor minime obligatorii ; a<1.
Cu cît „a” tinde spre „1” cu atît posibilitatea de a mări masa monetară e mai mică, şi
invers, cu cît tinde spre „0”.
În realitate nu e chiar aşa, mai apare un „b”(rata de aconomisire înafara sistemului
bancar)care îl scadem din depozit M = D 1
a +b
1+ b
M = D⋅
Din multiplicatorul creditar rezultă multiplicatorul monetar : a +b

1 + b 
 a + b 
9

4) Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă. Factorii de influenţă


asupra cererii şi ofertei de monedă.

Piaţa monetară e caracteristică cu scadenţă pînă la un an unde principalii intermediari


sunt băncile comerciale.
Cererea şi oferta pe piaţa interbancară se stabileşte la sfîrşitul fiecărei zile prin
compensare. În aşa fel că la sfîrşitul zile sunt persoane care sunt debitori(au cerere) şi
creditori(care ofer monedă). Rata dobînzii pe această piaţă este de obicei mică, termenul de
asemenea este mic( cîteva zile), volumul tranzacţiilor, de obicei, este reglementat de banca
centrală fie prin rata dobînzii fie prin volumul de resurse acordate.
10

Echilibrul monetar. Inflaţia

1) Echilibrul monetar: concept, cauze, efect.


Echilibrul monetar a fost cercetat de mai multe doctrine economice: Keynisistă,
Monetaristă. Echilibrul monetar – se obţine atunci cînd coincide cererea de monedă cu
oferta de monedă. Atît Keyns cît şi succesorii lui au notat oferta de monedă prin „M” şi
„L” – cererea de monedă. Pe de altă parte însă pentru a exista un echilibru în economie e
necesar ca economiile „S” să fie egale cu investiţiile „I”.
S M
Echilibrul real echilibru monetar
I L

Ca să se formeze echilibrul s-a ajuns la : C + S + ∆ M = C + I + ∆ L


1

Dacă se modifică „∆M „(masa monetară în circulaţie), oferta de bani: dacă creşte atunci
pentru a echilibra situaţia putem : sau influenţa mărind Consumul( C+I), sau influenţăm
cererea, „ ∆L „ – reprezintă condiţia de tezaurizare, retragem banii în tezaur.
Dacă „ ∆L „ se măreşte atunci mărim rata dobînzii la depozitul bancar, astfel vom
influenţa asupra economiilor.

2) Inflaţia: esenţă, forme, tipuri

Cuvîntul „inflaţie” provine de la cuvîntul italian „inflaţio” – umflat, excedent de masa


monetară. P −P
I = 1
⋅100 % 0

Indicele inflaţiei se calculează ca: inf l


P 0

P - preţurile în perioada actuală, analizată;


0

P - preţurile în perioada de bază, faţă da perioada care analizăm;


1

Totodată se foloseşte aşa un indicator ca indicele general al preţurilor care sa calculează ca:
∑ P ⋅Q
IGP = 1
⋅ 100%
0
dacă IGP >100% atunci moneda se devalorizează;
∑ P ⋅Q
0 0

Dacă IGP <100% atunci moneda se apreciază.

1
Indicele bunurilor de consum: IBC =
IGP
Cauzele inflaţiei :
• Creşterea masei monetare;
• Emisiunea hîrtiei de monedă(fără de acoperire);
• Creşterea preţurilor, însă nu orice majorare de preţuri reprezintă inflaţie(la săbători);
• Finanţarea deficitelor bugetare( statul cheltuie mai mult decît obţine venituri);
• Acordarea creditelor bancare;
• Factorul extern( dacă importă dintr-o ţară cu inflaţie, noi importăm şi inflaţia);
11
• Indexarea( creşterea lor proporţional cu creşterea inflaţiei) salariilor, burselor
pensiilor...; Cresc salariile → creşte cererea → cresc preţurile → inflaţie
indexarea salariilor
Numai că o masă monetară în exces, însă controlată, poate aduce o creştere
economică(benefic este de 3 – 5%
Salariul .no min al
Salariul .real =
1 + rata . inf latiei .
• Factorul „cererea de mărfuri şi servicii”, cererea mare aduce la creşterea preţurilor;
• Factorii psihologici.

Formele inflaţiei
1. inflaţie lentă – cînd creşte cu 2 – 3% pe an;
2. Inflaţie tîrîtoare – de la 5 – 10% pe an;
3. inflaţie galopantă – pînă la 25% pe an:
4. hiperinflaţie - peste 50% pe lună sau peste 100% pe an;
5. stagflaţia – nu are loc creştere economică, stagnează;
6. stubflaţia – economia descreşte.

Formele apariţiei(sursele) :
• prin cerere;
• prin costuri;
• structurată(cînd guvernul constituie unele ramuri prioritare);
• prin import;
• prin cursul valutar

După acceptarea formelor de inflaţie avem inflaţie:


1. de tip deschis – cînd statul recunoaşte;
2. de tip închis – prin diferite metode indirecte influenţează masa
monetară numai în cazul cînd actiunile statului dispar se simte
inflaţia.

3) Politici antiinflaţioniste şi reformele monetare


Politici :
1. revalorizarea monedei – cînd se apreciază moneda naţională;
2. devalorizarea monedei – deprecierea monedei faţă de alte valute(dezinflaţie –
devalorizare economică însă cu creştere economică);
3. creditele internaţionale – acordate de organizaţiile internaţionale FMI, BM.

Reformele monetare :
1. schimbarea sistemului monetar în intregime;
2. schimbarea sistemului monetar „parţial” unele elemente;
3. rămîne sistemul existent însă se întreprind politici monetare pentru întărirea monedei
naţionale.
Organizare monetară
12

1) Conceptul de sistem monetar naţional

Sistem monetar - totaliatea mijloacelor, metodelor şi instituţiilor menite să efectueze


şi să coordoneze circulaţia monetară pe un anumit teritoriu. Sistemul monetar naţional se
clasifică în 2 elemente :
1. Sistem monetar metalist;
2. Sistem monetar de hîrtie.
Ele nu pot funcţiona concomitent.
Sistemul metalist a fost de 2 tipuri :
a) bimetalismul – circulaţia în paralel a 2 monede( puteau fi din aur şi argint).
Se cunosc 2 tipuri de bimetalism :
• bimetalismul paralel - statul stabilea proporţia între cele 2 monede. În
diferite perioade a fost diferit, dar majoritatea era de 1 : 15,5 (aur/argint).
Confom acesteia monedele trebuiau să şi circule pe piaţă în aceste proporţii.
• Bimetalismul valutei duble – atunci cînd statul stabilea raportul între cele 2
metale, iar ele circulau pe piaţă raport liber ( conform cererii şi ofertei ). În
cazul bimetalismului e cunoscut aşa numitul fenomen Grasham , care a
stabilit că în cazul circulaţiei a 2 monede, pe piaţă o monedă este
supraevaluată, iar alta este subevaluată. Corespunzător moneda care era
subevaluată se retrage, pentru că efectiv ea costă mai puţin, rămînînd astfel
numai o monedă. El numea banii subevaluaţi – bani buni. Supraevaluaţi –
răi, astfel cei răi îi elimină pe cei buni.
b) monometalismul - fie de aur sau argint.
El a existat sub 3 forme :
1) Aur monede - monedele erau din aur;
2) Aur linguori – o cantitate strictă;
3) Aur devize – devizele erau valute liber convertibile în aur.
Sistemul monetar metalis actual nu există.

Sistemul monetar de hîrtie


Actual toate sistemele monetare sunt de hîrtie care e bazat pe puterea de cumpărare a
monedei. Sistemul monetar bazat pe moneda de hîrtie include următoarele elemente :
• Unitatea monetară – în functie de evoluţia şi dezvolatrea fiecare stat are propria
mondă, care se divizează în moneda divizionară (leul→banul).
• Tipul banilor în circulaţie – hîrtia monedă ; bancnota ; moneda divizionară.
Corespunzător acuma, nu se mai emite hîrtia monedă, deoarece ea nu este acceptată.
Moneda divizionară nu se supune reglării din partea autorităţii monetare, de aceea se
supraveghează numai bancnota.
• Ordinea de emitere sau remitere din circulaţie. – se cunosc 2 moduri sau în urma
operaţiunilor de finanţare( aici apare în circulaţie hîrtia monedă, moneda divizionară.
Operaţiunile de finanţare nu are nimic cu procesul de producere) sau în urma
operaţiunilor de credit( aici apare în circulaţie numai bancnota).
13
• Modul de stabilire a preţurilor – 1) prin scara preţurilor 2) prin puterea de
cumpărare.
• Carul instituţional – totaliatea instituţiilor menite în supravegherea şi dirijarea
circulaţiei monetare.

Sistemul monetar Naţional Moldovenesc


Făcînd parte din Ţara Românească, Baarabia în 1867 instalează bimetalismul .
bimetalismul a fost instalat în 1865 în ţările Uniunii Monetare Latine. Aici făceau parte :
Franţa, Belgia, Italia. România nu a fost membră , însă a instaurat aceleaşi reguli ca şi
Serbia, Grecia. Mai tîrziu Uniunea Monetară Latină s-a distrus odată cu introducerea în
ţările date a monometalismului de Aur. Intrind din 1944 în componenţa URSS pe teritoriul
Basarabiei e instituit Regulile blocului rublei, adică e instaurată rubla rusească, cursul fiind
stabil. După destrămarea URSS pe teritoriul RM ca stat suveran e pusă premiza apariţiei
sistemului monetar naţional bazat pe moneda de hîrtie. La baza sistemului au stat legea cu
privire la banul naţional, banca naţională şi activitate abancară, ca mai apoi legea cu privire
la instituţiile financiare. Odată cu suveranitatea (27 august 1991) RM în permanenţă a avut
tendinţa de a introduce propria monedă. La început circulau rublele ruseşti şi cupoanele .
„Leul” a fost introdus ca monedă naţională în noiembrie 1993 , totodată a fost şi
reforma monetară, schimbul era de 1 : 1000 (leu/cupon) . Leul e bancnota, paralel circula
banul care constituia 0,01 parte din leu. Preţurile sunt stabilite în funcţie de puterea de
cumpărare a monedei. Banii se emit în circulaţie în urma operaţiunilor de credit. Circulaţia
monetară e asigurată de BNM şi băncile comerciale care sunt 15 la număr în prezent.

2)Sistemul monetar internaţional

Sistemul internaţinal se caracterizează prin următoarele etape :


1. Conferinţa de la Geneva 1922 – după I război mondial pentru a stopa procesele
inflaţioniste şi dezechilibrele existente în ţările beligerante a fost organizată
Conferinţa de la Geneva. Cheltuielile mari de război au făcut ca să se renunţe la
monometalismul de aur. La conferinţă este pusă baza sistemului monetar
monometalist în varianta aur-lingouri, corespunzător s-au format un grup de ţări
puternic dezvolate care au grupat în în jurul său ţări mai puţin dezvoltate din punct de
vedere economic cu care aveau relaţii de comrţ exterior, cu alte cuvinte ţări
dominante şi ţări dominate. Aşa s-au structurizat 2 tipuri de uniuni monetare :
• Sub formă de zone - zonele se caracterizează prin relaţii binevole
apărute în cazul schimbului, astfel au apărut zonele dolarului, francului
francez, zona lirei sterline.
• Sub formă de blocuri - blocurile se caracterizează prin crearea de
regimuri forţate bazate pe principii de dominaţie economică şi politică;
blocul rublei ruse, reih marca(germ) şi yenul japonez.
Caracteristici : monedele naţionale a ţărilor dominate aveau stabilite un curs fix faţă de
moneda de referinţă , iar ele la rîndul lor erau convertibile în lingouri de aur. Conferinţa cu
prevederile sale a existat din 1922 pînă în 1944, după care a fost înlocuită.
14

2. Conferinţa de la Bretton Woods 1944.


Din cauza haosului existent prin crearea blocurilor militare a fost necesară stabilirea
unor reguli internaţionale monetare pe scară globală a următoarelor aspecte :
• De convertibilitate;
• Echilibrarea balanţei de plăţi ;
• Rezerve oficiale valuatre ;
• Lichidităţi internaţionale.

Pentru aceasta a fost organizată Conferinţa din 1944. Ea a fost organizată de ONU la
care au participat majoritatea ţărilor dezvoltate şi URSS ca observator. Anglia era
reprezentată de Jonh Keins şi propunea să fie instituită o casă de compensaţii sau clearing
în REI. Din SUA a fost Henri White care a propus în calitate de monedă internaţională să
fie utilizat dolarul american, atribuinduse valoare de deviză. Odată cu această conferinţă a
fost înfiinţat şi FMI (fondul monetar internaţional ) . La formarea FMI au contribuit ţările
participante la conferinţă şi toate celelalte care au dorit, conform ponderii în comerţul
internaţional. Corespunzător o mare parte o avea SUA . Ţările membre FMI trebuiau să
costituie un fond de constituire avînd ca scop stabilitatea cursurilor valutare şi ajustarea
ţărilor slab dezvoltate. Totodată FMI prevedea ca cursurile monedelor naţionale faţă de
dolarul SUA să fie să fie stabilit cel din ziua ratificării tratatului , curs fix, permiţînduse o
eroare de marjă de ± 1%. În caz că FMI a decis ca cursurile valutare să fie fixe, în caz că
apăreau abateri mai mari de 1%, puteau fi 2 situaţii :
1. modificări temporare, în care FMI participa cu fonduri de stabilizare a
cursului de schimb valutar;
2. puteau avea loc modificări structurale, atunci FMI permitea stabilirea
unui nou curs oficial faţă de cel al dolarului.

Cotele la FMI erau astfel : ¾ dolari sua, ¼ moneda naţională proprie. Însă pe
parcurs s-a dovedit că economiile naţionale s-au devoltat neproporţional parităţii stabilite la
Bretton Woods. Dolarul s-a devalorizat în perioada aceea, iar unele valute s-au apreciat.
În aşa fel au apărut nemulţumiri referitor la fenomenul de devalorizare, ceea ce a dus
la crearea unei unităţi monetare de cont DST (dreturi speciale de tragere) . La momentul
intrducerii acestei monede, ea echivala cu un dolar, însă niciodată nu a avut acoperire în
aur. Prima dată ideea de a crea DST a apărut în 1969. De la început DST-ul a fost
repartizat ţărilor care aveau un procent mai mare( de 1%) în comerţul exterior. Acestea s-
au dovedit a fi 16 ţări care au format coşul valutar. Coşul valutar se forma pe baza a 16
valute conform cu cota de participare la DST. Astfel este pusă baza demonetizării aurului
şi renunţării la dolar ca monedă internaţională.
3. Conferinţa de al Jamaika 1976 Aici s-a renunţat la cursurile fixe pentru cele
flotante, s-a exclus în totalitate aurul în calitate de etalon, deasemenea în caliate de monede
e utilizat DST, din 1981 se trece la renunţarea la cele 16 monede în folosul altor 5 : dolarul
american – 39%
marca germană – 21%
lira sterlină – 18%
francul francez – 11%
15
yenul – 11%
Odată cu formarea Euro în DST apare un coş valutar cu 4 valute:
dolarul american – 39%
euro – 32%
lira sterlină – 18%
yenul – 11%
DST se utilizează şi pînă în prezent fiind o monedă scripturală(există numai în cont) şi
fiind rezervă oficială a băncilor centrale.

3) Sistemul monetar european


Bazele sistemului monetar European au apărut în 1951 prin Conferinţa de la Paris în
care a fost creată Comunitatea Europeană a cărbunelui şi oţelului, apoi a urmat Tratatul de
la Roma 1957 unde a fost creată Comunitatea Economică Europeană.
La începutul anilor 70, ca o alternativă a SMI apare SMI European şi în 1979 este
creată prima unitate de cont ECU.
ECU – ul se baza pe aşa numitul Şarpe valutar, el consta în raportul a 2 valute în
cadrul unei zile operaţionale putea să oscileze ±2,5% faţă de cursurile stabilite în
momentul acordului, astfel se putea modifica maxim cu 4,5%, iar oscilaţiile între 2 monede
era maxim de 9%. Excepţie era numai Italia căreia i se permitea fluctuaţii de 6%. ECU – ul
era şi el format pe beză de coş monetar la care a derat 10 state europene. Totul a evoluat
pînă în 1992 cînd a fost semnat Tratatul de la Maastrich - atunci a fost pusă baza Uniunii
Monetar Europene, unde s-a hotărît introducerea monedei euro în cîteva etape:
1. din 1992 – 1997 - atunci au fost definitivate politicile economice şi semnate
acordurile între viitoarele ţări membre.
2. din 97 – 1,01,1999 - e creat Institutul Monetar European care are ca scop de a
fi înlocuit cu Banca Centrală Europeană. S-a stabilit care vor fi ţările
participante la Uniunea Monetar Europeană după criteriile :
• nivelul de inflaţie ≤15% anual faţă de primele 3 ţări cu inflaţia cea mai
scăzută;
• Deficitul bugetar - ≤3%;
• Datoria publică - ≤ 60% din PIB;
• Rata dobînziiU - ≤ 2 puncte procentuale faţă de rata dobînzii a primelor
3 ţări cu rata cea mai mică.

Erau 15 state : Austria, Belgia, Anglia, Irlanda, Franţa, Germania, Suedia, Danemarca,
Spania, Portugalia, Italia, Elveţia, Olanda, Luxemburg, Grecia. Din aceste ţări 4 nu au
hotărît să adere la UME Anglia, Suedia, Grecia şi Danemarca. Grecia aderă mai tîrziu în
2001, ea dorea dar nu avea condiţii.
3. 1,01,1999 – 1,01,2002 - introducerea monedei euro ca unitate de cont.
4. 1,01,2002 – 1,06,2002 – e introdus moneda euro în numerar şi care circulă în 6
luni în paralel cu monedele naţionale pînă în iunie.

Au fost stabilite 8 tipuri de monede metalice :1, 2, 0,5, 0,2, 0,1, 0,01, 0,02, 0,05.
16
Şi 7 tipuri de bancnote : 5, 10, 20, 50, 100, 200, 500.
La 1,05,2004 la UE mai aderează 10 state : Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia,
Malta, Cipru, Letonia, Lituania, Estonia. Aceste state utilizează încă propriile monede
naţionale deoarece nu au indicatorii menţionaţi.

Creditul
1) Necesiatea, conceptul şi rolul creditului
În diferite perioade şi în diferite situaţii momentul încasării banilor şi momentul
vînzării mărfurilor nu coincid. Din această cauză obţinem situaţia cînd unele persoane au
mijloace temporar libere iar altele insuficienţă. Persoanele care au insuficienţă de mijloace
băneşti sunt obligate pentru aşi continua activitatea de a găsi mijloace libere de la alte
persoane care de obicei au surplus. Tot acest fenomen dă naştere apariţiei relaţiilor
17
creditare. De la început persoanele care aveau surplus de mijloace erau repartizate
neuniform şi de aceea persoanele care eveau necesitate de împrumuturi obţineau aceste
mijloace destul de greu, anevoios. Treptat, însă, s-a format şi dezvoltat piaţa capitalurilor
de împrumut unde există 2 categorii strict delimitate : persoane care împrumuta şi persoane
împrumutate(cărora li se acordă împrumutul).
Relaţiile de credit au la bază creditul - care reprezintă un împrumut în formă
monetară sau materială ce se acordă în condiţii de scadenţă şi rambursabiliate.
Participanţii la relaţiile creditare se împart în 2 categorii :
1) creditorii – persoane fizice sau juridice care acordă credite. Creditele pot fi acordate din
• surse proprii;
• surse împrumuate.
3) debitorii – sunt persoane fizice sau juridice care îşi asumă obligaţiile din
contractul de credit.
Relaţiile creditare se caracterizează prin următoarele :
• debitorii şi creditorii sunt persoane fizice şi juridice;
• debitorii şi creditorii sunt persoane cointeresate, activează pe
principii binevole
• debitorii şi creditorii poartă răspundere solitară cu patrimoniul
său sau parţial.

2)Principiile şi funcţiile creditului

Creditul e caracterizat de urmatoarele principii :


1) scadenţă – data achitării creditului, e stipulat în orice contract;
2) rambursabilitate – întoarcera creditului;
3) plata(dobînda) – este interesul pentru care este acordat creditul şi poate fi
sau în % sau e indicat suma propriozisă;
4) asigurarea – din pertea debitorului - ea poate lua următoarele forme:
garanţii materiale(gaj – casa, maşina...) ; garanţii personale(scrisoare de cauţiune,
de garanţie); din partea băncii - cînd banca asigură creditele la o companie de
asigurări sau la o altă bancă.
5) Destinaţie – pentru ce va fi utilizat creditul;
6) Caracter diferenţiat – în funcţie de solicitant la diferiţi debitori se acordă
diferite condiţii de creditare: se face anumite privilegii la timpul de scadenţă, la
rata dobînzii.

Funcţii
Creditul are 2 funcţii principale :
1) Prin credit se redistribuie veniturile – prin aceasta se stimulează creşterea
economică şi prosperitatea persoanei;
18
2) Funcţia de reglare a masei monetare – prin taxa scontului banca centrală poate
influenţa volumul creditului în economie, respectiv masa monetară.

3) Formele creditului
Creditul în trecut are utilizat de cămătari – persoane care împrumutau banii cu
dobîndă, ei nu aveau licenţe ceea ce astăzi se pedepseşte cu privaţiune de libertate.
Formele contemporane ale creditului sunt :
• Credit bancar – creditul acordat de către băncile comerciale;
• Credit comercial – el e legat de activitatea de comerţ de obicei obiectul
contractului fiind marfa cedată în prezent, iar plata va avea loc în viitor;
• Creditul public(de stat) - este acel credit în care una din părţi reprezintă statul,
însă statul poate apărea în 2 ipostaze atît ca debitor cît şi ca creditor.Ca debitor
apare cînd statul împrumută sub formă de hîrtii de valoare. Scopul este
finanţarea deficitului bugetar. Ca creditor cînd statul participă sau coparticipă
la finanţarea diferitor proiecte;
• Creditul de consum – e creditul care nu are scop productiv, de obicei rata
dobînzii e mai mare, acestcredit se rambursează din veniturile de bază;
• Creditul internaţional – e acordat de către Organizaţiile Financiare
Internaţionale. Acest tip de credit are ca scop creare cadrului legislativ,
menţinerea cursului valutar, modernizarea infrastructurii;
• Creditul ipotecar – care are la bază ca gaj miloacele fixe, de obicei clădiri şi
terenuri. Are specific contractul de ipotecă în care debitorul este atît proprietar
cît şi are dreptul de a utiliza obiectul creditului.

Însă creditul mai poate lua şi forme combinate(bancar de consum etc.)

Dobînda bancară
19

1) Noţiune şi esenţă de dobîbdă bancară

Dobănda reprezintă preţul pentru împrumutul bancar. Mărimea dobînzii poate fi


exprimată atît în sumă(în unităţi monetare) cît şi în procente. Valoare procentuală a
dobînzii reprezintă rata. De obicei rata dobînzii se stabileşte pe perioada de un an(este
anuală). Dobînda este o funcţie de la mărimea împrumutului(S), timpul(T) şi rata(R)
D(S;T;R)
Legătura dintre dobîndă şi:
• Suma împrumutului – legătura este direct proporţională;
• Termen – legătura direct proporţională;
• Rata – legătura direct proporţională.

În funcţie de tipul împrumuturilor acordate avem mai multe rate a dobîndei:


1. Taxa scontului;
2. Rata dobînzii la creditele interbancare;
3. Rata dobînzii la depozitul bancar;
4. Rata dobînzii la creditul bancar.

În funcţie de gradul de depreciere a monedei avem:


1. dobîndă nominală;
2. dobîndă reală.

2)Funcţiile dobînzii
Dobînda îndeplineşte următoarele funcţii:
• De stimulare economică – face ca să lucreze cît mai eficient pentru a da
datoriile;
• De reglare a masei monetare – prin mărimea dobînzii poate influenţa masa
monetară( taxa scontului), dacă banca centrală coboară rata va creşte numărul
creditelor apoi numărul investiţiilor astfel vom avea creştere economică.
• De redistribuire a veniturilor – (între debitor şi creditor) fiecare va contracta
un credit dacă va şti că-l va întoarce şi ăsta îi va aduce rentabilitate.

3) Factorii care influenţează nivelul dobînzii


Avem următorii factori:
a) productivitatea capitalului – asigură rentabilitatea, astfel prof. tot = dobînda + profit net;
cu cît productivitatea e mai mare rata e mai mare
b) lichiditatea - capacitatea de a transforma un active în capital numerar, e invers
proporţional cu rata dobînzii;
c) riscul – cu cît riscul e mai mare şi rata e mai mare;
d) raportul dintre cerere şi ofertă de capital – dacă nu cere nimeni nu avem cui să dăm
bani;
20
e) stabilitatea politică şi economică a ţării – încrederea în viitor, cu cît ţara e mai
dezvoltată rata e mai mică.

4) Calculul dobînzii
Avem 2 tipuri : simplă şi compusă(dobîndă de la dobîndă).

rd
Ds = S 0 ⋅ t ⋅
100
; S final ă = S 0 + D ;
Dc = S 0 (1 + rd ) , n – perioada;
n

Sistemul bancar
1) Originea apariţiei sistemului bancar
21
Opreţiunile bancare au apărut din timpurile străvechi, însă prima instituţie bancară a
apărut abia în sec. XV. Apariţia banilor se datoreză dezvoltării următoarelor operaţiuni
bancare:
a) Credit;
b) Schimbul de bani.

În trecut toate operaţiunile se efectuau pe cont propriu utilizînd propriul capital, însă
utilizare propriului capital s-a dovedit a fi insuficient în raport cu necesităţile crescînde ale
economiei. Atunci a apărut primiza apariţiei unor intermediari ce activau din resurse
împrumutate, astfel se conturează următaore ideie : că apar egenţi economici rentabilitatea
cărora din efectuarea operaţiunilor e mai mare decît rentabilitatea altor activităţi. Însă odată
cu apariţia pieţii de împrumuturi era insuficient deoarece nu earu create toate premizele
funcţionării unei bănci comerciale moderne. Atunci aceşti intermediari au început să
acorde servicii de transferare a mijloacelor băneşti şi în acest fel agenţilor economici le era
convenabil de a-şi păstra capitalurile la bancă.

2) Sistemul bancar. Structură . Caracteristică.

Sistemul Bancar e compus din 2 nivele :


I nivel - Banca Centrală – organul care reglementează organizează şi supraveghează
politica statului în sfera monetară.
II nivel - Băncile Comerciale şi alte instituţii specializate nonbancare(parabancare).

Banca Centrală - instituţie publică cu capital public, privat sau mixt. Ea are ca scop :
a) De a efectua politica monetar-creditară adecvată în corespundere cu
prevederile deciziilor guvernului;
b) Elaborează şi gestionează politica valutară;
c) Acordă licenţe de activitae instituţiilor care fac parte din sistemul
bancar;
d) Adminisrează rezervele valutare;
e) Este banca statului unde statul şi păstreză banii.

Băncile comerciale şi instituţii parabancare


– reprezintă sectorul nemijlocit supus băncii centrale.

Instituţiile parabancare :
• Companii de asigurări – ele efectuează următoarele operaţiuni:
a) Operaţiuni active – operaţiunile de plasare(hîrtii de valoare,
imobile...)
b) Operaţiuni pasive – constă în acumularea de fonduri necesare
activităţii din primele de asigurare.
• Fonduri de pensii - ele pot fi create centralizat(de stat obligatoriu) sau
descentralizat(de bună voie)
• Companii financiare - sînt companii care:
a) Creditează procurarea diferitor obiecte de lungă utilizare;
22
b) Creditează consumul - mărfuri de comsum , ea are un contract cu
un producător sau o reţea de magazine şi ea apare ca intermediar;
• Asociaţii de împrumut şi economii – au ca scop finanţarea construcţiilor
locative(asociaţii coperative)
• Fondurile de investiţii – emit hîrtii de valoare proprii, le vînd şi cu banii
obţinuti îi investesc în alte hîrtii de valoare cu venituri foarte mari şi cu riscuri
deasemenea foarte mari. Ele pot fi de tip închis - cînd hîrtiile lor se vînd doar
cum decid fondatorii, iar cele de tip deschis – hîrtiile se vînd tuturor.
• Fonduri filantropice( de binefacere) - aceste fonduri trăiesc numai din
donaţii şi din resursele care au format fondul.
• Uniunile creditare – sunt create prin principii naţionale sau confesionale
(musulmanii din RM).

3) Sistemul bancar in RM

Sistemul bancar în RM e compus din aceleaşi 2 nivele Banca Naţională a Moldovei şi


Băncile Comerciale(în 2007 sunt 15 la număr).
Din toate cele 3 tipuri de licenţe A, B, C( inferior – superior) în RM nu mai sunt bănci
cu licenţe de categoria A. Licenţele diferă după capital şi numărul operaţiunilor pe care le
efectuează Băncile Comerciale. Au fost create prin capital de stat : MoldIncomBanc,
AgoindBanc, Banca de Economii, Banca Socială...; restul au fost create sau prin capital
autohton sau mixt.
Din cele 15 avem o sucursală – persoană juridică căreia îi aparţine 50% din capitalul
altei bănci bancii( o bancă străină, ex. Banca Comercială Română)

Băncile Comerciale

1) Noţiune de Bancă Comercială. Structură organizatorică.

Banca Comercială se deosebeşte de alte instituţii financiare prin faptul că asigură


depozite transferabile. Legea privind instituţiile financiare emise de BNM, banca –
23
instituţie financiară care acceptă depozite tranferabile sau echivalentul lor acordă credite
sau le investeşte în nume propriu şi pe risc propriu. Există mai multe tipuri de bănci
comerciale, clasificînduse după mai multe criterii:
I după statutul juridic:
• Societate pe acţiuni;
• Societate cu răspundere limitată;
• Cooperative.

II după apartenenţa capitalului:


• Cu capital public;
• Privat;
• Mixt.

III după tipul operaţiunilor pe care le efectuează:


• Bănci universale – tot spectrul de operaţiuni bancare;
• Bănci specializate – un anumit tip de operaţiuni.

IV în dependenţă de ramura economiei care o deserveşte:


• Industriale;
• De transport şi legături externe;
• Agrare.

V în funcţie de filiale:
• Bănci cu reţea de filiale şi sucursale;
• Şi fără.

VI după proporţii :
• Consorţiu bancar – o asociere de bănci menite pentru a desfăşura anumite
operaţiuni bancare de proporţie mare. Nu are statut juridic.
• Bănci mari;
• Bănci medii;
• Bănci mici.

Băncile comerciale în RM se formează ca S.A. de tip deschis însă prima emisiune


repartizată între fondatori. Organul suprem al băncii este adunarea generală a acţionarilor
(ei stabilesc ce să facă). Din membrii adunării generale este ales consiliul băncii -
directorul, vicepreşedintele...; consiliul e ales pe 4 ani şi trebuie să fie nu mai puţin de 5
membri şi întotdeauna număr impar de membri.
Acţiunile Băncii comerciale pot fi atît cu valoare nominală cît şi fără. În RM toate
acţiunile emise de Banca Comercială trebuie plasate în valoare nominală. Fondul statutar
al băncilor se calculează ca produsul dintre valoare nominală a unei acţiuni şi numărul de
acţiuni emise. F=n*A
24
Pe parcursul existenţei banca poate mări sau micşora capitalul în conformitate cu
prevederile legislaţiei în vigoare.
În RM există 3 tipuri de licenţe acordate Băncilor Comerciale(A,B,C) în funcţie de
tipul licenţei BNM autorizează tipul operaţiunior şi capitalul minim necesar.
Pentru licenţă de tip A – e necesar de a avea minim 50 mln lei;
B – 100 mln lei;
C – 150 mln lei.
Pentru fiecare licenţă în parte se urmează procedura de licenţiere.

2)Principii de funcţionare a Băncilor Comerciale

Băncile Comerciale activează în baza urmtoarelor principii de activitate:


1. Funcţionează în limita resurselor disponibile. Acest principiu este valabil atît în
sumă cît şi în termen de scadenţă.
2. Banca Comercială poartă răspundere în calitate de persoană juridică şi este
supusă tuturor prevederilor naţionale şi internaţionale.
3. Ca şi oricare alt subiect al economiei de piaţă banca activează în condiţii de:
• lichiditate;
• profitabilitate;
• în condiţii de risc.
4. Măsurile de supraveghere a Băncii centrale urmăresc măsuri directe şi indirecte.

3) Funcţiile Băncilor Comerciale


Funcţiile Băncilor Comerciale sunt :
• Banca Comercială îşi asumă funcţia de intermediar în cazul operaţiunilor
creditare( de la cineva procură, altcuiva dă);
• E intermediar în operaţiunile cu hîrtiile de valoare. Banca poate fi atît
emitent,investitor cît şi garant;
• Are funcţia de spori creşterea economiilor, depunerilor prin rate mari la
dobîndă;
• Are funcţia de intermediar în relaţiile de plăţi( operaţii între agenţi economici
cu bani prin virament cu conturile bancare);
• Asigură agenţilor economici operaţiunile de casă( surplusul din casă se duce la
cont în bancă);
• Pentru persoanele fizice asigură păstrarea de valori(bani, obiecte de artă);
• E un intermediar în operaţiunile valutare.

Politica monetar-creditară şi piaţa monetară


1) Politica monetar-creditară: concept, obiective, conţinut.
25
Prin politică monetar-creditară se subînţelege totalitatea măsurilor intreprinse în
sferele monetare şi creditare, îndreptate spre reglarea dezvoltării economiei, combaterea
şomajului şi a inflaţiei, echilibrarea balanţei de plăţi a ţării, etc.
Politica monetar-creditară este una din metodele principale de implicare a puterii de
stat în decurgerea proceselor de reproducere a mărfurilor şi serviciilor. Această politică se
elaborează de banca centrală în comun acord cu principalele ministere economice ale
ţării(ministerul finanţelor, economiei, agriculturii...). Se aprobă de organul legislativ a ţării,
de obicei, pe un an şi se realizează de organele nominalizate.
În scopul relizării politicii monetar-creditare, banca centrală influenţează asupra stării
pieţei de capitaluri creditare şi asupra rotaţiei monetare. Influenţînd asupra volumului de
resurse creditare ale băncilor comerciale, asupra ratelor dobînzii şi asupra volumului masei
monetare, banca centrală influenţează asupra procesului de investiţii de capital, asupra
volumului şi caracterului cererii pe piaţă, asupra nivelului preţurilor şi asupra altor factori
care determină starea economiei.
Există 2 tipuri de politică monetar creditară:
1. politica monetar-creditară de restricţie – care este îndreptată spre limitarea
investiţiilor, încetinirea ritmului de creştere a volumului masei monetare.Ea se
realizează , în condiţiile în care conjunctura economică se dezvoltă rapid, cu
scopul de a nu admite criza de supraproducţie.
2. politica monetar-creditară de expansiune – stimularea volumului operaţiunilor
creditare, reducerea ratelor dobînzii creditare, mărirea voulmului masei
monetare.Se realizează în condiţiile în care scade volumul de producţie a
mărfurilor şi serviciilor şi creşte şomajul.

Politica monetar creditară se realizează prin intermediul următoarelor instrumente:


1. taxa scontului;
2. operaţii „open-market”;
3. normele rezervelor minime obligatorii;
4. metode selective.

2) Instrumentele realizării politicii monetar-creditare: manevrarea taxei


scontului, operaţii pe piaţa liberă(open-market) şi rezervele minime
obligatorii.
Taxa scontului reprezintă dobînda uzuală pentru creditele acordate de către banca de
emisiune în cadrul operaţiunilor reescontare. Denumirea specifică este dată de faptul că o
perioadă îndelungată principala formă de acordare a creditului de către banca de emisie era
reescontarea bazată pe operaţiunile de scont. În cadrul economei de piaţă există multiple
valori ale dobînzii.
Ţinînd cont de diversitatea condiţiilor de creditare se formează a rată medie a
dobînzii. Toate aceste valori diferite ale dobînzii se află la o distanţă dată de taxa
scontului., astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze concertat.
În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului şi
respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei.
26
Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobînzii, sporeşte
eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orintează în sensul dezvoltării
activităţilor pe baza antrenării de capitaluri suplimentare.
Dimpotrivă, creşterea taxei scontului , avînd ca urmare sporire agenerală a dobînzii,
are ca efect înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor
pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare. În consecinţă, întreprinzătorii vor
manifesta prudenţă la dezvoltarea activităţii lor şi vor renunţa la o parte a creditelor.
Manevrarea taxei scontului caţionează deasemenea şi asupra capitalurilor străine.
Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor
capitaluri indigene, lăsînd sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase.
Dimpotrivă, creşterea taxei scontului şi al nivelului general al dobînzii, atrage în ţară
capitaluri străine. Se crează astfel o abundenţă de capitaluri care influenţează în sensul
scăderii nivelului general al dobînzilor.
Astfel, prezenţa capitalurilor străine, contractează rapid efectele preconizate, în sensul
restrîngerii accesului la credite. Efectele manevrării taxei scontului asupra fluxului şi
refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul echilibrării
balanţei de plăţi.
Operaţiile pe piaţa liberă reprezintă, faţă de reescont, deosebiri pregnante, prin
caracteristici opuse acestora.
Trăsături specifice operaţiilor pe piaţa liberă:
• nivelul dobînzilor practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi, îndeosebi,
sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;
• în desfăşurarea acestor operaţii, banca centrală are un rol activ. Aceasta iniţiază
alimentarea pieţii monetare cu lichidităţi, în special, prin oferte proprii;
• operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens.

În timp ce operaţiile de reescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi, a


băncilor comerciale, operaţiile pe piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă, să
acorde credite şi să împrumute pe această piaţă, reducînd astfel lichidităţile băncilor şi, prin
aceasta, ale economiei naţionale.
Politica open-market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă
liberă sau deschisă. Această intervenţie se efectuează pentru a creşte sau a diminua
lichidităţile agenţilor care operează pe această piaţă şi posobilităţile lor de acordare a
creditelor şi de creaţie a monedei scripturale.
Creanţele ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa open-market sunt diferite: efecte de
comerţ, bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare şi de consum, etc. În
multe ţări, cele mai frecvente creanţe ce fac operaţiilor pe piaţa liberă sunt bonurile de
tezaur. Intervenţia băncii centrale pe piaţa liberă duce la redistribuirea, lichidităţilor între
banca centrală şi băncile comerciale. Această redistribuire influenţează plasamentele de
credit în economie.
Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din grija de a sigura o lichiditate
minimală, constă în obligaţia băncii, care constituie depozite, să consemneze, în conturile
sale deschise la banca centrală, o sumă dimensionată, de regulă, prin cote procentuale.
Sistemul rezevelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul
economiei contemporane şi este un instrument al politicii monetare şi de credit. Acest
27
sistem, potrivit dimensiunilor sale, determină un anumit raport între volumul depozitelor şi
volumul creditelor ce pot fi acordate.
Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii constituie una din măsurile
guvernamentale. În raport cu interesele conjuncturale, acest sistem poate fi utilizat fie prin
creşterea volumului de credite acordate economiei, determinînd astfel intensificarea
activităţilor economice(prin reducerea rezervei), fie prin scăderea creditelor acordate
economiei şi atenuarea dezvoltării activităţii economice(prin creşterea rezervei minime).
Intervenind în sensul creşterii sau descreşterii coeficienţilor rezervelor minime obligatorii,
se ajunge la o anumită schimbare a costului creditului pentru bănci, atît prin modificarea
posibilităţilor de plasare pe piaţa monetară, cît şi prin costul diferit al resurselor.
Prin modificarea coeficienţilor de rezervă pentru depozitele băncilor străine şi a
persoanelor nerezidente se poate exercita control asupra mişcării capitalurilor flotante,
respectiv, operaţiilor cu străinătatea şi nivelul rezervei valutare. În mod simetric,
diminuarea rezervelor permite de a micşora costul creditului(politică de relansare).
Modificările coeficienului de rezervă permite de a corija, în sensul dorit de autorităţile
monetare, efectele variaţiei lichidităţii şi de a întări acţiunea de intervenţie a băncii centrale
pe piaţa monetară.

3) Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă. Factori ce determină


cererea şi oferta de monedă.

Piaţa monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile dintre
bănci în legătură cu lichiditatea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Pe de o
parte, băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele acordate anterior. Pe de
altă parte, din ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, băncile efectuează operaţiuni cu
alte bănci şi sunt şi sunt beneficiari de încasări, de la aceleaşi bănci sau altele. Astfel,
desfăşurînd operaţiuni, banca devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. La finele
zilei, fiecare bancă, în parte, în raport cu celelate bănci, are o serie de poziţii şi sume
creditoare şi, în consecinţă, este, fie beneficiara unui sold creditor, fie titulara unui sold
debitor.
Evoluţia practicii bancare a determinat ca necesitate stingerea comună a plăţilor
reciproce într-un cadru organizat, de regulă sub egida băncii centrale.
Procedeul implică, într-o primă etapă, în prima parte a zilei, reunirea reprezentanţilor
băncilor pentru confirmarea pretenţiilor reciproce, compensarea plăţilor şi stabilirea
soldurilor aferente fiecărui participant.
În cadrul a unei a două etape, către sfîrşitul zilei respective, urmează să aibă loc
stingerea soldurilor reciproce. Aceasta se efectuează de către titularii soldurilor debitoare
către beneficiarii soldurilor creditoare. În raport cu natura soldurilor, unele bănci vor avea
poziţii debitoare şi vor apela la împrumuturi de la colegele lor, iar în sens contrar, altele
vor acorda împrumuturi.
Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiunilor reciproce face
obiectul pe piaţa monetară. Pe această piaţă zilnic apar 2 categorii de paticipanţi:
28
1. ofertanţii – titularii conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune şi care au
solduri creditoare. Întrucît depozitele de al bancă de emisiune nu sunt
remunerate, aceştea sunt foarte interesaţi să valorifice aceste disponibilităţi prin
negocierea acordării de credite.
2. solicitanţii de credite – sunt acele bănci care, rămînînd debitoare în raport cu
celelalte bănci, caută resurse de acoperire.

Piaţa monetară este piaţa lichidităţilor. În cadrul acesteea se oferă moneda băncii
centrale, contra unei promisiuni de restituire pe termen scurt, adică în credit. Se acordă
credit în moneda băncii centrale.
Banca de emisiune poate interveni pe piaţa monetară în mod diferit: fie prin stabilirea
nivelului ratei dobînzii, fie prin stabilirea volumului creditului.
Caracteristicile pieţii monetare:
• participanţii acestei pieţe sunt băncile;
• obiectul tranzacţiilor sunt disponibilităţile în monedă naţională, respectiv,
depozitele de la banca centrală;
• pe piaţă se desfăşoară operaţiuni zilnic;
• termenele de acordare a împrumutului sunt foarte scurte, cele mai multe avînd
scadenţă în ziua următoare;
• creditele acordate pe piaţa monetară sunt credite personale(de la bancă la bancă
şi implică, de regulă, riscuri reduse);
• dobînda practicată pe piaţa monetară se stabileşte zilnic în raport cu cererea şi
oferta.

4) Concordanţa dintre politica monetar-creditară şi cea bugetar-fiscală

Politica fiscal-bugetară – constă în influenţarea economiei prin modificarea volumului


şi structurii veniturilor şi cheltuielilor publice în scopul atingerii echilibrului general.
Instrumentele politici fiscal-bugetare sunt veniturile şi cheltuielile publice.
Veniturile publice – se prezintă sub două aspecte: impozite şi taxe. Element al politicii
fiscale îl reprezintă perceperea impozitelor sub două forme mari:
1. impozite directe – care se suportă nemijlovit de cei care le plătesc;
2. impozite indirecte – adică acele impozite care sunt cuprinse în preţul mărfii.
Cît priveşte cheltuielile publice ele se clasifică în :
1. transferuri – plăţi guvernamentale fără contraprestarea cetăţenilor;
2. achziţii guvernamentale – care reprezintă cheltuielile băneşti pentru procurarea
de bunuri şi servicii necesare statului.

Politicile monetare şi de credit consituie componente majore ale politicii economice,


dispunînd de instrumente şi pîrghii specifice prin care influenţează cursul vieţii economice.
Atît politica monetară cît şi cea de credit sunt apanajul instituţiilor bancare şi, în primul
rînd, al băncii centrale, subordonată intereselor promovate de stat. Între politica monetară
şi cea creditară există o strînsă legătură.
29
Politica monetară poate fi definită ca ansamblul măsurilor monetare luate de către stat
şi banca centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulaţie şi nevoile
de bani ale economiei sau pentru influenţarea într-un anumit sens a conjuncturii
economice.
Politica de credit se idenifică într-o anumită măsură cu politica monetară, aşa cum
rezultă chiar şi din definiţie:politica de credit – politica băncii centrale ce urmăreşte, cu
ajutorul unor instrumente specifice, să asigure, prin intermediul creditului, echilibrul
general al aconomiei.
Politicile monetare şi de credit nu pot fi promovate în mod izolat, rupte de celelalte
componente ale politicii economice.
Obiective interne ale politicii monetare sunt: stabilitatea preţurilor, ocuparea deplină a
forţei de muncă şi expansiunea economică.
Obiectivele politicii de credit reflectă:utilizarea deplină a forţei de muncă, stabilitatea
preţurilor, echilibrarea balanţei de plăţi, dar şi îmbunătăţirea structurii diverselor sectoare
de activitate.
Principalele intrumente ale politicii monetar-creditare sunt: manevrarea taxei
scontului, operaţiile pe piaţa liberă, politica rezervelor minime obligatorii, intervenţia pe
piaţa valutară, etc.
Cunoaşterea profundă a instrumentelor de politică monetar-creditară şi aplicarea lor
adecvată, în funcţie de evoluţia de durată şi conjunctura economiei, permite creditului
exercitarea rolului său de mobilizator, dar şi de reglator al vieţii economice.