Sunteți pe pagina 1din 27

Interpretare activă – este termenul utilizat de Derrida pentru a desemna ceea ce

implică deconstrucția ca formă a scrierii critice. Interpretarea activă nu înseamnă atât de


mult înțelegerea unui text (în sensul standard al interpretării critice ori al explicației
textului, menite să descifreze semnificația subiacentă a acestuia), cât reprezintă un
exercițiu în scrierea creativă, în cadrul căreia limbajul textului formează un pretext pentru
activitatea imaginativă și pentru producerea de noi semnificații. Calamburul, jocurile de
cuvinte și asocierea de idei, aceste produse principale ale modului deconstructivist de
scriere își intră în rol într-un astfel de context, iar criticul își poate exersa ingenuozitatea
lingvistică pe deplin. Interpretarea activă este, așadar, o tactică în vederea contestării
pretențiilor logocentricității, în sensul că revelează faptul că textul este o sursă de
semnificații multiple, care se multiplică aproape la infinit. Niciun text nu prezintă vreo
semnificație centrală, ci o pluralitate de posibile semnificații. Dintr-o astfel de
perspectivă, critica convențională reprezintă un demers inutil, deoarece aceasta se
bazează pe ideea că fiecare text are o semnificație esențială, pe care criticul are datoria de
a o prezenta cititorului. Interpretarea activă reprezintă o rebutare a acestei asumpții,
deoarece, prin manipularea limbajului textului, aceasta descoperă continuu noi
semnificații.

Deconstrucția americană a avut un impact atât de mare asupra cercurilor academice


americane, începând cu anii 1970, încât unii comentatori au considerat-o drept forma
dominantă a discursului academic din științele umaniste americane, până prin anii 1990.
Jacques Derrida, principalul exponent al deconstrucției, a fost visiting professor la Yale
și John Hopkins, o mare parte din perioada mai sus amintită și a avut în mod evident un
efect galvanizator asupra celor cu care a venit în contact. Deși este în principal o formă
de discurs filosofic, deconstrucția a înregistrat cel mai mare succes în domeniul studiilor
literare, în America (cel mai grăitor exemplu fiind Yale School), unde a evoluat înspre o
formă particulară de scriere critică „la roata liberă” si lingvistic exuberantă, cu un accent
puternic pe calambur. Derrida însuși a fost destul de nemulțumit de ceea ce se producea
în America sub egida deconstrucției și chiar se spune că ar fi catalogat-o drept o
caricatură a intențiilor sale originale – oarecum ironic, pentru o mișcare de gândire
caracterizată în special de contestarea noțiunilor de adevăr și intenție.

Anti-esențialismul. Gânditorii postmoderni se descriu în mod invariabil pe ei înșiși ca


fiind anti-esențialiști, ceea ce semnifică faptul că resping noțiunea că ar exista vreo esență
a fenomenelor, precum adevărul, semnificația, subiectul sau identitatea. Filosofia
tradițională este considerată esențialistă, prin faptul că pornește de la premisa că există un
adevăr absolut, sprijinit de formule logice, cum ar fi legea identității (A=A, ori un lucru
este egal cu sine însuși). Această lege a fost contestată de către postmoderniștii care
susțin că nu totdeauna este valabilă (un lucru nu este egal cu sine însuși dacă acesta se
află într-un proces continuu de schimbare de-a lungul timpului, de exemplu). Filosofia
tradițională tinde, de asemenea, să postuleze un subiect esențial (cum este cazul la
Descartes, care considera mintea drept esența subiectului – „Cuget, deci exist!”), pe care
postmoderniștii l-au pus, de asemenea, în discuție. Subiectul este considerat, de fapt,
drept o entitate extrem de fluidă în gândirea postmodernă, cu precădere în cercurile
feministe, în care noțiunea unui subiect esențialist este considerată parte din opresiunea
patriarhală.

Antifundaționalismul. A contesta fundamentele sistemului de crezuri sau gândirii cuiva


înseamnă a fi antifunaționalist. Gânditorii poststructuraliști și postmoderniști tind să
fie în mod deliberat antifundaționaliști în concepția lor. Derrida, de exemplu, a contestat
validitatea legii identității (conform căreia un lucru este egal cu sine însuși, A=A), care
reprezintă, în fapt, fundamentul gândirii și rațiunii în Occident. Problema fundamentală
este aceea că orice sistem de gândire, orice sistem care aspiră să facă judecăți de valoare
de orice fel (adevărat sau fals, bun sau rău etc.) reclamă un punct de pornire, ori o
asumpție inițială (să spunem, de pildă, că A=A), care este evident adevărată și mai presus
de orice îndoială. Antifundaționaliștii atrag atenția asupra faptului că și punctul de
pornire însuși reclamă o asumpție inițială. Poststructuralismul și postmodernismul
reprezintă, de fapt, niște versiuni extreme ale unor poziții ce s-au conturat mai devreme în
istoria filosofiei occidentale. Scepticii în genere, cum a fost filosoful de secol XVIII,
David Hume, sunt înclinați spre antifundaționalism, prin faptul că sunt mai puțin
preocupați de ceea ce spun oponenții lor, cât de fundamentul autorității de a face orice fel
de judecată de valoare. În perioada recentă, antifundaționalismul a susținut că
fundaționalismul ar fi autoritar prin intenția lui și a devenit strigătul de luptă în atacul
împotriva status quo-ului și a Establishmentului.

Arheologia, studiul științific al rămășițelor trecutului, este o metaforă puternică și pentru


excavațiile de natură mai subiectivă. Freud a folosit faimoasa imagine a unei cetăți
pentru a ilustra relația dintre conștient și inconștient. Asemeni cetății Romei, subiectul
cugetător este compus din numeroase straturi de conștiență și susceptibilitate. Din părțile
îngropate ale subiectului pot emana nevoi și dorințe distructive, iar analistul trebuie să
ajute analizatorul și să sape adânc, să expună în mod limpede amintirile și temerile
reprimate. Michel Foucault utilizează un concept similar pentru a descrie investigația în
domeniul inconștientului epistemului, care este prescurtarea pentru „domeniul
epistemologic” al asumpțiilor, așteptărilor, valorilor și crezurilor unei societăți la un
moment istoric dat. The Order of Things: An Archeology of the Human Sciences (1966),
de exemplu, caută să dezvăluie regulile structurale și factorii determinanți sistematici ce
sunt comuni reprezentărilor științifice ale perioadei Clasice. Textul este un „sit
deschis”, o altă metaforă arheologică ce se referă la caracterul cu necesitate incomplet al
proiectului. Deci, speculațiile lui Foucault nu ar trebui înțelese ca aparținând unui istoric
al științei, ci în termenii unui provizorat postmodern.

Acțiunea comunicativă este o formă de interacțiune al cărei succes depinde de răspunsul


pozitiv sau negativ al receptorului vizavi de validitatea reclamată de un enunț dat. Teoria
acțiunii comunicative a lui Jurgen Habermas derivă din filosofia speech-act (vorbire-
acțiune), din socio-lingvistică și în particular din ideea implicației conversaționale. Cea
din urmă idee se referă la ceea ce implică vorbirea, spre deosebire de ceea ce ar putea
implica în mod logic aceleași cuvinte în cadrul unei propoziții scrise. Ceea ce implică
contextul fecund al semnificației vorbitorului nu poate fi ignorat ori înlocuit cu regulile
abstracte ale implicației logice. Anti-pozitivismul implicației conversaționale întărește
atât preocuparea prgmatică față de contextul fecund al semnificației, al crezurilor și
scopurilor, pe baza cărora comunică indivizii, cât și preocuparea Kantiană față de
regulile universale. Un critic postmodern va pune sub semnul întrebării succesul acțiunii
comunicative, în măsura în care diferențele concrete ale persoanelor marginalizate sunt
ignorate și îndepărtate din domeniul public al discursului. O apărare postmodernă
relevantă ar avea de demonstrat că obligațiile implicite ale acțiunii comunicative reclamă
– în mod universal – includerea și deschiderea față de celălalt.

Relativismul cultural. Probabil că prima afirmație explicită a conceptului relativismului


cultural apare în Cartea III a Istoriilor, unde Herodot observă că noi toți urmăm
obiceiurile societății în care ne naștem și că, pe cale de consecință, toate aceste obiceiuri
trebuie să fie respectate. Următorii două mii de ani au fost martorii neglijării acestui
principiu. Deși trebuie recunoscut faptul că alte culturi au operat în cadrul unor sisteme
de valori diferite, în cadrul culturii occidentale a persistat, de la finalul antichității până în
secolul XIX, concepția tradițională conform căreia culturile străine (africane, orientale,
americane native) pot fi judecate pornind dela „raționalitatea” occidentală.
Dezvoltarea completă a unei teorii a relativismului cultural nu a avut loc însă decât odată
cu apariția antropologiei moderne, la începutul secolului XX. Mai mulți antropologi
americani au încercat atunci să înțeleagă culturile non-occidentale „din interior.”
Investigarea adecvată a altor culturi a ajuns să implice o imersiune completă în valorile,
tradițiile și crezurile respectivelor culturi. Celelalte societăți au început să fie considerate
ca forme „organice” autonome, auto-validate. Corolarul acestui fapt a fost un relativism
moral atotcuprinzător: ceea ce este corect sau greșit se definește în cadrul fiecărei culturi
și nu există nicio poziție obiectivă din care pot fi evaluate două sisteme morale/culturale
diferite.

Moartea autorului. Noțiunea de moarte a autorului, aparținându-i lui Roland Barthes,


este unul dintre sloganurile poststructuralismului, prin insistenţa asupra faptului că
autorul nu ar trebui sp fie considerat arbitrul final în legătură cu semnificaţia textului. În
concepţia lui Barthes, autorii au ajuns să fie consideraţi drept figuri cu autoritate, cititorul
fiind astfel plasat într-o poziţie inferioară. De aceea a reclamat moartea autorului (mai
precis a unei concepţii anume cu privire la autor, şi anume aceea a autorului ca figură
autoritară), pentru a da cititorului libertatea de a fi creativ. Citirea nu mai avea să fie
considerată un proces pasiv, ci mai degrabă unul activ, în care cititorul este pe deplin
angajat în producerea semnificaţiei textuale. Naşterea cititorului, cum o numeşte Barthes,
avea să aibă loc cu preţul morţii autorului. Atacul cel mai important al lui Barthes a fost
îndreptat împotriva tendinţei moderne de a trata autorii ca pe nişte efigii culturale
(Autorul, mai degrabă decât autorul, cu majusculă, pentru a sublinia importanţa acordată
acestuia), iar nu creaţia ca atare, iar moartea autorului este o noţiune implicit anti-
tradiţională, în ton cu tendinţa liberaţionistă din anii 1960, când a fost aceasta inventată.

Moartea omului (Moartea subiectului). Michel Foucault a devenit faimos pentru


proclamarea morţii omului (pe care trebuie să o înţelegem ca moarte a unei concepţii
particulare cu privire la om), iar această idee cu încărcătură politică este fără îndoială
prevalentă în gândirea poststructuralistă şi postmodernistă. (Un alt mod de prezentare a
aceluiaşi lucru foloseşte expresia de moarte a subiectului.) În concepţia lui Foucault,
omul este o invenţie recentă şi nu neapărat excepţională, care va dispărea odată cu
trecerea timpului. Ţinta sa e reprezentată de concepţia umanistă cu privire la om (aceea
care a fost dominantă în Occident în ultimele secole), care consideră individul drept
punctul central al procesului cultural. Versiuni mai timpurii ale acestei noţiuni pot fi
identificate în gândirea structuralistă, Levi-Strauss reprezentând unul dintre cele mai
cunoscute exemple: pentru acesta sistemul, iar nu individul, prezintă importanţă. De
asemenea, Marxismul structural, care subliniază rolul critic jucat de structurile
instituţionale în determinarea ideologiei societăţii occidentale, porneşte de la premisa
morţii omului în analizele sale culturale, pe care le declară în mod deschis ca fiind anti-
umaniste. Criticii acestei mişcări au vorbit despre aceasta ca furnizându-ne o „istorie fără
subiect.”

Deconstrucţia este un termen inventat de filosoful francez Jacques Derrida la sfârşitul


anilor 1960, pentru a oferi o manieră a înţelegere a textului ce ia în considerare multiplele
semnificaţii ale acestuia. În loc să încerce să descopere o semnificaţie adevărată, un punct
de vedere consistent ori un mesaj unificator într-o lucrare dată, interpretarea
deconstructivă destramă cu atenţie, pentru a folosi cuvintele Barbarei Johnson, „forţele
contradictorii ale semnificaţiei” care sunt la lucru şi aşteaptă să fie descifrate în cadrul a
ceea ce poate fi numit drept inconştientul textual. Pe lângă aceasta, ca modalitate de citire
care expune diferenţele interne ale unui text şi este atentă la contradicţiile reprimate sau
la vulnerabilităţile inerente, strategia sa este şi interveţionistă şi astfel, în ciuda
afirmaţiilor contrare, deconstrucţia este politică. Iar acest lucru nu se datorează doar
modalităţilor prin care interpretarea deconstructivă poate transforma logica unui text
chiar împotriva textului însuşi, prin revelarea modului în care logica limbajului său poate
diferi de şi acţiona împotriva logicii aserţiunilor autorului, dar şi datorită faptului că
deconstructorii tind să sesizeze inconsistenţele, inegalităţile sau ierarhiile expuse sau
interpretate fie de text, fie de un întreg discurs, fie de un întreg sistem de crezuri. De
exemplu, structura ierarhiei, pe care Derrida o consideră implicită „opoziţiilor binare”
care au inspirat, organizat şi clasificat gândirea occidentală şi care ne-au determinat,
astfel, să acordăm o valoare mai mare conceptului „ordinii” decât celui al conceptului
opus al „haosului”, face ca reexaminarea altor astfel de cuplete binare să devină un
imperativ pentru Derrida. Ceea ce revelează privilegierea unuia dintre termeni în
detrimentul altuia (cum ar fi binele în defavoarea răului, lumina în defavoarea
întunericului, bărbatul în defavoarea femeii, stăpânul în defavoarea sclavului, modelul în
defavoarea copiei, originalul în defavoarea reproducerii, literatura în defavoarea criticii,
cultura înaltă în defavoarea culturii populare etc.) este că preferinţa faţă de unul dintre
aceşti termeni se manifestă întotdeauna pe seama sau cu excluderea celuilalt termen
subordonat. Feminismul difference s-a inspirat din acest tip de analiză pentru a contesta
nu doar poziţia femeilor vizavi de bărbaţi, ori a nonoccidentalilor faţă de occidentali, ci şi
pentru a deconstrui însuşi sistemul opoziţiei conceptuale care a făcut posibil şi care încă
perpetuează astfel de valori metafizice şi ideologice în societatea occidentală.
Deconstrucţia, deci, sugerează Derrida, reprezintă însuşi instrumentul prin care sunt
expuse, inversate şi demontate opoziţiile binare cu ierarhiile lor de valori; cu alte cuvinte,
este instrumentul prin care se demonstrează cât de lipsită de temei este logica care ridică
unul dintre termeni mai presus de celălalt, fără a recunoaşte că fiecare dintre termeni
„diferă” şi „deferă” de celălalt (conceptul de „diferanţă” al lui Derrida surprinde ambele
sensuri ale acestei mişcări în mod simultan) şi fără a recunoaşte astfel şi faptul că, deşi
„binele”, de pildă, este distinct de „rău”, chiar şi termenul privilegiat de „bine” îşi
primeşte semnificaţia numai în asociere sau subordonare faţă de opusul său, „răul.” Acest
lucru sugerează nu numai un anumit grad de contaminare între cei doi termeni opuşi,
fiecare din ei fiind un fel de vestigiu al celuilalt, ci indică concomitent şi imposibilitatea
unei demarcaţii clare sub forma unei opoziţii, evidenţiind, astfel, încă o dată, natura
instabilă a semnificaţiei.

Diferanţa, un termen inventat de Jacques Derrida, semnalează şi modul în care


funcţionează limbajul, însă, în acelaşi timp, reprezintă încă unul dintre termenii ce
servesc deconstrucţiei. Ca termen descriptiv, Derrida îl utilizează pentru a ilustra,
asemeni lingvistului elveţian Ferdinand de Saussure, că semnificaţia oricărui cuvânt
depinde totdeauna nu de legătura sa naturală cu realitatea pe care o descrie, ci de
asocierea cu alte cuvinte în cadrul unui lanţ întreg al semnificaţiilor, la care face referire,
dar de care este şi diferit, indicând, astfel, mişcările perpetue şi potenţialele alunecări ale
semnificaţiei limbajului. Ca neologism creat din verbul francez différer, care înseamnă
atât „a diferi”, cât şi „a deferi”1, diferanţa, care face referire la ambele sensuri simultan şi
este, astfel, în mod deliberat ambiguă, demonstrează că limbajul este totdeauna
nedeterminat şi că semnificaţia este totdeauna nedecidabilă şi astfel infinit suspendată.
Astfel, diferanţa nu doar descrie funcţiile lingvistice, ci le şi pune în operă. Ca termen
interschimbabil cu deconstrucţia, diferanţa mai îndeplineşte încă o funcţie. Subminând
orice sens al unităţii, ea nu poate fi concepută pur şi simplu ca opusul acesteia, pentru că
a concepe diferanţa în opoziţie cu un alt termen precum unitatea, ar însemna să o fixăm
într-o poziţie particulară şi să o lipsim de ceea ce o caracterizează: suspesia, mişcarea,
procrastinarea. Astfel, după cum însuşi modul său de operare o indică, diferanţa este un
termen alternativ atât pentru unitate, cât şi pentru diferenţă.

Diferenţa, aşa cum este termenul utilizat în deconstrucţie şi poststructuralism, semnifică


faptul că textul nu este o unitate ideală, ci este totdeauna supus unor elemente
nedeterminate inerente limbajului, care se opun unor interpretări închise ale semnificaţiei
lui, ilustrând, astfel, că deşi există diferenţe între texte, astfel de diferenţe există şi în
cadrul aceluiaşi text. În vreme ce postmodernismul tinde să celebreze diferenţa, şcolile de

1
Traducerea termenului în limba română ar însemna „a temporiza, a amâna, a suspenda.”
gândire dezvoltate în jurul lui Hegel caută să o depăşească. Astfel, pentru Hegel diferenţa
trebuie mediată, rezultând o sinteză dialectică între doi termeni aflaţi în opoziţie, pentru a
produce un al treilea termen complet nou şi diferit. Pentru Derrida, pe de altă parte,
depăşirea diferenţei însemna subsumarea celor doi termeni opuşi, fuzionarea lor,
reducerea lor de la doi la unul singur, fără prezervarea caracterului lor alternativ şi a
diferenţei dintre ei, fără respectarea fiecăruia dintre aceştia în multiplele sale forme. Din
acest motiv, Derrida concepe un al treilea termen, noţiunea de diferanţă, care, fiind
alternativa atât la unitate, cât şi la diferenţă, este totdeauna caracterizată de un exces,
opunându-se încercărilor de a fi unificată, de a fi asimilată. Suspiciunea manifestată de
Derrida, în Altérités (1986), faţă de tendinţa hegeliană de a aduna şi fuziona elementele
dispersate, este o reacţie la dorinţa periculoasă, după cum o vede el, a unor gânditori
precum Habermas, fie de a găsi, fie de a impune unitatea sau consensul. În ton cu
Lyotard, el crede că a forţa atingerea unei înţelegeri acolo unde este dezacord, de a dori
consensul acolo unde este sciziune, este echivalent cu anihilarea diferenţei, cu eclipsarea
celuilalt, cu eliminarea multiplicităţii.

Endismul se referă la diferitele teorii care au circulat la finalul secolului XX şi care


proclamau sfârşitul unor fenomene precum istoria.Francis Fukuyama este faimos pentru
teza conform căreia colapsul comunismului semnlează sfârşitul istoriei, în sensul că
capitalismul liberal a câştigat lupta politică globală reprezentând, de atunci încolo,
singurul sistem politic viabil. Daniel Bell proclamase anterior trecerea dinspre
industrializare înspre cultura „post-industrială”, o idee ce a influenţat gânditori precum
Fukuyama. Jean Baudrillard se include şi el în această tradiţie a gândirii endiste, prin
proclamarea abolirii istoriei deoarece, după cum afirmă, dacă nu suntem decât alienaţi în
istorie, atunci sfârşitul istoriei trebuie să însemne sfârşitul alienării noastre.
Postmodernismul în general este oarecum ambivalent în privinţa endismului. Pe de o
parte, gânditorilor postmoderni le place să pretindă că am trecut cumpăna înspre un nou
tip de formaţie culturală; pe de altă parte, postmodernismul reprezintă adesea un dialog
conştient de sine cu trecutul, în sensul unei recuperări a formelor artistice (realismul
romanesc, pictura figurativă, arhitectura premodernistă etc.) ori a ideilor (ideea
„sublimului”, de exemplu) mai vechi.
Proiectul iluminist. Istoricii utilizează termenul „Iluminism” cu referire la perioada
secolului al XVIII-lea, ce se întinde de la „Revoluţia glorioasă” (1688) până la izbucnirea
Revoluţiei Franceze (1789). Iluminismul însă nu a fost doar o perioadă istorică, a fost şi
un proiect intelectual dezvoltat în jurul unui grup de intelectuali francezi – philosophes –
implicaţi în publicarea Encyclopédie, editată de Denis Diderot pentru o perioadă de
douăzeci de ani, începând cu 1751. Idealurile acestui grup au început treptat să fie
împărtăşite de oameni educaţi de pretutindeni din lume. Pentru a înţelege relevanţa
„proiectului iluminist” la care postmodernismul se referă în repetate rânduri, este crucială
distincţia între elementul critic, adesea polemic şi evoluţiile mai progresiste, constructive
şi uneori prescriptive ale acestuia.
Iluminismul a fost definit ca un proiect menit să înlăture opacitatea, teama şi supersiţia,
să îndepărteze toate obstacolele din calea investigaţiei şi dezbaterii libere. El s-a opus
puterilor şi credinţelor tradiţionale ale Bisericii (clasificate drept „superstiţii”) şi a ridicat
probleme legate de legitimitatea politică. Toate noţiunile acceptate sau tradiţionale şi
relaţiile sociale au fost supuse examinării publicului şi astfel, exercităţii colective – sau
intersubiective – a „raţiunii.” Ordinea socială liberală ce a caracterizat politica şi
comerţul Angliei de secol XVIII a reprezentat un model şi sursă de inspiraţie importantă
pentru gânditorii iluminişti. Cealaltă sursă a fost reprezentată de fantasticele realizări din
domeniul ştiinţei şi tehnologiilor, din zorii revoluţiei ştiinţifice newtoniene. Aceasta a
fost epoca ce a fost martora unor ameliorări ample şi tangibile din multe domenii ale
vieţii afectate de aplicarea ştiinţei, care au generat visul unei lumi radical transformate în
bine, ordonate, proiectate, stăpânite. Ideea ameliorării rasei umane şi a „progresului
moral” a luat naştere tot atunci. Dorinţa stăpânirii naturii s-a dezvoltat în visul stăpânirii
societăţii şi istoriei. Partea întunecată a acestui vis a fost analizat de Adorno şi
Horkheimer în Dialectica Iluminismului (1947), în a cărui introducere se spun
următoarele: „Iluminismul a încercat totdeauna să elibereze omul de teamă şi să îi
stabilească suveranitatea. Cu toate acestea, pământul complet iluminat radiază în mod
triumfător dezastrul.”
O modalitate prescurtată de a defini postmodernismul este aceea de a-l considera ca
sfârşitul visului iluminist al stăpânirii şi îmbunătăţirii definitive a societăţii umane prin
cunoaştere şi tehnologie. În ultimii ani, secolul al XVIII-lea a devenit ţinta unei
investigaţii istorice intensive. Rezultatele, înregistrate şi cadrul unor biografii fascinante
şi a unor fine monografii, ar putea contribui într-o mare măsură la corectarea unora dintre
caricaturile Iluminismului, pe care dezbaterile postmoderniste au tins să le acrediteze.
Secolul al XVIII-lea a fost martorul destrămării certitudinilor tradiţionale. Chiar şi cei
mai optimişti gânditori au fost afectaţi de îndoială şi chiar de disperare. A fost un timp al
experimentării constante, iar nu unul al auto-confidenţei satisfăcute.

Gramatologia. Termenul a intrat în uz odată cu publicarea, de către Derrida, în 1967, a


cărţii Of Grammatology şi descrie o ştiinţă a scrierii care pune la îndoială valoarea
inerentă a semnului lingvistic. Utilizarea termenului de către Derrida este parte a criticii
aduse filosofiei occidentale pentru a fi acordat prevalenţă vorbirii în detrimentul scrierii.
Discursul filosofic occidental este considerat a fi ataşat de scrierea fonetică, acel tip de
scriere care încearcă să reprezinte pe deplin vorbirea. Gramatologia ca ştiinţă a scrierii
face parte din tendinţa generală a lucrărilor lui Derrida de a redresa această balanţă. Un
loc central în acest proces îl ocupă refutarea ideii structuraliste că semnificantul şi
semnificatul formează o unitate organică.. Vorbirea este considerată o prezenţă originală
în lingvistica structuralistă, iar scrierea o tulburare a purităţii. Scrierea logocentrică
(reproducerea fonemului sau a vocii) este distinsă, de către gramatologi, de écriture, ori
de scrierea gramatologică, care este preocupată cu definirea acelor acţiuni care creează
limbajul. Pe urmele lui Derrida, gramatologii argumentează că „în afara textului nu există
nimic” şi că limbajul este deschis faţă de o serie de interpretări, care temporizează
continuu semnificaţia acestuia. Acest fapt implică respingerea posibilităţii existenţei unui
adevăr absolut fixat de către un semnificant transcendent. O astfel de poziţie este strâns
legată de demontarea postmodernistă a marilor naraţiuni.

Marea naraţiune. Jean-Francois Lyotard descrie ca fiind mari naraţiuni acele teorii care
pretind că furnizează explicaţii universale şi care exploatează autoritatea pe care le-o
conferă aceasta. Un exemplu ar fi Marxismul, care procesează întreaga istorie umană şi
comportamentul social prin intermediul teoriei materialismului dialectic. Potrivit
materialismului dialectic, întreaga istorie umană a fost o istorie a luptei de clasă;
validitatea tuturor celorlalte explicaţii este contestată, materialismul dialectic
considerându-se pe sine drept singurul adevărat. Scopul ultim al istoriei umane este
„dictatura proletariatului”, în care lupta de clasă este eliminată în favoarea binelui comun,
iar indivizii nu mai sunt exploataţi. Majoritatea religiilor oferă o explicaţie
atotcuprinzătoare similară a istoriei umane, adecvată propriilor sisteme. Ideea lui Lyotard
este că astfel de sisteme sunt implicit autoritare şi că, pe la sfârşitul secolului XX, acestea
şi-au pierdut orice pretenţie de autoritate asupra comportamentului individual. Viaţa în
postmodernitatea este caracterizată de faptul că nu ne mai putem baza pe astfel de mari
povestiri (sau metanaraţiuni) şi că în locul acestora trebuie să construim „mici naraţiuni”
mai tactic orientate dacă dorim să ne împotrivim autoritarismului. În opinia lui Lyotard,
am demascat acum marile narațiuni și am realiyat faptul că pretențiile lor la autoritate
sunt false și nesustenabile.

Intertextualitatea. Multe dintre textele literare clasice, de la Gargantua și Patagruel al


lui Rabelais, la Anatomia melancoliei lui Robert Burton și la Tristram Shandy al lui
Sterne, sunt țesute din alte texte: referințe, enumerări și citate sunt culbutate împreună
într-un amestec derutant. Totuși, abia începând cu Semiotike (1969) a lui Julia Kristeva s-
a afirmat că „fiecare text ia forma unui mozaic de enumerări, că fiecare text este absorbția
și transformarea altor texte.”
Conceptul intertextualității derivă din afirmația poststructuralistă că semnificanții se
referă totdeauna numai la semnificați: că limbajul poate fi transformat, translatat,
transferat, însă niciodată nu poate fi transcendentat. Cuvintele își câștigă semnificația nu
prin referire la vreun obiect prezent în mintea utilizatorului limbajului, ci prin jocul infinit
al semnificației. Utilizarea cuvântului „dragoste” nu înseamnă că se face referire la vreun
obiect biologic sau psihologic extra-lingvistic, ci înseamnă a lua parte, în mod conștient
sau nu, la conversația din baladele Trubadurilor, la tragedia shakespeariană, la cuvintele
romantice și la cântecele Beatleșilor.
Postmodernismul îmbrățișează o versiune extremă a intertextualității, în care jocul
semnificației este infinit, în care merge orice. Limitele interpretării sunt date doar de
granițele imaginației.
Mica narațiune. În marile narațiuni ale lui Lyotard (teoriile explicative universale,
precum marxismul sau dialectica hegeliană), indivizii sunt oprimați și sacrificați de către
cei care controlează marile narațiuni. Astfel, marxismul după model sovietic reclama ca
toți indivizii să urmeze linia Partidului Comunist, deoarece partidul era considerat
depozitarul întregului adevăr. Lyotard a evidențiat modul în care acest lucru distruge
inițiativa individuală, conducând înspre o societate totalitaristă în care dizidența este
reprimată cu cruzime, iar creativitatea este sufocată. Totuși, eșecul marilor narațiuni a
fost recunoscut la sfârșitul secolului XX (odată cu colapsul Uniunii Sovietice și a statelor
satelit), iar acum trebuie să susținem micile narațiuni. Acestea din urmă sunt grupări
tactice (ori coaliții de interese) care caută să se opună răului social. Micile narațiuni,
(între care colaborarea studenți-muncitori, în cadrul evenimentelor din 1968, de la Paris,
rămâne un exemplu grăitor pentru Lyotard) nu sunt menite să dureze, ci mai degrabă să
realizeze obiective limitate, pe termen scurt. Individul ar putea fi considerat o mică
narațiune ce caută să se opună puterii marilor narațiuni autoritare, precum statul sau
corporațiile multinaționale.

Logocentrismul este asumpția conform căreia cuvintele pot comunica în mod


neproblematic semnificațiile prezente în mintea indivizilor, astfel că ascultătorul sau
cititorul le recepționează în același mod în care vorbitorul/ascultătorul le-a intenționat.
Cuvintele și semnificațiile sunt considerate, așadar, ca având stabilitate internă. Aceasta
este o asumpție standard a discursului în cultura occidentală, însă una care a devenit ținta
atacului din partea mișcării deconstructiviste. Derrida în particular afirmă că această
poziție este nesustenabilă, pe baza faptului că întotdeauna cuvintele poartă cu sine urme
ale semnificațiilor anterioare și sugerează alte cuvinte care au aceleași sunete cu cel
folosit.

Metanarațiunea. Termenul lui Jean-Fracois Lyotard (utilizat interschimbabil cu marea


narațiune) pentru orice teorie care pretinde să furnizeze explicații universale, universal
valabile. Marxismul este probabil cel mai elocvent exemplu al acestui fenomen. Lyotard
se opune categoric metanarațiunilor, considerându-le autoritare și restrictive pentru
creativitatea individuală (vezi și Marea narațiune).
Metafizica prezenței. Derrida consideră că istoria filosofiei occidentale și implicit istoria
discursului în general în Occident este marcată de atașamentul față de ceea ce el numește
„prezență.” Aceasta este asumpția de la care pornim: că putem înțelege semnificația în
întregul ei și că atunci când auzim un cuvânt sau o frază, acestea sunt totalmente
„prezente” în mintea noastră. Prezența este, prin urmare, o asumpție metafizică
nerecunoscută, pe care o facem atunci când ne angajăm în comunicarea cu ceilalți. În
spatele metafizicii prezenței stă crezul în stabilitatea cuvintelor și a semnificațiilor care,
pentru un gânditor poststructuralist precum Derrida, reprezintă o invitație la atac. Ideea
lui Derrida este aceea că limbajul este mult mai alunecos decât sunt dispuși să admită cei
care cred în prezență și că, pe cale de consecință, orice cuvânt dat are o mulțime de
asocieri care îi subminează presupusa puritate. Limbajul este caracterizat, potrivit lui
Derrida, de instabilitate și de caracterul nedeterminat al semnificației: nu există niciodată
vreun moment al prezenței depline. O parte a motivului ce stă la baza acestei inabilități a
cuvintelor de a dobândi prezența deplină poate fi regăsită în natura timpului. Derrida face
mare caz de faptul că timpul se află într-o neîndurătoare curgere continuă, iar cuvintele
sunt în mod constant expuse unei stări de lucruri complet nouă. Nu poate exista niciodată
vreun moment în care să fie posibilă prezența deplină și astfel, identitatea deplină.
Prezența deplină și identitatea deplină sunt două dintre principalele asumpții cu care
operează discursul occidental, iar prin critica metafizicii prezenței, Derrida pune sub
semnul întrebării o întreagă tradiție intelectuală construită, în opinia sa, pe o iluzie. În
absența metafizicii prezenței, comunicarea apare ca o activitate mult mai dezordonată și
anarhică decât am fi crezut în mod normal, chiar dacă, pentru deconstructiviști, ea este o
chestiune mai creativă.

Modernismul se referă de obicei la o constelație de mișcări intelectuale și artistice în


special, care au apărut pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Baudelaire a formulat devreme,
dar într-un mod limpede și cu largi ecouri, doctrinele modernismului. Visul lui Marx de
abolire globală a capitalismului printr-o revoluție proletară reprezintă, într-un anume sens,
o viziune modernistă. Mișcările moderniste au inclus impresionismul, simbolismul,
cubismul, futurismul, art nouveau, imagismul ș.a.m.d. Pe la începutul acestui secol,
doctrinele moderniste au ajuns să domine și să definească întregul peisaj literar și artistic.
Într-un mod mai specific – chiar dacă mai intangibil – modernismul se referă la o mișcare
în cadrul cercurilor artistice și literare. Pentru modernism, a devenit fundamental
răspunsul la provocarea „modernă.” Confuziile din terminologia noastră rezultă din faptul
că modernismul reprezintă o evoluție relativ târzie în istoria modernității. Pe la mijlocul
secolului XIX, modernitatea s-a instalat atât de profund, încât sensul provocării și
scandalului pe care le generase aceasta odată au fost înlocuite de credința în progres și în
evoluție. Modernismul este un răspuns la aceste evoluții, care mențin o sensibilitate față
de conflict, revoluție și chiar distrugere, pe care le implică modernitatea și modernizarea.
Odată cu apariția modernismului, modernitatea a intrat într-o nouă fază, eliberată de
conflicte și conștientă de sine. Modernismul și postmodernismul sunt răspunsuri
interrelaționate la crizele modernității. În majoritatea formelor sale, modernismul a fost
caracterizat de speranța (deseori disperată) de a rezolva problemele modernității printr-o
formă potențată, mai radicală (mai absolută, mai utopică) a „modernului.” Foarte des
modernismul a fost sedus de viziunea unei „soluții finale” la problemele istoriei și ale
modernității. Iar soluția chiar mai finală a postmodernismului este aceea de a renunța la
însăși speranța unei finalități. Astfel, acesta este o continuare strictă și logică a gândirii
moderniste și a tendinței revizuirii și intervertirii complete.

Modernitatea. Atunci când se definește postmodernismul, se creează inevitabil confuzii,


acesta fiind contrapus unei serii de impulsuri și ambiții ce au apărut de-a lungul ultimelor
aproximativ cinci sute de ani. Deseori, postmodernismul, postmodernitatea și termenul de
postmodern sunt adesea considerate sinonime. Nu așa stau lucrurile însă și cu
echivalentele lor „moderne-.” Istoricii se referă de obicei la „modernitatea timpurie” ca la
o perioadă întinsă în istorie, care include apariția capitalismului, a științei și tehnologiei.
Fiecare nouă expresie a acestor forme a reprezentat o provocare față de modul de viață
tradițional și relativ așezat. Pe deasupra, acestea au generat provocări și la adresa
autorității tradiționale a Bisericii Creștine și a legitimității puterii politice. Din acest punct
de vedere, modernitatea reprezintă precondiția pentru apariția regimurilor liberale și a
teoriilor politice ale liberalismului.
O altă caracteristică a modernității este apariția statului modern și, odată cu acesta, a
exercițiului politic mai eficient și uneori mai nemilos. În timpul secolului al XVII-lea, țări
protestante precum Anglia și Olanda au trecut prin transformări politice profunde și
războaie religioase, însă au realizat, în același timp, o expansiune capitalistă și imperială
și s-au plasat în avangarda modernității. În timpul Iluminismului, modernitatea a devenit
o temă explicită și centrală pentru aproape toți gânditorii semnificativi. Modernitatea, cu
alte cuvinte, a ajuns la starea unei conștiințe de sine. Trebuie să ne amintim că
Iluminismul, marele proiect cultural al secolului al XVIII-lea, a fost în mod constant
definit în opoziție cu continuitatea modului tradițional de viață. Acesta s-a opus autorității
personale arbitrare a conducătorilor politici și împotriva susținerii dogmatice (uneori
violente) de către Biserică a ritualurilor supertițioase și mistice. S-a născut o viziune care
aducea natura, iar mai apoi societatea (și istoria) sub controlul uman. Iluminismul a
propus o rută unică – seculară și liberală – înspre modernizare. O altă formă a
modernizăriia fost reprezentată de absolutismul regilor francezi Ludovic XIV, XV și XVI.
În secolul al XIX-lea, schimbarea, transformarea și mișcările sociale periodice au început
să fie considerate norme. Doctrinele progresului și evoluției au fost și sunt confruntate de
visionarii revoluționari și de teoreticienii crizei și convulsiilor. Capitalismul industrial și
ulterior (în opoziție clară) comunismul pot fi în egală măsură considerate mișcări istorice
ale modernității. Până nu demult, „modernul” (în forma noilor tehnologii, a noilor
descoperiri științifice, a noilor tipare de comportament) a reprezentat sursa unor speranțe
extrem de optimiste. În ultimii ani însă – cel puțin din 1974, momentul crizei petroliere –
am devenit mult mai conștienți de costurile și răspunderile asociate cu modernitatea.
Postmodernitatea poate fi caracterizată, din acest punct de vedere, drept o conștientizare
sporită a faptului că suntem condamnați să rămânem „moderni.”

Păgânismul. Lyortard denumește situația în care se emit judecăți în lipsa unor criterii
drept păgânism. În mod efectiv, acesta descrie condiția postmodernă, deoarece în această
condiție nu mai avem teorii universale la care să facem apel pentru a ne valida criteriile.
În lipsa unor astfel de teorii universale (fie ele teorii privind adevărul ori politica), suntem
limitați la emiterea de judecăți de la caz la caz, ceea ce, pentru Lyotard, reprezintă unica
modalitate onestă de a proceda. Lyotard identifică un precedent pentru această metodă de
emitere de judecăți la Aristotel, pe care îl consideră un gânditor în mod particular
pragmatic. Lyotard dorește să introducă acest tip de pragmatism în viața publică într-un
mod mai general, îndepărtându-ne de obiceiul de a utiliza în mod necritic și abject pe
teoriile universale (marile narațiuni). În interpretarea pe care o oferă istoriei recente,
Lyotard consideră că această încredere în teoriile universale a reprezentat sursa
majorității problemelor socio-politice, prin faptul că acestea au sancționat orori precum
Auschwitz și multe alte fapte inumane săvârșite în numele unor teorii precum marxismul,
comunismul sau socialismul. O societate „păgână” ar respinge astfel de autorități și ar
evalua orice chemare la acțiune politica pe baza meritelor acesteia, pornind de la
asumpția că acest lucru ar avea ca rezultat o societate mai justă decât cea bazată pe reguli
și reglementări rigide. Raționamentul realizat fără criterii preconcepute devine, astfel,
caracteristica societății postmoderne.

Pluralismul. Argumentarea împotriva noțiunilor absolute ale adevărului sau autorității și


încurajarea, în schimb, a interpretărilor pluraliste ale textelor și situațiilor au devenit
aproape articole de credință în postmodernism. Astfel, în opinia lui Lyotard, nu mai
există nicio mare narațiune în domeniul politic, ci mai degrabă o multitudine de mici
narațiuni ce caută să atingă obiective limitate. Roland Barthes argumentează, în S/Z, că
textele nu mai trebuie considerate ca având semnificații centrale pe care criticii trebuie să
se lupte să le reveleze, ci mai degrabă ca surse ale unor interpretări multiple.
Poststructuralismul în genere a încurajat o astfel de concepție. Poststructuraliștii, la fel ca
și postmoderniștii s-au opus viguros ideii că ar putea exista vreo autoritate centrală
incontestabilă (fie în domeniul politic, fie în cel intelectual). Până și adevărul este
considerat a fi plural, adică ireductibil la vreo semnificație centrală, cu prețul excluderii
tuturor celorlalte; adevărul depinde de interpret și de situația specifică. Nietzsche a
reprezentat o sursă de inspirație pentru această concepție, prin ideea sa, conform căreia
adevărul este pur și simplu o armată de metafore, gata să fie utilizate în numele unei
cauze specifice. În opinia poststructuraliștilor și a postmoderniștilor, nu există nicio
interpretare privilegiată a vreunei situații, ci mai degrabă o pluralitate de interpretări
posibile.
Postmodernismul este o mișcare culturală amplă, care adoptă o atitudine scceptică față
de numeroase dintre principiile și asumpțiile pe care s-a bazat gândirea occidentală și
viața socială în decursul ultimelor secole. Aceste asumpții, care constituie miezul a ceea
ce numim modernism, includ credința în inevitabilitatea progresului în toate domeniile
acțiunii umane, credința în puterea rațiunii, și devotamentul față originalitate, atât în
gândire, cât și în expresia artistică. Ca etos cultural, modernismul este ineluctabil
avangardist și face cel puțin în mod implicit asumpția că civilizația curentă trebuie
considerată superioară trecutului din punctul de vedere al cunoașterii și sofisticării
tehnicilor. Ca estetică, modernismul promovează ideea că originalitatea reprezintă cea
mai înaltă condiție a eforturilor artistice și că aceasta poate fi dobândită prin
experimentarea formelor. Postmodernismul a întors cu susul în jos aceste idei, punând
sub semnul întrebării devotamentul modernismului față de progres și față de ideologia
care îl susținea șiîncurajând un dialog între trecut și prezent, în domeniul gândirii și al
artelor. Postmodernismul implică, așadar, o contestare a devotamentului modernist față
de experiment și originalitate și revenirea la utilizarea vechilor stiluri și metode artistice –
chiar dacă aceasta are lor într-o manierăă ironică. Stilul postmodernist caracteristic este
pastișa, în care autorii revin la stilul realist de scriere a romanului, artiștii se îndepărtează
de abstracțiune și revin la pictura figurativă, iar arhitecții amestecă în mod liber vechile și
noile stiluri. Charles Jencks a catalogat această practică din urmă drept „dublu codaj” și o
consideră drept o modalitate de depășire a efectului de alienare generat de o mare parte a
arhitecturii moderne, care se adresa profesioniștilor, mai degrabă decât publicului.
Lyotard ne încurajează să privim postmodernismul ca pe o respingere a teoriilor culturale
atotcuprinzătoare (precum marxismul) și susține o atitudine mai pragmatică față de viața
politică și expresia artistică, care ignoră pur și simplu regulile opresive formulate de
marile narațiuni. Postmodernismul este, așadar, atât o atitudine a minții, cât și o poziție
teoretică specifică în sine. În general, postmodernismul poate fi considerat parte a unei
îndelungate tradiții filosofice a scepticismului, care este intrinsec anti-autoritarist în
orientare și negativ în atitudine: mai preocupat cu subminarea pretențiilor altor teorii
decât cu înlocuirea acestora cu ceva mai bun. Lyotard însuși consideră postmodernismul
și modernismul ca mișcări ciclice care alternează în decursul istoriei.
Postmodernitatea descrie situația culturală pe care presupune că o trăim acum, odată cu
colapsul modernității ca etos cultural. Modernitatea a reprezentat punctul culminant a
câtorva tendințe din cadrul culturii occidentale, inclusiv credința în ameliorarea
economică și socială și în inevitabilitatea progresului în afacerile umane (fiecare
generație posedând o cunoaștere sporită și o sofisticare tehnologică mai amplă față de
predecesoarele sale). Devotamentul față de progres a fost încastrat în politica modernității,
fie că aceasta a luat o formă capitalistă ori una socialistă, pe baza asumpției conform
căreia calitatea vieții poate fi îmbunătățită, iar știința și tehnologia pot fi utilizate pentru a
garanta aceasta. A fost, de fapt, o ideologie (sau mare narațiune) a progresului acceptată
de majoritatea națiunilor, inclusiv de cele sărace din Lumea a Treia. Postmodernitatea, pe
de altă parte, este starea în care este exprimat scepticismul cu privire la noțiuni precum
marșul inevitabil înspre progres, ori necesitatea de a continua exploatarea mediului
înconjurător, indiferent de efectele pe termen lung (din acest punct de vedere, Mișcarea
Verde poate fi considerată ca un fenomen postmodernist). Una dintre caracteristicile
postmodernității este declinul credinței în teoriile universale și un devotament sporit față
de pragmatismul în afacerile politice. Acestea sunt însoțite de o suspiciune generalizată
față de autoritate și față de marile narațiuni ale acesteia și de preocuparea în vederea
încurajării diversității și diferenței culturale. Împotriva acestei idei se poate argumenta că
marile narative sunt încă prezente în lumea postmodernă, în forma fundamentalismelor
religioase. Cât va dura postmodernitatea este încă o întrebare deschisă: în ceea ce îi
privește pe teoreticienii precum Jean-Francois Lyotard, modernul și postmodernul
alternează de-a lungul timpului, iar în acest caz faza curentă a postmodernității poate să
nu fie decât un răgaz temporar până la următoarea izbucnire a modernității.

Prezența. Derrida argumentează că gândirea occidentală în general se bazează pe


noțiunea prezenței: cu alte cuvinte, că semnificația deplină a cuvintelor (sau conceptelor)
este „prezentă” cu noi, în mintea noastră, atunci când ne gândim la ele și că nu există nici
o „patinare” între cuvânt și semnificație. Pentru Derrida, aceasta este o asumpție
metafizică nejustificată (vezi Metafizica prezenței).
Texte interpretative Roland Barthes a făcut distincția, în faza sa poststructuralistă (în
care a intrat odată cu publicarea S/Z, din 1970), între textele interpretative şi cele
descriptive. Primele erau considerate ca impunând o semnificație asupra cititorului, în
vreme ce ultimele invitau cititorul să se angajeze în producerea de semnificații textuale.
Barthes a argumentat, în S/Z, că textele de citire încurajează consumul pasiv, fiind menite
să constrângă exercitarea imaginației cititorului. În astfel de cazuri, autorul exercita
puterea asupra cititorului, iar textele de citire jucau astfel un anume rol în menținerea
status quo-ului cultural. E dificil de identificat precis ce anume constituie un text de citire,
însă romanele realiste de secol XIX, cu acțiunea lor atent țesută, cu naratorul omniscient
și având pe față un scop moral, reprezintă probabil candidate excelente la acest tip de
texte. În aceste cazuri, după cum consideră Barthes, cititorul este forțat să răspundă într-
un mod predeterminat și să accepte viziunea autorului, așa cum este aceasta exprimată pe
parcursul narațiunii. Citirea devine consum pasiv, însă un consum pasiv în slujba unei
structuri socio-politice particulare. A argumenta în favoarea textelor de scriere (în care
cititorul se presupune că este activ implicat în producerea de semnificație textuală)
înseamnă, așadar, a lua poziție împotriva ordinii politice și intelectuale prevalente.

Reprezentarea. Teoriile postmoderne ale reprezentării iau numeroase forme. În pictură,


de pildă, se spune că anii 1970 și 1980 au fost martorii reintroducerii reprezentării
însoțite de ironie, iluzie și necredință, în care conținutul, mai degrabă decât forma, era
considerat de importanță crucială. Aceste idei sunt asociate în principal cu teoreticienii
americani ai picturii, precum Donald Kuspit și Lawrence Alloway. În Europa
continentală, însă, reprezentarea este înțeleasă în termeni foarte diferiți de filosofii din
cadrul școlii de gândire poststructuraliste, Lyotard și Derrida, de pildă, vorbind despre
imposibilitatea de a reprezenta realitatea. În negarea „realității” ca atare, lucrări precum
cele ale lui Lyotard, The postmodern condition (1979) și The Differend (1983) afirmă
faptul că „neprezentabilul” (ori sublimul) există. Încercările de reprezentare a
neprezentabilului sunt considerate caracteristica definitorie a artistului avangardist.
Pe urmele lui Derrida, deconstructiviștii se concentrează asupra naturii alunecoase și
ambivalente a limbajului și sunt la fel de pesimiști și în privința posibilității de
reprezentare a realității. Analizele deconstructiviste ale reprezentării sunt
antifundaționaliste și atacă ideea că tradiția filosofică occidentală asigură un set
transcendental de crezuri „adevărate.” Foucault, pe de altă parte, atrage atenția asupra
caracterului atotpătrunzător al puterii în cadrul reprezentării, în special în legătură cu
instituțiile și cu maniera în care anumite reprezentări ale puterii sunt favorizate pe seama
altora. În consecință, analiza foucaultiană a reprezentării angajează într-o manieră mai
directă problemele legate de gen, rasă și clasă. Teoreticienii postmoderniști de stânga –
Baudrillard și Jameson, de pildă – argumentează că hegemonia culturală a capitalismului
a făcut imposibilă reprezentarea în arte.

Seducția este un termen ce îi aparține lui Jean Baudrillard și demonstrează modul în care
sistemele pot fi subminate prin intermediul unor mijloace mai subtile decât exercitarea
puterii brute. Baudrillard susține că sistemele pot fi, de fapt, „ademenite” la supunere,
înlăturându-se astfeș nevoia acțiunii revoluționare după modelul tradițional. Nu mai este
nevoie, așadar, de confruntare sau violență, dacă sistemele sunt atât de vulnerabile la
subterfugii. Deloc surprinzător, teoreticienii feminiști nu au subscris la această noțiune,
din cauza conotațiilor sale sexiste, iar Baudrillard a primit critici severe din partea acestor
cercuri, deoarece teoria seducției întărește stereotipurile sexuale.

Semiotica (sau semiologia) înseamnă, pentru un structuralist, știința semnelor, însă


pentru un postmodernist, ea reprezintă pur și simplu studiul acestora. Ferdinand de
Saussure a fost primul care s-a detașat de studiul limbajului prin intermediul istoriei
acestuia (filologia), pentru a investiga limbajul ca structură (lingvistica). Pentru Saussure
și pentru toți semioticienii ce i-au urmat, un cuvânt se compune dintr-un element material,
cum este sunetul, sau un semn pe o pagină, pe care îl denumesc semnificant și un element
mental, conceptul sau ideea reprezentate de semnificant, element denumit semnificat.
Semnificantul și semnificatul formează împreună un semn. Lingvistica saussuriană a
devenit modelul pentru investigarea comunicării umane. Dacă un semiotician oferă
iubitului său un buchet de trandafiri, ea știe că acesta este un semn ce poate fi descompus
în problema trandafirilor, a petalelor și frunzelor acestora – semnificantul - și mesajul pe
care acestea îl conțin: „Te iubesc!” – semnificatul.
După Saussure, semiologii s-au concentrat pe revelarea influenței semnelor, a puterii și
ubicuității acestora. O ilustrație clasică a metodei semiotice este Mythologies (1957) a lui
Roland Barthes. Barthes ia câteva aspecte ale culturii populare franceze – reclame la
mașini, wrestling și săpunuri pudră - și le analizează pentru a revela semnificația subtilă
pe care o conțin acestea – adesea sinistră, conservatoare și represivă.
Apariția poststructuralismului pe la sfârșitul anilor 1960 a însemnat un transfer al
accentului de pe semnificat pe semnificant. În lucrările lui Jacques Derrida și Julia
Kristeva, legăturile dintre semnificant și semnificat sunt întrerupte, înlocuite de
interacțiunile libere dintre semnificanți. Structuraliștii au căutat să găsească semnificația
textelor; poststructuraliștii se delectează cu semnificații multiple, fără a oferi prioritate
vreuneia.
Postmodernismul duce acest proces un pas mai departe. Pentru Baudrillard, societatea
modernă este atât de saturată de semnele emise de media, încât nu mai este posibilă
distincția între semne și realitate.

Semnul. În lingvistica saussureană, semnul este constituit prin uniunea dintre un


semnificant (cuvântul) și un semnificat (conceptul). Această uniune se produce în mintea
individului, iar produsul final este recunoașterea semnificației cuvântului în discuție.
Această semnificație e considerată o entitate mai mult sau mai puțin stabilă, care nu se
schimbă arbitrar sau după capriciul vreunui individ. Ea este împărtășită, așadar, de
membrii unei comunități lingvistice la un moment istoric dat, chiar dacă se poate schimba
de-a lungul timpului. Saussure a considerat limbajul ca un sistem de semne care genera
răspunsuri comune din partea indivizilor, iar teoriile sale lingvistice au ajuns să formeze
baza structuralismului. Teoriile structuraliste au luat lingvistica saussureană ca model de
studiu pentru toate celelalte sisteme de semne demonstrând cum genurile literare, spre
exemplu, au fost constituite din semne (sau convenții narative) care indicau cititorilor să
răspundă într-o manieră particulară.
Teoreticienii poststructuraliști precum Derrida au adoptat o concepție complet diferită
despre semn, considerându-l drept o entitate fracturată, care nu poate surprinde niciodată
semnificația „întreagă” a cuvintelor. Un comentator al lui Derrida, Gayatri Chakravorty
Spivak, a vorbit despre semn ca fiind „pe jumătate nu aici și pe jumătate nu așa”, fiind,
astfel, deschis unei serii de interpretări din partea indivizilor. Semnul este, așadar, o
entitate instabilă în gândirea poststructuralistă, iar semnificația este supusă ambiguității.

Simulacrul, Simularea. Teoriile lui Baudrillard cu privire la simulare reies din lucrările
lui mai timpurii, de prin anii 1970, cu privire la sistemele de semne, în care argumenta că
produsul și semnul s-au combinat pentru a forma un nod referențial în cadrul unui „sistem
obiectiv” închis. Dacă imaginația colectivă poate fi înșelată să creadă că astfel de semne
se referă la ceva real și trainic din afara sistemului, acest lucru este o iluzie. Ceea ce se
generează este de fapt un „simulacru” care, deși este produsul sistemului, acționează și ca
un referent exterior prin care își justifică funcția.
În Symbolic Exchange and Death (1976), Baudrillard a organizat istoria producerii
simulacrelor în trei părți. În era „clasică” (de la Renaștere la Revoluția Industrială),
simularea ia forma imitației. Aceasta e urmată de era „industrială”, în care tehnicile de
producție în masă permit o ordine de obiecte infinit reproductibile. În fine, în cadrul
ordinii postmoderne contemporane, noile tehnologii cibernetice și comunicaționale au
absorbit subiectivitatea umană într-o rețea de sisteme digitale auto-replicabile.
În Simulations (1983), Baudrillard rezumă statutul „realului” în lumea postmodernă.
Transformat într-un „hiperreal”, care nu mai are nicio legătură cu vreo realitate, acesta a
dispărut complet într-un proces de simulare și a devenit „propriul său simulacru pur.”

Simulaționismul, o evoluție în cadrul deținătorilor mass-mediei din anii 1970, a apărut în


New York, în forma lui Peter Halley, Sherrie Levine, Peter Taafe, Ross Bleckner, Jeff
Koons și Ashley Bickerton, majoritatea dintre aceștia făcând parte dintr-o rețea critică în
care scrierile lui Foucault și Baudrillard erau bine cunoscute. Această artă e caracterizată
de doua asumpții: ideea că ordinea socială contemporană e structurată de reprezentările,
semnele și valorile întruchipate în procesele de consum și crezul că scopul artei și puterii
trebuie măsurat prin capacitatea acestuia de a demonstra că realitatea a fost asimilată într-
o cultură a imaginii globale.
Dacă Halley, Bleckner, Taaffe și Levine au „copiat” stilurile lui Newman, Stella, Ryman,
Mondrian și Malevich, subliniind caracterul material al activității lor, ei au făcut acest
lucru pentru a nega ideea că arta poate stabili propria-i puritate formală. Copierea nu este
un act omagial, ci o parodie a ideii că arta posedă puteri unice, o recunoaștere a faptului
că ea derivă din procesele mecanice și științifice pe care le respinge pe față. În arta
abstractă, preocupată cu ordinile fundamentale și cu regimurile optice, pot fi văzute
geometriile tehnocrate de circuite, rețele și alte semne ale logicii arhitectonice a ordinii
sociale. Din aceste fundamente conceptuale s-au dezvoltat două forme de practică:
„complicitatea sfidătoare” în stilul lui Bickerton, în care obiectul tehnocratic încearcă să
asimileze toate aspectele infrastructurii artei prin referirea la „fiecare stație din viața sa
operațională, i.e. păstrare, expediere, accesul la galerii, reproducerea pe rastel și pe
perete,” pentru a folosi cuvintele lui Bickerton; și în al doilea rând, sublimul simulat al lui
Halley, în care pictura, compusă din curbe, noduri, conducte și celule, confirmă
prioritatea codurilor și a limbajelor abstracte în cadrul unui sistem social postindustrial, în
care realitatea a devenit duplicarea semnelor din cadrul spațiilor simulate ale circuitelor
computerului.

Situaționismul. Situaționiștii sunt o grupare liberă de activiști politici, scriitori și artiști


cărora le place să vorbească în contradictoriu, formată în Italia, în 1957 și care a jucat un
rol semnificativ în revoltele de la Paris, din mai 1968. cei mai proeminenți membri ai
mișcării au fost Guy Debord, teoretician politic și autor al The Society of the Spectacle
(1967) și artistul Asger Jorn. Debord edita revista grupului, care conținea articole despre
Vietnam, despre geografia urbană și probleme culturale și politice și era plină de exemple
de abordări distinctiv și puternic situaționiste ale designului grafic, utilizând sloganuri
politice și imagini falsificate din presa populară și din publicitate. În The Society of the
Spectacle, cu puternice influențe marxiste, Debord sugerează că relațiile sociale însele
sunt mediate prin intermediul imaginilor și că am devenit spectatori ai propriilor noastre
vieți. Tehnica de détournement a lui Jorn, pe de altă parte (pictarea de mesaje politice
peste imaginile găsite) a fost folosită foarte mult pe la sfârșitul anilor 1960 de către presa
subterană și de bandele de tineri și de fanzine în anii 1970. Situaționismul prefigurează și
inaugurează elemente importante ale gândirii postmoderne: „hiperrealitatea” lui
Baudrillard are similarități cu spectacolul lui Debord, iar conceptul situaționist de dérive,
o „derivă” în peisajul urban devine gândirea filosofică a derivei la Lyotard.
Structuralismul. Atunci când, în primii ani ai secolului XX, Ferdinand de Saussure a
început să studieze limbajul ca sistem de unităţi interconectate, fiecare din acestea având
semnificaţie numai în relaţie cu sistemul ca întreg, el a inaugurat una dintre marile
mişcări în cadrul istoriei intelectuale occidentale. Saussure a căutat să înţeleagă regulile
ce stau la baya limbajului, structurile profunde care trebuie să existe pentru ca limbajul să
îşi îndeplinească funcţia. Aceste structuri profunde sunt independente de agenţii umani
care folosesc limbajul, iar aceasta destituire a subiectului uman din centrul interesului
este una dintre caracteristicile structuralismului.
Pentru Saussure, limbajul era un sistem de semne. Un semn se constituia dintr-un
„semnificat” - o componentă mentală (un concept) şi dintr-un „semnificant” – o
componentă fizică (un sunet, o notă pe o hârtie, de exemplu). Fiecare dintre aceştia îşi
ocupa locul într-un sistem de diferenţe rigid şi relativ stabil. Sunetul „câine” este capabil
să poarte o semnificaţie numai pentru că este diferit de sunetul „pâine.” Convenţiile, deci,
leagă sunetul „câine” de imaginea celui mai bun prieten al omului.
Lingvistica structurală a devenit model pentru cercetătorii din ştiinţele umaniste, care
încercau să dea de rostul produselor complexe ale culturilor umane. Antropologul Claude
Levi-Strauss a fost printre primii care a realizat potenţialul abordării structuraliste. El a
analizat regulile complicate care determinau relaţiile de rudenie şi, ulterior, miturile
popoarelor „primitive” în termenii „opoziţiilor binare.” În ambele cazuri, structurile
lingvistic/culturale produse de aceste opoziţii binare sunt o reflecţie a structurilor mentale:
forma lumii sociale este determinată de structura minţii umane.
După Levi-Strauss, Roland Barthes, Michel Foucault şi Jacques Lacan au aplicat
modurile structuraliste de analiză în studiile literare, istoria culturii, respectiv în
psihoanaliză. În fiecare caz, scopul era acela de identificare a sistemului subiacent de
relaţii, structura în cadrul căreia orice eveniment individual poate dobândi semnificaţie.
Pe la sfârşitul anilor 1960, însă, a apărut o reacţie radicală la pretenţiile ambiţioase ale
structuralismului de a fi explicat lumea. Jacques Derrida şi alţi poststructuralişti au lansat
o serie de critici dure la adresa poeziei, antropologiei şi istoriografiei structuraliste,
concentrându-se asupra inabilităţii structuraliştilor de a înţelege radicalismul inerent
concepţiei lor despre limbaj. Derrida subliniază fragilitatea legăturii convenţionale dintre
semnificant şi semnificat, prezentând „semnificaţia” ca fiind mult mai evazivă şi
alunecoasă decât au presupus structuraliştii.

Subiectul. Postmodernismul a respins conceptul individului, ori al „subiectului”, care a


predominat în gândirea occidentală pe parcursul ultimelor secole. În cadrul acelei tradiţii,
subiectul a fost o entitate privilegiată aflată în chiar centrul procesului cultural.
Umanismul ne-a învăţat să privim subiectul individual ca o personalitate unificată, cu un
„miez” central al identităţii unic fiecărui individual, motivat în principal de puterea
raţiunii. Modernitatea a încurajat concepţia subiectului antreprenorial ce exploatează
natura aducând-o sub stăpânirea sa. Acestui subiect îi pot fi atribuite drepturi şi privilegii,
iar dezvoltarea şi auto-realizarea lui au ajuns să fie considerate un obiectiv central (dacă
nu chiar obiectivul central) al culturii occidentale.
Acest model al subiectului raţional, unificat, puternic şi aflat în controlul lucrurilor a
devenit ţinta unor critici tot mai sporite încă din zilele structuralismului şi în Franţa mai
ales a luat naştere o mişcare concertată a teoreticienilor în vederea destabilizării acestui
model. Claude Levi-Strauss a vorbit despre „moartea omului”, argumentând că structurile
profunde au funcţionat prin intermediul omenirii, folosind-o drept cale de transmisie.
Roland Barthes a vorbit despre „moartea autorului” ca revizor al semnificaţiei textuale
(cititorul devenind în schimb elementul cheie). Michel Foucault a vorbit despre concepţia
modernă a subiectului ca despre ceva ce poate fi eliminat la fel de repede ca urmele lăsate
în nisip. Pentru poststructuralişti şi postmodernişti, subiectul este o entitate fragmentată,
fără vreun miez fundamental al identităţii şi trebuie considerat ca fiind un proces aflat
într-o continuă stare de disoluţie, iar nu ca o identitate sau personalitate fixă care rămâne
neschimbată în timp. Aceşti gânditori consideră că vechiul model al subiectului inhibă
creativitatea şi schimbarea culturală. După cum spun Deleuze şi Gauttari: „nu există
subiect fix dacă nu există represiune.”

Suplimentul. În sens poststructuralist, termenul originează în lucrarea lui Derrida, Of


Grammatology (1967) şi în interpretare, de către acesta, a lui Rousseau, care este acuzat
că ar fi devaluat scrierea în favoarea vorbirii. Ideea lui Rousseau este că scrierea este un
supliment al vorbirii, neesenţial şi astfel inferior. Din acest punct de vedere, scrierea nu
adaugă nimic pozitiv vorbirii şi este nenaturală în sine, creând, conform lui Rousseau, o
distanţă între cei aflaţi în procesul comunicării şi distorsionând intenţia şi semnificaţia.
Discursul logocentrist al lui Rousseau este apoi deconstruit de Derrida, pentru care
vorbirea şi scrierea există ca opoziţii binare într-o ierarhie „violentă”, în care valoarea
pozitivă este totdeauna atribuită primului termen.
Verbul francez suppléer (rădăcina substantivului supplément) are două semnificaţii: „a
compensa” (în sensul de a adăuga, a spori) şi „a lua locul cuiva”, ori „a substitui.”
Distincţia dintre aceste două elemente opuse este totuşi dificil de menţinut la o privire
mai atentă. Suplimentul apare ca o înlocuire şi/sau adăugare la termenii pe care însăşi
deconstrucţia i-a inversat „violent.” În procesul nesfârşit de interpretare deconstructivă,
instabilitatea semnului garantează faptul că odată ce ierarhia nou răsturnată începe să ia
formă şi aceasta este subminată de supliment. Alte exemple includ activul/pasivul şi
binele/răul; primul termen este considerat „natural”, însă este subminat de cel de-al doilea
care, la rândul său, este suplimentat de un altul.

Textul. În gândirea postmodernă, textul se referă nu doar la materialele scrise, ci şi la


pictură, arhitectură, sistemele de informaţii şi la toate încercările de reprezentare,
indiferent de forma pe care o pot lua acestea. Dictonul faimos al lui Derrida, că „nu există
nimic în aafara textului”, de pildă, a fost greşit interpretat ca o chemare la super-
formalism. Această interpretare a lucrărilor cheie ale lui Derrida a fost avansată de
membri ai aşa-zisei Yale School, precum Geoffrey Hartman, a cărui cercetare privind
utilizarea calamburului în literatură a fost foarte influentă în mediul academic american.
Utilizarea postmodernă a cuvântului „text” înseamnă totuşi mai mult decât un nesfârşit
joc de cuvinte. Pentru postmodernişti, mai corect spus, lumea e constituită de text.

Texte descriptive. Roland Barthes a divizat ficţiunea narativă în două tipuri principale,
în studiul său poststructuralist S/Z: descriptive şi interpretative. Acestea din urmă conţin
naraţiuni care promovează consumul pasiv din partea cititorului, în vreme ce primele
invită cititorul să participa le producerea de semnificaţie textuală. Textele moderniste
sunt exemple adecvate pentru categoria textelor descriptive, prin faptul că cititorul trebuie
în mod frecvent să umple golurile din naraţiune devenind, astfel, în termenii lui Barthes,
parte din producerea de semnificaţie textuală. Astfel de texte trebuie considerate ca fiind
„deschise” exercitării capacităţii de invenţie şi imaginaţie a cititorului. Textele
interpretative, pe de altă parte, sunt menite să prevină astfel de invenţii şi jocuri ale
imaginaţiei. În această categorie poate intra romanul realist de secol XIX, cu intriga
meticulos structurată, cu narator omniscient şi cu o agendă morală pe faţă, care
constrânge sever natura răspunsului cititorului. Textele interpretative sunt, astfel, în
slujba status quo-ului cultural, în vreme ce acelea descriptive contribuie la subminarea
acestuia, punând în discuţie măsura controlului autorului asupra interpretării. Mulţi critici
au adoptat însă ideea că textele descriptive sunt la fel de manipulative în abordare ca şi
cele interpretative, pe care Barthes le acuză ca fiind suspecte ideologic.

Yale School a fost constituită dintr-un grup de critici literari de la Yale Unviersity care,
în anii 1970, au intrat sub înrâurirea lui Derrida, care era visiting professor la Yale şi la
alte universităţi americane, în acea vreme. Printre membrii săi s-au numărat Harold
Bloom, Paul de man, Geoffrey hartman şi J. Hillis Miller. Aceştia pot fi consideraţi ca
reprezentând o „şcoală” doar în sensul slab al cuvântului şi trebuie spus că au existat
diferenţe majore în modul în care fiecare critic a răspuns deconstrucţiei şi i-a utilizat
tehnicile. Cel mai cunoscut efort de colaborare al acestora (împreună cu Derrida) este
cartea constituită din eseuri: Deconstruction and Criticism (editată de Harold Bloom în
1979).