Sunteți pe pagina 1din 3

Istoria dreptului

românesc [CURS 1]

Organizarea socială şi normele de conduită ale geto-dacilor în epoca prestatală

Geto-dacii fac parte din numerosul neam la tracilor care şi ei, la rândul lor fac parte din
multele neamuri indo-europene care au populat Europa până de parte în India în mileniul III si
II î.Hr. Geto-dacii sunt cei care s-au aşezat pe teritoriul ţării nostre. Stravo spune referitor la
ei: Vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi obiceiuri şi sunt acelaşi popor, denumirile lor diferă
doar geografic. Geţii sunt numiţi cei din exteriorul arcului carpatic, daci cei din interior.

Există numeroase mărturii istorice din care rezultă forma geto-daciilor de organizare şi
ocupaţiile lor. Astfel prima ştire provine de la Herodot care in anul 514 î.Hr. îi numeşte „cei
mai viteji şi mai drepţi dintre traci” pentru că ei au fost singurii care nu s-au supus expediţiei
regelui persan Darius.

Istoricii Strabon si Arrian ne relatează expediţia regelui Alexandru Macedon la nord de


Dunăre în 335 î.Hr., expediţie în care armata macedoneană, după ce a trecut dunărea a avut
dificultăţi în înaintare datorită lanurilor înalte de grâu pe care soldaţii le-au culcat cu lancea
înclinată. Ei au ajuns la ocetate întărită pe care au cucerit-o şi din care au luat o pradă bogată.

Diodor din Sicilia, Polialinos şi geograful Pansanias descriu conflictul dintre genralul
macedonean Lizimah şi regele geto-dac Dromihete(300-292 î.Hr.) La sfârşitul conflictului
Lizimah a fost înfrânt şi luat prozonier. Adunarea poporului a cerut uciderea lui, dar
Dromihete, cu diplomaţie, a reuşit să-i convingă că e mai bine să fie lăsat în viaţă şi să se
încheie un tratat de alianţă, decât să fie omorât şi în locul lui să se ridice un alt duşman al
geto-dacilor.

Istoricul Iustinus vorbeşte în sec. III de luptele pe care regele Oroles al geto-dacilor le-a dus
cu bastarnii (neam de origine germanică). Aceste lupte pentru început au fost pierdute de
geto-dacii. Oroles i-a pedepsit, punându-şi duşmanii să doarmă cu picioarele pe căpătâi şi să
facă muncile femeilor lor.

Din inscripţii găsite la Histria aflăm numele unor conducători din Dobrogea (sec. II - III)
Salmodedicos, Remasos.

Istoricul Poponius Trabus menţionează o creştere a puterii geto-dacilor din Transilvania în


timpul domniei lui Rubobostes. Din aceste izvoare se desprind anumite concluzii:

• Geto-dacii reprezintă o populaţie sedentară care se ocupa cu agricultura, dar şi cu


meşteşugăritul;

• Aveau cetăţi întărite şi organizare militară;

Triburile şi uniunile de triburi se aflau în faza democraţiei militare, având ca organ de


conducere adunarea poporului. Aceasta era formată din bărbaţi înarmaţi, având dreptul să
decidă în chestiunile mai importante, pentru că membrii ei îşi riscau viaţa în luptă. Părerea
acestei adunări prevala asupra celei a regelui în mod obişnuit. Acest fapt rezultă şi din

1
Istoria dreptului
românesc [CURS 1]

izvoarele care fac referire la Dromihete care cu greu a reuşit să se impună adunării. Alături de
adunarea poporului există şi un rege care era un simplu şef militar ales şi revocat de popor.

Observăm că în timp aceşti şefi militari încearcă să-şi consolideze poziţia sprijiniţi şi de o
parte a nobilimii tribale, dovadă că regel Oroles poate să impună pedepse umilitoare soldaţilor
săi fără să fie contestat. În acest proces de consolidare a puterii regelui putem vedea
începuturile apariţiei statului.

Normele de conduită

Herodot arată că fii de familie puteau cere de la părintele lor partea care li se cuvenea din
proprietatea comună, ceea ce reprezintă un semn al apariţiei proprietăţii individuale. În acelaşi
sens aflăm că furtul era pedepsit şi era considerat o gravă încalcare a relaţiilor sociale.
Învoielile (contracte) erau încheiate cu ajutorul unui jurământ religios. Geto-dacii foloseau
două tipuri de jurăminte:

• Unul care aminteşte ca ritual de frăţia de sânge din epoca feudală pentru că într-o cupă
cu vin erau amestecate câteva picături de sânge şi se înmuiau vârful armelor şi apoi se
consuma conţinutul cupei.

• Un alt tip de jurământ se făcea pe vetrele palatului regal, iar dacă regele se îmbolnăvea
era chemat un număr de ghicitori ca să afle care supus jurase strâmb. Dacă cel
identificat ca fiind vinovat contesta deciyia era chemat un număr dublu de ghicitori
care puteau confirma alegerea primilor, vinovatul fiind ucis sau puteau desemna un alt
vinovat, iar atunci primii 3 ghicitori erau ucişi. În dublarea numărului de ghicitori
regăsim reflexii ale probei cu jurători din epoca feudală.

Familia geto-dacă

Din informaţii mai vechi (Menandru) aflăm că geto-dacii erau poligami. Din informaţii mai
recente (Horaţiu) aflăm că erau monogami, femeia având poziţia inferioară în cadrul
căsătoriei. Pentru că ne aflăm în epoca prestatală aceste norme nu erau impuse de stat, pentru
că statul era inexisitent, erau, după cum spun istoricii respectate de bunăvoie.

Agatârşii care locuiau în zona munţilor Apuseni în jurul minelor de aur îşi versificau normele,
le învăţau pe de rost şi le cântau.

Statul şi dreptul geto-dac

În sec. I î.Hr. geto-dacii înregistrau o creştere economică datorită sporirii producţiei de


mărfuri şi a schimburilor. În consecinţă se adâncesc şi diferenţele sociale, creându-se o
stratificare în clasele sociale (tarabostes sau pileati şi comatis sau capillati). Aşadar, apar
premizele apariţiei statului:

• Stratificarea socială;

2
Istoria dreptului
românesc [CURS 1]

• Criteriul teritorial;

Pe plan extern se înregistreză o scădere a puterii celţilor şi ilirilor, precum şi o creşterea a


pericolului roman. Toate aceste premize au dus la apariţia statului geto-dac organizat de
regele Burebista. Acesta a fost cel care a pacificat triburile dezbinate ale geto-dacilor şi le-a
adus la înţelegere. Pe lângă această reformă politică de unificare a triburilor, el a organizat şi
o reformă religioasă de unificare a credinţelor geto-dacilor ajutat fiind de preotul Deceneu. În
cadrul reformei administrative a instaurat capitala la Sarmisegetusa, oraş pe care l-a dezvoltat
şi l-a întărit.

Organele centrale în statul geto-dac

Regele – şeful statului şi vârful ierarhiei nobiliare. Ca o particularitate a succesiunii la tron în


regalitatea geto-dacă aflăm că nu numai fiii regelui aveau dreptul de a succede (Burebista,
Decebal – fii de regi) ci şi fraţii acestuia şi marele preot. Regalitatea geto-dacă a manifestat
tendinţa de a deveni ereditară, însă în scurta ei perioadă de existenţă acest proces nu a putut fi
dus până la capăt.

Marele preot avea calitatea de vice-rege şi puteri aproape regale. El era şeful religiei şi
judecător suprem. După cum ştim şi la romani şi la toate popoarele antice, preoţii aveau şi
rolul de judecători.

Curtea regală era formată din dregători, sfetnici şi executanţi a poruncilor relgale. Probabil
inspirată după modelul elenist, dar nu se deţin multe informaţii. Ştim însă că dacă dregătorii
îşi îndeplineau cu succes sarcinile lor, ei se bucurau de stabilitate şi continuitate. În acest sens
avem exemplul lui Acorneion, grec de origine din Diosiponius, care fiind trimis de
concetăţenii săi cu o solie la regele Burebista a rămas prim-sfetnic al acestuia. Acornion
având apreciabile calităţi diplomatice a îndeplinit această funcţie pe lângă regele Burebista
timp de mulţi ani.

Organele locale. Izvoarele arată că în Dacia „unii erau puşi mai mari peste treburile agricole,
iar alţii erau puşi la paza cetăţilor”, de unde rezultă două categorii de dregători locali: o
categorie care se ocupa de împărţirea terenului şi culegerea recoltelor şi o alta categorie de
dregători militari. Aceştia din urmă îşi aveau sediul în cetăţi şi erau însărcinaţu cu
consolidarea acestora şi organizarea sistemului de apărare.