Sunteți pe pagina 1din 13

Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti

Tip: Decizie
Nr./Dată: 468 (31.08.2005)
Autor: Curtea de Apel Galaţi - S. conflicte muncă+as.soc.
Prime prevazute in contractul colectiv de munca
Prin acţiunea civilă reclamanta T.S. a solicitat obligarea pârâtei SC D SA la plata unor drepturi
băneşti prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate: prime de vacanţă, prime
de Crăciun şi prime de Paşte pe anii 2001-2003.
Tribunalul a admis acţiunea civilă a reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 9.189.186
lei reprezentând drepturi băneşti.
S-a reţinut de instanţa de fond că drepturile băneşti solicitate: prima de vacanţă şi primele de
Paşte şi Crăciun erau stipulate în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ca obligaţii
ale societăţii pârâte.
Recursul declarat de pârâtă împotriva hotărârii instanţei de fond a fost respins ca nefondat
potrivit disp.art.312 alin.1 C.proc.civ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut de instanţa de recurs că motivul invocat de
pârâtă precum că prima de vacanţă, prima de Paşte şi prima de Crăciun prevăzute în
contractul colectiv de muncă la nivel de unitate se acordau ca un stimulent
salariaţilor numai în cazul în care unitatea avea rezultate financiare bune şi că
unitatea nu ar fi avut rezultate financiare bune nu poate fi primită pentru că nu s-a
făcut nici o dovadă că în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ar exista o
clauză din care să rezulte această condiţionare.
Pentru aceleaşi motive nu a fost primită nici susţinerea pârâtei recurente precum că în
contractele colective de muncă la nivel naţional pentru anii 2002 - 2003 s-ar prevedea că
primele de vacanţă se acordă în funcţie de posibilităţile economico-financiare ale unităţii şi că
aceste clauze nu au fost modificate.
S-a mai reţinut de instanţa de recurs că , contractul colectiv de muncă constituie legea părţilor
potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 şi că potrivit art.30 din aceeaşi lege executarea
acestora este obligatorie pentru părţile contractante, modificarea clauzelor făcându-se numai
în condiţiile legii.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 643 (14.11.2005)
Autor: Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă
Prin acţiunea civilă reclamantul SF a chemat în judecată pârâta SC „D” SA solicitând acordarea
unor drepturi băneşti ca prima de vacanţă, prima de Paşte şi de Crăciun pe perioada 2002-
2004 prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate pe anul 1999 si
prelungit pe o perioadă de 5 ani, perioada în care a fost salariatul pârâtei.
Prin sentinţa civilă nr. 578/15.09.2005 s-a admis acţiunea civilă si a fost obligată pârâta la plata
acestor drepturi băneşti pe perioada anilor 2002-2004.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 7 alin. 2 din Legea
nr. 130/1996 contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale,
constituie legea părţilor.
S-a mai reţinut că, potrivit clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de societate ( art.
77 lit. d şi art. 68 alin. 3) salariaţii beneficiază de prima de vacanţă, de prima de Paşte şi de
Crăciun.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta societate comercială susţinând că primele
de vacanţă si primele de Paşte şi Crăciun, se acordau salariaţilor numai în cazul în care
societatea comercială avea rezultate financiare bune.
S-a mai susţinut de recurentă că, potrivit contractului colectiv de muncă la nivel naţional
pentru anii 2002- 2003 primele de vacanţă se acordă în funcţie de posibilităţile economico-
financiare ale societăţii.
Instanţa de recurs în baza disp.art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, a respins ca nefondat recursul
considerându-se că, în cauză nu sunt aplicabile disp. art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că, potrivit disp.art. 68 alin. 3 si art. 77 lit. a din
contractul colectiv de muncă încheiat între recurentă şi sindicat, la plecarea în concediu a
salariaţilor li se acordă o prima de vacanţă egală cu salariul de bază pentru timpul efectiv
lucrat într-un an calendaristic şi că li se mai acordau ajutoare reprezentând cel puţin un salariu
minim de încadrare la nivel de unitate la data acordării de Paşte şi un salariu mediu la data
acordării de Crăciun.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, acest contract constituie legea
părţilor, iar potrivit art. 30 din aceeaşi lege, executarea acestuia este obligatorie pentru părţile
contractante.
Pârâta recurentă, a mai reţinut instanţa de recurs, nu a făcut dovada că în cuprinsul
contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ar exista o clauză din care să
rezulte că acordarea drepturilor băneşti pretinse ar fi condiţionate de situaţia
economico-financiară.

1
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
S-a mai arătat că, în contractele colective de muncă la nivel de unitate nu se pot
prevedea drepturi mai mici decât cel la nivel de naţional dar că pot prevedea
drepturi peste cele din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, lucru care s-a
şi făcut neincluzându-se în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate clauza în
contractul colectiv de muncă la nivel naţional de acordare condiţionată a drepturilor
băneşti solicitate de reclamant.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 24 (20.01.2006)
Autor: Curtea de Apel Braşov - Secţia Conflicte de Muncă
Plata orelor suplimentare şi a diurnei. Admisibilitate
Nu este întemeiată acţiunea privind plata orelor suplimentare şi a diurnei de către angajator
pentru perioada în care angajatul urmează cursurile unei pregătirii profesionale iniţiată de
acesta din urmă.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 404/2005 a Tribunalului Braşov, a fost respinsă acţiunea
formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta pentru:
1. plata orelor suplimentare în cuantum de 21.428.571 ROL pentru perioada 19.10.2004 -
14.12.2004.
2. plata sumei de 3.571.428 ROL pentru activitatea prestată în 1.12.2004
3. plata diurnei în cuantum de 52.872.050 lei ROL .
4. daune morale în cuantum de 25.000 euro.
A fost respinsă cererea formulată de pârâtă privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor
de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că:
Reclamantul a avut calitatea de salariat în cadrul pârâtei, în baza contractului individual de
muncă 4745 din 19.10.2004 (f. 25-39 dosar fond).
Raporturile de muncă dintre cele două părţi au încetat la data de 22.03.2005 aşa cum se
afirmă în cererea de chemare în judecată la solicitarea reclamantului.
În primul petit din cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la
plata sumei de 21.428.571 ROL ( val brută) reprezentând orele suplimentare prestate în
intervalul 19.10.2004 - 14.12.2004.
Perioada 19.10.2004- 14.12.2004 nu reprezintă o delegare a reclamantului la alt loc de muncă
în vederea desfăşurării activităţii pentru care a fost angajat, ci reprezintă o perioadă de
pregătire profesională pentru munca pe care reclamantul urma să o desfăşoare în ţară după
întoarcerea din Cehia.
Perioada de pregătire a reprezentat perioada în care reclamantul a fost şcolarizat şi a luat
cunoştinţă de atribuţiile ce-i revin unui director de magazin şi anume de supraveghere , control
şi coordonare , stagiul presupunea cunoaşterea de către acesta , în detaliu, a tuturor
activităţilor desfăşurate de magazinele pârâtei.
Înscrisurile depuse la dosar de pârâtă relevă faptul că încă de la angajare, respectiv plecarea
reclamantului în Cehia, acesta a luat cunoştinţă de stagiul de pregătire şi activităţile ce urmau
a le desfăşura.
Stagiul de pregătire urmat de reclamant în Cehia se încadrează în prevederile dispoziţiilor art.
189 lit. c din Codul Muncii care prevede că: " Formarea profesională a salariaţilor se poate
realiza prin următoarele forme: - stagii de practică şi specializare în străinătate".
In cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 43 din Codul Muncii privind delegarea salariatului
pentru a efectua lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său
de muncă în speţă fiind vorba de pregătire şi luarea la cunoştinţă a atribuţiilor ce urma a fi
exercitate de reclamant în funcţie, ulterior la întoarcerea în ţară.
Pentru aceste considerente :
Instanţa a înlăturat apărările reclamantului în ceea ce priveşte delegarea acestuia şi plata
orelor suplimentare de către pârâtă ca fiind nefondate.
În petitul doi din cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la
plata sumei de 3.571.428 ROL ( val brut) reprezentând plata zilei de 1.12.2004 pentru care nu
s-a acordat zi liberă.
Dispoziţiile legale privind acordarea de sporuri salariale pentru neacordarea unei
zile libere pentru sărbători legale nu sunt aplicabile peroanelor care participă la o
modalitate de perfecţionare profesională.
La data de 1.12.2004 reclamantul nu îşi îndeplinea sarcinile de serviciu întrucât participa la un
stagiu de pregătire şi în această situaţie pârâta nu avea obligaţia de a-i plăti un spor de
salarizare pentru ziua în discuţie.
Prin urmare reclamantului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 134 din Codul Muncii, acesta nu a
desfăşurat o activitate pentru angajator fiind plecat din ţară pentru şcolarizare şi pregătire
pentru funcţia pe care urma să o desfăşoare la întoarcere.
Mai mult cursurile de pregătire profesională s-au desfăşurat pe teritoriul altui stat care nu are
prevăzută ca sărbătoare legală nelucrătoare ziua de 1 decembrie.

2
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 52.872.050 ROL valoare netă
reprezentând diferenţă diurnă faţă de diurna acordată. În susţinerea acestui petit reclamantul a
depus un mod de calcul al pretenţiilor solicitate în conformitate cu Hotărârea 741/14 mai 2004.
Instanţa a înlăturat apărările reclamantului în ceea ce priveşte HG nr. 518/1995 temei legal
invocat de acesta în ceea ce priveşte acordarea unei diurne superioare ca şi cuantum nefiind
aplicabil, societatea în cauză fiind cu capital privat.
Dispoziţiile art. 16 HG 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis
în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar nu sunt aplicabile iar art.
17 din acelaşi act normativ are un caracter orientativ pentru societăţile cu capital privat din
care face parte şi pârâta în cauză.
În consecinţă pârâta avea obligaţia legală sau convenţională de a plăti reclamantului diurnă
într-un anumit cuantum pentru deplasarea acestuia în străinătate, situaţie în care nu poate fi
vorba despre diferenţă de diurnă neacordată. În cauză nu s-a făcut nici dovada că între pârâţi
s-ar fi semnat acte adiţionale la contractul de muncă, în care să se prevadă pe perioada
şcolarizării în străinătate plata unei diurne mai mari decât cea acordată.
Pârâta a depus la dosar probe care atestă faptul că i-a fost acordat reclamantului diurnă, motiv
pentru care instanţa a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În petitul 4 din cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata
sumei de 25.000 EUR val. netă pentru prejudiciul cauzat de angajator ca urmare a trimiterii lui
în Republica Cehă fără viză legală peste perioada prevăzută de legislaţia în vigoare.
Reclamantul mai arată faptul că pentru încălcarea Legislaţiei pentru străini cu privire la
şederea pe teritoriul altui stat a fost anchetat, amprentat, sancţionat, lipsit de libertate şi i s-a
aplicat pe paşaport Ordin de părăsire de către Poliţia pentru Străini din Praga.
Instanţa a mai reţinut că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu suferit din culpa
societăţii. Necunoaşterea legii nu poate fi folosită în susţinerea cererii privind acordarea de
daune morale.
Instanţa a înlăturat apărările reclamantului, în ceea ce priveşte obţinerea de vize pentru şedere
peste termenul legal de 30 de zile, prevăzut de HG nr. 605/1995 de către pârâtă, având în
vedere faptul că există un act normativ care trebuie cunoscut de fiecare cetăţean român care
părăseşte teritoriul ţării acesta şi nu poate invoca necunoaşterea acesteia întrucât " nema
censetur ingnoran legim".
Chiar în motivarea acţiunii reclamantul menţionează termenul pentru care trebuia să
părăsească teritoriul ţării în vederea pregătirii pentru postul pe care urmează să-l ocupe. Mai
mult decât atât nu s-a făcut dovada faptului că s-ar fi solicitat în scris angajatorului obţinerea
acelei vize pentru studii iar angajatorul să fi refuzat efectuarea demersurilor legale obţinerii ei.
Reclamantul nu a dovedit conform art. 1169 Cod civil că imaginea publică i-a fost afectată.
Din declaraţia martorilor audiaţi rezultă că participanţii la stagiu de pregătire în Cehia s-au
prezentat la Poliţie unde s-a desfiinţat procedura standard privind identificarea şi luarea de
declaraţii persoanelor în cauză. Amenda care a fost aplicată salariaţilor aflaţi la pregătire a fost
achitată de angajator care a urmărit să protejeze imaginea salariaţilor angajaţi la societatea
intimată
Mai mult între reclamantă şi pârâtă au existat raporturi de natură contractuală şi nu delictuală
astfel încât se poate aprecia că fapta culpabilă a pârâtei a creat reclamantei un prejudiciu ce
trebuie integral acoperit , motiv pentru care instanţa a respins acest capăt de cerere.
În temeiul art. 274 şi următorul Cod procedură civilă a respins cererea privind obligarea pârâtei
la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurentul reclamant criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie .
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în mod eronat instanţa a apreciat că activitatea
preponderent fizică desfăşurată de reclamant reprezenta " pregătirea profesională " şi nu
muncă în favoarea societăţii intimate , cum a fost în realitate. În considerarea greşelii de
judecată prezentată mai sus stă şi faptul că instanţa a respins pretenţiile reclamantului în ceea
ce priveşte plata zilei de 1.12.2004 pentru care nu s-a acordat zi liberă.
În ceea ce priveşte obligaţia convenţională , se mai arată în cuprinsul motivelor de recurs că
dreptul la diurnă se stabileşte prin contractul colectiv de muncă, la nivel de unitate însă în lipsa
acestuia , unitatea trebuia să procedeze la aplicarea legii.
Referitor la respingerea capătului de cerere de chemare în judecată privind acordarea daunelor
morale , instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită, nefiind legal şi moral ca angajatorul să
fie exonerat de orice răspundere atunci când îşi trimite în mod ilicit salariaţii la muncă în
străinătate .
Din probele administrate în cauză rezultă că imaginea publică a recurentului a fost afectată
întrucât a fost supus unui tratament asemenea infractorilor , expunându-se pericolului de a nu
mai intra pe teritoriul Uniunii Europene , fără vreo vină.
Examinând sentinţa atacată instanţa apreciază că recursul este neîntemeiat urmând în
consecinţă să fie respins şi sentinţa primei instanţe menţinută ca legală şi temeinică în baza
dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:

3
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
Prima instanţă în mod corect a apreciat faptul că în speţă nu este vorba de „o detaşare” în
sensul prevăzut de dispoziţiile art. 45 din Codul Muncii , ci ne aflăm în situaţia „perfecţionării”
profesionale iniţiată de salariat, dat fiind lipsa unui înscris care să dovedească situaţia formării
profesionale din iniţiativa angajatorului. Prin urmare obligaţiile părţilor precum şi drepturile
acestora , nu pot fi stabilite cu exactitate în lipsa unui asemenea înscris. Astfel în mod corect
prima instanţă a procedat la respingerea capetelor de cerere , privind plata orelor suplimentare
, diurna şi plata zilei de 1.12.2004 . În ceea ce priveşte înscrisul intitulat act adiţional la
contractul de muncă , acesta vizează numai clauza contractuală privind salarizarea şi nu
perfecţionarea profesională.
Aşadar în lipsa unor reglementări clare materializate printr-un înscris, care să ateste raporturile
dintre părţi sub aspectul duratei, formării profesionale, inclusiv a obligaţiilor contractuale ale
salariatului în raport cu angajatorul şi a modalităţilor de suportare a cheltuielilor profesionale ,
prima instanţă a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 193 din Codul Muncii.
Prin urmare criticile din recurs ce vizează modul de soluţionare al acestor capete de cerere ,
sunt nefondate pentru toate considerentele ce au fost expuse mai sus şi în consecinţă vor fi
respinse.
Referitor la acordarea daunelor morale şi acestea în mod corect au fost respinse de prima
instanţă .
Dovada prejudiciului moral suferit de recurent , este , prin derogare de la regula generală
instituită în dreptul muncii , în sarcina reclamantului. Modul de soluţionare al capetelor de
cerere principale influenţează acordarea daunelor morale tocmai pentru argumentele care s-au
expus mai înainte şi anume lipsa vinovăţiei angajatorului ca urmare a neasumării vreunor
obligaţii de către acesta din urmă, în situaţiile reglementate de dispoziţiile art. 189 lit. "c
"raportat la art. 18 din Codul Muncii.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 535R (06.03.2007)
Autor: Sectia a-VII-a civila
Obligativitatea executarii clauzelor contractului de munca la nivel de unitate.
Existenta sau inexistenta resurselor financiare bugetare este irevocabila în ceea ce
priveste stabilirea sau recunoasterea drepturilor salariale prevazute de contractul
colectiv de munca, hotarârea judecatoreasca urmând sa statueze asupra existentei
sau inexistentei dreptului dedus judecatii, iar nu asupra situatiei de fapt cu privire
la solvabilitatea ori insolvabilitatea debitorului, care intereseaza exclusiv faza
executarii hotarârii.
Asupra recursului civil de fata retine urmatoarele:
Prin sentinta civila nr.5257/01.11.2006 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a VIII a
Conflicte de Munca, Asigurari Sociale, Contencios Administrativ si Fiscal în dosarul
nr.34487/3/LM/2006 a fost admisa actiunea formulata de reclamantul B.T. în contradictoriu cu
pârâta SC TMB "Metrorex" SA; care a fost obligata la plata drepturilor banesti reprezentând
cota trimestriala din cel de -al treisprezecelea salariu, pentru anul 2005, în valoare de 25% din
salariul de baza al lunii de plata, respectiv transa aferenta trimestrului IV.
În considerente a retinut ca reclamantul este salariatul pârâtei si ca prin art. 43 lit.a din
contractul colectiv de munca la nivelul unitatii s-a stipulat ca unul dintre adaosurile la salariul
de baza este al 13-lea salariu, egal cu salariul de baza al lunii decembrie si care se acorda
trimestrial, primele trei transe fiind de câte 25% din salariul de baza al lunii de plata, iar ultima
este de regularizare si se platesc împreuna cu drepturile banesti ale ultimei luni din perioada.
Din formularea expresa a clauzei sus expuse, rezulta ca angajatorul si-a asumat
obligatia acordarii celui de-al 13-lea salariu si ca aceasta clauza si-a produs efecte
asupra contractelor individuale de munca ale tuturor angajatilor, creând în favoarea
acestora, drepturi asupra carora nu se poate tranzactiona sau la care nu se poate
renunta.
Dupa încheierea si intrarea în vigoare, contractul colectiv de munca urmeaza a se executa,
având putere de lege între partile contractante, mai mult, prin hotarârea consiliului de
administratie din data de 31.10.2005 s-a stabilit ca, în cazul în care, din diverse motive, nu se
semneaza actul aditional de prelungire a contractului colectiv de munca la nivel de unitate, sa
se acorde în continuare salariatilor, drepturile prevazute în contractul colectiv în vigoare si
actele aditionale ale acestuia, care expira la data de 01.11.2005.
Hotarârea în discutie reprezinta în fapt o conventie a partilor de prelungire a contractului
colectiv de munca în baza art.33 alin.1 lit.a) din Legea nr.130/1996, întrucât Consiliul de
administratie s-a pronuntat asupra solicitarii în acest sens a sindicatului, rezultând ca prin
adoptarea acestei hotarâri, pârâta si-a asumat în continuare, respectarea clauzelor acestui
contract, inclusiv plata celui de-al treisprezecelea salariu, ca parte componenta a salariului, la
care face referire art.43 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate.
A retinut, de asemenea, incidenta art.40 alin.2 din Codul Muncii, rap. la art.243
Codul Muncii, art. 30 din legea nr.130/1996, art.155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din
Constitutie, care statueaza obligatia angajatorului de a acorda salariatilor toate

4
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si
contractele individuale de munca, existenta sau inexistenta resurselor financiare
neputând avea vreo influenta asupra stabilirii sau recunoasterii drepturilor
salariale.
Împotriva sus mentionatei hotarâri, în termen legal a declarat recurs pârâta, înregistrat pe rolul
Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civila si pentru Cauze privind Conflicte de Munca si
Asigurari Sociale sub nr. 34487/3/ 2006(158/2007), întemeiat pe dispozitiile art. 304 pct.8 si 9
si 3041cpc.
Astfel, a sustinut ca interpretând gresit actul juridic dedus judecatii, respectiv art.41, 43 si 44
din contractul colectiv de munca la nivel de unitate, instanta a schimbat întelesul lamurit si
vadit neîndoielnic al acestuia, când a apreciat ca nu are importanta daca Metrorex SA a avut
sau nu alocate fondurile necesare pentru acordarea celui de-al treisprezecelea salariu, acesta
urmând a fi acordat numai în limitele sumelor alocate la capitolul cheltuieli de personal din BVC
si cel rectificativ aprobat prin hotarâre de guvern, potrivit prevederilor exprese ale art.44 alin.3
din contractul colectiv de munca, or, din Hotarârea Consiliului de Administratie din 05.12.2005
rezulta ca nu exista fondurile necesare pentru acordarea celei de-a patra transe a celui de-al
treisprezecelea salariu.
De asemenea, sunt eronate retinerile instantei cu privire la hotarârea Consiliului de
Administratie din data de 31.05.2006, întrucât reprezentantii sindicatului au participat la
sedinta în calitate de invitati, iar hotarârea în discutie nu reprezinta o conventie de prelungire a
contractului colectiv de munca, textul retinut de instanta în considerente, anume art.33 alin.1
din Legea nr.130/1996 referindu-se la încetarea contractului colectiv de munca, fara nici o
legatura cu retinerile instantei.
A mai precizat ca nu ne aflam în ipoteza art.25 din legea nr.130/1996, Consiliul de
Administratie adoptând hotarârea din 31.10.2005 pentru acordarea drepturilor salariatilor
pentru lunile noiembrie - decembrie, pentru care nu a existat contract colectiv de munca,
încetat la data de 31.10.2005, iar la data de 31.12.2005, Consiliul de Administratie a hotarât ca
pentru aceasta perioada sa se acorde drepturile din contractul expirat, însa tinând seama de
clauzele cuprinse la art.43 si 44, privitoare la acordarea celui de-al treisprezecelea salariu.
Totodata, a sustinut ca în mod gresit instanta a dispus acordarea drepturilor banesti
reprezentând cota trimestriala din cel de-al treisprezecelea salariu, pentru anul 2005, în
valoare de 25% din salariul de baza al lunii de plata, respectiv transa aferenta trimestrului IV,
câta vreme aceasta este o transa de regularizare si se plateste împreuna cu drepturile banesti
ale ultimei luni din perioada, or, tinând cont ca nu au existat resurse financiare pentru
acordarea acestuia, hotarârea pronuntata este nelegala.
A reiterat, întemeiat în drept pe dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, consideratiile
referitoare la necesitatea încadrarii în sumele alocate la capitolul "cheltuieli de personal",
prevazute în art.44 alin.3 din contractul colectiv de munca, lipsa fondurilor pentru alocarea
transei a patra rezultând clar si din hotarârea Consiliului de administratie din 05.12.2005, care
arata ca societatea nu a avut posibilitati financiare pentru acordarea unor ajutoare materiale,
iar cu privire la cel de-al treisprezecelea salariu, s-a stipulat ca se va reveni la Directia de
Specialitate a MTCT, pentru rezolvarea acestei probleme, o data cu adoptarea bugetului de
venituri si cheltuieli ale societatii, rectificat pe anul 2005.
Cercetând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, Curtea retine ca acesta este
nefondat.
Astfel, în mod temeinic si legal a retinut prima instanta incidenta în speta a
prevederilor legii nr.130/1996 privind contractul colectiv de munca si a dispozitiilor
art.243 din Codul Muncii pentru a aprecia asupra obligativitatii contractului de
munca la nivel de unitate, care are calitatea de izvor de drept, impunându-se
partilor ca si legea, astfel ca executarea obligatiilor care rezulta din acesta este
prevazuta sub sanctiunea atragerii raspunderii partii care se face vinovata de
neîndeplinirea acestuia.
De asemenea, nu se poate retine pertinenta motivului de recurs întemeiat pe
dispozitiile art.304 pct.8 Cod procedura civila, întrucât apreciind ca existenta sau
inexistenta resurselor financiare bugetare este irelevanta cât priveste stabilirea sau
recunoasterea drepturilor salariale prevazute de contractul colectiv de munca,
instanta de fond nu a denaturat întelesul vadit neîndoielnic al termenilor raportului
juridic obligational, caruia, într-adevar, îi este indiferenta inexistenta
disponibilitatilor financiare, hotarârea judecatoreasca urmând sa statueze asupra
existentei sau inexistentei dreptului dedus judecatii, iar nu asupra situatiei de fapt
cu privire la solvabilitatea ori insolvabilitatea debitorului, care intereseaza exclusiv
faza executarii acestei hotarâri ce se realizeaza benevol ori silit, în conditiile Codului
de procedura civila.
Din aceasta perspectiva, toate motivele de recurs care fac referire la nelegalitatea
hotarârii pentru lipsa fondurilor necesare alocarii celei de-a patra transe a celui de-
al treisprezecelea salariu sunt neîntemeiate si vor fi înlaturate ca atare.

5
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
De altfel, intimata recurenta nu a probat ca în urma reglarii valorice a transei din cel de-al 13-
lea salariu, aferente salariului de baza al lunii decembrie, a rezultat ca acesta nu se poate
acorda, pentru a se asigura încadrarea cheltuielilor totale cu salariile în limita maxima a
capitolului "cheltuieli de personal" din BVC si cel rectificativ aprobat pentru societate, prin
hotarâre de guvern, dimpotriva, prin hotarârea consiliului de administratie din 05.12.2005 se
stipuleaza revenirea la Directia de specialitate a MTCT, pentru rezolvarea problemei acordarii
celui de-al treisprezecelea salariu, o data cu BVC rectificat pe anul 2005.
Aceeasi hotarâre vorbeste despre inexistenta disponibilitatilor financiare pentru
acordarea premierii aferente zilei lucratorului la metrou si este adevarat, si despre
faptul ca BVC aprobat pentru anul 2005 pâna la data adoptarii hotarârii, nu acopera
salariile în curs pâna la finele anului, însa, astfel cum s-a argumentat anterior, acest
aspect este irelevant pentru recunoasterea dreptului dedus judecatii, iar pe de alta
parte, hotarârea în discutie este un act care provine exclusiv de la organul de
administrare a societatii, nefiind fi opus cocontractantului din contractul colectiv de
munca, pentru a justifica neîndeplinirea obligatiilor asumate prin acest act.
În fine, în mod corect a statuat prima instanta ca, potrivit prevederilor art.33 alin.1 lit.a) din
Legea nr.130/1996, instanta a consimtit ca în cazul în care, din diverse motive, nu se semneaza
actul aditional de prelungire a actualului contract colectiv de munca, care expira la 01.11.2005,
sa fie prelungita aplicarea acestuia, prin acordarea în continuare, a drepturilor prevazute în
favoarea salariatilor, fara a face distinctie dupa natura sau obiectul acestora.
De altfel, pentru recunoasterea dreptului ce face obiectul prezentei judecati nu era necesara o
stipulatie expresa, în sensul celei de mai sus, întrucât dreptul s-a nascut la data intrarii în
vigoare a contractului colectiv de munca pe anul 2005, fiind câstigat si putând fi valorificat în
conditiile prevazute în contract, independent de expirarea valabilitatii acestuia, întrucât
acordarea ultimei transe din al treisprezecelea salariu ulterior încetarii contractului colectiv
priveste numai modalitatea de executare, care nu afecteaza existenta sau întinderea dreptului.
În considerarea celor expuse, Curtea retine ca hotarârea atacata este temeinica si legala, iar
recursul este nefondat, urmând a fi respins, potrivit art.312 alin.1 Cod procedura civila.
În baza art.274 alin.1 Cod procedura civila, retinând culpa procesuala a recurentei în
promovarea prezentei cai de atac, va fi obligata aceasta la plata catre intimat a cheltuielilor de
judecata în valoare de 50 lei, reprezentând onorariu avocat.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 371 (23.05.2008)
Autor: Curtea de Apel Galaţi - secţia conflicte de muncă
Art. 51 lit. c din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2005-
2006. Aplicarea prevederilor acestuia în raport cu contractul colectiv de muncă la
nivel de ramură sau de unitate. Dispoziţiile art. 241 din Codul muncii şi art. 11 din
Prin sentinţa civilă nr. 61 din 25.01.2008 a Tribunalului Brăila s-a admis cererea reclamantei
B.A. şi au fost obligaţi pârâţii M.J., C.A. Galaţi şi T. Brăila să plătească acesteia un salariu de
bază pentru minorul B.B.C. născut la 1 iunie 2006.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 3712/113 din 20.11.2007 la Tribunalul Brăila reclamanta
B.A. a chemat în judecată pe pârâţii M.J., C.A. Galaţi şi T. Brăila solicitând obligarea acestora la
plata ajutorului bănesc, egal cu un salariu de bază pentru naşterea unui copil.
În motivarea acţiunii civile reclamanta a arătat că îndeplineşte funcţia de grefier în cadrul J.
Brăila.
La data de 01.06.2006 s-a născut copilul B.B.C. şi la această dată angajatorul T. Brăila avea
obligaţia ca în conformitate cu art. 51 lit. c din Contractul colectiv de muncă pe anul 2005 -
2006 să-i plătească un ajutor bănesc egal cu un salariu mediu pe unitate pentru naşterea
fiecărui copil, a arătat reclamanta.
Această obligaţie, a mai arătat reclamanta este imperativă, conform art. 241 lit. d din Codul
muncii şi art. 3 al. 1 din Contractul colectiv de muncă pentru anul 2005-2006 pentru toate
unităţile angajatoare din ţară prin termenul de unitate înţelegându-se potrivit art. 2 alin. 2 din
C.C.M. unic pe anul 2005 - 2006 şi instituţiile publice, asociaţiile de orice fel şi organele de stat.
Corelativ acestor obligaţii toate drepturile acordate prin acest contract colectiv unic sunt
garantate tuturor salariaţilor încadraţi la toţi angajatorii din ţară conform art. 246 alin. 1 lit. c
din Codul muncii şi art. 3 alin. 1 lit. a din C.C.M. pe anul 2005 – 2006, indiferent dacă au
raporturi tipice sau atipice de muncă fără distincţie şi fără nici o discriminare, a arătat
reclamanta.
Disp. art. 295 alin. 2 din Codul muncii prevăd că ,,prevederile prezentului cod se aplică cu titlu
de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de
muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete potrivit principiului unde
legea specială nu prevede, se completează cu legea general valabilă.
În această situaţie se găseşte şi personalul încadrat în justiţie, care deşi are o lege de
salarizare specială, beneficiază totodată şi de drepturile şi ajutoarele prevăzute pentru toţi
ceilalţi salariaţi din ţară, fără nici o distincţie şi fără nici o discriminare.

6
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
Însăşi prevederile C.C.M. unic la nivel naţional pentru anul 2005 - 2006 stipulează în art. 2 alin.
3 că la stabilirea drepturilor individuale, angajatorii vor asigura egalitatea de tratament pentru
toţi salariaţii fără discriminări directe sau indirecte care au ca scop sau efect restrângerea sau
înlăturarea recunoaşterii, folosul sau exercitării drepturilor decurgând din contractele colective
de muncă.
Discriminarea este sancţionată atât pe plan intern cât şi internaţional, a arătat reclamanta.
Principiul nediscriminării este tratat atât de Constituţia României cât şi de O.G. nr. 137/2000
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, art. 1 alin. 2 şi art. 2 alin.
1, a mai arătat reclamanta.
Pe plan internaţional, garantarea nediscriminării salariaţilor a fost asigurată de Convenţia OIM
nr. 100/1951 asupra egalităţii de remunerare şi în Convenţia nr. 111/1951 privind
discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei.
Tratamentul nediscriminatoriu pentru acordarea către toate persoanele aflate în situaţia
prevăzute de art. 51 lit. c din C.C.M. unic este cu atât mai necesar, cu cât prestaţiile sociale
constând în ajutoarele familiale pentru naşterea copiilor constituie un obiectiv important al
asistenţei sociale acordate atât pe plan intern cât şi comunitar, a arătat reclamanta.
Prestaţiile familiale şi de maternitate şi-au găsit reglementări speciale în Convenţia OIM nr.
102/1952 privind securitatea socială şi în Regulamentul nr. 883/2004 al Consiliului Europei care
au în vedere asigurarea unui cadru protector copilului nou născut şi familiei din care face
parte.
Egalitatea tuturor celor care muncesc şi implicit a drepturilor de care beneficiază fac obiectul
atât a Convenţiei OIM nr. 183/2000 privind protecţia maternităţii în scopul de a proteja
egalitatea tuturor femeilor care muncesc cât şi a Cartei Social Europene Revizuite (ratificată de
România prin Legea nr. 74/1999, care declara că, „lucrătoarele în caz de maternitate, au
dreptul la o protecţie specială” şi „toţi lucrătorii şi persoanele aflate în întreţinerea acestora au
dreptul la securitate socială”, iar familia, în calitate de celulă fundamentală a societăţii, are
dreptul la o protecţie socială juridică şi economică corespunzătoare în vederea asigurării
deplinei sale dezvoltări (pct.8,12,16,17 din Cartă).
În acest sens sunt şi actele normative interne: Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în
muncă, Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială O.U.G. nr. 148/2005
pentru susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, a mai arătat reclamanta.
Analizând şi coroborând materialul probator administrat în prezenta cauză, instanţa a reţinut
următoarele:
Reclamanta este angajată la J. Brăila ca grefier. La data de 1 iunie 2006 a dat naştere minorului
B.B.C.
În calitate de grefier, reclamanta este salariată în baza Legii nr. 567/2004 privind Statutul
personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă
acestea, care deşi este o lege specială, nu exclude acordarea altor drepturi de natura celui
solicitat prin prezenta acţiune.
În baza art. 11 lit. d din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, clauzele din
contractul colectiv de muncă la nivel naţional produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la
toate unităţile din ţară.
Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional 2005-2006 prevede la art. 51 că în afara
ajutoarelor prevăzute de lege, salariaţii vor beneficia şi de un salariu de bază plătit de unitate
mamei cu ocazia naşterii fiecărui copil.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii M.J. şi C.A. Galaţi, ambii considerând-o
nelegală şi netemeinică.
În motivarea recursului său pârâta C.A. Galaţi a susţinut că într-adevăr contractul colectiv de
muncă la nivel naţional înregistrat sub nr.2001/2005 pentru anii 2005-2006 prevede la art. 51
lit. c că mamele vor beneficia de un salariu de bază pentru naşterea fiecărui copil şi că potrivit
art. 11 din Legea nr. 130/1996 clauzele contractului colectiv de muncă la nivel naţional produc
efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toate unităţile din ţară în acelaşi sens fiind şi disp. art.
241 (1) lit. d din Codul muncii.
Reclamanta însă, a arătat recurenta pârâtă, în calitate de salariată la J. Brăila, chiar dacă nu
este membră de sindicat i se aplica prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul
grupului de unităţi din sistemul justiţiei înregistrat sub nr. 46465 din 18.06.2006 încheiat
pentru o perioadă de 2 (doi) ani.
Art. 8 (2) din Legea nr. 130/1996 cât şi art. 238 (1) din Codul muncii precizează că contractele
colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior faţă
de contractele încheiate la nivel superior, iar art. 236 din Codul muncii şi art. 11 din Legea nr.
130/1996 prevăd că aceste contracte colective de muncă reprezintă convenţia părţilor dintre
angajator şi angajat, a arătat recurenta pârâtă.
Ori contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură justiţie între M.J. şi F.N.S.J. nu a
preluat prevederea art. 51 lit. c din C.C.M. la nivel naţional, iar contractul colectiv de muncă la
nivel naţional pe anul 2005-2006 din partea salariaţilor a fost semnat de C.S. ,,M.” la care este
afiliată F.N.S. ,,J.”, M.J. nefigurând printre instituţiile bugetare semnatare, a arătat recurenta.

7
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
În atare condiţii, a arătat recurenta pârâtă, reclamanta nu poate beneficia de prevederea din
art. 51 lit. c din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional.
A solicitat admiterea recursurilor şi modificarea hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii
acţiunii civile a reclamantei ca nefondată.
În drept şi-a întemeiat recursul pe disp. art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului său pârâtul M.J. a susţinut că drepturile de natură salarială sau de altă
natură de care beneficiază personalul din sistemul justiţiei sunt reglementate de legislaţia
specifică acestei categorii profesionale, acestea putând beneficia şi de alte drepturi sub
condiţia prevederii exprese în beneficiul acestora.
S-a mai arătat că, potrivit art. 2 din Contractul colectiv la nivel naţional, în acestea sunt
cuprinse drepturile şi obligaţiile patronilor şi salariaţilor cu privire la condiţiile generale de
muncă iar în ceea ce priveşte condiţiile specifice de muncă, determinate conform legii,
drepturile şi obligaţiile părţilor se pot stabilim prin contractele colective de muncă la nivel de
ramură, grup de unităţi, unităţi şi instituţii.
Potrivit art. 3 din Contractul colectiv de muncă aceste contracte se pot încheia şi pentru
salariaţii instituţiilor publice, dar prin acestea nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile
a căror acordare şi al căror cuantum este stabilit prin dispoziţii legale, a mai arătat recurentul
pârât.
Prevederile art. 157 din Codul muncii menţionează că sistemul de salarizare a personalului din
autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat se
stabileşte prin lege cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative, a arătat recurentul.
Ori din prevederile menţionate mai sus rezultă că pentru personalul instituţiilor publice
drepturile salariale nu pot forma obiectul unor negocieri colective, drepturile respective fiind
stabilite prin lege, a mai susţinut recurentul.
Prevederile contractului colectiv de muncă la nivel naţional nu pot fi aplicate decât prin prisma
legislaţiei specific aplicabilă personalului din sistemul justiţiei, astfel că acţiunea civilă a
reclamantei a fost admisă greşit în absenţa unui temei legal.
A solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii
ca nefondate a acţiunii civile a reclamantei.
În drept şi-a întemeiat recursul pe disp. art. 304 pct. 4, 7 şi 9 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 371/R din 23.05.2008 a Curţii de Apel Galaţi au fost admise recursurile
declarate de pârâţii C.A. Galaţi şi M.J. împotriva sentinţei civile nr. 61 din 25.01.2008
pronunţată în dosarul nr. 3712/113/2007 de Tribunalul Brăila.
A fost modificată în tot sentinţa civilă nr. 61/2008 şi, în rejudecare, a fost respinsă ca nefondată
acţiunea civilă a reclamantei B.A. împotriva pârâţilor M.J., C.A. Galaţi şi T. Galaţi.
Au fost avute în vedere următoarele:
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamanta îndeplineşte funcţia de grefier în cadrul J.
Brăila, deci face parte din personalul auxiliar de specialitate din cadrul sistemului autorităţii
judecătoreşti, autoritate care este finanţată integral de la bugetul de stat.
Personalul auxiliar din cadrul autorităţii judecătoreşti are o legislaţie specifică de stabilire a
unor drepturi băneşti, salariu, sporuri,etc.: Legea nr. 567/2004 şi OG nr. 8/2007.
Deci pentru această categorie profesională drepturile salariale cât şi alte drepturi
nu se stabilesc prin negociere ci se stabilesc prin dispoziţii legale.
Or, drepturile băneşti sub forma ajutorului prev. de art. 51 lit. c din contractul
colectiv de muncă la nivel naţional pentru anii 2005-2006 pentru a fi acordate
trebuie să fie prevăzute expres în lege.
Este adevărat că şi această categorie profesională care îşi desfăşoară activitatea în
cadrul unei autorităţi publice – instanţele judecătoreşti – poate încheia contracte
colective de muncă dar prin acestea nu pot fi negociate clauze referitoare la
drepturile a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale:
salariu, sporuri,ajutoare băneşti, etc.
Art. 241 din Codul muncii şi art. 11 din Legea nr. 130/1996 prevăd întinderea
efectelor contractelor colective de muncă în funcţie de nivelul la care se încheie:
unităţi, grup de unităţi ramură la nivel naţional, aceasta din urmă categorie de
C.C.M. aplecându-se pentru toţi salariaţii de la toţi angajatorii din ţară.
Prin contractul colectiv de muncă aplicabil trebuie să se înţeleagă că se aplică unul
singur, astfel: contractul colectiv de muncă de la nivelul unităţii, dacă s-a încheiat şi
există un astfel de contract (care înglobează şi prevederile contractelor colective
încheiate la nivel superior); contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, dacă nu
există contract colectiv la nivel de unitate şi nici la nivel de grup de unitate şi dacă
unitatea este cuprinsă în anexa la contractul de ramură; contractul colectiv de
muncă unic la nivel naţional, dacă nu sunt încheiate contracte colective la nivel de
unitate, grup de unităţi şi nici la nivel de ramură, deci se aplică cel încheiat efectiv
la nivelul cel mai mic.
În cauză, salariaţii din justiţie – personal auxiliar au încheiat contract colectiv de
muncă la nivel de grup de unitate din justiţie între M.J. şi salariaţi reprezentaţi de
F.N.S. ,,J.” afiliată la C.S.N. ,,M.” înregistrat sub nr. 46465/18.05.2006.

8
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
Or, în acest contract nu au fost negociate şi menţionate drepturile prevăzute de art.
51 lit. c din C.C.M.
Aceste drepturi, chiar potrivit C.C.M. la nivel naţional 2005-2006, trebuiau negociate
cu Ministerul Justiţiei conform art. 9 din C.C.M. lucru care nu s-a făcut.
Mai mult decât atât, C.C.M. la nivel naţional pentru anii 2005-2006 nu este semnat
ca instituţie bugetară de M.J., ci numai de C.S.M.
În atare condiţii, nu există o bază legală pentru acordarea acestui drept prevăzut de
art. 51 lit. c din C.C.M. pe anii 2005-2006 pentru salariaţii din justiţie, respectiv
reclamanta.
Nu poate fi primită motivarea instanţei de fond că prin neacordarea acestui ajutor s-
ar crea o situaţie discriminatorie conform art. 2 din O.G. nr. 137/2000 şi a Convenţiei
OIM nr. 183/2000 privind protecţia maternităţii, întrucât salariatul din cadrul
autorităţii judecătoreşti beneficiază de drepturile ce le sunt acordate prin lege
inclusiv ajutoarele pentru maternitate.

Tip: Sentinţă civilă


Nr./Dată: 235 (26.03.2008)
Autor: TRIBUNALUL BRĂILA
Litigiu de muncă - Drepturile băneşti datorate pentru sărbătorile de Paşti şi Crăciun
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Brăila, reclamantul C.I. a chemat în judecată pe pârâta
SC Petrom SA Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea
pârâtei la plata pentru perioada 2004-2005, a sumei totale de 2782,92 Ron, din care 2380 Ron
reprezentând drepturile băneşti datorate pentru sărbătorile de Paşti şi Crăciun, şi suma de
402,92 Ron reprezentând reactualizarea debitului în raport cu rata inflaţiei până la data
introducerii acţiunii, solicitând ca suma să fie reactualizată până la data plăţii efective.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că, în calitate de salariat al societăţii pârâte la
punctul de lucru Brăila, a fost prejudiciat prin neacordarea drepturilor băneşti prevăzute de
art.168 din Contractul colectiv de muncă, încheiat la nivelul societăţii.
Pârâta SC Petrom SA Bucureşti, prin întâmpinare, a invocat excepţia prescrierii dreptului
material la acţiune faţă de termenul de 6 luni reglementat de art.283 al.1 lit. e din Codul
muncii şi cea a prematurităţii cererii, motivată cu lipsa negocierilor anuale, prealabile acordării
drepturilor.Pe fond, angajatorul a apreciat că pretenţiile sunt nefondate faţă de decizia
Comisiei paritare privitoare la intenţia reală a părţilor la adoptarea art.168 din Contractul
colectiv de muncă şi faţă de interpretarea textului, aşa cum a fost modificat în perioada 2003-
2005.
Tribunalul, examinând susţinerile şi dispoziţiile legale incidente în cauză, a reţinut:
1.Cu privire la prescripţie: Excepţia este nefondată, având în vedere faptul că art.283 al.1 lit. e
din Codul muncii, invocat de pârâtă, prevede un termen de 6 luni pentru formularea cererii de
soluţionare a unui conflict de muncă legat de neexecutarea contractului colectiv de muncă.În
cazul de faţă, obiectul cauzei îl constituie un conflict individual de muncă privind plata unor
drepturi salariale neacordate, situaţie în care sunt incidente prevederile art.283 al.1 lit. c din
Codul muncii.Caracterul de drept salarial al pretenţiilor rezultă chiar din art. 168 din Contractul
colectiv de muncă, care le defineşte ca fiind „o suplimentare a drepturilor salariale”, egală cu
un salariu de bază mediu pe Petrom SA.
2. Cu privire la prematuritatea cererii:Faţă de motivul invocat, respectiv nerealizarea
negocierilor anuale înainte de sărbători, apărarea nu constituie o excepţie care face prematură
sesizarea instanţei, ci ţine de fondul cauzei.
3.Cu privire la drepturile băneşti:
Dispoziţiile art. 168 din Contractul colectiv de muncă, încheiat la nivelul societăţii, prevăd că
salariaţii Petrom SA, cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun, vor beneficia de câte o
suplimentare a drepturilor salariale în cuantum de un salariu de bază mediu pe Petrom
SA.Potrivit textului, cu minimum 15 zile înainte de fiecare eveniment pentru care se acordă
suplimentările, vor începe negocierile cu FSLI Petrom în vederea stabilirii valorii concrete,
modalităţi de acordare, condiţiilor, criteriilor şi beneficiarilor.În aliniatul 2 al textului se prevede
că în anul 2003 suplimentările salariale au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat.
Pârâta a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că cererea pentru plata drepturilor băneşti
este nefondată, având în vedere faptul că textul prevede acordarea drepturilor băneşti
suplimentare după negocieri prealabile, care nu au avut loc, întrucât nu s-au solicitat de către
reprezentanţii sindicatului. Angajatorul a apreciat că, în lipsa negocierilor, salariaţii au acceptat
implicit ca pe anii 2004, 2005, 2006 şi 2007 nivelul salariilor să fie cel negociat în 2003, în care
drepturile suplimentare au fost incluse. În acest sens, pârâta a adus ca argument faptul că în
timp ce textul iniţial al art.168 folosea formularea „vor fi introduse”, în contractele publicate în
anii următori a fost folosită formularea „au fost introduse”.Totodată, au fost invocate
dispoziţiile art.977 din Codul civil cu privire la interpretarea contractelor conform intenţiei
părţilor.
Susţinerea nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Drepturile pretinse sunt reglementate expres în art. 168 din Contractul colectiv de muncă.

9
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
Conform art.977 din Codul civil, interpretarea contractului se face după intenţia comună a
părţilor, iar potrivit art.978 din Cod, atunci când o clauză nu este clară, ea se interpretează în
sensul ce poate avea un efect, nu în acela ce n-ar produce nici unul.
Ori, în cazul de faţă, este evident că intenţia părţilor a fost stabilirea dreptului salariaţilor la
salariile suplimentare cu ocazia sărbătorilor, nu cea de a justifica neacordarea acestora.
Concluzia aceasta se impune şi faţă de textul care obligă la negociere cu 15 zile înainte de
fiecare eveniment pentru care se acordă suplimentările, în vederea stabilirii valorii lor concrete,
a modalităţii de acordare, a condiţiilor, criteriilor şi beneficiarilor.
Este evident că în cazul în care părţile ar fi ajuns la înţelegerea ca pe anii 2004, 2005 şi 2006
nivelul salariilor să fie cel negociat în 2003, pe motiv că drepturile suplimentare au fost incluse
în salariu, păstrarea textului privitor la negocieri nu ar fi avut nici o raţiune.
În ceea ce priveşte negocierile, textul prevede „începerea cu FSLI Petrom”, ceea ce înseamnă
că obligaţia este dată în sarcina angajatorului.
Totodată, realizarea negocierilor era în interesul conducerii pentru a nu fi expusă la
eventualele acuzaţii de neîndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă,
în condiţiile în care obligaţia de plată şi cuantumul dreptului erau stabilite prin Contractul
colectiv de muncă, iar obiectul negocierilor era doar modalitatea de plată, care genera obligaţii
pentru angajator.
Referitor la decizia din 31.08.2007 a Comisiei Paritare de interpretare a art.168 din Contractul
colectiv de muncă, se reţine că aceasta este ulterioară perioadei pentru care drepturile băneşti
sunt datorate, iar imperfecţiunile de redactare nu pot fi invocate pentru justificarea
nerespectării clauzei contractuale.
Potrivit art.163 al. 1 din Codul muncii „Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de
plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii
către salariatul îndreptăţit.”
Art.165 din Codul muncii reglementează principiul inadmisibilităţii renunţării la drepturile
salariale, precizând că semnarea actelor de plată nu poate avea semnificaţia unei renunţări din
partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor potrivit dispoziţiilor
legale sau contractuale.
Potrivit art.236 al.4 din Legea nr.53/2003, contractele colective de muncă încheiate cu
respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor.
Prin urmare, dispoziţiile contractului colectiv de muncă sunt obligatorii, nerespectarea lor se
concretizează în prejudicii materiale pentru fiecare salariat în parte, iar neaplicarea lor de către
angajator îi îndreptăţeşte pe salariaţi să pretindă îndeplinirea obligaţiei izvorâte din lege, în
temeiul art.248 al.3 din Codul muncii.
Pentru considerentele mai sus reţinute, Tribunalul a apreciat ca fondată cererea şi având în
vedere faptul că reclamantul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, şi cererea
subsecventă de obligare a angajatorului la plata sumei actualizate în funcţie de rata inflaţiei
până la data plăţii, este fondată faţă de dispoziţiile art.269 din Codul muncii.
Prin sentinţa civilă nr. 235/26.03.2008 a Tribunalului Brăila s-a admis ca fondată acţiunea civilă
formulată de reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâta SC Petrom SA, a fost obligată pârâta
să plătească reclamantului suma de 2380 Ron, reprezentând drepturile băneşti datorate pentru
sărbătorile de Paşti şi Crăciun pentru anii 2004-2005, actualizată cu rata inflaţiei până la data
plăţii, precum şi suma de 100 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Tip: Sentinţă civilă


Nr./Dată: 155F (12.02.2008)
Autor: Sectia Civila
Conflict de muncă. Drepturi băneşti. Solicitarea de către personalul auxiliar de
specialitate din justiţie a ajutorului bănesc pentru naşterea unui copil conform
contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007 – 2010
Prin cererea înregistrata pe rolul acestui tribunal, reclamanta A.M. a chemat în judecata pârâtii
Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Bucuresti si Tribunalul Ialomita solicitând obligarea acestora
la plata ajutorului banesc, egal cu un salariu de baza actualizat la data platii efective pentru
nasterea unui copil , conform art.51 lit. c din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel
National 2007 – 2010.
În motivarea cererii sale, reclamanta, grefier la Judecatoria Slobozia, a aratat ca la data de 5
martie 2007 a dat nastere unui copil si ca, în conformitate cu dispozitiile Contractului Colectiv
de Munca Unic la Nivel National pentru anii 2007 – 2010, trebuia sa primeasca un ajutor banesc
egal cu un salariu de baza, platit de unitate mamei, pentru nasterea fiecarui copil .
Aceasta obligatie este imperativa pentru toate unitatile angajatoare din tara, întrucât prin
unitate se întelege, potrivit art.2 alin.2 din C.C.M. unic 2007 – 2010 si institutiile publice,
asociatiile de orice fel si organele de stat .
Mai mult decât atât, arata reclamanta, toate drepturile cuprinse în contractul colectiv unic sunt
garantate tuturor salariatilor, încadrati la toti angajatorii din tara, inclusiv personalului încadrat
în justitie, care desi are o lege de salarizare speciala, beneficiaza totodata si de drepturile si

10
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
ajutoarele prevazute pentru toti ceilalti salariati din tara, fara nicio distinctie si fara nicio
discriminare .
Daca s-ar proceda altfel, sustine reclamanta, s-ar încalca prevederile legale, privind
nediscriminarea, garantate pe plan intern, atât prin Constitutia României cât si prin O.G.
nr.137/2000 cât si pe plan international, prin Conventiile O.I.M. nr.100/1951 asupra egalitatii de
remunerare, 111/1958, privind discriminarea în domeniul fortei de munca si exercitarii profesiei
si 183/2000, privind protectia maternitatii cu scopul de a proteja egalitatea tuturor femeilor
care muncesc .
Cererea reclamantei se dovedeste a fi nelegala si netemeinica urmând a fi respinsa pentru
urmatoarele considerente:
Potrivit dispozitiile art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996, privind contractul colectiv de munca
pentru salariatii institutiilor bugetare, prin contractele de munca nu se pot negocia clauze
referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispozitii legale,
prevederi cuprinse si la art.3 alin.3 din Contractul Colectiv de Munca Unic la nivel national pe
anii 2007 – 2010 .
În acest sens, este de observat ca dreptul solicitat de reclamanta si prevazut la art.51 lit.c din
C.C.M. 2007 – 2010, constând în contravaloarea unui salariu pe unitate platit mamei pentru
nasterea fiecarui copil este reglementat prin art.25 din Legea nr.416/2001 .
Prin urmare, în raport de cele aratate mai sus, reclamantei nu i se poate acorda dreptul
reglementat la art.51 lit.c din C.C.M. 2007 – 2010, întrucât astfel de drept este reglementat
prin Legea nr.416/2001 .
Mai mult decât atât, drepturile salariale si de orice natura pentru personalul auxiliar de
specialitate din justitie, din care face parte si reclamanta este reglementat de legi speciale
(Legea nr.567/2004 si O.G. nr.8/2007) iar printre drepturile cuvenite acesteia nu se prevede si
dreptul solicitat prin cererea de chemare în judecata .
În cauza nu se poate retine nici faptul ca reclamanta, fata de alte categorii profesionale, se afla
într-o situatie de discriminare în conditiile reglementate de O.G. nr.137/2000 .
Astfel, C.E.D.O, legat de art.14, privind interzicerea discriminarii, a apreciat ca diferenta de
tratament devine discriminare atunci când se induc distinctii între situatii analoage si
comparabile, fara ca acestea sa se bazeze pe o justificare rezonabila si obiectiva (18 februarie
1991- cauza FREDIM contra Suediei sau 23 iunie 1993 – cauza HOFFMAN contra Austriei) .
Ori, justificarea rezonabila si obiectiva în cazul în speta rezida în aceea ca drepturile
salariale si de alta natura cuvenite legal reclamantei sunt achitate de o institutie
publica finantata integral de la bugetul de stat iar interesul legislatiei privind
gestionarea acestui buget face ca drepturile cuvenite angajatilor unei astfel de
institutii sa fie stabilite prin lege si sa nu se poata constitui obiect al unor negocieri
colective, asa cum prevad de altfel si dispozitiile art.157 alin.2 Codul muncii .
Asa fiind, pentru aceste considerente, urmeaza a respinge ca neîntemeiata cererea formulata
de reclamanta A. M., împotriva pârâtilor Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Bucuresti si
Tribunalul Ialomita .
Tribunalul Ialomita – sentinta civila nr. 155/F/12.02.2008.

DECIZIE Nr. 1076 din 20 noiembrie 2007


referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 161 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
EMITENT:CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIALNR. 10 din7 ianuarie 2008
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 161 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii,
excepţie ridicată de Muzeul Bran în Dosarul nr. 4.078/62/M/2006 al Tribunalului Braşov - Secţia civilă.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, sens în care arată că textul de lege
criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 16 martie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 4.078/62/M/2006, Tribunalul Braşov - Secţia civilă a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 161 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a
fost ridicată de Muzeul Bran într-o cauză având ca obiect drepturi băneşti.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul de lege criticat este contrar art. 45 şi art.
135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţie. În acest sens, arată că, potrivit acestui text de lege, se prezumă respectarea de către
angajat a obligaţiei prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a) din Codul muncii referitoare la realizarea normei de muncă sau îndeplinirea
atribuţiilor ce îi revin conform fişei postului, dar nu şi aplicarea de către angajator a sancţiunilor pentru neprezentarea nejustificată la
locul de muncă a angajatului. Astfel, este restrâns dreptul angajatorului de a decide măsurile manageriale, încălcându-se principiile
economiei de piaţă şi ale libertăţii contractuale.
Tribunalul Braşov - Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată, textul de lege criticat nefiind
contrar dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la
excepţia de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate. Astfel, arată că Legea fundamentală
consacră libertatea economică, garantează accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora
"în condiţiile legii", astfel încât stabilirea cadrului de exercitare a acestui drept constituţional este la latitudinea legiuitorului. În ceea

11
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
ce priveşte conformitatea textului de lege criticat cu art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) din Constituţie, arată că într-un stat de drept nu este
de conceput ca libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie să fie asigurate altfel decât cu stricta aplicare a legii.
Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional, acesta instituind o măsură de protecţie a salariatului în
raporturile sale cu angajatorul, ce nu contravine prevederilor din Legea fundamentală invocate de autorul excepţiei. De asemenea,
consideră că, în realitate, critica de neconstituţionalitate vizează o problemă de aplicare a legii, ce excedează competenţei Curţii
Constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-
raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1),
ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 161 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, dispoziţii potrivit cărora "Întârzierea nejustificată a plăţii
salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului
produs salariatului."
În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat este contrar următoarelor prevederi constituţionale: art. 45 referitor la libertatea
economică şi art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) prin care se arată că "Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera
iniţiativă şi concurenţă" şi prin care statul este obligat să asigure "libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 263 din Codul muncii, în cazul
nerespectării obligaţiilor ce izvorăsc din normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul
colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici, angajatorul poate sancţiona disciplinar
angajatul, inclusiv în cazul absenţei nejustificate de la serviciu a acestuia. Această sancţionare poate avea loc numai cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege, respectiv a prevederilor art. 264 - 268 din acelaşi cod.
De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 270 din Codul muncii, salariatul poate fi obligat să răspundă patrimonial în temeiul
normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură
cu munca sa.
Având în vedere acestea, Curtea constată că textul de lege criticat nu aduce nicio limitare a angajării răspunderii salariatului fie
pe plan disciplinar, fie pe plan patrimonial, atât timp cât acestea au fost stabilite în cazurile şi cu respectarea condiţiilor prevăzute
de lege. Caracterul specific al raporturilor de muncă, în care salariatul se află într-o poziţie de subordonare faţă de angajator,
justifică măsurile de protecţie specială pe care legiuitorul a înţeles să le instituie în favoarea salariatului prin stabilirea cazurilor
şi condiţiilor stricte în care poate fi atrasă răspunderea acestuia ori poate fi sancţionat.
Aceste măsuri de protecţie nu pot fi privite ca fiind contrare art. 45 ori art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) din Constituţie. Astfel, Curtea
observă că art. 45 din Constituţie garantează accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea
acestora "în condiţiile legii" şi, prin urmare, stabilirea cadrului de exercitare a acestui drept constituţional este la latitudinea
legiuitorului.
În acelaşi timp, într-un stat de drept, libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie sunt asigurate în condiţiile în care este respectată cu stricteţe legea.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi
al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 161 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de
Muzeul Bran în Dosarul nr. 4.078/62/M/2006 al Tribunalului Braşov - Secţia civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2007.

DECIZIE Nr. LXXVIII (78) din5 noiembrie 2007


EMITENT:ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - SECŢIILE UNITE
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIALNR. 553 din 22 iulie 2008
Dosar nr. 47/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 din Legea
nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, modificată prin Legea nr. 246/2006, raportate la
dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 şi 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată, privind admisibilitatea acordării consilierilor juridici, cu statut de funcţionari publici, a prestaţiilor
suplimentare în bani, reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de
judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii,
punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că nu se pot negocia de consilierii juridici cu statut de funcţionari
publici prestaţiile suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, în condiţiile prevăzute de art. 25 şi 26
din Codul muncii, însă această categorie profesională poate beneficia de aceste sporuri salariale în condiţiile stabilite prin actele
normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

12
Jurispruden\` - Drepturi b`ne]ti
Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se
învederează că în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, raportate la dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (2) din
Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 (fost art. 29) şi art. 117 (fost art. 93) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată, privind admisibilitatea acordării consilierilor juridici cu statut de funcţionari publici a prestaţiilor
suplimentare în bani, reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate.
Astfel, unele instanţe au admis cererile consilierilor juridici cu statut de funcţionari publici, considerând că aceştia au dreptul la
prestaţii suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, raportate la indemnizaţia de încadrare.
În motivarea acestui punct de vedere s-a argumentat că, în calitatea lor de funcţionari publici, consilierilor juridici le sunt aplicabile
atât prevederile Legii nr. 188/1999 referitoare la drepturile şi obligaţiile cuprinse în această lege, care constituie legea generală
aplicabilă tuturor funcţionarilor publici, cât şi dispoziţiile Legii nr. 514/2003, care constituie legea specială ce reglementează
activitatea consilierilor juridici. S-a relevat că, în baza Legii nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, a fost adoptat la 29
iulie 2004 Statutul profesiei de consilier juridic, în care se precizează la art. 60 alin. (2) că, deosebit de remuneraţia de bază, în raport
cu specificul muncii şi importanţa socială a serviciilor profesionale, potrivit art. 25 şi 26 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii,
cu modificările ulterioare, consilierul juridic poate negocia prestaţii suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de
confidenţialitate.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că dispoziţiile art. 60 alin. (2) din Statutul profesiei de consilier juridic nu sunt aplicabile în
privinţa consilierilor juridici, numiţi în funcţii publice, acestora fiindu-le aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999, republicată, aşa
cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2 şi 3 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, consilierul juridic poate fi numit în funcţie sau angajat în
muncă în condiţiile legii.
În acest sens, prin art. 3 din acelaşi act normativ se stabileşte:
"(1) Consilierul juridic numit în funcţie are statutul funcţionarului potrivit funcţiei şi categoriei acesteia.
(2) Consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat."
Ca urmare, în raport cu aceste reglementări legale, profesia de consilier juridic se exercită fie în baza unui raport de serviciu în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 188/1999, republicată, fie în baza unui raport juridic de muncă în urma încheierii unui contract
individual de muncă potrivit dispoziţiilor Codului muncii.
De aceea, consilierilor juridici numiţi în funcţie, în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din raporturile de serviciu, le sunt
aplicabile atât norma generală, reprezentată de Legea nr. 188/1999, republicată, cât şi dispoziţiile speciale conţinute în Legea nr.
514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006.
Astfel, în art. 6 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, se subliniază: "consilierii juridici au drepturile şi
obligaţiile prevăzute de lege potrivit statutului profesional şi reglementărilor legale privind persoana juridică în serviciul căreia se
află sau cu care are raporturi de muncă."
Rezultă din aceste prevederi că însuşi legiuitorul face distincţie între cele două categorii de consilieri juridici, sub aspectul
statutului acestora, cu consecinţe în ceea ce priveşte sfera şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.
Totodată, este de observat că, prin art. 60 alin. (1) din Statutul profesiei de consilier juridic, se statuează că pentru activitatea sa
profesională consilierul juridic are dreptul la o remuneraţie de bază, stabilită prin negociere pentru consilierul juridic având
statut de salariat sau conform legilor speciale pentru cel numit în funcţie.
Mai mult, dispoziţiile exprese referitoare la negocierea prestaţiilor suplimentare, cu privire la alin. (2) al aceluiaşi articol, îi
vizează exclusiv pe consilierii juridici având statut de angajaţi în baza unor contracte individuale de muncă, susceptibile de
negocierea unor clauze suplimentare, cum ar fi clauza de mobilitate şi cea de confidenţialitate.
De altfel, asemenea clauze specifice sunt prevăzute numai în Codul muncii, iar nu şi în dreptul comun aplicabil funcţionarilor
publici.
Or, în privinţa drepturilor salariale ale funcţionarilor publici este exclusă stabilirea acestora prin negociere, întrucât ele nu pot fi
determinate decât în conformitate cu dispoziţiile legii privind sistemul unitar de salarizare pentru funcţionarii publici, mai ales că
sporurile cuvenite funcţionarilor publici nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislaţia specifică acestei categorii.
De aceea, negocierea unor astfel de clauze apare inadmisibilă pentru categoria consilierilor juridici cu statut de funcţionar
public, iar o interpretare contrară ar echivala cu o nesocotire a regulilor ce guvernează raportul dintre norma generală şi cea
specială şi aplicarea acesteia din urmă în afara limitelor permise de legea-cadru.
Aşadar, consilierii juridici cu statut de funcţionari publici nu pot negocia clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate în
condiţiile prevăzute de art. 60 alin. (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, raportate la dispoziţiile art. 25 şi 26 din Codul
muncii, însă pot beneficia, în condiţiile prevăzute de actele normative aplicabile funcţionarilor publici şi legislaţiei specifice
autorităţii sau instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, de sporurile de salarizare specifice funcţionarilor publici.
În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 alin. 2
şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că nu se pot negocia de către
consilierii juridici cu statut de funcţionari publici prestaţiile suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de
confidenţialitate, în condiţiile prevăzute de art. 25 şi 26 din Codul muncii, însă această categorie profesională poate beneficia de
sporuri salariale în condiţiile stabilite prin acte normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, raportate la dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (2) din
Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 (fost art. 29) şi art. 117 (fost art. 93) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată, se interpretează în sensul că nu se pot negocia de consilierii juridici cu statut de funcţionari publici
prestaţiile suplimentare în bani, reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, în condiţiile prevăzute de art. 25 şi
26 din Codul muncii. Această categorie poate beneficia de sporuri salariale în condiţiile stabilite prin acte normative de salarizare a
funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

13