11

Ortodoxia prezentată neoprotestanţilor, în limita înţelegerii mele din octombrie 2009

http://arghiraandrei.wordpress.com/

Cuprins
I. Legea morală naturală este spre intrarea în Rai pag 2
II. Două variante de istorie despre anul 313 d.Hr. 4
III. Argumentarea învăţăturii ortodoxe cu citate din Biblie 7
-pentru adventiştii de ziua a şaptea 45
IV. Minuni 46
V. Cum a citit Richard Wurmbrand patericul egiptean 48
VI. Listă de link-uri 49
VII. Încheiere 50

(Mai nou bănuiesc că, de fapt, anatema, chiar şi a unui sinod ecumenic, nu include caterisirea. Nu am
actualizat textul în această privinţă.)
În Biserica Evanghelică Română, mişcare iniţiată de fostul preot ortodox Teodor Popescu, caterisit în
1924, nu se concepe siguranţa mântuirii fără siguranţa condamnării la iad în momentele premergătoare
convertirii. Conceptul de „siguranţă a mântuirii” este aşa de bine înrădăcinat în cei care se consideră
„născuţi din nou”, încât, dacă s-ar întâmpla să renunţe cineva la el, acela este în pericol să cadă în ateism
sau evoluţionism cu acea ocazie.
Majoritatea nu ne-am interesat de argumentele creaţionismului ştiinţific şi nici de istoricul teoriilor
evoluţioniste (darwinism, neo-darwinism, post-neo-darwinism). De aceea vreau să ating subiectul:
Darwiniştii credeau în conceptul de „pangene”. Ulterior cercetătorii au tăiat cozile unor şoareci generaţii
la rând şi nu au reuşit să scoată şoareci fără cozi (nici măcar cu cozi mai scurte). Genetica s-a dezvoltat
şi conceptul de „pangene” a căzut definitiv. Atunci au apărut neo-darwiniştii care considerau/consideră
că mutaţiile accidentale se acumulează în sensul bun prin selecţie naturală. Au fost nişte congrese cu
matematicieni care au arătat probabilitatea infinitezimală a trecerii de la materia nevie la cea vie şi a
acumulării în sensul bun a mutaţiilor. De aceea dintre neo-darwinişti s-a desprins un grup (post-neo-
darwiniştii) care a emis o altă teorie: trecerea de la o specie la alta nu se face prin mutaţii succesive
imperceptibile, ci prin mutaţii uriaşe în doar câteva generaţii. Ei susţin că acele organisme nu s-au găsit
ca fosile din cauza numărului lor foarte mic şi că nu au putut trăi în număr mare din cauză că nu erau
adaptate. Cu toate că oamenii de ştiinţă evoluţionişti nu s-au pus de acord asupra modului în care a avut
loc evoluţia, ei sunt siguri că evoluţia a avut loc datorită faptului că există viaţă pe Pământ. Existenţa
oamenilor de ştiinţă post-neo-darwinişti de talie mondială indică soliditatea argumentelor care s-au
ridicat contra teoriei neo-darwiniste. În tot acest timp propaganda evoluţionistă a funcţionat/funcţionează
foarte bine şi în lumea capitalistă şi în cea comunistă. Mai există un grup de oameni de ştiinţă
reprezentaţi de Henry M. Morris care susţin că modelul „design-ului inteligent” este mult mai probabil.
Evoluţionismul teist creştin este o aberaţie, pt. că, după Biblie, plantele au apărut înaintea soarelui,
Hristos l-a citat pe Adam („de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa…”), etc..
Ideile principale ale argumentaţiei mele cum că Creştinismul Ortodox este cel autentic, sunt
următoarele:
-prezentarea cât mai în amănunt a sistemului ortodox de interpretare a Bibliei
-numai evaluându-l în ansamblul lui pot deveni verosimile, pentru cei cărora mă adresez, varianta
ortodoxă de istorie privitoare la anul 313 d.H. şi minunile.

I. Legea morală naturală este spre intrarea în Rai.

 22

Iar Taina Botezului este spre intrarea în Împărăţia Cerurilor (cine nu se naşte din apă şi din Duh, cu
nici un chip nu va vedea Împărăţia cerurilor”). Aşadar nu există om care să nu aibă posibilitatea
mântuirii.
Învăţătura pe scurt:
Omorârea patimilor îl face pe om să se apropie de curăţia pruncilor. Totuşi în Vechiul Testament chiar
şi cei ce erau curaţi ca pruncii mergeau în iad când mureau. Iar când spun „iad”, trebuie să menţionez că,
în înţelegerea ortodoxă, iadul are multe locaşuri. Fiecare suflet din iad se chinuia în măsura gravităţii
patimilor de care era cuprins. De aceea cei care nu aveau patimi nu se chinuiau. Însă nici nu se bucurau.
Heruvimii puşi de Dumnezeu să împiedice pe Adam şi Eva să intre în rai îşi făceau datoria şi faţă de
sufletele răposaţilor. Hristos, ca om adevarat, avea şi suflet. După moarte S-a pogorât la iad să se
întâlnească cu cei ce nu aveau patimi, din orice neam şi zonă geografică ar fi fost ei. Pe aceia i-a scos şi
i-a condus în rai (şi pe Adam, Eva, David, Melhisedec, probabil şi regele Manase, etc.). După învierea
Lui, cei ce au murit neavând patimi sufleteşti nu s-au mai dus în iad, ci în rai. Deci, de atunci, acei
heruvimi nu mai împiedică sufletele drepţilor să intre în rai. În rai ajung neortodocşii care îşi păstrează
sufletul nepătimaş sau şi-l curăţesc. Prin nepracticare, patimile adorm şi slăbesc, iar prin practicare
cresc. Dumnezeu, ca judecător, poate să primească şi pe cei nedesăvârşiti.
Cred că revelaţia naturală este suficientă pentru a conduce pe individ la credinţa în Creatorul bun şi în
veşnicia sufletului. Tot aşa ar apărea şi conştientizarea luptei cu păcatul, smerenia, nădejdea în primirea
unui bun răspuns la judecata Creatorului, neurârea celor ce-ţi fac rău. Fără smerenie omul nu poate să nu
păcătuiască.
Având acestea în vedere, se înţelege importanţa păstrării chipului pruncesc. Ortodoxia afirmă că au
fost 3 religii drepte: monoteismul (religia lui Adam, Eva, Abel, Set, Enoh, Noe), mozaismul (religia lui
Moise) şi creştinismul ortodox. Celelalte religii sunt nedrepte. Iar nedrepatea din aceste religii atacă
chipul pruncesc al oamenilor pe tot parcursul vieţii lor. De exemplu : eu cred că învăţătura confesiunilor
evanghelice de a accepta siguranţa condamnării la iad (daca ar muri în acel moment ar merge în
chinurile iadului) în momentele premergătoare momentului naşterii din nou este o vătămare a chipului
pruncesc; tot aşa şi cu a avea siguranţa mântuirii. Numai Dumnezeu ştie, de a caz a caz, ce vătămări s-au
făcut şi în ce măsură împiedică intrarea în Rai.
Dar Hristos a făcut mai mult decât să scoată pe cei nepătimaşi din iad şi să creeze posibilitatea pt. cei
nepătimitori să meargă direct în rai. El a făcut posibilă intrarea într-o stare mai înaltă: cea numită
“împărăţia cerurilor”. În această stare nu poate nimeni ajunge doar pe baza faptului că nu are patimi
sufleteşti. Motivul principal este că toţi au păcatul strămoşesc – moştenirea slăbiciunii firii căzute. Prima
persoană căreia i s-a iertat păcatul strămoşesc a fost Maria. Momentul iertării acestui “păcat” a fost când
a zis “Iată roaba Domnului. Facă-mi-se mie după cuvântul tău!”. În acel moment S-a zămislit Cel
Necuprins în pântecele ei.
Hristos a lăsat ca păcatul strămoşesc (şi, eventual, cele personale) să se ierte prin Taina botezului.
Cei botezaţi, dacă păcătuiesc grav şi dacă se pocăiesc cu un tip de pocăinţă asemănător pocăinţei lui
David şi dacă nu apucă să se spovedească, ajung în rai într-un loc asemănător cu al celor nebotezaţi.
Dacă apucă să se spovedească au acces din nou la “împărăţia cerurilor”. Deci alt motiv pentru care nu
poate intra cineva în “împărăţia cerurilor” este dacă e botezat, a păcătuit apoi grav, apoi s-a pocăit, dar
nu s-a spovedit (după înviere a suflat asupra lor şi a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele
vor fi iertate, iar cărora le veţi ţinea vor fi ţinute.”). Canonul (pedeapsa) pe care o dă preotul la sfârşitul
spovedaniei se dă cu scopul vindecării unor eventuale urme ale păcatului respectiv (se are în vedere că
poate cel ce s-a spovedit nu s-a pocăit înainte cu o pocăinţă suficient de profundă). În cazul în care
cineva moare şi are încă urme grave ale păcatului în suflet, ajunge şi se chinuieşte în iad cât hotărăşte
dreptatea lui Dumnezeu, după care ajunge la un loc de fericire veşnică. Dacă nu este scos din iad până la
judecata universală de la sfârşitul şi înnoirea lumii, acolo va rămâne pe veci.
 33

Hristos i-a pregătit pe apostolii Lui pentru propovăduire. Cu scopul aşezării Duhului Sfânt în adâncul
inimii celui botezat le-a dat puterea de a face Taina punerii mâinilor. Le-a dat şi puterea de a săvârşi
euharisitia, adică de a transforma numai prin rugăciune pâinea în însuşi întreg Trupul Lui înviat, iar
vinul în însuşi sângele Său. Hristos a lăsat ca aspectul şi gustul Trupului şi Sângelui Său să rămână cel al
materiei din care au fost făcute. Acestea se dau credincioşilor la împărtăşanie.
Aceste 3 Taine se fac şi asupra pruncilor creştinilor. Nu îi forţează cu nimic. Le dă doar posibilitatea
să conlucreze cu o mare putere a lui Dumnezeu în lupta lor spirituală. Astfel ei au posibilitatea de a
ajunge la mari măsuri duhovniceşti la orice vârstă. Istoria ortodoxă spune că a existat un băieţel care la
vârsta de 7 ani, murind mama lui, a înviat-o. Până la 5-7 ani copiilor li se dă periodic să mănânce Trupul
şi Sângele Domnului. După această vârstă trebuie să se spovedească.
În inima omului, chiar şi dacă nu este botezat, va fi, oricât de păcătos ar ajunge el, şi dreptate şi
nedreptate. Taina botezului şi Taina punerii mâinilor pt. primirea Duhului Sfânt nu se administrează de 2
ori. Chiar dacă un creştin păcătuieşte, prezenţa lui Hristos şi a Duhului Sfânt în adâncul inimii lui va
rămâne, însă deasupra se aşează nedreptatea. Înainte de spovedanie e necesară pocăinţa.
Mai sunt: Taina căsătoriei, Taina maslului pt. . însănătoşirea celor bolnavi. (aici e de comentat de ce
nu se însănătoşeşte nimeni de obicei. Voia Domnului, necredinţa laicului, nu ştiu.) Pt. dăinuirea
creştinismului în timp, le-a dat apostolilor puterea de a transmite toate aceste puteri şi altor oameni –
Taina hirotonirii de episcopi. Hristos a lăsat ca prin Taina hirotonirii să se transmită şi puterea de a
hirotoni. Aceste lucrări se fac prin Duhului Sfânt. De aceea se mai numesc şi “energii necreate”, pt. că
sunt dumnezeieşti. Ortodoxia le mai numeşte şi “har”. Fiecare episcop poate hirotoni preoţi. Preoţii au
toate aceste puteri, în afară de puterea de a face Taina punerii mâinilor pt. primirea Duhului Sfânt şi
Taina hirotonirii. Prin Taina hirotonirii episcopii, preoţii şi diaconii primesc şi asistenţa Duhului Sfânt în
înţelegerea şi propovăduirea învăţăturii de credinţă. Cuvintele cu care începe hotărârea unui sinod,
« Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă », au acest lucru în vedere. Această asistenţă respectă totuşi libertatea
omului. De aceea şi cei hirotoniţi pot greşi. Într-o controversă dogmatică, sinodul trebuie să caute să
rămână fidel sfintei tradiţii apostolice. Şi credincioşii de rând au datoria de a ţine învăţătura
neschimbată. Pentru ca o Taină să fie validă trebuie ca cel ce o săvârşeşte să aibă conştiinţa a ceea ce
face. La întrebarea : « Dacă preotul e ateu şi nu spune la nimeni, mai e validă Taina ? » ortodocşii
răspund că are Dumnezeu o grijă specială să se facă Taina. Când un preot este caterisit harul devine
nelucrător. Când apare o controversă dogmatică, episcopii se adună şi o dezbat. Dacă se împart în 2 sau
mai multe tabere, acestea se anatematizează şi se excomunică unele pe altele. Aşa a fost la sinodul de la
Calcedon, de exemplu. Atunci toţi episcopii şi preoţii anticalcedonieni au fost caterisiţi. După ştiinţa
mea, în cazul episcopilor catolici (şi anglicani, mai târziu) nu a fost aşa, căci nu s-a ţinut sinod şi
anatemele n-au fost aruncate de către întreg grupul ortodox asupra întregului grup catolic (şi nici invers).
De aceea, chiar dacă catolicii nu ţin (după părerea ortodocşilor) sfânta învăţătură apostolică neschimbată
(Sf. Tradiţie), Tainele lor sunt valide. Totuşi mult mai mulţi sfinţi răposaţi şi cu darul de a avea trupuri
neputrezite sunt la ortodocşi decât la catolici. Acest dar de a avea sfinte moaşte se găseşte numai în
bisericile care au cele 7 Taine. În bisericile anticalcedonienilor nu există astfel de sfinţi, căci episcopii şi
preoţii lor nu pot săvârşi euharistia şi nici Taina hirotonirii lor nu mai este validă.
Fără trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime, cele 7 Taine nu puteau fi săvârşite. Iar Duhul Sfânt nu
se putea trimite fără lucrarea mântuitoare a lui Hristos: şi întruparea, şi răstignirea, şi învierea şi întreaga
lui activitate. Biserica spune că Sfanta Treime este neschimbată în veci şi că nici pe cruce Hristos nu a
încetat să fie în comuniune cu Tatăl. A fost părăsit de Dumnezeul Lui în sensul că a trebuit, ca om, sa
înfrunte grozăvia chinurilor şi a morţii. Şi-a asumat păcatele omenirii în mod compasional. Deci
versetele referitoare la ispăşirea păcatelor sunt înţelese în alt fel de Biserica Ortodoxă, decât felul în care
sunt înţelese de Biserica Evanghelică.
Ce mai spune biserica ortodoxă: Că la începutul mileniului I s-au adunat episcopii şi au hotărât care
sunt scrierile cu conţinut creştin care sunt insuflate de Duhul Sfânt. În ziua de azi, însă, fiecare
 44

confesiune înţelege sfintele scripturi în felul ei. Fiecare detaliu din învăţătura unei anumite confesiuni
(sau familii de confesiuni) contribuie în mod covârşitor la felul în care este înţeles fiecare pasaj din
sfânta scriptură, ideea de “mântuire”, de “biserică” şi viaţă însăşi. Aceasta am spus-o vrând să arăt că
până şi Bisericii Ortodoxe i se pare că Sfânta Scriptură confirmă şi nu contrazice câtuşi de puţin
învăţătura ei de credinţă.
Biserica primară s-a creat prin propovăduirea apostolilor, iar apoi au apărut scrierile Noului
Testament. Deci întâi a existat Sfânta Învăţătură a Bisericii, iar apoi Noul Testament.

II. Două variante de istorie despre anul 313 d.Hr.

Neoprotestanţii cred că după 313 (edictul de la Milan, care dădea libertate creştinilor) s-a produs
păgânizarea creştinismului şi impunerea ierarhiei (episcopi, preoţi) de către împărat. Ortodocşii şi
catolicii cred că învăţătura apostolilor s-a păstrat şi după 313 şi că ierarhia a fost de la început. Cred că
varianta a 2-a de istorie nu e imposibilă din cauză că:
-înainte de 313 au fost prigoniri în multe zone ale imperiului
-or fi existat unele devieri de la învăţătura apostolilor şi rupturi în cadrul comunităţilor de
origine creştină înainte de 313. Chiar şi aşa, ei preferau să moară decât să se lepede de credinţa lor.
-aceste devieri nu cred că puteau să fie identice în toate zonele şi comunităţile. Ar fi deviat unii
într-un fel, alţii într-altul.
-cei ce au rezistat persecuţiilor înainte de 313 nu ar fi acceptat păgânizarea în libertate (după
313)
-unitatea creştinismului din zone îndepărtate de după 313 arată că ei (cei ce erau majoritatea)
nu deviaseră de la învăţătura apostolilor înainte de 313
-am zis „cei ce erau majoritatea” din cauză că ştiu de o singură problemă majoră a unităţii
creştinismului: erezia lui Arie care spunea că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, că nu are fire
dumnezeiască. Această erezie a fost respinsă de episcopii convocaţi de împărat în sinod în anul 325.
-după 313 au apărut multe scrieri ale episcopilor care s-au păstrat până în ziua de azi. Ele arată
că existau cele 7 Taine ortodoxe, care par în ochii neoprotestanţilor a fi de origine păgână.
Despre canonul Bibliei:
Nu se poate spune de către creştini că nu a fost stabilit de către creştini cu mult înainte de secolul
VII.
Iată ce am găsit pe site-ul http://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-canonul.html :
„În ceea ce priveşte Noul Testament, procesul de recunoaştere şi aducere împreună a canonului
a început în primele secole odată cu formarea bisericii primare creştine. Astfel, la foarte puţin timp de
la scrierea lor, unele dintre cărţile Noului Testament au fost recunoscute oficial ca fiind de inspiraţie
divină. Apostolul Pavel a considerat scrierile lui Luca drept având aceeaşi autoritate divină ca şi
cărţile Vechiului Testament (1 Timotei 5:18; vezi de asemenea Deuteronom 25:4 şi Luca 10:7). Petru a
recunoscut scrierile apostolului Pavel ca făcând parte din Scriptură (2 Petru 3:15-16). Unele dintre
cărţile Noului Testament au circulat între bisericile nou-testamentale (Coloseni 4:16; 1 Tesaloniceni
5:27). Clement din Roma a făcut referire în scrierile sale la cel puţin 8 cărţi ale Noului Testament (anul
95 d.Hr.). Ignatius din Antiohia a recunoscut de asemenea 7 cărţi (anul 115 d.Hr.). Policarp, unul din
ucenicii apostolului Ioan, a făcut referire la 15 cărţi (anul 108 d.Hr.). Mai târziu, Ireneus a menţionat
21 de cărţi (anul 185 d.Hr.) iar Hippolitus a recunoscut 22 de cărţi (anii 170-235 d.Hr.). Cărţile Noului
Testament care au stârnit cele mai aprige controverse au fost Evrei, Iacov, 2 Petru, 2 Ioan şi 3 Ioan.
Primul “canon” a fost realizat în mod oficial în anul 170 d.Hr., fiind cunoscut sub denumirea de
Canonul Muratorian. Acesta a inclus toate cărţile de astăzi ale Noului Testament, cu excepţia
epistolelor către Evrei, Iacov şi 3 Ioan. În anul 363 d.Hr., Conciliul din Laodicea a stabilit că numai
cărţile Vechiului Testament (împreună cu unele cărţi apocrife) precum şi cele 27 de cărţi actuale ale
Noului Testament trebuie incluse în canon şi deci utilizate în biserici. Conciliul de la Hippo (anul 393
 55

d.Hr.) şi Conciliul de la Cartagena (anul 397 d.Hr.) au reafirmat aceleaşi 27 de cărţi ale Noului
Testament ca având autoritate şi inspiraţie divină.”
Chiar dacă site-ul nu e nici ortodox, nici catolic, nu cred că minte în ceea ce am citat (trebuie
văzut ce vrea să zică cu cărţile apocrife incluse în canon).
Tot în articolul respectiv apar şi criteriile:
„În stabilirea caracterului de carte inspirată de Duhul Sfânt pentru cărţile Noului Testament,
conciliile au urmat cam aceleasi principii, astfel: 1) A fost autorul un apostol sau a avut o legătură
apropiată cu un apostol? 2) Este cartea acceptată de Trupul lui Hristos – Biserica – în majoritate
suficientă? 3) Are cartea consistenţă şi urmează învăţătura şi doctrina dreptei credinţe? 4) Prezintă
cartea dovezi ale valorilor spirituale şi morale înalte care să reflecte astfel lucrarea Duhului Sfânt în
scrierea ei.”
Criteriile mi se par bune, cu excepţia expresiei „în majoritate suficientă” (expresie care în înţelegerea
neoprotestantă are legături cu înţelegerea neoprotestantă de „biserică”).
Numele şi sinoadele de dinainte de 313 trebuie cercetate serios.
De observat că sinoadele citate au avut loc şi după edictul de la Milan (313). Biserica ortodoxă are
documentele acestor sinoade, sau măcar nişte copii. Primul sinod ecumenic, în afară de cel de la
Ierusalim de prin anul 50 d.Hr., a avut loc la Niceea în anul 325, iar al doilea la Constantinopol în anul
381.
Iată ce am găsit pe un site ortodox despre sinodul din 325:
„Arie - originar din Libia Egiptului, discipol indirect al ereticului episcop Paul de Samosata, a fost
instruit de preotul Lucian din Antiohia, un aderent al lui Paul de Samosata, a avut colegi de studii pe
Eusebiu al Nicomidiei, Maris de Calcedon, Teognis de Niceea şi Leontie al Antiohiei. După terminarea
studiilor, a venit la Alexandria, unde, a fost hirotonit diacon de episcopul Petru, apoi preot de episcopul
Achila, primind postul de paroh la biserica Baucalis, cea mai însemnată din cele noua biserici ale
Alexandriei.
Arie va fi excomunicat din cauza subordinatianismului. Pleacă din Egipt spre Palestina la Eusebiu al
Cezareei. De aici va pleca la Nicomidia, la fostul său coleg de studii, Eusebiu al Nicomidiei.
Din cauza neînţelegerilor apărute, Constantin cel Mare a invitat pe întâistătătorii Bisericii la un sinod
ecumenic, unde urma să fie luate măsurile necesare contra lui Arie.
Sinodul I ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, în 20 mai 325 şi a durat până la 25 august acelaşi an.
La şedinţa deschiderii oficiale şi la cea de închidere a asistat însuşi împăratul Constantin. Şedinţele
oficiale ale Sinodului s-au ţinut în sala de receptie a palatului imperial din Niceea, sub preşedinţia
episcopilor Eustaţiu al Antiohiei (324-330) şi Alexandru al Alexandriei (313-328). Tradiţia bisericească
a consacrat numărul de 318 Părinţi care au participat la Sinodul de la Niceea. Părinţii întruniţi la
Niceea au respins învăţătura lui Arie şi au condamnat-o.”
Iar despre sinodul din 381:
„Sinodul s-a deschis în Constantinopol, la începutul lunii mai 381 şi a durat până la 9 iulie
acelaşi an. Au participat 150 de episcopi, printre care mai de seamă au fost următorii : Meletie al
Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nisa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de Ierusalim, Diodor de
Tars ş. a. La Sinodul II ecumenic a participat şi Gerontius sau mai corect Terentius, episcop de Tomis
(Constanţa), în Scythia Minor. Ceva mai târziu au fost prezenţi şi episcopii din Egipt şi Iliricul oriental,
în frunte cu Timotei al Alexandriei şi Aholiu sau de Tesalonic. La sinod, au participat şi 36 episcopi
pnevmatomahi, în frunte cu Eleusiu de Cizic şi Marcian de Lampsac.”
Ortodocşii şi catolicii afirmă că din documente reiese că acei episcopi care au participat la sinoadele
din sec. IV credeau şi practicau cele 7 Taine, inclusiv prefacerea darurilor de pâine şi vin în însuşi trupul
şi sângele Domnului, inclusiv Taina punerii mâinilor pentru primirea Duhului Sfânt. Grigorie de Nisa şi
Grigorie de Nazianz au o mulţime de predici care s-au păstrat până astăzi.
 66

Dacă acei episcopi prezenţi la sinoade credeau în realitatea Tainei euharistiei, în realitatea Tainei
punerii mâinilor pt. primirea Duhului Sfânt şi în celelalte Taine, atunci interpretau Biblia prin prisma
dogmaticii lor.
În învăţătura fiecărei confesiuni există pasaje din scriptură care se împacă mai greu. Acest lucru
înseamnă că, dacă cineva ştie doar de existenţa unuia dintre pasaje, va interpreta într-un fel, iar cine ştie
doar de celălalt, va interpreta în alt fel.
Înclin să cred că epistola ap. Pavel către creştinii din Laodiceea nu era inspirată, deşi lectura ei a
fost recomandată de Duhul Sfânt:
-Coloseni 4:16: „După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în
Biserica Laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea.”

În istorie au existat episcopi care au primit din partea statului putere judecătorească laică.
Apostolul Pavel le-a reproşat unor creştini că se pârăsc unii pe alţii la judecătorii lumeşti. „Astfel,
nu este între voi nici măcar un om înţelept, care să fie în stare să judece între frate şi frate?” (1 Cor 6:5)
Dar aceast fel de judecători între frate şi frate ar fi fost ascultaţi numai de ruşine, nu că ar fi avut putere
de la stat.
În legătură cu spaţiul public, eu cred că, dacă la serviciu sunt 100 de oameni şi numai unul dintre
ei nu vrea să asculte muzică, nu trebuie să se dea drumul la muzică. Până la urmă ei sunt acolo ca să
muncească, iar a asculta muzică e ceva colateral. După această logică, şoferul de autobuz nu are dreptul
să pună muzică. Dar nu ştiu până unde e drept să se aplice astfel de logică. Ar putea duce chiar şi la
ideea că n-ai voie să-ţi faci semnul crucii în public, că n-ai voie să pui crucea la vedere pe biserici, etc..
Samuel i-a uns regi pe Saul şi, apoi, pe David din porunca lui Dumnezeu. Mi se pare că ungerea
voievozilor români de către reprezentanţii bisericii a fost în cu totul alt context: cei ce ungeau nu erau
prooroci şi ungeau după ce era ales voievodul. Din „… nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele
ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite.” înţeleg că şi Nero era împărat din rânduiala lui Dumnezeu. În acest
sens se poate spune că Nero era unsul lui Dumnezeu. În cazul în care cei care ungeau pe voievozii
români afirmau că prin ungerea lor aceia primesc la propriu ungerea lui Dumnezeu ca voievozi, greşeau.
Cred că nu aveau, ca episcopi, mandat de la Hristos, moştenit prin apostoli, să facă aceasta. Totuşi
ungerea aceea era bună, dacă era privită ca o binecuvântare prin ungere cu ulei sfinţit dată unui laic. În
acest sens, în fiecare duminică biserica se roagă pentru conducătorii ţării, ai satelor, ai oraşelor.
Împăratul Constantin a zis odată unui sinod de episcopi: „Voi sunteţi episcopi în treburile bisericii, iar
eu în cele din afara ei.” El avea (sau intenţiona să primească, dacă a zis asta înainte de botez) preoţia
universală, dar preoţia universală este egală. Căci nu mai este nici iudeu, nici elen, nici rob, nici slobod,
nici bărbat, nici femeie. Totuşi, dacă vorbea alegoric, subliniind importanţa funcţiei pe care o deţinea, nu
e greşit ceea ce a zis. Despre imperii am înţeles dintr-o predică a preotului Galeriu că, într-un fel, nu este
voia lui Dumnezeu ca un popor să jefuiască alte popoare. În alte predici am auzit că Imperiul Roman a
fost învins în principal nu prin violenţă, ci prin Cuvântul lui Dumnezeu, datorită creştinismului. De
asemenea şi instituţia sclaviei, încetul cu încetul. Cum despre sclavie a vorbit şi apostolul Pavel, când a
îndemnat pe stăpâni să se poarte frumos cu sclavii, iar pe sclavi să fie harnici, înţeleg că şi împăratului
Constantin i-ar fi putut zice ceva de genul: „dacă eşti creştin nu înseamnă că trebuie să dezmembrezi
imperiul prin forţă, tu fii creştin în funcţia pe care o ai, iar restul lasă-l în seama lui Dumnezeu”.
Învăţătura bisericii cere ca cei ce primesc Taina hirotoniei să fie vrednici, să aibă o viaţă morală.
Totuşi zice că Dumnezeu are grijă să lucreze harul şi dacă preoţii sau episcopii practică păcate mari. Ar
trebui caterisiţi, dar, dacă nu sunt, Tainele sunt valide. La sf. liturghie (atunci se face euharistia)
săvârşitorul are obligaţia să se împărtăşească. (Unii, ca să scape, împărtăşesc un copil). Cine se
împărtăşeşte cu nevrednicie mai mare osândă îşi ia. Deci nici credincioşii, nici clerul nu scapă automat
de iad.
 77

Aproape toţi credincioşii sunt botezaţi de mici. Naşul îşi ia responsabilitatea educaţiei religioase a
copilului. Botezul se face în vederea faptului că mai târziu copilul va trebui să îşi asume cele ce le-a zis
naşul lui la botez în locul lui. De la 5-7 ani, de când se cere spovedania copiilor, preotul trebuie să se
asigure că copilul nu e eretic (să nu creadă în reîncarnare, de exemplu). Acest lucru se vede din faptul
că, în rugăciunile care au fost rânduite să fie citite acasă de către cel ce urmează să se spovedească,
trebuie citit şi Crezul. Deci, în mod normal, cine nu are credinţa dreaptă, pe măsura vârstei lui, nu are
dreptul să se spovedească.
Îngăduinţa de care e responsabil un preot în aplicarea rânduielilor bisericii se numeşte pogorământ,
iar stricteţea se numeşte economie (sau acrivie).
Dacă la botez preotul aplică o mare îngăduinţă prin faptul că acceptă ca naşi nişte oameni prea
puţin trăitori ai învăţăturii ortodoxe, atunci e de aşteptat ca copilul să nu fie fierbinte în credinţă.
Cred că în multe cazuri preotul păcătuieşte prin faptul că acceptă ca naşi ortodocşi răi. Dacă toţi
preoţii ar aplica cu mare stricteţe botezul, atunci părinţii ignoranţi ar căuta ce ar căuta naşi în măsura
râvnei lor, dar până la urmă mulţi şi-ar boteza copiii la catolici.
Există în biserica ortodoxă şi credincioşi buni (şi laici şi clerici), chiar şi la măsuri înalte, de
sfinţenie. Cei ce caută pot găsi un preot bun, măcar la mănăstiri. Cărţi duhovniceşti bune există din
belşug (cel puţin scrierile sfinţilor). Tainele sunt valide (cel puţin prin grija specială a lui Dumnezeu).
Sfârşitul lumii este ca şi moartea unui om: de multe ori poate fi aproape pentru ca apoi să se
depărteze. Nişte asceţi, pe care îi considerăm adevăraţi, au proorocit că biserica (ortodoxă) va ajunge
întro stare jalnică, că aproape toţi membrii ei vor fi foarte păcătoşi, că în unele zone nu se va mai face
sfânta liturghie, fiind considerată un lucru rău.
Am impresia că cei mai mulţi români foşti ortodocşi au fost nepracticanţi. Aşa a fost cazul
bunicilor mei.

III. Argumentarea învăţăturii ortodoxe cu citate din Biblie şi faptul că se poate interpreta
Biblia astfel încât să se potrivească cu învăţătura ortodoxă sau măcar să nu o contrazică. Cu
această ocazie voi face şi o prezentare pe larg a învăţăturii.
Despre pogorârea lui Hristos la iad şi scoaterea celor nepătimaşi de acolo:
-Faptele Apostolilor 2:31: „despre Învierea lui Hristos a proorocit şi a vorbit el, când a zis că
sufletul lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor, şi trupul lui nu va vedea putrezirea.”
În trad. ortod.: „… că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui…”
-1 Petru 3:18: „… El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să
propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un
mic număr de suflete, şi anume opt.”
Chiar dacă se vorbeşte despre sufletele din vremea lui Noe, textul nu demonstrează neapărat că nu
au avut parte de „propovăduire” şi sufletele din celelalte vremuri.
După ortodocşi, acea propovăduire a lui Hristos nu a fost o propovăduire formată din cuvinte, ci
simpla Lui prezenţă, lumină şi putere.
Biserica interpretează versetul „Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă porţi veşnice, ca să intre
Împăratul slavei! <<Cine este acest Împărat al slavei?>> - Domnul cel tare şi …” (Ps. 24:7) cum că
îngerii nu ştiau cine este El şi că înaintea Lui nimeni nu mai ieşise.
Despre existenţa unei categorii aparte de creştini, care avea un rol de păstorire a unor biserici
locale, care sunt numiţi „episcopi”:
-1 Timotei 3:1: „Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.” În continuare Pavel
arăta ce calităţi trebuie să aibă un episcop. Spune şi „să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în
supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de
Biserica lui Dumnezeu?”
 88

-Fapte 20:17: „din Milet, Pavel a trimes la Efes, şi a chemat pe presbiterii Bisericii.” Când au venit
la el, le-a zis şi: (la 20:28) „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt
episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului”
Mai sunt şi: Tit 1:7, Filipeni 1:1.
Despre existenţa unei categorii aparte de creştini, care avea tot un rol de păstorire, care sunt numiţi
„presbiteri”:
-Fapte 14:23: „Au rânduit presbiteri în fiecare Biserică” În traducerea ortodoxă: „Şi hirotonindu-le
preoţi în fiecare biserică,…”
-1 Timotei 5:17: „Presbiterii care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei
care se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura, pe care o dau altora.”
Oricine are o concordanţă poate găsi şi alte texte care s-ar potrivi.
Textele biblice nu contrazic (neapărat) faptul că episcopii sunt şi presbiteri, dar presbiterii nu sunt
şi episcopi. La ortodocşi, presbiterii nu sunt episcopi în sensul că ei nu au autoritatea episcopilor şi nu
pot îndeplini toate Tainele pe care le poate îndeplini un episcop. Presbiterii pot fi numiţi „episcopi”,
dacă folosim acest cuvânt în sensul mai larg de privighetori şi de responsabili cu păstorirea creştinilor
din parohie.
Despre existenţa diaconilor şi hirotonirea lor prin rugăciunea şi punerea mâinilor episcopilor:
-rânduirea celor 7 diaconi din Fapte
-1 Timotei 3:8
Eu înţeleg că cei 7 diaconi au fost aleşi de către apostoli pe criterii morale. Dar aceasta nu înseamnă
că nu mai erau şi alţii care, deşi erau asemenea lor, nu au primit diaconia.
1 Timotei 3 poate fi interpretat aşa: după ce îi spune că, dacă vrea cineva să fie episcop, doreşte un
lucru bun, îl atenţionează asupra criteriilor pe care ar trebui să le îndeplinească creştinul care îşi doreşte
slujba episcopiei. Apoi prezintă criterii şi pentru cei care ar vrea să fie făcuţi diaconi. Apoi îi spune că
nădăjduieşte să vină la el curând, dar că îi scrie acestea pentru orice eventualitate. Adică, în cazul în care
nu va reuşi să vină, să ştie cum să se poarte în casa lui Dumnezeu: să nu hirotonească diaconi
nevrednici, nici episcopi nevrednici. Faptul că apare în acest context expresia: „casa lui Dumnezeu, care
este stâlpul şi temelia adevărului” sugerează că structurile de episcopi, prezbiteri şi diaconi sunt
importante pentru rolul Bisericii de stâlp şi temelie a adevărului într-o lume plină de erori.
Revenind la cei 7 diaconi, apar întrebările: dacă se va îmbăta o dată, va mai fi diacon? Dar dacă se
va îmbăta de mai multe ori şi de fiecare dată se va pocăi? Nu este prea dubios să presupun că cel mai
bine este să se aducă faptele la cunoştinţa celor care l-au instituit diacon şi aceia să vorbească cu el.
Despre existenţa unor învăţături de bază ale Bisericii despre botezuri şi punerea mâinilor:
-Evrei 6:1: „De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele
desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu,
învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică.”
Despre botez:
Despre importanţa (şi oarecum necesitatea) botezului:
-Marcu 16:16: din cuvântarea lui Hristos cu prilejul înălţării Sale: „Cine va crede şi se va
boteza,”.
-Fapte 19:3: „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?”, i-a întrebat ap. Pavel pe cei cam 12
ucenici ai lui Ioan pe care i-a găsit în Efes. „<<Cu botezul lui Ioan.>> Atunci Pavel a zis: <<Ioan a
botezat cu botezul pocăinţei, şi spunea norodului să creadă în Celce venea după el, adică în Isus.>> Când
au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus”
Despre necesitatea pocăinţei înainte de botez:
-Fapte 2:37: „…au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli:<<Fraţilor, ce să facem?>>
<<Pocăiţi-vă>>, le-a zis Petru,<<şi fiecare din voi să fie botezat în Numele Domnului Isus Hristos, spre
iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. …”
 99

Despre faptul că botezul este „spre iertarea păcatelor”, după cum zice în Crez: „Mărturisesc
un botez spre iertarea păcatelor.” :
-cel mai important pe care l-am găsit: acelaşi pasaj Fapte 2:37 de adineauri
-s-ar putea potrivi şi: Fapte 22:16: „Şi acum, ce zăboveşti? Scoală-te, primeşte
botezul, şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului.”
În traducerea ortodoxă: „Şi acum de ce zăboveşti? Sculându-te, botează-te şi
spală-ţi păcatele, chemând numele Lui.”
-s-ar putea potrivi şi traducerea ortodoxă de la 1 Petru 3:21: „Iar această mântuire prin
apă închipuia botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca
deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos, care…”
În traducerea Cornilescu: „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe
voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat
înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos, care…”

Despre botez, că este naştere din nou, naştere din apă şi din Duh:
-Ioan 3:4: „…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.>> Nicodim I-a
zis: <<Cum se poate naşte un om bătrân?....>> Isus i-a răspuns: <<Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă
nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din
carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.”
În traducerea ortodoxă pe care o folosesc eu: „dacă un om nu se naşte de sus”,
„nu te mira că ţi-am zis: <<Trebuie să vă naşteţi de sus>>”

Despre botez că este şi moarte, îngropare şi înviere împreună cu Hristos şi rolul lui în
trăirea de mai târziu a creştinului:
-Romani 6:1-8. Versetul 3: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost
botezaţi în moartea Lui?"
Asemănător şi Coloseni 2:12: „fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez,”
Despre primirea Duhului Sfânt, după botez, prin rugăciunea şi prin punerea mâinilor episcopilor:
-Fapte 8:14-20. E despre venirea lui Petru şi Ioan în Samaria, la cei ce fuseseră botezaţi. „s-au
rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt” La vers. 17 se zice: „Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile
peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt”
-Fapte 19:3: Pasajul despre cei cam 12 ucenici ai lui Ioan pe care i-a găsit Pavel în Efes.
„<<Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” Ei au răspuns:<<Nici n-am auzit măcar că a fost dat un
Duh Sfânt.>> <<Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?>>…………Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei,
Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei,…”
Biserica mai face Taina punerii mâinilor pentru primirea Duhului Sfânt şi prin sfinţirea de către
episcopi a unei soluţii cu ulei (această sfinţire se face în fiecare an în Joia mare de către toţi episcopii
unei patriarhii) şi împărţirea lui la toţi preoţii, pentru ca aceştia să ungă (rugându-se) pruncii pe care îi
botează. De aceea această Taină se numeşte acum „Taina mirungerii pentru primirea Duhului Sfânt”.
Ortodocşii spun că această variantă ar fi fost de pe vremea apostolilor şi interpretează versetul de la
Efeseni 1:13: „După ce aţi auzit…. aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese
făgăduit, şi care este o arvună…” aşa: „aţi fost pecetluiţi” adică „aţi fost mirunşi”.
Despre sfânta împărtăşanie:
-A zis din timp, la Ioan 6:55: „Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este
cu adevărat o bautură .”
-Matei 26:26: „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, frânt-o, şi a
dat-o ucenicilor, zicând: <<Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.>>”
„Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu”
 10
1

Despre împărtăşirea cu nevrednicie:

-1 Corinteni 11:29: „Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuş, dacă nu
deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini
dorm.”
Despre posibilitatea ca unii creştini să fie beţivi şi bătăuşi şi doritori de câştig mârşav şi gâlcevitori:
-1 Timotei 3:1-7: trebuie ca episcopul să nu fie aşa şi pe dincolo, să nu fie întors la Dumnezeu
de curând.
Despre faptul că toţi, şi creştinii, păcătuiesc tot timpul:
-1 Ioan 1:8: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.”
Apostolul se include şi pe el.
-Iacov 3:2: „Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om
desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul.”
Despre o întâmplare care poate fi considerată (a fost ideea mea) că preînchipuie spovedania:
-când Isus a spălat picioarele ucenicilor. „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc de Mine.”
Despre spovedanie:
-Ioan 20:22: „… le-a zis:<<Luaţi Duh Sfânt! Celorce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor
ce le veţi tinea, vor fi ţinute.>>”
-Iacov 5:16: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, …” În traducerea ortodoxă: „… unul altuia
…”
Despre Taina Sfântului Maslu (se face prin rugăciunea şi ungerea cu ulei sfinţit de preoţi):
-Iacov 5:14: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii Bisericii; şi să se roage
pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.”
Despre hirotonirea diaconilor, preoţilor şi episcopilor:
-rânduirea celor 7 diaconi
-Fapte 14:23: „Au rânduit presbiteri în fiecare biserică.”
-din Timotei şi Tit se poate înţelege că episcopii şi presbiterii nu se rânduiau singuri
Despre exorcizări făcute de preoţi:
-Matei 10:1: „Apoi Isus a chemat pe cei 12 ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată afară
duhurile necurate,...”
Despre exorcizări mai grele:
-Matei 17:16: „...Noi de ce n-am putut să-l scoatem?”
Despre lupta creştinilor cu diavolii, cu ajutorul lui Dumnezeu:
-Efeseni 6:12: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva
căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă
puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.”
Despre faptul că unii creştini sunt, uneori, în unele privinţe, înşelaţi de diavoli şi biruiţi:
-Iacov 3:2: „toţi greşim în multe feluri” şi mai departe la vers.10 „… Nu trebuie să fie aşa, fraţii
mei!”
-1 Corinteni 6:8: „Dar voi singuri sunteţi aceia care nedreptăţiţi şi păgubiţi, şi încă pe fraţi!”
- Rom 13:12: „…Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele
luminii. Să trăim frumos ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nu în …”
Despre păcat mare – păcat mic:
-Psalmii 19:13: „… Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.”
Trad. ortod.: „… atunci fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare.”
Despre pedepsele şi hotărârile de încetare a lor pe care le poate da episcopul:
-1 Corinteni 5:5: „……am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru
nimicirea cărnii, …”
 11
1

-2 Corinteni 2:6: „Este destul pentru omul acesta pedeapsa, …” Vers. 8: „... De aceea, vă rog,
să vă arătaţi iarăşi dragostea faţă de el;”
Despre nădejdea mântuirii:
-1 Corinteni 13:13: „…rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea;”
Despre nădejdea fericirii veşnice şi pentru unii necreştini:
-Romani 2:14: „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei,
care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor;”
Despre posibilitatea ca unii creştini să nu se mântuiască:
-faptul ca există o luptă cu diavolii duce gândul la posibilitatea înfrângerii.
Efeseni 6:13: „De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua
cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.”
-1 Corinteni 8:11: „Şi astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta: el,
fratele, pentru care a murit Hristos.”
-1 Corinteni 9:27: „... ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”
-1 Corinteni 10:1-13: povestesc
Ap. Pavel le-a zis fraţilor că nu vrea ca ei să nu ştie că „părinţii noştri toţi au fost sub nor,
toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise;........Totuşi cei mai mulţi
dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne
slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei. Să nu fiţi
închinători la idoli, ca unii din ei,” A început cu păcatele cele mai periculoase şi a terminat cu cârtirea:
„cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciţi de Nimicitorul.” La vers. 11-13 le zice:„Aceste lucruri li
s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au
venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă. Nu v-a ajuns
nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească.”
-Filipeni 3:10: „... şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi
putea, la învierea din morţi.”
-2 Timotei 2:12: „…Daca ne lepădăm de El, şi El se va lepăda de noi.”
-Matei 24 este o cuvântare pe care Hristos o ţine ucenicilor. Dacă se adresează lor, se adresează
inclusiv urmaşilor lor, adică Bisericii, zice B.O.. La vers. 9 le spune că îi vor da să fie chinuiţi, şi îi vor
omorî şi vor fi urâţi pentru Numele Lui. Atunci mulţi din ei vor cădea şi se vor vinde. Din pricina
înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi dintre ei se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit, va
fi mântuit. (În trad. ortod.: „se va mântui”.)
Despre lupta continuă cu păcatul:
-Evrei 12:1: „...să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să
alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.”
-Efeseni 4:20-32: ap. Pavel le zice creştinilor să se dezbrace de omul cel vechi şi să se îmbrace în
omul cel nou. Să se lase de minciună. Cine fura să nu mai fure. Să nu le iasă din gură niciun cuvânt
stricat. Să nu întristeze pe Duhul Sfânt. Le zice şi să fie buni unii cu alţii, miloşi. Să urmeze pilda lui
Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi. În capitolul 5 le da o mulţime de îndemnuri.
-Asemănător este şi pasajul Coloseni 3:9. Le spune ceva de genul: Să nu mai faceţi răul întrucât
v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi.
Despre faptul că unii creştini vor ajunge la mari înălţimi spirituale în trăirea lor, acest lucru fiind de
dorit pentru toţi:
-Marcu 16:15-20: trimiterea celor unsprezece, „semnele cari vor însoţi pe cei ce vor crede”: în
Numele Lui vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână şerpi, dacă vor bea ceva de moarte
nu-i va vătăma, îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi aceia se vor însănătoşi; înălţarea Domnului,
propovăduirea apostolilor.
 12
1

Despre posibilitatea ca şi creştinii care au mare creştere spirituală să fie înşelaţi de diavolul şi să
cadă în patima mândriei sau în alte patimi:
-2 Corinteni 12:7: „Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri,
mi-a fost pus un ţepuş în carne,”
Diavolii, care Îl urăsc pe Dumnezeu şi care nu Îi pot face nimic Lui, lucrează pentru pierderea
oamenilor, ştiind că, dacă reuşesc, Îl întristează pe Dumnezeu. Totuşi, Biserica (ortodoxă) spune că dacă
n-ar fi ispita nimeni nu s-ar mântui.
Despre folosul ispitei:
-Iacov 1:2: „… să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi
că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.”
Despre marea importanţă a smereniei:
-1Petru 5:5: „Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci, <<Dumnezeu stă
împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.>>”
Despre smerenia oricui, oricât de duhovnicesc ar fi:
-Romani 4:2: Avraam „... are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.”
Despre nejudecarea celorlalţi creştini:
-Romani 14:10: Pavel zice creştinilor: „Dar pentruce judeci tu pe fratele tău? Sau pentruce
dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.”
Nu este nici o întrecere duhovnicească înaintea lui Dumnezeu. El judecă pe fiecare după măsurile
lui duhovniceşti, în deplină cunoştinţă de cauză. Văzând pe altul că face răul, nu poţi să ştii cât de rău e
el, căci nu ştii prin ce a trecut.
Despre modul în care se face despărţirea de creştinii foarte păcătoşi:
-1 Corinteni 5:9-13: Pavel le spune că atunci când le-a zis să n-aibă legatură cu cei foarte
păcătoşi nu s-a referit la cei din afara Bisericii, „fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume”.
Despre judecarea tuturor oamenilor de către Hristos:
-Matei 25:33: „şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.”
-Romani 14:10: „... Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.” şi v.
12: „Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.”
-Galateni 6:7: Pavel zice creştinilor: „Nu vă înşelaţi: <<Dumnezeu nu se lasă să fie
batjocorit.>> Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea pământescă, va secera din
firea pământească putrezirea, dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.”
Mai înainte, la cap. 5:16, le zisese să nu împlinească poftele firii pământeşti.
Despre credinţa cunăscătoare:
-Matei 28:19: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui
şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.”
-Fapte 2:41: „şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete. Ei
stăruiau în învăţătura apostolilor, ...”
-Fapte 20:27: În Milet, Pavel le-a zis presbiterilor Bisericii din Efes: „Căci nu m-am ferit să vă
vestesc tot planul lui Dumnezeu.”
Despre credinţa (nădejdea) în Dumnezeu:
-1 Petru 1:21: „... ,care L-a înviat din morţi, şi I-a dat slavă, pentruca, credinţa şi nădejdea
voastră să fie în Dumnezeu.”
Despre credinţa lucrătoare:
-Iacov 2:14: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate
oare credinţa aceasta să-l mântuiască?” La vers. 17: „Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în
ea însăşi.”
Despre faptul că credinţa lucrătoare poate fi numită şi „fapte bune”:
-1 Timotei 6:18: „Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune.”
 13
1

Asemenea Filipeni 4:8; Tit 3:8,14.

-Fapte 9:36: Uceniţa Tabita „făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii.”
Despre faptul că toţi oamenii au fost mântuiţi din punct de vedere obiectiv de către Hristos
(mântuirea obiectivă):
-Romani 5:18: „Astfel dar, după cum printr-o singură greseală, a venit o osandă, care a lovit pe
toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de
neprihănire care dă viaţa.”
-Ioan 1:29: „... Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”
Biserica propovăduieşte insistent că întruparea, întreaga activitate a lui Hristos, răstignirea,
moartea, pogorârea la iad, învierea, înălţarea şi trimiterea Duhului la Rusalii sunt absolut necesare
pentru mântuire. Omul, singur, nu ar fi putut să depăşească stricăciunile aduse de căderea primilor
părinţi şi nici cele aduse de păcatele personale. Ar fi putut totuşi, dar tot prin ajutorul lui Dumnezeu dat
celor smeriţi, să ajungă într-un loc în iad pentru veşnicie în stare de nepătimire. Fără lucrarea Lui,
trupurile morţilor ar fi rămas pentru totdeauna descompuse şi neînviate.
De observat că Isus nu a fost biruit de chinurile răstignirii în sensul că nu a început să-i urască
pe cei ce L-au răstignit. Prin moartea Lui El a biruit ura şi pe Începătorul ei. El S-a rugat: „iartă-i căci nu
ştiu ce fac.”
Despre faptul că, totuşi, Hristos nu S-a despărţit de Tatăl pe cruce:
-2 Corinteni 5:19: „… Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, …”
Sigur că Biserica Ortodoxă spune că numai Persoana Fiului a fost rastignită (adică Fiul nu e şi
Tatăl sau şi Duhul întrupat).
Despre mântuirea personală (subiectivă):
-Ioan 1:12: „celorce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;”
-Galateni 5:16: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.”
-Filipeni 3:10: „... şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi
putea, la învierea din morţi.”

La 2 Corinteni 5:19-21 pot interpreta că Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine prin Hristos şi a
încredinţat apostolilor propovăduirea acestei împăcări. De aceea, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin
ei, ei (sau el, Pavel) îi roagă fierbinte pe creştinii din Corint să se împace cu Dumnezeu.
De ştiut că în Biserica Ortodoxă se vorbeşte aşa:
-de Crăciun: Fie ca Hristos să se nască în sufletele noastre!
-de Paşti: Fie ca Hristos sa învieze sufletele noastre!
-la citirea pildelor din evanghelii: aproape fiecare pildă e interpretată ca fiind de o continuă
actualitate pentru viaţa creştinului.
Cea mai mare luptă a unui om cred că se dă la moartea lui. Atunci el are cele mai mari ispite.
În legatură cu moartea, B.O. spune că, într-un fel, moartea omului este sfârşitul lumii în ceea
ce-l priveşte pe el (de aceea să nu se îngrijească de sfârşitul lumii, ci de sfârşitul lui).
Cam se diferenţe am găsit între traducerea Cornilescu şi traducerea ortodoxă 1982, pe care o
folosesc eu:
1. În loc de „omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii”, trad. ortod. zice „omul nu se
îndreptează din faptele Legii”.
-Rom. 4:1: „Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă
Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.”
În trad. ortod.: „Deci, ce vom zice că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam?
Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.”
 14
1

-Gal. 2:16: „Totuş, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai
prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa
în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentrucă nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.”
În trad. ortod.: „Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa
în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm prin credinţa în Hristos, iar nu din
faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta.”
-Iacov 2:24: „Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă.”
Trad. ortod.: „Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.”
Totuşi la Romani 4:22-24, trad. ortod. este aşa: „De aceea, credinţa lui i s-a socotit ca dreptate.
Şi nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit ca dreptate, ci se va soscoti şi pentru noi, cei care credem
în Cel ce a înviat din morţi pe Iisus, Domnul nostru,”

2. În multe versete e o diferenţă de genul: în loc de „voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi”, zice
„voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască”.
Din câte am înţeles din surse ortodoxe originalul grecesc cuprinde un timp gramatical asemănător
prezentului continuu din limba engleză.
Şi traducerea Cornilescu: „ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” poate fi înţeleasă, dacă încercăm, în
sensul timpului continuu.
Trad. ortod. poate fi înţeleasă la timpul continuu parcă mai uşor, dar accentuează impresia că omul
se mântuieşte pe sine însuşi sau, cel puţin, că omul contribuie la mântuirea lui prin conlucrare cu
Dumnezeu.
Locuri în care cele 2 trad. sună la fel:
- Efeseni 2:5: „..., ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).”
La fel trad. ortod.: „...,ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi! –"
-2 Corinteni 6:2: „... Iată acum este vremea potrivită; iată acum este ziua mântuirii.”
Trad. otrod.: „... iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii,”
-2 Timotei 4:18: „Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău, şi mă va mântui, ca să intru în
Împărăţia Lui cerească. ...”
Trad. ortod.: „Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui, în împărăţia Sa
cerească. ...”
Unde sună aproximativ asemănător:
-Romani 8:24: „Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. ...”
Trad. ortod.: „Căci prin nădejde ne-am mântuit; ...”
-Efeseni 2:8: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. ...”
Trad. ortod.: „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă,”
Alte locuri în care cele două traduceri sună diferit:
-Fapte 2:47: „...Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.”
În trad. ortod.: „... Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau.”
-Fapte 4:12: „... căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim
mântuiţi.”
Ortod.: „... căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne
mântuim noi.”
-Fapte 16:30: „ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”
Ortod.: „ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?”
-1 Timotei 2:4: „care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.”
Ortod.: „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să
vină.”
-Romani 10:13: „Fiindcă <<oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.>>”
 15
1

Ortod.: „Căci: <<Oricine va chema numele Domnului se va mântui.>>”

3. Despre preoţie: textul de la Evrei 7:23,24:

-trad. Cornilescu: „Mai mult, acolo au fost preoţi în mare număr, pentrucă moartea îi
împiedica să rămână pururea. Dar El, fiindcă rămâne <<în veac>>, are o preoţie, care nu poate trece de
la unul la altul.”
-trad. ortod. 1982: „Apoi acolo s-a ridicat un şir de preoţi, fiindcă moartea îi împiedica să
dăinuiască. Aici însa, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare (veşnică).”
4. La 1 Timotei 3:15-4:13 în loc de „evlavie”, în trad ortodoxă apare „dreaptă credinţă”
5. La 1 Împăraţi 10:14: „666 de talanţi de aur”
În traducerile ortodoxe vechi (româneşti) este tot la fel, dar în cea din 1982: „660 de talanţi”.
6. Ezechel 9:4: „Domnul i-a zis: <<Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă
un semn pe fruntea oamenilor, care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârşesc
acolo.>>”
În trad. ortod.: „… şi însemnează cu semnul crucii (litera <<tau>> care în alfabetul vechi grec
avea forma unei cruci) pe frunte, …”
Evreii spun că „t” de la „Tora”. Se vede că nici ortodocşii n-au tradus „… însemnează cu
<<t>> pe frunte…”, iar paranteze explicative să pună la subsol.
7. -Psalmi 150: „Lăudaţi pe Domnul în Locaşul Lui cel Sfânt, lăudaţi-L în întinderea cerului,
unde se arată puterea Lui!”
Trad. ortod.: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui; lăudaţi-L pe El întru tăria puterii
Lui.”
8. Luca 23:44: „Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la
ceasul al nouălea.”
În trad ort: „peste tot pământul”.
Nu ştiu care rabin spunea că se pot scoate maxim 3 zile şi 2 nopţi în care Hristos să fi fost în
inima pământului. Dar eu cred că cu acest întuneric se scoate şi a 3-a noapte.
9. 1 Samuel 21:13: „A făcut pe nebunul înaintea lor; făcea năzdrăvănii înaintea lor; făcea
zgârieturi pe uşile porţilor, şi lăsa să-i curgă balele pe barbă.”
Trad ort: „Şi s-a prefăcut nebun înaintea ochilor lui, făcând năzdrăvănii şi scriind pe uşi;
mergea în mâini şi lăsa să-i curgă balele pe barbă.”

Despre har, credinţă şi fapte bune.

Bis. ortod. spune că mântuirea personală este prin har (ei înţeleg: energiile necreate, lucrările
Duhului Sfânt), credinţă (cunăscătoare şi nu numai) şi fapte bune (nepăcătuire şi iubirea aproapelui).
-Iacov 1:27: „Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să
cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume.”
-1 Ioan 3:18: „să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.”
Despre îmbogăţirea faţă de Dumnezeu prin rugăciuni şi milostenii:
-predica lui Isus despre acestea
Despre posibilitatea şi pentru necreştini să se îmbogăţească faţă de Dumnezeu prin rugăciuni şi
milostenii:
-Fapte 10:4: îngerul i-a zis sutaşului Corneliu: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit
înaintea lui Dumnezeu, şi El Şi-a adus aminte de ele.”
Despre faptul că unele păcate se iartă (cele mărturisite cum trebuie la spovedanie), iar altele se
acoperă din mila Domnului (cele uitate, sau păcate fine despre care cel ce se spovedeşte nu ştie că sunt
păcate):
-Ps 32:1: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit!”
 16
1

De ştiut: învaţătura ortodoxă spune că, chiar dacă creştinul se spovedeşte aproape cum trebuie
(complet, sincer, cu părere de rău şi cu hotărârea de a nu mai păcătui), tot pot să rămână în sufletul lui
urme ale păcatului. Aceste urme se curăţesc prin lacrimi şi prin îndeplinirea canonului dat la spovedanie.
Se are în vedere faptul că cel care nu simte milă pentru săraci, dacă va face milostenie, cu timpul va
începe să aibă şi sentimentul de milă; tot aşa şi pentru cel ce nu prea are chef să se roage şi începe totuşi
să se roage şi să facă mătănii. Pentru ajutorul pe care îl dă în scopul îndreptării inimii, canonul se mai
numeşte şi „ispăşire a păcatelor”. Dacă omul moare şi are urme grave în suflet, se va chinui în iad cât va
hotărî Dumnezeu. Pentru acest caz este posibil ca rugăciunile pentru el şi milosteniile în numele lui să-l
ajute a ieşi mai repede. Dacă nu va ieşi până la judecata universală, acolo va rămâne pe veci. Învăţătura
ortodoxă despre cântărirea faptelor bune şi a celor rele (cele nespovedite, care se acoperă, şi urmele
celor spovedite) este alegorică, şi închipuie judecata lui Dumnezeu. Din câte ştiu, la acoperirea păcatelor
despre care am zis că se acoperă din mila Domnului contribuie şi îmbogăţirea faţă de Dumnezeu prin
milostenii şi rugăciuni.
Biserica ortodoxă mai spune că şi sfinţii din VT se roagă pentru oameni. Cât timp aşteptau în iad pe
Hristos să-i scoată, nu se puteau ruga. De aceea ortodocşii cer tuturor sfinţilor (şi din VT şi din NT) să se
roage pentru ei.
Despre faptul că învăţătura de credinţă se transmite de la o generaţie la alta în Biserică şi că e
important să fie ţinută neschimbată:
-2 Timotei 2:2: „Şi ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de
încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.”
-2 Tesaloniceni 2:15: „... şi ţineţi învăţăturile, pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin
epistola noastră.”
Despre existenţa sinoadelor, ca adunări ale episcopilor:
-Fapte 15:6: cu prilejul controversei asupra tăierii împrejur „Apostolii şi presbiterii s-au adunat
laolaltă, ca să vadă ce este de făcut.”
Despre faptul că hotărârile sinoadelor se fac cu asistenţa Duhului Sfânt (trebuie ştiut că, totuşi,
Biserica spune că hotărârile care nu respectă învăţătura Bisericii nu sunt valide):
-Fapte 15:28: din scrisoarea către cei din Antiohia „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi
nouă, să ...”
Despre faptul că hotărârile sinoadelor sunt, în general, normative:
-Fapte 15:30: „... s-au dus la Antiohia, unde au dat epistola mulţimii adunate.”
Despre hotărârile sinoadelor care ţin de chestiuni din viaţa de zi cu zi, iar nu de cotroverse cu
privire la dogme:
-Matei 18:18: le-a zis ucenicilor (cred că celor 12): „Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe
pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”
Mai înainte îi zisese lui Petru ceva asemănător: Matei 16:19.
Aceste hotărâri ale sinoadelor care ţin de viaţa de zi cu zi, iar nu de dogme, se numesc canoane.
Canoanele pot fi schimbate. De ex: stabilirea (convenţională) a calendarului sărbătorilor şi posturilor.
Despre pogorăminte:
Apostolul Pavel, deşi era de acord cu hotărârile sinodului de la Ierusalim cu privire la tăierea
împrejur, l-a tăiat împrejur pe Timotei pentru anumite considerente de conjunctură ( pentru că toţi ştiau
că tatăl lui era grec).
Despre respectul datorat clerului:
-Evrei 13:17: „Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra
sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu
bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de niciun folos.”
-1 Timotei 4:11: „Porunceşte, şi învaţă aceste lucruri. Nimeni să nu-ţi dispretuiască
tinereţea; ...”
 17
1

Despre susţinerea materială a clerului:

-Galateni 6:6: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt, să facă parte din toate bunurile lui şi celui
ce-l învaţă.”
-1 Corinteni 9:14: „… Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din
Evanghelie.”
Despre faptul ca mântuirea s-a făcut şi se face numai prin Hristos:
-Fapte 4:12: Ap. Petru a zis Sinedriului: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer
nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”
-1 Timotei 2:5: „Căci este un singur Dumnezeu, şi un singur mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni: Omul Isus Hristos,”
Despre faptul că lucrările preoţiei sacramentale (episcopi, preoţi ...) se fac prin puterea lui Hristos:
-Ioan 20:22: Isus „… a suflat peste ei, şi le-a zis:<<Luaţi Duh Sfânt! Celorce le veţi ierta
păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţinea, vor fi ţinute.>>”
-Fapte 20:28: În Milet ap. Pavel le-a spus presbiterilor din Efes: „… turma peste care v-a pus
Duhul Sfânt episcopi;...”
Despre faptul că există şi o altă preoţie (în afară de cea sacramentală) care este a tuturor creştinilor:
-1 Petru 2:9: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un
popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a
chemat din întuneric la lumina Sa minunată;”
Despre jertfa pe care trebuie să o aducă creştinii:
-Romani 12:1: „… să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu:
aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, …”
Despre faptul că există şi alte tipuri de mijlocire între Dumnezeu şi oameni, în afară de tipul
mijlocirii lui Hristos:
-Fapte 8:14-20: „Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt”
-1 Timotei 2:1: „... să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii,”
Despre faptul că există o singură confesiune dreptcredincioasă (în Crez zice: Cred ... „Întru una,
sfântă, sobornicească (adică sinodală) şi apostolească Biserică.”
-Efeseni 4:5: „Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.”
Despre faptul că membrii bisericii compun trupul lui Hristos nu mai dau citate. După nivelul meu
de înţelegere, acest lucru înseamnă că fiecare membru al bisericii, în măsura în care ascultă de Hristos,
este un înfăptuitor al binelui.
Biserica din lume este numită „luptătoare”, iar cea din ceruri - „triumfătoare”.
Despre faptul că Biserica este păstrătoarea adevărului revelat:
-1 Timotei 3:15: „... casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi
temelia adevărului.”
Despre gravitatea faptei celor ce încep să propovăduiască învăţături noi din interiorul Bisericii
dreptmăritoare (de observat că fapta e gravă pentru aceia care, având acces la dreapta învăţătură, se abat
de la ea fie din necunoaştere, fie din mândrie):
-Fapte 20:29: ap. Pavel le-a zis unor presbiteri: „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî
între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor
învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.”
-Galateni 1:8: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o
Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”
Despre faptul că episcopul trebuie să se despartă de cei ce stăruie în alte învăţături:
-Tit 3:10: „După întâia şi a doua mustrare, departează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim
că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, dela sine fiind osândit.”
 18
1

Despre faptul că creştinii nu trebuie să-i ajute (în propovăduire) pe cei ce propovăduiesc alte
învăţături:
-2 Ioan vers 10: „Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în
casă, şi să nu-i ziceţi: <<Bun venit!>> Căci cine-i zice: <<Bun venit!>> se face părtaş faptelor lui rele.”
Despre atitudinea rezervată pe care trebuie să o aibă creştinii faţă de cei ce cred alte învăţături de
credinţă:
-Iuda 22: „Mustraţi pe cei ce se despart de voi; căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din
foc”
De observat că se referă la cei ce se despart de biserica primară, nu la cei ce se despart de vreo
confesiune care s-a despărţit de biserica primară direct sau printr-un lanţ mai lung de despărţiri.
Bis. ortodoxă învaţă pe membrii ei să nu se roage împreună cu cei din alte confesiuni.
Despre faptul că biserica (şi învăţătura ei) va dăinui, cum zic ortodocşii, până la sfârşitul veacurilor:
-Matei 16:18: Isus a i-a zis lui Petru „voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu
o vor birui.”
În trad. ortod.: „porţile iadului”
Despre faptul că biserica primară trăia într-un timp care este numit „sfârşitul veacurilor”, despre
venirea lui Antihrist şi primirea lui de către evrei, despre venirea lui Hristos după el, despre învierea
morţilor, judecata universală şi a doua înnoire a lumii (prima a fost prin apă, iar a doua prin foc) care vor
fi la venirea Lui:
-1 Corinteni 10:11: „… au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit
sfârşiturile veacurior.”
-2 Tesaloniceni 2:1-12: povestesc
Ziua Domnului n-a venit (să nu vă lăsaţi amăgiţi de vreo falsă epistolă care ar
fi venit de la noi). Ziua Domnului nu va veni înainte de „acel Nelegiuit”. Taina fărădelegii a şi început
să lucreze. Arătarea aceluia „se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri
mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru ceice sunt pe calea pierzării, pentrucă n’au primit
dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca
să creadă o minciună”.
-Ioan 5:43: Isus le-a zis evreilor: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi;
dacă va veni un altul, în numele lui însuş, pe acela îl veţi primi.”
-2 Tesaloniceni 2:8: „… se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu
suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.”
-Apocalipsa 1:7: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns.
Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da. Amin.”
-Matei 25:31: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe
scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de
alţii cum desparte păstorul oile de capre.”
-1 Tesaloniceni 4:15: „… nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuş Domnul … Se
va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi
toţi împreună cu ei …”
-2 Tesaloniceni 1:5-10: Le spune că „la descoperirea Domnului Isus din cer” El va pedepsi
pe unii oameni cu pierzare veşnică şi va da odihnă altora.
-2 Petru 3:3: Le zice creştinilor: „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni
batjocoritori plini de batjocuri … şi vor zice:<<Unde este făgăduinţa venirii Lui?...>>” Mai departe
„Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvăntul lui Dumnezeu
din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi
pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de
pieire a oamenilor nelegiuiţi.” Le zice ca să îi atenţioneze cum va fi atunci.
 19
1

-Luca 17:36,37: „Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Ucenicii L-au
întrebat: <<Unde, Doamne?>> Iar El a răspuns: <<Unde va fi trupul acolo se vor strânge vulturii.” Bis.
Ortod. interpretează că e vorba de înnoirea lumii şi că cei răi vor fi aruncaţi în moartea veşnică, în iad.
Cu toate că se predică în biserici despre Antihrist ca despre un om, am găsit într-o carte despre
sfârşit că el va fi născut de o femeie foarte păcătoasă, dar că nu va fi fiul niciunui bărbat, ci Dumnezeu
va face un trup pentru diavol, îngăduindu-i să fie în trup. Nu ştiu dacă asta e doar o părere sau e spusă de
sfinţi.
Despre împărăţia de o mie de ani (sau de mii de ani, după traducerea ortod.):
Bis. spune că această proorocie se referă la împărăţia spirituală a lui Hristos în inimile celor ce Îl
ascultă („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”). Iar învierea
de la Apocalipsa 20:4
(„… Şi am văzut sufletele celorce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celorce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei
pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.”)
este înţeleasă ca o înviere spirituală a celor ce-şi asumă suferinţa crucii lor, înviere care are loc în
timpul vieţii pământeşti.
Dezlegarea Satanei după această împărăţie este înţeleasă ca o mai mare îngăduinţă din partea lui
Dumnezeu a manifestării lui (după aceasta urmând o mare prigonire a Bisericii).
Despre mântuirea evreilor şi despre „împietrirea inimii”:
Bis. ortodoxă zice că evreii nu vor crede în Hristos şi îl vor primi pe Antihrist, iar acesta va fi nimicit
de Hristos la a 2-a venire a Lui (care va fi şi ultima).
Aceasta ar însemna că evreii, chiar dacă vor voi, nu îl vor putea ucide.
Se pune întrebarea dacă la ceva timp după primirea lui Antihrist majoritatea evreilor îşi va da seama
de înşelare şi va crede în Hristos. Nu ştiu să răspund la această întrebare, dar prezint urmatoarele:
A existat în bis. ortodoxă un om, numit acum Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos, care a spus şi el
că evreii se vor strânge în ţara lor şi apoi îl vor primi pe un anume om ca conducător, iar acela va fi
Antihrist. Până aici nu e nimic ciudat, dar el a mai spus şi că ceea ce scrie în Biblie că „întregul Israel se
va mântui” (Romani 11:26) nu înseamnă că întregul Israel se va mântui, ci înseamnă că întregul Israel se
va strânge în Palestina.
Când am aflat ce a spus el, am citit din nou pasajul:
Romani 11:23-27: „Şi chiar ei: dacă nu stăruiesc în necredinţă, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu
poate să-i altoiască iarăş.
Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin, care din fire era sălbatic, ai
fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri
fireşti, în măslinul lor?
Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina
aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţinea până când va intra numărul deplin al
Neamurilor.
Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, dupăcum este scris: <<Izbăvitorul va veni
din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.
Acesta va fi legământul, pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge
păcatele.>>”
Am recitit, de fapt, tot capitolul şi am judecat că:
-având în vedere că ap. Pavel a trimis epistola către Romani unor oameni, el era obligat să vorbească pe
înţelesul lor.
-mie mi se pare că, dacă aş fi fost în locul destinatarilor epistolei, aş fi înţeles că ap. Pavel vrea să spună
că neevreii şi unii evrei au parte de evanghelie în contextul în care evreii L-au răstignit pe Hristos (şi o
mare parte din ei nu au crezut în învierea Lui) şi că va veni o vreme („când va intra numărul deplin al
 20
2

Neamurilor”) în care toţi (sau măcar aproape toţi) evreii vor crede în Hristos (şi acest lucru este
asemănat în pildă cu o realtoire a ramurilor de măslin bun pe trunchiul lor). Din versetul 15 („Căci, dacă
lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi?”. În trad.
ortod.: „… dacă nu o înviere din morţi?”) cred că aş fi înţeles că imediat după convertirea aproape a
tuturor evreilor la creştinism va veni învierea tuturor morţilor şi judecata universală.
-interpretarea dată de Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos mi se pare forţată.
-dacă unii teologi ortodocşi consideră că acest Sf. Andrei are dreptate în interpretarea pe care se înţelege
că a dat-o cuvintelor Sfântului Pavel, atunci tot aşa de bine poate să apară alt sfânt care să le spună că nu
au înţeles bine cuvintele Sfântului Andrei cel Nebun pt. Hr..
Mult lăudatul teolog ortodox preot prof. dr. Dumitru Stăniloae a spus (acum e decedat) că „în final
evreii se vor mântui”. E posibil să-i fi scăpat din vedere opera Sf. Andrei cel Nebun pt. Hristos.
Ştiu că această chestiune scoate în evidenţă o slăbiciune a teologiei ortodoxe. Eu înclin să cred că
cuvintele Sfântului Andrei cel Nebun pt. Hristos pot fi interpretate mai forţat: după primirea lui
Antihrist, vor putea exista unii evrei care vor crede în Hristos. Chiar şi aşa, acei evrei vor fi puţini în
comparaţie cu zecile de generaţii care nu au crezut în El.

Despre împietrirea unor oameni B.O. spune că Dumnezeu nu voieşte ca ei să nu se mântuiască şi că

e alegerea lor. La acestea se mai adaugă faptul că Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune, poate să pună în
valoare răul pe care îl fac unii pentru a scoate bine pentru alţii sau chiar pentru aceiaşi, mai târziu.
Omorârea lui Hristos cred că e cel mai bun exemplu. Deci Dumnezeu nu determină păcatele, dar,
ştiindu-le dinainte, se poate folosi de ele. În acest sens se poate afirma că e ca şi cum Dumnezeu ar dori
să fie făcute acele păcate. Aşa interpretează Bis. împietrirea lui faraon de către Dumnezeu, de exemplu.
Despre strângerea tuturor neamurilor împotriva Israelului:
Această proorocie se referă la ultima mare prigonire a Israelului spiritual (a Bisericii).
Despre proorocia lui Isaia de la tot capitolul 11 care e cam aşa:
Atunci o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai. Va judeca pe săraci cu dreptate. Atunci lupul va locui
împreună cu mielul. Nu se va face nici un rău pe tot muntele Meu cel sfânt, căci pământul va fi plin de
cunoştinţa Domnului. În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag între popoare; neamurile se vor
întoarce la El. În acelaşi timp Domnul îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa
poporului Său risipită. Vor zbura pe umărul Filistenilor la apus şi vor jefui împreună pe fii Răsăritului.
Nu-mi amintesc nici o predică ortodoxă de interpretare a acestui pasaj. Dacă ar fi să îl interpretez
prin prisma învăţăturii de credinţă ortodoxă şi după capul meu aş putea presupune că se referă la:
naşterea lui Hristos, împărăţia spirituală a Lui în inimile israeliţilor duhovniceşti (creştinilor); în acelaşi
timp (sau poate spre a doua parte a acestei perioade) Domnul va strânge pentru a doua oară pe evrei
(prima oara i-a strâns pe vremea lui Ezra), care se vor aşeza în Palestina şi vor jefui pe Arabi de petrol
(poate că îl vor cumpăra la un preţ mai mic).
Cu toate că am menţionat metode de îmbogăţire faţă de Dumnezeu, în ortodoxie se vorbeşte
despre faptul că faptele bune sunt ale lui Dumnezeu (inclusiv darul voinţei), iar cele rele sunt ale omului
(nu ştiu în amănunt cum vine aceasta, căci tot bis. zice: „Cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi”). În
acest sens, Bis. învaţă pe membrii ei să nu se considere bogaţi faţă de Dumnezeu, ci săraci („Fericiţi cei
săraci cu duhul”). Păcate sunt considerate şi cele prin omisie, nu numai cele prin comisie (comitere). În
lumina smereniei, deci, trebuie înţelese rugăciunile de seară în care se gasesc cereri de genul: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă de iad!” sau „miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Acestea, zice Biserica, nu sunt manifestări ale deznădăjduirii de mântuire. Dracii se bucură cel mai mult
de deznădăjduirea de mântuire. De aceea sunt sfătuiţi creştinii să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu.
Un citat despre paradoxul conlucrării omului cu Dumnezeu:
 21
2

-Filipeni 2:12, 13: „Astfel, dar, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi
până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cu cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai
mult acum, în lipsa mea.
Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui,
şi voinţa şi înfăptuirea.”
Traducerea ortodoxă „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să
săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă.”
Despre rugăciunea către sfinţi:
Am spus deja că ei zic că sfinţii din VT au fost scoşi de Hristos din locul din iad în care erau şi se
află acum în rai. Ei consideră că Dumnezeu este Dumnezeul sfinţilor, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui
Iacov, al lui Enoh, al lui Ilie, al lui Moise, al lui David, al lui Isaia, Ieremia, Ezechel, Daniel şi al tuturor
celor din VT. Ei, fiind acum în rai, văd pe cei de pe pământ şi, fiind prietenii cei mai de aproape ai lui
Dumnezeu, se pot ruga (nu mai stau în iad) lui Dumnezeu pentru lume. Sfinţii din NT se duc direct în
Împărăţie. Pe când trăia, Dumnezeu i-a zis lui Moise să-L lase şi-i va nimici pe israeliţi, iar pe el îl va
face un neam mare. Mare trecere a avut rugăciunea lui Moise la Dumnezeu. Dumnezeu i-ar fi nimicit pe
israeliţi. Un lucru foarte interesant este că Iacov spusese cu prilejul binecuvântărilor pe care le-a dat
fiilor săi la moartea sa că din Iuda va ieşi Şilo. În cazul în care aceasta era o proorocie că din Iuda va ieşi
Hristos (şi ştiind că Moise era din tribul lui Levi) atunci ar însemna că Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, ştia
că din Iuda va ieşi Hristos (din David), dar El nu a determinat comportamentul lui Moise (adică Moise
nu era un robot programat). Deci aceasta e preştiinţă, nu predeterminare. Acum, gândindu-ne din nou la
faptul că ceea ce i-a zis lui Moise i-a zis la modul serios (că vrea să-i nimicească pe Israeliţi) ne
minunăm de Dumnezeu că e de necuprins cu mintea creaturilor. E de presupus că El, când vorbeşte cu
un om, Se limitează în ceea ce îl priveşte pe acel om la timpul prezent. Dacă e aşa, atunci nici nu Se
supară pe el pentru nişte păcate viitoare, să zicem.
Dar cred că ar trebui acum să spun câte ceva despre ce înseamnă sfinţenie pentru bis. ortodoxă.
În NT sfinţenie este starea omului mare duhovniceşte.
-Efeseni 4:13: „până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu,
la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos;”
În nişte scrisori ale călugărului Maxim (pt. ortodocşi: Sf. Maxim Mărturisitorul) el vorbeşte despre
trei trepte în urcuşul duhovnicesc. (Nu numai el vorbeşte.)
1.făptuirea morală sau despătimirea
2.contemplaţia naturală în Duh sau iluminarea
3.îndumnezeirea după har
-2 Petru 1:4: „… ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, …”
Cartea se găseşte la Biblioteca jud. Argeş: Filocalia, nu ştiu care volum.
Înălţimea duhovnicească a cuiva e aceeaşi cu înălţimea rugăciunii lui. Rugăciunea puternică e cea
spontană. De ex. rugăciunea tâlharului de pe cruce. Totuşi în ortodoxie se obişnuieşte ca pe lângă
aceasta, creştinii să se roage rugăciuni citite. În această privinţă sunt mai multe trepte:
-rugăciunea cu gura
-când omul înţelege cu mintea ceea ce citeşte: rug. cu mintea
-când simte cu inima ceea ce înţelege: rug. inimii.
La prima vedere aproape oricine poate ajunge la această treaptă. Dar când se vorbeşte în
biserică despre rugăciunea inimii se are, de obicei, în vedere rugăciunea adâncului cel mai adânc al
inimii. Acolo este Hristos de la botez. Se spune că şi cei nebotezaţi Îl au pe Hristos acolo, deoarece au
chipul lui Dumnezeu în ei, însă în mod difuz. Deci această rugăciune înaltă a inimii este când se pogoară
mintea în inimă. În drumul ei, mintea întâlneşte 2 piedici. Prima este numită „vama imaginaţiei”. Apare
în imaginaţie Dumnezeu. Bis. învaţă pe membrii ei să nu stea acolo, căci nici serafimii, nici heruvimii
nu şi-L pot închipui pe El. A doua este vama raţiunii. Nişte diavoli din cei teologi aduc omului explicaţii
 22
2

raţionale de teologie din Scriptură. Dacă e înşelat, omul se gândeşte: „Ia uite ce gânduri înalte imi vin!
Asta pentru că mă rog.” Dacă nu se opreşte la această piedică, mintea ajunge în inimă. Primul semn: se
încălzeşte tare inima („apare ca un cui de foc în inimă”), apoi plămânii şi tot corpul, apoi lacrimi multe
(chiar 2 ore). După această experienţă, omul nu mai are, în general, ispite o perioadă de timp. La această
rugăciune Sf. Isac Sirianul a aproximat că ajunge unul din 10000 din cei ce se silesc.
-mai înaltă este „rug. de sineşi mişcătoare”. Omul se roagă tot timpul, fară oboseală. În inima
lui se roagă şi când doarme.
-mai înaltă este „rug. văzătoare”. Aceasta au avut-o cei ce vedeau la depărtări, chiar şi în alte
ţări. Ex: Sf. Antonie cel Mare (sec 4).
-mai înaltă este „rug. contemplativă” sau „răpirea minţii”. Ortodocşii zic că cu aceasta s-a suit
Sf. Ap. Pavel la al 3-lea cer.
Bis. spune că, pe orice treaptă a rugăciunii ar fi cineva aflat, dacă are dorinţă de mai bine, are
nădejde de mântuire.
Cele mai multe cazuri cunoscute în istoria Bis. de oameni cu rugăciune înaltă (aşa de înaltă că au
văzut lumina necreată a slavei lui Dumnezeu) sunt cazuri de călugari (călugăriţe) care au văzut acea
lumină rugându-se „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul
(păcătoasa)!”. Aceasta e fără prea multe vorbe şi cuprinzătoare: omul Iisus e Fiul lui Dumnezeu Tatăl şi
e Hristos, adică Uns cu Duhul Sfânt; iar posibilitate de mai mare asemănare cu El va fi mereu.
Sfinţii nu au putere să facă cele 7 Taine, nici să dea canoane bisericeşti, dacă nu sunt preoţi.
Pt. VT nu ştiu să spun ce e sfinţenia.
Deci aşa îşi explică ortodcşii cererile către sfinţi. Aici e un paradox: Dumnezeu e cel mai milostiv,
dar era mai milostiv Moise decât El? (Altul: Dumnezeu e drept, deci cum poate fi şi milostiv?)
Alt exemplu: Iov 42:8: „… Robul Meu Iov să se roage pentru voi, şi numai în vederea lui nu vă voi
face după nebunia voastră; căci n’aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.”
Citate:
-Psalmi 68:35: „Ce înfricoşat eşti Dumnezeule în locaşul Tău cel sfânt! …”
În trad. ortod.: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, …”
-Psalmi 150: „Lăudaţi pe Domnul în Locaşul Lui cel Sfânt, lăudaţi-L în întinderea cerului,
unde se arată puterea Lui!”
Trad. ortod.: „Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui; lăudaţi-L pe El întru tăria puterii
Lui.”
Deci sfinţii nu pot face nimic prin ei înşişi, ci doar se roagă lui Dumnezeu.
Se vorbeşte despre un anume stareţ Paisie Aghioritul, care a murit în anul 1994, că a fost întrebat de
către un tânăr călugăr budist ce puteri are şi că a răspuns că însuşi nu are nici o putere şi că toată puterea
este a lui Dumnezeu. Stareţul povestea că altă dată, tânărul, pe când vorbeau, s-a ridicat brusc, i-a prins
mâinile şi i le-a întors la spate. „Să vină acum să te scape Hagi-efendi, dacă poate.” A simţit aceasta ca
pe o hulă şi şi-a tras puţin mâinile şi l-a împins cât colo. După aceea a sărit şi a vrut să-l lovească pe
Paisie cu piciorul în faţă, dar piciorul lui s-a oprit înainte de a-l atinge, ca şi cum ar fi întâlnit o piedică
nevăzută. „M-a păzit Dumezeu.”, zicea stareţul. Tânărul se numea Gheorgaki, fusese botezat ortodox de
mic, dar la vârsta de 3 ani fusese dat de către părinţii lui la o mănăstire budistă în Tibet.
Această întâmplare o consider potenţial adevărată. Cei care citesc vieţile sfinţilor ortodocşi renumiţi
să nu cumva să-şi dorească să devină asemenea lor din mândrie.
Despre pururea fecioria maicii Domnului:
Bis. ortod. spune că Dumnezeu dă cu mare bucurie cele mai mari daruri duhovniceşti oamenilor, dar
trebuie numai ca oamenii să vrea să le primească. În acest sens a spus un oarecare sfânt din sec. 4 că: de
dimineaţa până seara omul poate ajunge la măsura dumnezeirii după har dacă ar voi. Frumos cuvânt, dar
nu ştiu câte cazuri au existat în istorie. Deci „omul să vrea să primească” înseamnă ceva foarte profund.
Oamenii ajunşi la mari înălţimi duhovniceşti, care au văzut lumina necreată a slavei lui Dumnezeu, au
 23
2

spus că au văzut-o când au ajuns la credinţa neîndoită că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Deci şi în acest
caz „a crede neîndoit că Isus e Fiul lui Dumnezeu” este ceva tot de mare profunzime. În acest sens în
fiecare duminică preotul zice: „(să ne rugăm) pentru unirea credinţei”, iar cei prezenţi zic: „Doamne
miluieşte!”.
Deci, fecioarei Maria îngerul Gavril i-a zis: „Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul
este cu tine, binecuvantată eşti tu între femei!”
În trad. ortod.: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, …”
Ortodocşii înţeleg că Dumnezeu a putut dărui fecioarei a naşte pe Hristos pentru că ea a vrut, a vrut
în sensul profund al cuvântului, era pregatită. Ea a purtat, a născut, a alăptat şi a crescut pe Fiul lui
Dumnezeu care S-a făcut om. De necuprins cu mintea este că El era om adevărat care „creştea în
înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Şi totodată
era Dumnezeu adevărat de neschimbat. Ştim că Dumnezeu e atotputernic, atotştiutor, omniprezent. Din
nou: şi pentru pruncul Isus nu era nefirească simţirea către mama lui. Eu cred că avea nevoie de
afecţiune maternă. La moartea Lui S-a îngrijit de situaţia mamei Lui zicându-i lui Ioan: „Aceasta este
mama ta.” Ea Îl iubea şi suferea nespus la moartea Lui. Şi El o iubea pe ea. El a înviat şi a rămas pentru
veşnicie om adevărat şi, cum zice biserica, cu trupul îndumnezeit la maxim S-a aşezat la dreapta lui
Dumnezeu. Mama Lui rămâne mama Lui (pentru omul-dumnezeul Hristos) pentru veşnicie. Tot aşa fiul
ei rămâne fiul ei (pentru Maria) pentru veşnicie. Maria, zic ortodocşii, nu a uitat şi nu s-a îndoit vreodată
de dumnezeirea fiului ei. De necuprins cu mintea este că pentru ea nu este nefirească simţirea către Fiul
ei. În această credinţă bis. ortodoxă spune că Maria este în rai mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită
fără de asemănare decât serafimii, ea, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul L-a născut. De aceea
rugăciunea ei pentru creştini şi pentru orice oameni e de cel mai mare preţ între rugăciunile oamenilor
către Hristos. Având în vedere că ea nu s-a mâniat pe cei care i-au omorât Fiul şi că Sf. Vasile (sec. IV)
a zis că Hristos S-ar fi răstignit chiar şi pentru un singur om, se poate spune că mama Lui nu s-ar fi
mâniat pe acel singur om care l-ar fi răstignit pe Hristos. Cum noi îl răstignim pe Hristos prin păcatele
noastre, se poate spune că mama Lui nu se mânie pe noi, dar se mâhneşte. În acest sens cer ortodocşii
iertare Mariei: pentru supărarea pe care i-au pricinuit-o prin păcatele lor.
Tradiţia (istoria) bisericii spune că Maria a fost concepută la bătrâneţe de Ioachim şi Ana. La vârsta
de 3 ani ei au dus-o la templu şi au murit nu mult după. Ea, pe la 15 ani (în zona aceea cred că oamenii
se dezvoltă în alt ritm), a zis că nu vrea să se căsătorească şi că vrea să slujească cu toata puterea lui
Dumnezeu în viaţa de feciorie. Atunci s-au adunat 12 bătrâni ai lui Israel şi şi-au pus toiegele la probă.
Toiagul lui Iosif a înflorit şi el a luat-o într-o logodnă de formă în îngrijirea lui. Când a văzut-o
însărcintă se gândea s-o alunge pe ascuns.
Pasajele din Biblie care s-ar putea potrivi sunt:
- Ezechiel 44:2: „Şi Domnul mi-a zis: <<Poarta aceasta va sta închisă, nu se va deschide, şi
nimeni nu va trece pe ea; căci Domnul, Dumnezeul lui Israel, a intrat pe ea. De aceea va rămâne
închisă!”
Mie mi se pare după cuviinţă ca Hristos, născându-Se, să Se nască fără stricarea fecioriei.
-Maria a zis îngerului: <<Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?>>
De observat că ea a presupus că acel fiu ar trebui să fie fiul unui barbat şi că, totuşi, nu a
presupus că va fi fiul lui Iosif, de care ar fi fost îndrăgostită şi cu care ar fi urmat să se căsătorească.
-Când apare în biblie „mama Lui şi fraţii Lui” nu înseamnă neapărat că erau fraţii Lui. Poate
să însemne că erau verii Lui. Cercetătorii ortodocşi spun că în acel timp se folosea cuvântul „frate” şi
pentru veri. Avraam i-a zis lui Lot: <<Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine, …. căci suntem fraţi.>>;
dar el era fiul fratelui său.
În trad. ortod. apare tot „mama şi fraţii Lui”.
Marcu 15:40: „Acolo erau şi nişte femei, care priveau de departe. Printre ele erau Maria
Magdalina, Maria, mama lui Iacov cel mic şi a lui Iose, şi Salome,”
 24
2

Dacă în vers. de mai sus ar fi fost vorba de Maria, mama Lui, ar fi zis aşa, nu: „Maria, mama
lui Iacov cel mic şi a lui Iose”.
Marcu 16:1: „După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalina, Maria, mama lui Iacov, şi
Salome, au cumpărat miresme,…”
Marcu 6:3: „Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda
şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile lui aici între noi?…” Cel mai probabil aceşti Iacov şi Iose sunt aceiaşi
cu cei de la Marcu 15.
Faptul că Hristos S-a adresat mamei Lui cu apelativul „femeie” nu arată că nu era fecioară,
căci şi Eva este numită de Sf. Scriptură „femeie”: „Din coasta pe care o luase din om, Domnul
Dumnezeu a făcut o femeie, şi a adus-o la om.” (Gen. 2:22)
-Iosif, când a ajuns în Betleem să se înscrie, era împreună cu Maria, „logodnica lui, care era
însărcinată.” (Luca 2:5) Nu spune că s-ar fi căsătorit mai târziu.
-despre Matei 1:25: „Dar n-a cunoscut-o, până ce ea a născut un fiu. Şi el i-a pus numele
Isus.”: „până ce” nu înseamnă neapărat că după da.
În trad. ortod.: „Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-
Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.”
-pe cruce, Isus i-a zis unuia care nu era rudă cu El: „Iată mama ta.” De ce ar fi fost nevoie să
se îngrijească de situaţia ei, dacă Maria ar fi avut şi alţi fii?
Alte pasaje (de data aceasta pentru înţelegerea sfinţeniei Mariei):
-Locul preasfânt din Templu, unde intra marele preot odată pe an, era după chipul cel văzut
de Moise pe munte şi Dumnezeu i-a zis lui Solomon că în Templu va locui Numele Lui, iar Maria L-a
purtat pe Dumnezeu.
-Elisabeta i-a zis Mariei, ea, care era mama unui foarte deosebit fiu: <<Cum mi-a fost dat mie
să vină la mine maica Domnului meu?>> (Luca 1:43)
-meritul Marei pentru faptul că a crezut cele spuse de înger: Luca 1:45: „Ferice de aceea care
a crezut; pentru că lucrurile, care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini.” De observat că
Zaharia, tatăl lui Ioan botezatorul, nu a fost la aceeaşi înălţime duhovnicească.
În trad. ortod.: „Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la
Domnul.”
-Luca 1:48: Maria a zis: „… Căci iată că deacum încolo, toate neamurile îmi vor zice
fericită,” Totuşi, în ziua de azi, există naţiuni la care nu se adevereşte aceasta. Se poate presupune că
aceasta e ceva nefiresc, pt. că Mariei i se păruse firesc ca toate neamurile să îi zică fericită.
-Luca 11:27: O femeie din mulţime a ridicat glasul şi I-a zis lui Isus (după trad. ortod.):
„Fericit este pântecele care Te-a purtat …”, iar El a zis: „Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă
cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc.”
Trad. Cornilescu: „Şi El a răspuns: <<Ferice mai degrabă de ceice ascultă Cuvântul lui
Dumnezeu, şi-L păzesc!>>”
Deci, ortodocşii, care cer sfinţilor să se roage pentru ei, cu mult mai mult vor cere mamei lui Hristos
acelaşi lucru.
Despre icoane:
Aproape toţi am văzut pe ortodocşi că se înclină în faţa icoanelor, uneori până la pământ, le sărută,
aprind lumânări şi le tămâiază . Preoţii sunt cei ce le tămâiază în timpul liturghiei. Preoţii mai tămâiază
şi pe cei prezenţi în biserică pentru a cinsti, zic ei, chipul lui Dumnezeu din aceia.
Pe scurt, am înţeles aşa: după cum oamenii îşi pot arăta dispreţul faţă de cineva necinstind tabloul lui
(de exemplu în cazul lui Ceauşescu, când unii, în `89, au scuipat pe tabloul lui şi l-au călcat în picioare),
tot aşa îşi pot arăta preţuirea cinstind tabloul respectivului. Există oameni care sărută fotografiile celor
dragi care sunt departe. Şi musulmanii îl cinsteau pe sultan ducând firmanul lui la frunte, la buze şi la
inimă, când le era prezentat de vreun dregător.
 25
2

Pe larg:
Porunca din Deuteronom 5:8
„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe
pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu,
Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii …”
este interpretată aşa: nu e interzis să le faci, ci e interzis să le faci şi să te închini lor. Adică poţi să le
faci şi să nu te închini lor. Altfel ar însemna că Solomon a încălcat porunca atunci când a făcut rodiile de
aramă din Templu.
Chiar Dumnezeu a poruncit să se facă doi heruvimi de aur, iar cortul întâlnirii era după chipul văzut
de Moise pe munte.
Deci e permis să-L pictezi pe Hristos, pe alţi oameni sau pe îngeri.
Din punct de vedere psihologic, aceste picturi bisericeşti mijlocesc creşterea râvnei credincioşilor
spre mai bine. Ex: priveliştea răstignirii întăreşte curajul şi răbdarea; cea a lui Iuda întinzându-se peste
masă să ia bucăţica din blid aminteşte de importanţa alegerilor personale.
Icoanele sunt întâi pictate, iar lângă persoana respectivă, despre care ortodocşii cred că a existat cu
adevărat în istorie şi că a ajuns la un înalt grad de sfinţenie, este trecut numele ei bisericesc (ex: Iacov
cel Mic). Apoi preotul sfinţeşte apa (face slujba aghiasmei mari) şi se roagă pentru respectivul tablou să
primească harul Duhului Sfânt (în sensul de energii necreate) spre alungarea diavolului si spre
împărtăşirea harului prin intermediul icoanei către credincioşii care vor fi în apropierea ei.. Stropeşte
icoana cu apa sfinţită. În rugăciunea către Dumnezeu spune şi numele celui pictat în icoană.
Cine crede cele 7 Taine ortodoxe, poate să creadă şi că icoanele sfinţite sunt purtătoare de har.
Se vorbeşte de unele cazuri rare de vindecări în faţa unor icoane. Eu le cred potenţial adevărate.
Acestor icoane le rămâne numele de „făcătoare de minuni”.
Altele se numesc „izvorâtoare de mir”, zvonindu-se că ar fi izvorât mir odată. Am ascultat un
interviu cu un reporter care a cercetat fenomenul. Spunea că a văzut el însuşi un caz şi că a desprins
icoana din perete şi nu a găsit vreun dispozitiv. Mai spunea că izvora mir şi când era desprinsă. Mir, nu
lacrimi, chiar dacă unii le numesc „icoane care plâng”. Acest reporter a mai spus şi că „s-a apropiat de
biserică” după ce a descoperit că are diabet. Există şi cazuri în care s-au găsit dispozitive de alimentare
cu mir.
Altele sunt cele „nepictate de mână”. Se spune despre un episcop care, auzind de un caz nou, nu a
crezut şi a pus degetul pe icoană. Şi, minune, i-a rămas lipit. Până la urmă şi l-a tăiat. În catehism am
citit că degetul lui nedescompus stă mărturie şi astăzi. Intenţionez să aflu locul.
Despre înclinarea în faţa lor:
Întâi trebuie văzut dacă e păcat să se încline un om în faţa altui om.
Este lucru ştiut ca oamenii se închinau oamenilor de vază şi împăraţilor:
-mărirea lui Iosif: Faraon l-a suit pe Iosif în carul care venea după al lui „şi strigau înaintea
lui: <<În genunchi!>> …” (Geneza 41:43)
-cele 2 vise ale lui Iosif şi împlinirea lor
-Absalom, când îşi pregătea răscoala, stătea la marginea drumului şi „când se apropia cineva
să se închine înaintea lui, el îi întindea mâna, îl apuca, şi-l săruta.” (2 Samuel 15:5).
-Proverbe 6:1-5: Asupra chezăşiei: v.3 „fă totuş lucrul acesta, fiule: desleagă-te, căci ai căzut
în mâna aproapelui tău! De aceea du-te, aruncă-te cu faţa la pământ, şi stăruieşte de el.”
-Matei 18:21-35: Pilda robului nemilostiv: v. 26: „Robul s-a aruncat la pământ, i s-a
închinat, şi a zis: <<Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.>>”
-de aceea mie mi se pare că refuzul lui Mardoheu de a-l cinsti pe Haman nu era din motivul
că el se gândea că trebuie să se închine numai lui Dumnezeu şi să nu se închine nici unui om, ci era din
alt motiv. (Estera 3:2: „… Dar Mardoheu nu-şi pleca genunchiul şi nu se închina.”)
 26
2

Şi în zilele noastre oamenii se emoţionează în prezenţa celor mai mari, iar o mică aplecare a umerilor
arată ce este în sufletul lor. Salutul se face destul de frecvent însoţit de o mică plecăciune.
Dar nu numai înclinarea, ci şi ridicarea în picioare este un semn de cinstire. („…Dar, când a văzut, la
poarta împăratului, pe Mardoheu care nu se scula nici nu se mişca înaintea lui, s-a umplut de mânie
împotriva lui Mardoheu.”, Estera 5:9)
Deci noi toţi cinstim pe oameni ridicându-ne în picioare când îi salutăm, iar, uneori, înclinându-ne
puţin înaintea lor. Dar, dat fiind contextul cultural de astăzi, nu ne înclinăm cu faţa până la pământ
înaintea nimănui. Dacă ni s-ar arăta cu adevărat strămoşul nostru Enoh, să zicem, nu ar fi păcat să îl
cinstim cum putem.
În legătură cu ceea ce a scris apostolul Pavel:
„… nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de
Dumnezeu. … De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului.
… cui datoraţi cinstea daţi-i cinstea.” (Romani 13:1-7)
se poate interpreta că argumentul principal al ascultării şi cinstirii stăpânirii este faptul că a fost
rânduită de Dumnezeu. Cu alte cuvinte: cinstiţi stăpânirea nu pentru ea însăşi, ci pentru că ea este
slujitoarea lui Dumnezeu pentru binele vostru.
Asemănător zice şi biserica ortodoxă: cinstim pe sfinţi pentru chipul lui Dumnezeu din ei.
Dacă trebuie cinstită stăpânirea doar pentru faptul că este slujitoarea lui Dumnezeu în cele lumeşti,
cu atât mai mult nu e păcat a cinsti pe cei care sunt slujitorii lui Dumnezeu în cele duhovniceşti (în cazul
în care sunt cu adevărat).
În legătură cu ceea ce a zis Hristos către gloate şi către ucenicii Săi că să nu se numească „Rabi”
(fiindcă Unul singur este Învăţătorul lor: Hristos, iar ei toţi sunt fraţi. Nici „Tată” să nu numească pe
nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl lor: Acela care este în ceruri) trebuie avut în vedere
şi ceea ce spune Scriptura în alte locuri:
-1 Corinteni 4:15,16: „Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai
mulţi părinţi; pentrucă eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie. De aceea vă rog să călcaţi pe
urmele mele.”
Deci s-ar părea că nu este păcat să se încline un om în faţa altui om, nici să îl numească „părinte şi
învăţător”, dacă face aceste lucruri în ultimă analiză pentru Hristos.

Dintr-o carte a călugărului Teodor Studitul (pt. ortodocşi – Sf. Teodor Studitul, +826 d.H.) am citit
că împăratul Constantin cel Mare şi-a trimis odată propriul tablou pe străzi pentru a fi cinstit el prin
intermediul tabloului. Teodor spunea în carte că, atunci când nu este cinstită materia tabloului, ci
persoana împăratului, acest lucru nu este un păcat. Mai scria că tot aşa este şi cu icoanele.
Alte afirmaţii asumate de biserica ortodoxă:
-„Eu nu mă închin materiei, ci Creatorului materiei, Care pentru mine S-a făcut material şi a binevoit
să sălăşluiască în materie, Care prin materie a înfăptuit mântuirea mea”, Sf. Ioan Damaschin
-Cinstim persoanele sfinte cu închinare cinstitoare, nu dumnezeiască. Închinarea la Dumnezeu se
mai numeşte şi „adorare” şi se cuvine numai Lui. Materia icoanei rămâne (şi aşa trebuie sa rămână)
nevenerată în timpul închinării.
-Iată o întrebare pe care am pus-o cândva: Ştiind că icoanele sfinţite sunt purtătoare de harul
sfântului reprezentat (şi că acel har al sfântului respectiv este, de fapt, harul lui Hristos care este în el),
putem să ne înclinăm spre icoană ca şi cum ar fi acea persoană acolo? Răspunsul: Nu! Noi spunem că
este o prezenţă harică în icoană, nu o prezenţă personală.
Toate obiectele care sunt sfinte sunt mijloace de cinstire a Celui ce le-a sfinţit. De exemplu, dacă am
avea ieslea din Betleem, am săruta-o pt. ca a stat Hristos în ea. Am face aceasta nu ca să cinstim ieslea,
ci pentru Hristos.
 27
2

Şarpele de aramă nu îl reprezenta pe Hristos, ci pe diavol. Evreii muşcaţi de şerpi în pustie, au primit
porunca să se uite la el pt. ca, văzându-l inert, să creadă în neputinţa lui în faţa lui Dumnezeu. Hristos,
din contră, a avut putinţa să se dea jos de pe cruce şi a avut puterea de a nu se da jos.

Trebuie amintit şi faptul că biserica ortodoxă a dat canon (aici cu sensul de hotărâre a sinodului în ce
priveşte chestiuni care ţin de viaţa de zi cu zi) la sinodul al 7-lea (787) să fie cinstite icoanele, întărind
astfel practica bisericii. (tot „canon” se numeşte şi porunca duhovnicului dată la sfârşitul spovedaniei)
Statuile, icoanele în basorelief şi reprezentarea lui Dumnezeu Tatăl sunt ori necanonice, ori
anticanonice. Reprezentarea Duhului Sfânt în icoane în chip de porumbel este canonică. Reprezentarea
celor trei îngeri sub stejarul lui Mamvri este canonică. Necanonică mai este şi reprezentarea unei calităţi
a lui Dumnezeu sub formă de persoană. De exemplu: icoana dumnezeieştii înţelepciuni stând pe tron.
Am auzit că s-au găsit în catacombele de la Roma picturi cu Hristos, cu mama Lui şi cu alţi oameni
(unii au aureolă pictată). Arhimandritul Cleopa Ilie a spus odată unei delegaţii de la Consiliul Ecumenic
al Bisericilor de la Geneva, condusă de directorul acestei mişcări: „Eu am fost anul trecut în
catacombele Romei şi am văzut începutul picturii bizantine. Sunt picturi şi icoane din secolele I, II şi III
în catacombe; că de-acolo a pornit pictura bizantină.”
Un lucru interesant: biserica ortodoxă crede că numele lui Dumnezeu este purtător de har – har care
se manifestă când este rostit. Când este rostit, acest nume îl aduce pe Dumnezeu în mintea celor ce îl
aud. În mod asemănător se poate spune că şi chipul pictat al lui Hristos Dumnezeu este purtător de har şi
că acest har se manifestă când este privit. Prin aceasta am vrut să evidenţiez partea subiectivă, care ţine
de felul în care se raportează ascultătorul (sau privitorul) la ceea ce aude (respectiv: la ceea ce vede), a
harului.
Când am primit botezul ortodox, preotul, respectând canonul, mi-a dat să citesc o mărturisire despre
icoane. După aceea, când mi-am dat seama că nu eram în regulă în privinţa icoanelor, mi-am pus
întrebarea dacă ar fi avut dreptul să mă boteze în cazul în care eu aş fi refuzat să citesc acea mărturisire
pt. motivul că nu o înţeleg şi, în consecinţă, nu pot subsemna Am înclinat să cred că nu.
De înţeles, le-am înţeles greu, datorită formării mele. Cred că nici nu e bine să se grăbească cineva
dintre (neo)protestanţi să le înţeleagă.
Minuni cu icoane
Icoana dăruită de Sfântul Ştefan cel Mare
Această icoană a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe a fost adusă în mănăstire de Sfântul Voievod
Ştefan al Moldovei (numit de părinţi "ultimul ctitor al mănăstirii noastre"). El ducea lupte nenumărate
cu turcii şi, într-o vreme, a venit asupra sa mulţime de oştire turceasca, voind să-l nimicească cu
desăvârşire (este vorba cel mai probabil de bătălia de la Vaslui). Văzând atâta mulţime de duşmani, s-a
îndoit şi s-a temut, ca un om, şi s-a mâhnit în inima lui pentru Domnul. În clipa aceea, Sfântul Mare
Mucenic Gheorghe s-a arătat inimii mâhnite în vis şi i-a zis: "Îndrăzneşte în Domnul şi să nu te temi de
această mulţime, ci în zori adună oştirile tale, le trimite asupra vrăjmaşilor lui Hristos, cu glas de
trâmbiţă şi alai. În aceasta vei cunoaşte puterea lui Dumnezeu, care acum te ajută, căci pentru aceasta
sunt eu trimis, să-ţi arăt cine va birui, şi puterea aceasta este mare în tine şi lucrătoare, şi o să te ajut
pe tine în toate bătăliile. Tu să înnoieşti mănăstirea mea pustiita, numită Zografu, care este în Muntele
Athos, şi trimite acolo icoana mea pe care o ai cu tine". Trezindu-se din somn voievodul şi cugetând la
vedenie, nu s-a mai îndoit de mila lui Dumnezeu, ci a adunat oastea sa, a lovit cu glas de trâmbiţă pe
potrivnici şi i-a nimicit. Mergând în fruntea oştirii sale, cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe i-a biruit şi
ucis pe toţi. Aducând apoi mulţumire Sfântului Purtător de Biruinţă Gheorghe, voievodul a trimis la
Sfântul Munte pe un cinstit slujitor al său cu această Sfântă Icoană ca ofrandă şi i-a dat hrisov să
înnoiască numita mănăstire din temelie. Iar Sfânta Icoană să o aşeze în ea, precum mărturiseşte şi
cronica.
 28
2

O altă icoană a Sfântului Gheorghe care se păstrează la Mănăstirea Zografu a venit singură pe mare,
aproape de golful Mănăstirii Vatopedului. Părinţii de la Vatoped au dorit-o pentru mănăstirea lor, însă
şi celelalte mănăstiri, care aflaseră între timp de minune, au cerut-o fiecare pentru sine. Neizbutind să
ajungă la pace, au hotărât să aşeze icoana pe un catâr şi, lăsându-l slobod, acesta să ducă icoana unde
va voi Sfântul. Măgăruşul a plecat cu icoana spre Zografu şi ajungând aproape, a căzut mort. Părinţii
au luat cu bucurie icoana Sfântului Gheorghe şi au dus-o în biserică, însă a doua zi icoana nu mai era
nicăieri! Au găsit-o, într-un târziu, pe locul unde murise măgăruşul. Aceasta s-a mai întâmplat şi a
doua, şi a treia zi. Atunci părinţii au hotărât să zidească o biserică pe locul acela, iar de atunci icoana
nu a mai plecat.

Despre cruce şi puterea ei de alungare a diavolului:

Bis. ortod. spune că crucea pe care a fost răstignit Hristos a fost sfinţită în timpul patimilor
Domnului. Aceasta înseamnă că are putere (harică) de alungare a puterii diavolului şi de împărtaşire a
harului. Puterea ei este puterea Celui ce S-a răstignit pe ea. Nu ştiu dacă crucile nesfinţite au putere
harică, dar mă gândesc eu că ar trebui să aibă în baza asemănării cu cea originală. Sau poate una ca
aceasta are putere numai dacă cel care se gândeşte la ea o consideră cruce şi are credinţă. Căci şi
intersecţiile au forma crucii, dar nu ne gândim la ele ca fiind cruci.
Toate crucile folosite ca obiect de cult sunt sfinţite de preot.
Alt înţeles pentru cuvântul „cruce” este semnul crucii făcut cu credinţă cu mâna dreaptă pe faţă. Bis.
spune că acest gest are şi el putere harică.
Am fost de multe ori duminica la biserica din Baloteşti. Acolo am observat pe cineva care făcea
semnul crucii de mult mai multe ori decât noi ceilalţi. După câteva luni, cu ocazia unei conversaţii, a
povestit o întâmplare. Era beat şi mergea pe un drum. S-a apropiat cineva de el şi au schimbat câteva
vorbe, dar fără să-i vadă faţa. Când se uita înspre el, acela îşi întorcea capul. Au ajuns la o groapă lată şi
adâncă plină cu apă şi acela l-a provocat să sară peste groapă. Atunci el şi-a făcut semnul crucii zicând
ceva de genul: „Doamne fereşte! E adâncă.” Atunci individul a dispărut. L-a căutat cu privirea şi nu a
văzut pe unde a luat-o.
Mi-a zis un preot că în primele secole creştinii nu îşi făceau semnul crucii asupra lor înşişi, ci doar se
binecuvântau unii pe alţii făcând acest semn.
Tradiţia spune că împărăteasa Elena a dezgropat 3 cruci de pe Gogota. Atunci a trecut un mort şi,
atingând fiecare cruce de el, mortul a înviat la a 3-a. Atunci au tras concluzia că aceea este. De atunci
cultul sfintei cruci s-a dezvoltat foarte mult.
Nu ştiu care sfânt a spus că mâinile ridicate ale lui Moise, care se ruga în timpul luptei cu poporul
Amalec, fiind în forma crucii, au mijlocit ajutorul lui Dumnezeu. Eu m-am mirat: cum, înainte de a se
sfinţi crucea în timpul patimii, semnul crucii putea mijloci ajutorul lui Dumnezeu? Apoi m-am gândit la
cazul sângelui mielului din noaptea ieşirii din Egipt, care era numai o prefigurare a sângelui lui Hristos
şi care a mijlocit, din porunca lui Dumnezeu – e adevărat, ajutorul. (Cât despre ceea ce scrie la Evrei
9:13: „Căci daca sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi
le aduce curăţirea trupului,”, nu ştiu ce înseamnă această sfinţire şi curăţire a trupului, dar ştiu că aceste
jertfe erau numai umbra celei ce urma în noul legământ.)
Despre închinarea şi rugăciunea către sf. cruce:
Sf. cruce nu este o persoană. Adresarea către ea (de ex: „Sfântă cruce, apără-mă cu puterea Celui ce
S-a răstignit pe tine şi a călcat puterea diavolului!”) se face în ortodoxie în temeiul unei înţelegeri de
felul următor: este purtătoare de har (energii necreate) şi are o oarecare sensibilitate înţelegătoare într-un
fel asemănător sensibilităţii înţelegătoare a animalelor. Animalele nu sunt persoane, nu au raţiune, nu au
conştiinţă (cunoaştere de sine), dar au o oarecare sensibilitate înţelegătoare, care mai e numită şi
„raţionalitate”.
 29
2

Despre înclinarea în faţa ei Bis. spune că e o cinstire a puterii lui Hristos, care e în ea. Materia ei
trebuie să rămâna nevenerată.
Despre alte obiecte purtătoare de har:
Eu presupun că basmalele care erau atinse de trupul lui Pavel se sfinţeau (deveneau purtătoare de
har) şi de aceea puteau să mijlocească facerea de minuni:
-Fapte 19:11: „Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel; până acolo
că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau boalele, şi
ieşeau afară din ei duhurile rele.”
Dar despre umbra lui Petru (Fapte 5:15: „… îi puneau pe pături şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci
când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei.”) despre care textul pare să afirme că
prin ea bolnavii se însănătoşeau nu ştiu ce să spun (dacă şi cum era purtătoare de har), având în vedere
că umbra nu are substanţă (dar lumina are). Ştiu totuşi că se pot face minuni şi fără mijlocirea materiei.
De aici se poate pune întrebarea dacă basmalele care fuseseră atinse de trupul lui Pavel erau cu adevărat
purtătoare de har sau numai credinţa bolnavilor le-a adus vindecarea de la Dumnezeu prin Pavel. Eu nu
pot să ştiu sigur, dar ştiu că bis. ortod. crede că crucile sfinţite şi icoanele sunt cu adevărat purtătoare de
har, indiferent dacă cel ce se apropie de ele ştie sau nu. În sprijinul acestei idei pot să aduc faptul că la
apropierea de obiecte purtătoare de har (cruci, icoane, moaşte, apă sfinţită), cei îndrăciţi se tulbură
serios.
Despre rugăciunea pentru morţi şi despre familie:
Pe lânga cadrul teologic pe care îl voi expune, argumentul hotărâtor pentru mine sunt viziunile
sfinţilor. De ex: Un călugăr cam glumeţ a murit. Altul a găsit între lucrurile lui bani şi s-a întristat, căci
călugării depun votul călugăresc al sărăciei de bunăvoie (iar banii sunt ţinuţi de conducerea mănăstirii).
A împărţit banii săracilor şi a avut o vedenie: sufletul mortului era înconjurat de draci şi de îngeri. Dracii
spuneau că e al lor, căci a avut bani în pungă personală. Atunci el a zis că a dat banii în numele mortului
(ca din partea lui) şi îngerii, auzind, l-au dus la fericire.
Biserica spune că păcatele mari nu se iartă. De exemplu: preotul nu primeşte să se roage pentru
sinucigaşi. Dar oamenii nu se abţin să se roage şi biserica nu le interzice.
Odată o femeie s-a dus la un pustnic şi i-a zis: părinte, fiul meu e în iad; a sărit de pe un pod şi s-a
înecat. Acela i-a răspuns: să nu zici aşa ceva, poate că în ultimele clipe a zis „Doamne Isuse”.
Deci o alinare ar fi că ultimele gânduri le ştie doar Dumnezeu.
Iar alt gând cu care se încurajează oamenii este că păcatele le cântăreşte Dumnezeu. Adică El, în
cunoştinţă deplină de cauză, vede mărimea efectiva a păcatului în cazul fiecăruia. Şi aşa ei se roagă şi
pentru alcoolici.
Arhim. Teofil Părăian, un călugăr duhovnic de referinţă în România, a fost întrebat de cineva ce
nădejde de mântuire ar putea avea pentru atei. A răspuns cam aşa: şi ateii au ceva credinţă, când mergi la
piaţă ai credinţă, când te îndrepţi spre casă ai credinţă; sperăm să se mântuiască, dar nu garantăm.
Bis.ortod. are slujbe (rugăciuni) alcătuite special pentru morţi. Acestea se fac numai pt. morţii
ortodocşi. În particular, însă, ortodocşii se pot ruga pt. orice morţi.
Biserica spune în rugăciunea pt. morţi că „nu este om care să fie viu şi să nu greşească. Dreptatea Ta
este dreptate în veac şi Cuvântul Tău este Adevărul …”
Mai ştiu că există şi păcate foarte fine (necunoscute de majoritatea oamenilor) pe care Dumnezeu
poate să le treacă cu vederea (nu ştiu pe ce criterii pot fi trecute cu vederea, dar ştiu că aproape nimeni
nu ar ajunge la fericire dacă nu i-ar trece Dumnezeu cu vederea aceste păcate fine).
Am citit în cărţi ortod. şi că rugăciunea şi milostenia pt. morţi se face pentru ştergerea unor eventuale
urme ale păcatului din sufletele morţilor (această ştergere poate fi numită „iertare de păcate”), şi că
păcatele grave nu se iartă după moarte.
Am mai citit şi că rugăciunile pot folosi şi celor ce sunt în rai: pentru aşezarea într-o mai mare lumină
şi pentru iertarea unor păcate foarte foarte fine.
 30
3

Nu îmi amintesc care sfânt al bis. ortod. zis că cel ce se roagă numai atunci când se roagă, nici atunci
nu se roagă. În plus se mai zice că rugaciune nu e numai rugăciunea propriu-zisă, ci şi faptele plăcute lui
Dumnezeu.
Cu prilejul alungării lui Adam şi Eva din rai Dumnezeu le-a dat şi nişte porunci şi făgăduinţa
mântuirii. Ei au conlucrat cu Dumnezeu la mântuirea lor prin împlinirea poruncilor (creşteţi, înmulţiţi-
vă; în sudoarea frunţii să-ţi mănânci pâinea, etc). Mai târziu Dumnezeu S-a preocupat şi a conlucrat şi cu
urmaşii lor la mântuirea neamului omenesc. Am spus deja că coborârea lui Hristos la iad a fost primită
cu bucurie de Adam şi de toţi cei ce Îl aşteptau acolo. Învierea lui Hristos va aduce şi învierea tuturor
oamenilor. Dar, ca să se nască Hristos, era nevoie de nişte condiţii: să existe un popor al lui Dumnezeu
monoteist, să se fi născut Înaintemergătorul Ioan pentru a mărturisi despre El, pentru ca prin mărturia
lui, Hrstos să înceapă să îşi facă ucenici (apostolul Andrei fusese ucenicul lui Ioan şi auzise mărturia
lui). Despre Ioan, Hristos a zis că e cel mai mare dintre proorocii din VT. Ioan, ca să ajungă aşa, trebuia
(cred eu) să primească o educaţie corespunzătoare. Maria, mama Lui, nu a avut numai ea singură de
câştigat de pe urma zămislirii lui Hristos, ci şi Adam şi Eva şi întregul neam omenesc. Iar meritul Mariei
nu este numai al ei, căci ea este rodul întregii conlucrări a oamenilor cu Dumnezeu pentru mântuire. În
acest sens se poate spune că faptele oamenilor care au conlucrat de-a lungul timpului cu Dumnezeu la
planul lui Dumnezeu de mântuire sunt rugăciuni ale celor ce le-au făcut pentru ei înşişi şi pentru toţi
strămoşii lor, până la Adam şi Eva.
Nu am auzit încă vorbindu-se în predici ortodoxe că s-ar putea ca faptele rele ale unor urmaşi (şi,
eventual, blestemele lor) să înrăutăţească starea respectivului mort. În sprijinul ideii că nu se poate
înrăutăţii starea unui mort prin aceste fapte rele ale urmaşilor lui aş aduce argumentul (ortodox) că
Adam a fost scos din iad de către Hristos indiferent de câte păcate au făcut urmaşii lui.
Omul e alcătuit (la ortod.) din trup şi din suflet. După trup se aseamănă cu animalele, iar după suflet
se aseamănă cu îngerii. Omul e „coroana creaţiei”. Întâi au fost creaţi îngerii, apoi lumea materială, iar
la sf. omul. Omul e singura fiinţă care are şi suflet şi trup. Nu există altă specie sau fiinţe care să aibă
suflet nemuritor şi trup pământesc. În acest sens Bis. zice că nu există extratereştrii. Cazurile de întâlniri
cu extratereştrii care au fost consemnate de-a lungul timpului sunt manifestări demonice. La întărirea
credinţei că nu există extratereştrii poate contribui şi amintirea faptului că Dumnezeu Fiul S-a făcut om
şi este şi acum. În legătură cu naşterea se afirmă că trupul şi sufletul pruncului au aceeaşi vechime, adică
nu a existat nici trup fără suflet, nici suflet fără trup. Sufletul şi îngerul sunt imateriali, dar cu adevărat
imaterial este numai Dumnezeu. Deci sufletul şi îngerul nu sunt imateriali în adevăratul sens al
cuvântului, ci amândoi sunt făcuţi dintr-o materie foarte foarte fină (cu foarte mult mai fină decât
materia din care este făcut trupul). Se spune în predici că sufletul e imaterial având în vedere grosimea
trupului. Hrana îngerilor este „lumina slavei lui Dumnezeu” (cred că e comuniunea cu El şi lucrarea
Sfântului Duh). Îngerii căzuţi s-au lipsit de ea şi din îngeri luminaţi au devenit îngeri întunecaţi, dar tot
îngeri sunt. Bucuria lor de acum sunt păcatele oamenilor. Şi hrana sufletelor (cea cu adevărat hrănitoare,
iar nu cea amăgitoare) este aceeaşi cu a îngerilor luminaţi. Îngerii şi sufletele nu pot fi în două locuri în
acelaşi timp, dar îngerii au o viteză foarte mare.(Aici e de comentat dacă prin îndumnezeirea după har
omul primeşte într-un fel şi omniprezenţa. Se zice că primeşte prin participare toate ale dumnezeirii în
afară de fiinţă, iar unirea cu Dumnezeu nu este ipostatică căci acesta este numai cazul lui Hristos,
Dumnezeu-om.) La toate acestea vreau să mai adaug că un oarecare sfânt (ori Ioan Gură de Aur, ori
Vasile cel Mare) a spus: „De ce vreţi să ştiţi unde e iadul? Mai bine îngrijiţi-vă să nu ajungeţi acolo. Eu
cred (nu ştiu) că e undeva în afara lumii acesteia.” . Eu nu ştiu în amănunt cum vine aceasta. Căci dacă
un suflet se deplasează spre iad (să zicem), atunci nu ar urma că iadul e în acea direcţie la o oarecare
distanţă? Despre diavoli Sf. Antonie cel Mare a zis că zboară în jurul nostru ca păsările prin aer. Mai
mulţi sfinţi au spus că i-au văzut şi că sunt de neimaginat de urâţi, astfel încât dacă vreun om
 31
3

neduhovnicesc i-ar vedea în toată urâţenia lor, ar muri. Biserica spune că aşa-numiţii „fii ai lui
Dumnezeu” de la Geneza 6:2 şi 4 nu sunt nici draci, nici alte fiinţe necunoscute, ci urmaşii lui Set.
Dacă părinţii sunt pătimaşi este foarte probabil ca şi copiii să se nască cu înclinaţie mai mare spre
păcat. N-am zis că e sigur din cauză că fătul, având suflet, are şi posibilitatea de a lupta, la nivelul lui de
micro-conştiinţă, cu păcatul. Faptul că e foarte probabil am auzit-o de la alţii care au avut în vedere
experienţa. De aceea conceperea copiilor trebuie să fie o expresie a afecţiunii dintre soţi. Un duhovnic
cunoscut spunea că a întâlnit cupluri a căror iubire era 30% duhovnicească, altele 60%, iar altele 75%.
Este bine şi aşa, decât să fie 1% sau 5%. Eu cred că restul este patimă a desfrânării şi că efortul creşterii
copilului ajută în privinţa despătimirii.
Cred că ţinerea calendarului (ca metodă de contracepţie) este un semn al patimii.
Iată ce a zis Sf. Antonie cel Mare:
„Socotesc că trupul are mişcare firească amestecată cu el, dar nu lucrează de nu va voi sufletul, ci
numai însemnează în trup nepătimaşa mişcare. Este încă şi altă mişcare ce stă întru a hrăni şi a îngrăşa
trupul cu mâncări şi cu băuturi, din care fierbinţeala sângelui zădărăşte trupul spre lucrare. Pentru
aceasta şi zice Apostolul: nu vă îmbătaţi cu vin întru care este curvia. Şi iarăşi Domnul în Evanghelie,
poruncindu-le ucenicilor, zicea: luaţi aminte să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu
beţia. Este încă şi altă mişcare la cei ce se nevoiesc, care se face din vrăjmăşia şi zavistia dracilor.
Pentru aceasta trebuie a şti, că trei sunt mişcările trupeşti: una firească, alta din neluarea aminte a
hranei şi a treia de la draci.”
Trebuie, spun unii duhovnici, ca soţii în ultimele 8 luni ale sarcinii să nu se mai „atingă”. Altfel,
fătul creşte cu nu ştiu ce hormoni în sânge şi va fi mai vulnerabil când va avea ispite ale trupului. Şi tot
el spunea că pruncul trebuie alăptat 2-3 ani. Aşa era la greci pe la 1900. Aşa ştiu că era şi la evrei în anul
200 î. Hr. (am citit în cartea Macabei). Astfel pruncii vor fi mai puternici emoţional şi fizic.
Despre Maria, mama lui Hristos, se spune că a fost născută la bătrâneţe din dragoste nepătimaşă
100%. Aşa s-a născut ea cu mari daruri ale prunciei pe care le-a păstrat şi le-a sporit. Despre călugărul
Grigorie (la ortod.: Sf. Grigorie Decapolitul, sec. VII) se ştie că mama lui era mai credincioasă, iar tatăl
lui nu purta grijă de mântuirea sufletului. Cu toate acestea s-a călugărit, iar după suficient timp s-a făcut
sihastru. El a fost ucenicul lui Simeon, fratele mamei lui. Chiar şi în sihăstrie a avut un ultim mare atac
diavolesc cu ispite trupeşti pe care le-a biruit. Tot acel duhovnic grec spunea că Dumnezeu nu e nedrept.
El se uită la lucrarea fiecăruia asupra lui însuşi.
Despre machiaj am auzit predici ortod. care l-au combătut, dar despre raderea bărbii nu am auzit.
Totuşi m-am interesat şi mi s-a spus că în contextul modei actuale nu este chiar păcat să se radă bărbaţii.
Şi eu cred că în funcţie de context poate să nu fie păcat să se radă cineva având în vedere că dacă nu s-ar
rade ar ieşi prea mult în evidenţă sau (după caz) ar avea un aspect prea urât (ex: barbă rară). Tot aşa şi în
cazul unui uşor machiaj. Unul din motivele pentru care se machiază femeile ar putea fi că ele simt
nevoia să refacă mărimea diferenţei dintre chipul lor şi cel al bărbaţilor raşi. E lucru ştiut că bărbaţii îşi
exteriorizează mai puţin sentimentele decât femeile. Eu presupun că aşa a lăsat Dumnezeu. Şi mai
presupun că Dumnezeu a făcut barba şi cu un rostul de a ascunde puţin trăirile de moment. Astfel poate
negocia mai cu pragmatism.
Căsătoria la ortodocşi are tot 2 etape, cum se ştie că avea şi la evrei în VT. Prima e, bineînţeles,
logodna. Marea şi definitiva decizie (dacă se căsătoresc sau nu) se ia la logodnă. Este şi decizie, este şi
credinţă: crezi sau nu crezi în celălalt, există sau nu reciprocitate. Timpul de la logodnă la căsătorie se
interpune datorită necesităţii de a organiza masa, de a muta mobila, etc.
În afara bisericii e bună şi căsătoria la înţelegere şi pe faţă. Dacă vrei beneficii de la stat în privinţa
moştenirii, a numelui copiilor sau a creditelor la bancă – căsătoria civilă. Nu văd motive pt. care să nu se
facă. Cine e ortodox şi crede în folosul slujbei de logodnă şi al Tainei căsătoriei – căsătoria religioasă.
Am aflat cu surprindere că, după canoane, creştinii nu ascultă muzică de lăutari la nunţi şi că preoţii,
dacă nu îi pot opri, trebuie să plece de acolo.
 32
3

Referitor la recăsătorire, eu prefer să caut scuze şi explicaţii pentru fenomen:

-Hristos n-a instituit ceva nou când a zis că recăsătorirea e curvie. Era la fel de păcat şi înainte, şi,
totuşi, Moise l-a îngăduit „pentru neputinţă”. Cred că Dumnezeu a închis ochii un pic în ce priveşte
păcatul poligamiei la Avraam, Iacov, David. În orice caz aceste păcate n-au rămas fără urmări.
-Nu este o regulă să fie permisă în toate cazurile a doua şi a treia căsătorie. Preotul poate să nu dea
binecuvântare. La acest fel de căsătorii nu se poate face Taina căsătoriei, ci doar o binecuvântare.
-am auzit că şi la catolici se mai îngăduie, deşi mult mai rar. Femeile care n-au duhovnic divorţează şi
obţin mai uşor binecuvântarea pentru recăsătorire, iar cele virtoase nu divorţează pt. că cer sfatul
duhovnicului şi nu vor să-l încalce.
Multă vreme a fost obiceiul în satele româneşti ca, după căsătorie, femeile să iasă în lume cu batic.
Acesta era un semn izbitor al stării ei civile. Creşterea bună a copiilor este un efort plăcut lui Dumnezeu.
Decizia de a boteza copilul o iau părinţii. Se are în vedere şi faptul că valorificarea efectelor botezului
depinde de alegerile copilului: depinde de măsura în care el conlucrează cu Dumnezeu la mântuirea sa.
Ei trebuie să găsească nişte oameni credincioşi care să-şi asume responsabilitatea implicării în educaţia
religioasă a copilului. Se obişnuieşte ca naşii să fie căsătoriţi, cu toate că nu trebuie neapărat să fie
căsătoriţi şi nici să fie bărbat şi femeie. Eu apreciez că implicarea naşilor în ed. religioasă a copilului
contribuie la limitarea unor eventuale tendinţe de a forţa copilul. La întrebările puse la botez (de genul:
„Te uneşti cu Hristos?”) răspunde naşul în locul copilului.
La judecata universală Dumnezeu va judeca neamurile (familiile). (Cred că o cauză ar putea fi marea
influenţă pe care o au părinţii asupra copiilor.)
-Matei 25:32: „Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de
alţii…”
Despre pedeapsa iadului aş vrea să mai adaug că este o minimă participare la existenţă a celui
pedepsit. Dumnezeu, care a dat darul existenţei unei fiinţe pe care a adus-o la existenţă dintr-o totală
neexistenţă, îl menţine. Faptul că iadul se mai numeşte şi „moarte veşnică” e mult mai cunoscut.
Bis. ortod. crede că morţii nu se mai pot ruga pt. ei înşişi, dar cei vii se pot ruga pt. cei morţi. Mai
crede şi că morţii nu mai pot face milostenie, dar cei vii pot face milostenie în locul morţilor. Acestea se
numesc pomeni făcute în numele morţilor. Unui om care nu are nevoie de milostenii (adică un om care
are ce mânca şi cu ce se îmbrăca) nu are rost să i se dea de pomană. Cu toate acestea creştinii ortodocşi
s-au obişnuit să facă mese de milostenie la care să cheme şi pe cei mai puţin săraci sau chiar bogaţi.
Acest lucru nu este însă combătut de biserică, ci este îngăduit. Un lucru bun care ar putea urma din
chemarea bogaţilor este că, cu ocazia mesei, se pot ruga toţi (şi bogaţi, şi săraci) pentru sufletul
mortului. Altul: că îi ajută pe cei vii la neţinerea de minte a răului care a fost făcut lor de către mort,
scăpându-i astfel de acest păcat („Despre morţi să vorbeşti numai de bine.”, cică).
În ultima vreme, unii ortodocşi au început să organizeze mese festive, „de pomană” - zic ei, încă din
timpul vieţii pentru ei înşişi. Acest lucru este o exagerare (am auzit şi preot spunând că este o
exagerare), deoarece milostenie poate să facă (pentru el însuşi) oricine cât vrea pe parcursul vieţii lui şi,
în plus, milostenia trebuie făcută în ascuns. Această exagerare arată că cei ce o fac consideră de mare
folos sufletesc atmosfera festivă de la obişnuitele pomeni pt. morţi şi, fiindu-le frică că s-ar putea să nu li
se facă masa de milostenie după moarte, şi-o fac singuri.
Trebuie ştiut că bis. îi învaţă pe credincioşii ei să se pregătească pentru veşnicie cât pot în timpul
vieţii, iar rugăciunile şi milosteniile pe care le-ar putea face alţii pentru ei vor fi ceva în plus.
Dacă mortul a avut datorii, e bine să le achite copiii; dacă a furat, să despăgubească copiii.
Un caz cunoscut este acela al canaaniţilor care l-au înşelat pe Iosua cum că ar fi venit din răsărit să
facă legământ cu el. Şi Iosua a făcut legământ cu ei. Dar Saul nu l-a mai respectat, fapt pentru care a
venit o foamete în ţară. David, ca să oprească mânia lui Dumnezeu, a trebuit să omoare 7 bărbaţi din
urmaşii lui Saul.
 33
3

Pentru zilele noastre am găsit un lucru asemănător în ceea ce învaţă biserica despre pământurile nou-
cumpărate care nu produc: că e posibil să fie copii avortaţi îngropaţi în ele. Un alt caz: vânzând un teren
bântuit de draci, vânzătorul a zis: „Ţi l-am vândut cu totul.”
Despre drumul sufletului după moarte biserica spune (pe baza unor viziuni ale unor sfinţi) că sufletul
urcă în văzduh şi întâlneşte la diferite înălţimi grupuri de draci care corespund unor anumite păcate şi că
aceştia îi arată păcatele scrise în nişte cărţi (îi arată numai păcatele care n-au fost şterse sau n-au fost
şterse complet prin spovedanie), ajutând astfel sufletul să şi le amintească. Aceste locuri din văzduh se
numesc „vămile văzduhului”. Având aceasta în vedere, ortodocşii se roagă mai mult în primele 40 de
zile ce urmează morţii unui om pentru sufletul lui şi fac milostenii în numele lui, cu scopul de a
contribui la strângerea de comori în ceruri pentru sufletul mortului.
Ideea că se dau bani milostenie pentru mort ca să plătească când trece vămile este greşită în măsura
în care nu este înţeleasă la figurat. Tot aşa şi în cazul ideilor că:
- se fac mese de milostenie pentru mort ca să nu îi fie foame mortului
- la judecata sufletului se pun faptele rele într-un taler, iar cele bune în celălalt taler (pe un
cântar) şi în funcţie de ce parte atârnă mai greu Dumnezeu hotaraste unde va trimite sufletul (am mai
spus aceasta). Aici interpretarea corectă este că toate faptele din timpul vieţii se înscriu în personalitatea
omului. Faptele rele se estompează prin pocăinţa referitoare la ele. Orice păcat se iartă, dar şi pocăinţa
trebuie să fie pe măsură. De aceea în rugăciunile de seară sunt şi cereri pentru darul pocăinţei. În ceea
ce priveşte versetele de la Evrei 6:6 („şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înoiţi iarăşi, şi
aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie
batjocorit.” şi Evrei 10:26) am auzit interpretarea ortodoxă cum că cu cât păcatul este făcut mai
conştient, cu atât este mai greu pentru păcătos să-şi vină în fire. Aceeaşi interpretare este şi pentru
păcatul împotriva Duhului Sfânt, despre care a vorbit Hristos.
Despre aprinderea de lumânări pentru vii şi pentru morţi:
Aprinderea de lumânări este considerată o jertfă care este adusă lui Dumnezeu. Este adevărat că, din
cauză că lumânările sunt ieftine, jertfa nu are mare valoare. Lumânările aprinse sunt apreciate ca având
un aspect frumos. Lumina lor simbolizează lumina pe care trebuie să o răspândească viaţa curată a
creştinului. Viaţa curată este jertfa spirituală a creştinului. Alte jertfe materiale care sunt aduse la
biserică sunt pâinea şi vinul dăruite preotului cu scopul ca acestea să fie folosite la liturghie. Înainte de
rostirea rugăciunii pentru transformarea lor în trupul şi sângele Mântuitorului înviat, preotul spune cu
glas tare: „Ale Tale dintru ale Tale Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate!”, iar poporul începe să cânte
„Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie,
Dumnezeului nostru.”
Lumânările mai sunt aprinse şi cu ocazia morţii cuiva. Această faptă este însoţită de rostirea de
rugăciuni. Importanţa mare pe care unele persoane ortodoxe (şi nu puţine) o acordă aprinderii de
lumânări la moartea cuiva este exagerată. Credinţa că dacă cineva a murit fără să i se aprindă lumânări a
fost lipsit de un mare bine, este o superstitie. Totuşi, bis. ortodoxă consideră că este de folos pentru
cineva să fie pe patul de moarte înconjurat de cei dragi şi de preot, care să se roage pentru el şi să-l
încurajeze prin prezenţa lor. Există şi posibilitatea ca muribundul să dorească să se roage singur, în
linişte.
(Aş vrea să mai comentez o superstiţie şi anume că cel care calcă primul pe covorul din biserică, cu
ocazia nunţii, acela va avea cel mai greu cuvânt în familie. În unele cazuri, cei care cred aceasta, sunt
atenţi să calce amândoi odată, sau, mai rar, să calce bărbatul primul. Eu presupun că acela, dintre cei doi,
care este mai sigur pe sine, poate avea tendinţa să meargă puţin mai în faţă. Şi mai presupun şi că este
mai probabil ca acelaşi să aibă, în viitor, cel mai greu cuvânt în familie, din cauză că de la început a fost
mai sigur pe sine. De aceea cred că observarea faptului (cine calcă primul) poate să fie un indiciu care să
arate siguranţa de sine a aceluia, şi, în consecinţă, probabilitatea mai mare ca el să domine viitoarele
 34
3

discuţii din familie. Dar aceasta numai cu condiţia ca cei doi să meargă fără să se gândească şi fără să fie
atenţi la aceste lucruri.)
Într-o situaţie specială au fost cei care au ajuns în chinuri după moarte, dar au avut bucuria de a fi
înviaţi din morţi şi să mai trăiască o bucată de vreme pe pământ, timp în care şi-au putut plânge păcatele.
Există nişte cărţi necanonice (nu sunt insuflate de Duhul Sfânt şi conţin unele greşeli) care sunt legate
împreună cu cărţile canonice ale vechiului testament în bibliile ortodoxe deoarece biserica le consideră
„folositoare de suflet” pentru cei exersaţi în dogmele adevărate. În aceste cărţi există un pasaj care laudă
pe cineva care a adus jerfe la Templul din Ierusalim pentru nişte evrei care au murit într-o luptă şi asupra
cărora s-au găsit lucruri închinate unor idoli. Dar acel pasaj, nefiind dintr-o carte canonică, nu este
considerat nici de bis. ortod. ca fiind de mare folos în argumentarea faptului că rugăciunile pentru morţi
sunt folositoare. Totuşi, pentru cine vrea să-l citească, îl prezint mai jos (l-am copiat dintr-o biblie
ortodoxă de pe internet):
2 Macabei 12:31-46:
„31.Iuda şi ai săi, mulţumindu-le, i-au îndemnat ca şi de aici înainte să fie buni cu neamul Iudeilor, şi
au venit la Ierusalim, când se apropia sărbătoarea Cincizecimii.
32.Iar după praznicul Cincizecimii, au pornit împotriva lui Gorgias, mai marele Edomului.
33.Şi a ieşit Gorgias cu trei mii de pedeştri şi cu patru sute de călăreţi,
34.Şi bătându-se, s-a întâmplat de au căzut puţini dintre iudei.
35.Iar un oarecare Dositei dintre Tubieni, călăreţ şi bărbat tare, a prins pe Gorgias şi, ţinându-l de
veşmânt, îl ţinea vitejeşte, vrând viu să-l aducă rob pe blestematul acela; iar unul din călăreţii Traci
venind asupră-i şi lovindu-l peste umăr, Gorgias a scăpat fugind în Mareşa.
36.Iar cei care erau cu Esdris mai mult bătându-se şi ostenind, Iuda a chemat pe Domnul să-i fie
ajutor şi Căpetenie în luptă.
37.Începând în graiul părinţilor şi cu cântări strigând şi glas înălţând, fără de veste a năvălit asupra
oştirilor lui Gorgias şi le-a înfrânt.
38.Apoi, Iuda luând oştirea, s-a dus în cetatea Adulam şi, sosind ziua a şaptea, s-a curăţit după obicei
şi a petrecut acolo ziua de odihnă.
39.Iar a doua zi au venit cei care erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor
omorâţi şi să le aşeze cu rudeniile în părinteştile morminte.
40.Şi a aflat sub hainele fiecăruia din cei morţi lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea
legea pe Iudei, şi tuturor vădit lucru a fost că pentru atare pricină au căzut aceştia.
41.Şi toţi binecuvântând pe Judecătorul cel drept, pe Domnul, Cel care arată cele ascunse,
42.Şi întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se şteargă. Iar
viteazul Iuda a îndemnat mulţimea să se păzească fără de păcat, văzând cu ochii cele ce s-au făcut
pentru păcatul celor care mai înainte au căzut.
43.Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis
în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii
morţilor!
44.Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a
se ruga pentru cei morţi.
45.Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus.
46.Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se
slobozească de păcat.”

Eu consider adevarată istoria lui Iuda Macabeul prezentată în acele cărţi preţuite de evrei. Cine
citeşte această istorie şi o consideră adevarată va presupune că este foarte probabil ca Macabeii să fi fost
plăcuti lui Dumnezeu în majoritatea faptelor lor, căci ţineau Legea şi au avut parte de victorii (şi înainte
 35
3

şi după evenimentul relatat) care par că ar fi fost câştigate cu ajutorul Lui. De aceea e posibil ca
aducerea de jertfe pentru morţi de către Macabei să fi fost o faptă placută lui Dumnezeu.
Nu am reuşit încă să aflu dacă evreii de pe vremea Mântuitorului găseau condamnabilă jertfa pentru
morţi adusă de Iuda Macabeul, nici ce cred evreii de astăzi.
Posibile reinterpretari ale unor sfinte scripturi:
-Matei 9:6: „Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, - „Scoală-te”,
a zis El slăbănogului, „ridică-ţi patul, şi du-te acasă.”
Eu zic că faptul că Hristos ar fi vrut să spună prin „Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe
pământ să ierte păcatele, …” şi că El iartă păcatele numai celor ce sunt pe pământ este doar o
presupunere (care poate să fie adevarată sau nu).
-1 Petru 3:18: „… El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să
propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un
mic număr de suflete, şi anume opt.”
Din versetul citat se poate înţelege că acele acele suflete („din închisoare”) nu s-au ajutat singure pe
ele însele, ci au fost ajutate de altcineva.
-alt pasaj: Matei 16:19-31: pilda bogatului nemilostiv şi a lui Lazăr
Vers. 25 şi 26: „<<Fiule>>, i-a răspuns Avraam, <<adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat
lucrurile bune, şi Lazar şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.
Pe langa toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa că cei
ce ar vrea să treacă de aici la voi, sau de acolo la noi, să nu poată.>>”
În trad. ortod.: „între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare”.
Confesiunea ortodoxă crede că cei morţi care sunt în chinuri nu se mai pot ajuta pe ei înşişi, dar şi că
prin rugăciunile (şi milosteniile) celor vii se poate crea o modalitate de a putea fi ajutaţi cei din chinuri
(un „pod” peste „prăpastie”).
Se poate presupune că Avraam a vrut să zică şi că cei morţi nu pot fi ajutaţi nici un pic de cei vii (pe
lângă faptul că nu se pot ajuta singuri). Dar aceasta este doar o presupunere.
Un motiv pentru care va exista şi Judecata universală ar putea fi că Dumnezeu vrea ca fiecare om să
vadă şi judecata tuturor celorlalţi oameni. După ortodocşi, la judecata universală se va hotărî definitiv
pedeapsa sau răsplata fiecărui om.
Având în vedere toate cele pe care le-am spus, se poate înţelege oarecum în ce fel cred ortodocşii că
nu este interzisă (păcat) şi nu este nici nefolositoare rugăciunea pentru morţi.
Despre faptul că la judecata particulară va fi martoră conştiinţa, acuzator Ioan Botezatorul şi apărător
Maica Domnului:
Nu cred că Ioan ar vrea neapărat să fie trimis sufletul judecat în iad, ci cred că se spune despre el că
este acuzator la judecata particulară din cauză că se are în vedere că el este cel mai mare reprezentant al
Legii lui Moise. În plus, se cunoaşte din viaţa lui că i-a reproşat chiar regelui Irod că a încălcat grav
Legea şi că a facut această mărturisire fără să se teamă de urmări.
Despre mama Domnului eu cred ca ea nu s-a mâniat nici chiar pe cei ce i-au omorât Fiul. Din această
cauză se poate spune că ea nu se mânie nici chiar pe cei mai mari păcătoşi. Mama Domnului este
considerată şi mama creştinilor.
Despre monahism:
Monahismul are 2 trepte: prima este monahismul de mânâstire, iar a doua este monahismul de
singurătate (în pustnicie). A 2-a treaptă este mai grea şi, de aceea, sunt puţini calugării (şi calugăriţele)
care doresc să se facă şi pustnici.
Primirea în monahism se face aşa: cel care doreşte se duce la o mănăstire şi vorbeşte cu cei
responsabili de acolo. Dacă este primit, i se dau nişte haine şi este numit „frate” (sau „soră”). După mai
mulţi ani (se poate şi zeci de ani), dacă între timp doritorul nu a plecat sau nu a fost trimis acasă, se ia
 36
3

decizia finală cu mare atenţie. După luarea deciziei se face o slujbă numită „tunderea în monahism”. La
această slujbă, cel care se călugăreşte face 3 promisiuni lui Dumnezeu pentru restul vieţii: sărăcia de
bunăvoie, fecioria şi ascultarea de stareţ şi de episcop. Părăsirea monahismului este considerată mare
păcat, care nu se iartă dacă nu este reparat. Argumentele folosite pentru aceasta sunt faptul că a făcut
promisiunile (lui Dumnezeu) pentru restul vieţii, că „Cine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este
destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:62) şi că „se fac vinovaţi (vinovate) de faptul că îşi
calcă credinţa dintai.”.
Şi în timpul apostolilor exista o categorie de credincioşi asemănătoare: aceea a văduvelor (1 Timotei
5:3-15).
Vers. 9: „O văduvă, ca să fie înscrisă în lista văduvelor, trebuie să …”
Vers. 5: „Cea cu adevărat văduvă, care a rămas singură, şi-a pus … , şi stăruieşte, zi şi
noapte, în cereri şi rugăciuni.”
Nici aceste persoane nu aveau voie să-şi părăsească starea: vers. 11: „Dar pe văduvele tinere să nu le
primeşti: pentrucă atunci când le desparte pofta de Hristos, vor să se mărite din nou, şi se fac vinovate de
faptul că îşi calcă credinţa dintâi.”
Patriarhul Teoctist al B.O.R. (care a murit în 2007) a spus că el nu a îndemnat şi nu îndeamnă pe
nimeni să se călugărească, din cauză că acest lucru este foarte greu.
Pentru sărăcia de bunăvoie se face o analogie între această promisiune şi ceea ce i-a zis Hristos
tânărului bogat:
-Matei 19:21: „<<Dacă vrei să fii desăvârşit>>, i-a zis Isus, <<du-te de vinde ce ai, dă la
săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă!>>”
Totuşi bis. ortod. crede că se poate şi fără să se călugărească cineva, să ajungă la mari măsuri
duhovniceşti.
Pentru feciorie se face analogia cu ceea ce le-a răspuns Hristos ucenicilor, care ziseseră „Dacă astfel
stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare.”:
-Matei 19:11: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat.”
Ascultarea faţă de stareţ înseamnă să facă muncile pentru întreţinerea materială la care este pus
(mănăstirile trebuie să aibă pământ şi să-şi asigure hrana prin muncă) şi să facă nevoinţele cerute.
„Nevoinţe” sunt numite posturile, mătăniile, rugăciunile, privegherile (somn puţin) şi participarea la
slujbe. În timpul muncilor fizice trebuie să spună mereu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!”. Cei din mănăstiri se roagă şi pentru mireni
(„mireni” sunt cei ce nu sunt călugări). Prin nevoinţe călugării se despătimesc de patimile trupeşti şi
sufleteşti. Acesta este scopul. Viaţa călugarească e grea şi plină de lupte şi ispite, dar şi de bucurii
duhovniceşti.
Modelele din VT pentru asceză sunt Ilie, Ioan botezătorul şi Ana, fata lui Fanuel, cea care a venit şi
ea la Templu când a fost adus pruncul Isus, iar din NT sunt apostolii Pavel şi Andrei. Cazul Anei, care
„nu se depărta de Templu, şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni” (Luca 2:37) şi
despre care se spune că era proorociţă ne îndreptăţeşte să presupunem că s-a învrednicit de darul
proorocirii prin asceză. Un caz asemănător ar putea fi şi cel al celor patru fete fecioare proorociţe ale lui
Filip (Fapte 21:9).
Monahismul a înflorit în sec IV când, datorită câştigării libertăţii religioase, s-a mărit numărul
creştinilor vicioşi. În acel timp existau, zice biserica ortodoxă, şi episcopi căsătoriţi, şi necăsătoriţi. În
zilele noastre, datorită obişnuinţei, episcopii se aleg numai dintre călugări.
Există obiceiul ca preoţii să fie numiţi „sfinţiţi” (pentru că au fost hirotoniţi) şi episcopii –
„preasfinţiţi”. Arhiepiscopul este tot un episcop, dar este preşedinte (din punct de vedere organizatoric,
nu haric) şi purtător de cuvânt al mai multor episcopi. Tot aşa şi mitropoliţii. Mitropoliţii sunt numiţi
„înaltpreasfinţiţi”. Patriarhul unei biserici ortodoxe naţionale, pe lângă faptul că este mitropolit, se
numeşte (pentru faptul că e patriarh) „preafericit”, pentru că se presupune că are virtuţi. Astfel apelativul
 37
3

„Înaltpreasfinţite şi Preafericite părinte” poate părea prea pompos unora. Aceste apelative au rămas de
pe vremea regilor şi voievozilor, când acest fel de limbaj era obişnuit. Şi patriarhiile naţionale comunică
între ele. Preşedintele organizatoric al patriarhilor este patriarhul ecumenic care îşi are sediul în
Istambul. El este şi patriarh al ortodocşilor din Istambul şi din împrejurimi.
Călugăria cere şi smerenie. Cine se călugăreşte nu poate ştii nici dacă va fi acceptat de episcopul
locului pentru hirotonire la treapta de diacon.
Despre predicile şi descrierile sfinţilor:
Hotărârea unui sinod de a canoniza (de a recunoaşte ca sfânt) pe cineva se tratează în acelaşi fel în
care se tratează o hotărâre în privinţa vreunei controverse dogmatice. Deci credibilitatea scrierilor unui
om depinde de credibilitatea sinodului care l-a canonizat pe autor.
Unii oameni canonizaţi de biserică au povestit vedenii din rai sau iad, sau care au legatură cu
rugăciunea pentru morţi.
Crezul:
„Cred într-unul Dumnezeu Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului
şi al pământului, văzutelor tuturor şi al nevăzutelor.
Şi într-unul Domn Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut,
care din Tatăl s-a născut înainte de toţi vecii; lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut;
cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut;
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât
din cer şi s-a întrupat din Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara
şi s-a făcut om;
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit
şi s-a îngropat;
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi;
Şi S-a suit în ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu mărire să judece viii şi morţii, a cărui
împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt

, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl

purcede; cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi
mărit, carele a grăit prin prooroci.
Şi într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
Mărturisesc un botez pentru iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să vie.
Amin.”
Prima parte a fost compusă la sinodul de la Niceea în 325 (sinod care a condamnat erezia celor ce
susţineau nedumnezeirea lui Iisus), iar a 2-a – la cel de la Constantinopol din 381(sinod care a
condamnat o erezie despre Duhul Sfânt).
Diferenţe faţă de catolici:
-infailibilitatea papei: când apare o controversă dogmatică el are ultimul cuvânt.
Înainte de 1054 nu era. Ei zic ca era. Chestiunea trebuie cercetată de fiecare.
Mare mare ciudăţenie îmi pare următoarea: dacă presupunem prin absurd că ar fi infailibil, atunci de
ce el nu îşi deleagă urmaşul? Faptul că după moartea unui papă, episcopii îl aleg pe noul papă, nu arată
oare că puterea infailibilităţii papei se transmite prin puterea episcopilor care l-au ales? Dar acei
 38
3

episcopi, înainte de moartea papei, aveau această putere? S-ar părea că nu. Căci papa era infailibil garant
al dogmelor, iar ei erau supuşi greşelii.
-adăugarea în Crez a cuvintelor „şi din Fiul”: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care
din Tatăl şi din Fiul purcede,…” (Filioque)
-cu toate că înainte de despărţirea dintre ortodocşi şi catolici din 1054 vestul Europei credea şi el că
Mariei i s-a iertat păcatul strămoşesc în momentul Bunei Vestiri, în 1800 şi ceva papa a declarat ca
dogmă catolică Imaculata concepţie (că Maria s-a născut fără păcatul strămoşesc).
-scopul scuzăa mijloacele: Inchiziţia, arderea pe rug a ereticilor, aspiraţiile de conducător lumesc ale
papei (interesant că pentru centrul catolicismului li s-a părut necesar un stat, Vaticanul, iar centrul
ortodoxiei a putut rămâne la Constantinopol sub dominaţie turcă). Acestea sunt asumate de papă. Chiar
şi episcopii ortodocşi pot face rele mari, dar Biserica ortodoxă nu şi le asumă ca fapte proprii ei.
-şi mai sunt
Despre anglicani:
-au ajuns să hirotonească femei
Despre tainele catolicilor şi anglicanilor:
M-am interesat dacă preoţii catolici pot sfinţi apa (dacă aghiazma lor nu se împute într-un an) şi dacă
pot face exorcizări şi dacă au sfinţi cu sfinte moaşte care să se fi născut după 1500 în catolicism. Şi mi-
au spus (2 preoţi) că da.
Am întrebat atunci aşa:
Să presupunem că 2 episcopi ortodocşi cad într-o oarecare erezie şi sunt răspopiţi (adică Biserica le
face o “slujbă” de oprire de la lucrare a harului preoţiei lor). Apoi ei formează o confesiune şi îşi
hirotonesc singuri episcopi şi preoţi. Să zicem că această confesiune păstrează neschimbat tipicul
săvârşirii celor 7 Taine ortodoxe. Mai lucrează harul în tainele lor?
-Nu.
-Păi situaţia Bisericii Catolice nu este identică?
-Nu, căci n-au fost răspopiţi (anatematizaţi) toţi episcopii ei în 1054. Patriarhul Constantinopolului,
când a fost anatematizat de Papă, nu trebuia să-l anatematizeze şi el pe Papă, ci trebuia să ceară
întrunirea tuturor episcopilor pt. dezbateri. Deci episcopii catolici şi anglicani au succesiune apostolică
validă (cu har). Însă e o problema: fidelitatea faţă de Sf. Tradiţie (sf învăţătură de credinţă) a celui ce
săvârşeşte o Taină. După un sfânt din peninsula italică din sec IV, Sf. Tradiţie este “ceea ce s-a crezut de
către toţi în toate timpurile şi în toate locurile.” Există o diferenţă între ortodocşi şi catolici în ceea ce
consideră ei că sunt condiţiile necesare pt. ca o Taină să fie validă:
-la catolici: Taina lucrează prin sine
-la ortodocşi: Taina lucrează prin sine, dar i se cere şi săvârşitorului să aibă conştiinţa
a ceea ce face.
Acum comentez eu:
Dacă un preot ortodox are o credinţă eretică şi săvârşeşte o Taină, e Taina validă? (se presupune că
nu a fost răspopit)
Sau dacă se gândeşte la altceva, e validă?
Aceste întrebări le-am pus cu ceva ani în urmă şi mi s-a spus că în asemenea cazuri îngerii primesc
putere de la Dumnezeu şi săvârşesc Taina (şi mi s-au dat şi exemple de astfel de întâmplări).
Episcopii catolici, prin faptul că s-au îndepărtat de Sf. Tradiţie, înţeleg Tainele în mod puţin deformat
şi, când săvârşesc Tainele, nu au o cunoştinţă adecvată a ceea ce fac.
Am mai întrebat dacă sinodul tuturor episcopilor ortodocşi se numeşte “ecumenic”. Au zis că nu, pt.
că nu are universalitate, pt. că episcopii catolici şi anglicani nu sunt suspendaţi încă.
În legătură cu moaşte de sfinţi catolici, au zis că există, dar mai puţine ca la ortodocşi.
Aş vrea să mai adaug ceva despre harul Tainelor catolicilor şi anglicanilor: sunt unii care zic că nu
există.
 39
3

Într-o scrisoare deschisă a mănăstirilor din muntele Athos, se afirmă că: „«bisericile» şi
«confesiunile» Apusului au denaturat în multe locuri credinţa Evangheliei, a Apostolilor şi a Părinţilor,
sunt lipsite de harul sfinţitor, de Tainele adevărate şi de succesiunea apostolică…”
Aceasta este despre catolici şi anglicani. Chiar presupunând că nu au cu toţii această părere, totuşi
afirmaţia arată o contradicţie în mărturiile ortodoxe de azi.
Cele întâmplate la corectarea calendarului întăresc această impresie:
Când a fost corectat calendarul de către sinoadele unor biserici naţionale, unii călugări din Athos au
spus că hotărârea e necanonică şi au ţinut sărbătorile după calendarul vechi.
Mie, nu ştiu de ce, problema calendarului mi se pare simplă: dogmele nu se pot schimba, dar
canoanele, care sunt hotărâri care ţin de viaţa de zi cu zi, da. Şi totuşi unii călugări din Athos şi din alte
ţări s-au îndoit. Şi dacă au greşit prin faptul că s-au îndoit, atunci e posibil sa fi greşit şi când au zis că
tainele catolicilor nu au har.
Deci : -preoţii catolici pot face şi ei ceea ce fac cei ortodocşi
-există fii ai bisericii catolice făcători de minuni
Acestea fac alegerea dintre ortodoxie, catolicism şi anglicanism mai grea.
Eu de la început (din 2001) credeam că şi catolicii şi anglicanii au succesiune apostolică, dar, în urma
citirii unor anumite cărţi ortodoxe, începusem să cred ca în 1054 Papa a fost anatematizat, iar toţi
episcopii catolici au intrat şi ei sub această anatemă prin ascultarea şi comuniunea cu el şi că în
consecinţă nu mai au har.
În Ortodoxie preotul tb. să asculte şi de episcop, şi de protopop (acesta e un preot ales de episcop) şi
de nevastă şi de copii. (adică este foarte importantă comuniunea cu poporul credincios) Iar în
Catolicism, prin celibatul preoţilor, este o atmosferă mai de armată, cu Papa comandant. Papa, fiind unul
singur, este subiectiv şi nu poate fi un garant de nădejde al dogmatici moştenite prin tradiţie. Papa Pius
al IX-lea a zis: “Eu sunt tradiţia”.
Şi preoţii şi diaconii pot lua cuvântul în adunarea sinodală ortodoxă, şi sunt aproape sigur că şi simplii
credincioşi.

Arhim. Arsenie Papacioc, duhovnic de referinţă în România, a spus într-un interviu: “Să mă ierte
Dumnezeu, dar cred că “tainele” catolicilor nu sunt Taine.” Deci avea o umbră de îndoială.
Istoria cu Mihai Viteazul (care, ajuns în Transilvania şi voind să dea o biserică ortodocşilor, nu
catolicilor, a rezolvat cearta punând ca fiecare confesiune să-şi sfinţească apa şi să se sigileze cu paznici.
Aghiasma catolicilor s-a împuţit, iar a ortodocşilor, nu.) poate fi interpretată că nu demonstrează că
catolicii nu au har, ci doar că a fost un indiciu că Dumnezeu a vrut ca biserica aceea să fie dată
ortodocşilor.

Chiar dacă episcopii catolici şi anglicani nu au fost suspendaţi, apreciez că nu putem avea comuniune
liturgică cu ei din cauză că şi-au afirmat susţinerea pentru erezii. Cred că de aceea (arhi)episcopii lor nu
sunt pomeniţi la Sf. liturghie de patriarhii ortodocşi. Şi nici invers, căci ceilalţi gândesc la fel despre
ortodocşi.
Altfel formulat: ştim că sinodul ecumenic, dacă se va întruni prin invitarea tuturor episcopilor
nesuspendaţi, îi va chema la pocăinţă pe cei care au dogme împotriva Tradiţiei, iar pe cei care nu se vor
pocăi îi va suspenda. Apreciez că, până se va întruni acest sinod, ortodocşii, ştiind că ceilalţi îşi afirmă
susţinerea pentru dogme împotriva Tradiţiei, nu trebuie să se împărtăşească de la catolici sau anglicani,
nici să îi pomenească la Sf. Liturghie. Aşa cred că s-a procedat şi cu episcopii care susţineau erezia lui
Arie, chiar şi înainte de caterisirea lor din 325.
Cazul mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului, care s-a împărtăşit în 2008 la greco-catolici (care
sunt în comuniune liturgică cu catolicii, adică se împărtăşesc unii de la alţii. Aceasta însemnând că a
intrat în comuniune liturgică şi cu catolicii):
 40
4

- laicatul român s-a împărţit în 2 (sau chiar mai multe): unii au cerut caterisirea lui, iar ceilalţi, mai
puţini şi în special din oraşul lui, l-au lăudat. Primii invocau canonul 45 apostolic: „Episcopul sau
Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească
ca preot să se caterisească”. Ceilalţi spuneau, în mare, că au şi catolicii har care lucrează în cele 7
Taine, căci niciodată Biserica nu i-a suspendat într-un sinod ecumenic. Primii răspundeau, în mare, că
nu e adevărat, că nu mai au har din cauză că susţan dogme împotriva Sfintei Tradiţii apostolice
(binenţeles că mai spuneau şi că Biserica Ortodoxă are toata învăţătura de credinţă neştirbită de la
apostoli). Ei subînţelegeau ori că harul se pierde numai prin susţinerea ereziei fără să mai fie nevoie de
sinod ecumenic care să-i suspende pe eretici; ori că anatema aruncată în 1054 de patriarhul de la
Constantinopol asupra papei de la Roma este suficientă pentru a-l suspenda atât pe papa, cât şi pe cei
care se unesc cu el. Cei care îl lăudau susţineau că nu este deloc evident că dogmele catolice încalcă
Sfânta Tradiţie apostolică, că micile diferenţe dogmatice trebuie ignorate şi că trebuie să ne împărtăşim
unii de la alţii după cum a poruncit Hristos: „Toţi să fiţi una.” Primii răspundeau că infailibilitatea
papală este umanism.
- cu această ocazie, cei care nu erau de acord cu împărtăşirea mitr. Nicolae, au subliniat şi alte
defecte ale lui: că a colaborat cu securitatea, că în dosarele respective comuniştii îl laudă că este zelos şi
inteligent în a domoli elementele turbulente, că el însuşi a recunoscut, după `89, că a colaborat cu
securitatea, că CNSAS susţine că nu numai că a colaborat, dar şi că a făcut poliţie politică. Ceilalţi
spuneau că el nu a recunoscut că a făcut poliţie politică, iar pentru o colaborare formală, de silă, nu
trebuie desconsiderat. Se mai aduceau în discuţie articolele lui cu privire la avort.
- au venit şi 2 scrisori, de la mănăstirile din muntele Athos, contra mitropolitului: prima de la cele
româneşti, iar a doua de la toate. Au dezaprobat şi mitropolitul Moscovei şi cel al Atenei.
-mitropolitul Clujului, Bartolomeu Anania, a cerut întrunirea sinodului şi caterisirea. Au mai cerut
aceasta şi o mulţime de mănăstiri, mai ales din mitropolia Clujului.
-a fost mediatizată fapta mitropolitului Anania, care, cu câţiva ani în urmă, a oficiat o liturghie la care
au participat foşti colegi de detenţie din perioada comunistă. Atunci au apărut şi doi preoţi greco-catolici
care au cerut împărtăşania. Mitr. Anania le-a dat-o. A zis că din cauza amintirilor din închisoare. Eu
comentez că jertfa lui Hristos era mai presus decât suferinţele din închisoare şi că acea liturghie nu era
atât o comemorare a suferinţelor lor din închisoare, ci mai mult o comemorare a suferinţelor lui Hristos.
Putea să le ceară să revină la ortodoxie.
-cu toate că a apărut imediat poza cu împărtăşirea mitr. Nicolae, acesta (culmea!) întâi a negat că s-a
împărtăşit, apoi a recunoscut şi a zis că a fost un gest spontan, fiind emoţionat. A zis că nu rergretă, că a
fost făcut din iubire, dar şi că îi pare rău că a prilejuit comentarii împotrivă.
-s-a întrunit sinodul şi a dat apoi un comunicat că, luând cunoştinţă de pocăinţa mitr. Nicolae,
apreciază acest prim semn de îndreptare şi nu îl cateriseşte. Votul privind caterisirea a fost 1-47. Sinodul
a mai hotărât că dacă mai face cineva aşa ceva, îl cateriseşte.
-când a ieşit, mitroplitul Corneanu a declarat ziariştilor, pe de o parte că „gestul rămâne, nu mă
pocăiesc”, iar pe de altă parte că îi pare rău în sensul că îi pare rău că a provocat frământări.
Dacă tot am povestit un scandal, să mai zic unul (cu toate că acesta nu are legatură cu tainele
catolicilor):
Scandalul „literei s”:
-s-a discutat şi semnat în sinod, în noiembrie 2007, noul statut al BOR. Urma să fie dat autorităţilor în
nu ştiu ce dată, dar s-a aflat că între timp textul a fost modificat. Iată noutatea:
Patriarhul „Conform tradiţiei ortodoxe are dreptul de a înfiinţa stavropighii patriarhale şi a le
conduce prin delegaţii săi, în limitele competenţelor stabilite prin Decizie Patriarhală, aducând la
cunoştinţa Chiriarhului locului acestea.”
„Stavropighii patriarhale” înseamnă mănăstiri sub autoritatea patriarhului.
După cum se vede, textul poate fi interpretat în 2 moduri (cel puţin):
 41
4

1.„[Patriarhul] are dreptul de a înfiinţa stavropighii patriarhale şi de a le conduce prin delegaţii săi, acest
drept putând să îl exercite în limitele competenţelor stabilite de el însuşi şi numai după ce l-a înştiinţat
pe Chiriarhul locului. Acest drept al Patriarhului este în conformitate cu tradiţia ortodoxă. Orice om,
dintre cei care vor citi acest articol de lege, va afla, dacă nu ştia, că în tradiţia ortodoxă există practica
obişnuită ca mănăstirile să poată fi transformate în stavropighii prin decizie patriarhală şi fără ca
episcopul locului şi Sfântul Sinod să fie de acord.”
2.„[Patriarhul] are dreptul de a înfiinţa stavropighii patriarhale şi de a le conduce prin delegaţii săi, acest
drept putând să îl exercite numai în limitele care reies din cunoaşterea tradiţiei ortodoxe şi numai după
ce l-a înştiinţat pe Chiriarhul locului. Patriarhul are şi dreptul de a publica documente care descriu
competenţele sale, dar numai dacă competenţele pe care le descriu sunt în limitele care reies din
cunoaşterea tradiţiei ortodoxe.”
-în urma reacţiei stareţilor din data de 28 februarie 2008, din zona Clujului mai ales (şi a Sucevei,
unde e arhiepiscop Pimen), patriarhul a comunicat în aceeaşi zi prin presă că alarmarea este nejustificată
întrucât stavropighii patriarhale au existat de secole, că acele lucruri fuseseră şi ele discutate în sinod, că
ÎPS Anania şi ÎPS Pimen dau dovadă că ori nu au fost atenţi, ori au uitat prea repede; şi că se va întruni
sinodul din nou pentru a găsi o formulare mai clară.
-mitropolitul Anania a publicat şi el (nu ştiu dacă înainte sau după comunicatul patriarhiei)
scrisoarea pe care i-o trimisese patriarhului în 18 februarie 2008, în care îl atenţiona că a apărut o
inserţie în statutul BOR. Iată un citat din scrisoare:
„După părerea mea, scopul acestei inserţii este acela de a-l compromite pe Patriarh, atribuindu-i
aspiraţii jurisdicţionale fără nici o acoperire canonică şi prezumându-i delicte penale precum abuzul de
putere, falsul şi uzul de fals.”
-eu înţeleg că Anania a trebuit să ia măsuri (anunţând pe stareţi) din cauză că patriarhul nu i-a
răspuns.
-patriarhul nu a zis că nu a primit asemenea scrisoare de la Anania. De aceea cred că scrisoarea era
oficială.
-ceilalţi episcopi nu au zis că textul este cel din noiembrie 2007. De aceea cred că paragraful „s”
chiar a fost inserat, după cum a zis Anania. De ştiut că Anania a tradus Biblia, care a apărut în 2007.
-într-adevăr, au duscutat din nou şi s-a găsit această formulare:
Art. 26 lit. s) -în mod excepţional şi cu motivaţii justificate, în acord cu tradiţia ortodoxă şi cutuma
românească, poate întemeia stavropighii în interes bisericesc, cu acordul prealabil al chiriarhului
locului şi cu aprobarea Sfântului Sinod.
Art. 79 (1) - Chiriarhul este conducatorul canonic al mănăstirilor, schiturilor şi metocurilor din
eparhia sa, cu excepţiile prevăzute în art. 26 lit. s) din prezentul Statut pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

Mai nou am aflat că Sf. Nicodim Aghioritul (+1809) a zis că, după canoanele Bisericii, tainele
catolicilor nu sunt valide. A fost canonizat de patriarhia ecumenică, este şi în calendarul românesc. El a
trimis chiar pe un călugăr din Transilvania cu o scrisoare către patriarhul ecumenic în care cerea să îl
boteze pe acela, căci fusese botezat necanonic, prin stropire, aşa cum se face şi azi în bisericile ortodoxe
din Transilvania.
A fost în primul mileniu un caz al unui om care, negăsindu-se apă, a fost botezat cu nisip. Era cu o
caravană în deşert şi nu ştiau dacă mai scapă. Dar au scăpat şi, în oraş, s-a dezbătut şi hotărât că botezul
e valid. Aici s-au aplicat canoanele cu pogoromânt. Am mai citit despre cazul unui preot care era
vrăjitor. Când l-au prins l-au întrebat cu ce gând se apropia el să săvârşească sf. liturghie. El ar fi răspuns
că de fiecare dată îl lega un înger, care apoi slujea în locul lui cu înfăţişarea lui. Biserica spune că
anumite păcate foarte mari fac nelucrător harul. Când e prins, preotul respectiv trebuie caterisit. Cei pe
 42
4

care i-am întrebat sunt liniştiţi: au zis că are Dumnezeu grijă de comunitatea respectivă să nu rămână
fără taine adevărate.
Cei pe care îi întrebasem ştiau foarte bine toate acestea. De aceea cred că, în cazul acelui călugăr din
Transilvania, Sf. Nicodim voia să aplice canoanele cu acrivie. Rămân totuşi îndoieli, căci Sf. Nicodim
nu zicea că botezul nu trebuie considerat valid datorită faptului că nu este întru totul canonic, ci că nu
este valid. Scurt. Cât despre catolici, el nici nu se uita dacă există semne ale harului, dacă măcar pot
preoţii catolici să exorcizeze.
Aşadar acum am îndoieli cu privire la tainele catolicilor, şi întrebări cu privire la hotărârea cu care
zicea Sf. Nicodim că botezul prin stropire făcut de preoţii ortodocşi din Transilvania nu e valid. Văd
doar următoarele variante: ori nu este valid botezul prin stropire, ori sf. Nicodim nu s-a mai complicat să
spună „canoanele mă îndreptăţesc să îl consider nevalid” şi a spus scurt: „nu e valid”, ori sinodul care l-a
canonizat pe sf. Nicodim a greşit.
Ştiind că biserica Greciei botează pe catolicii convertiţi la ortodoxie şi că cea a Rusiei – nu, înclin să
cred a doua variantă.
Despre război:
Când Hristos a zis „Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău.”, cred că a vrut să înţelegem că să nu
avem ceva personal cu cei care ne fac rău. Când a zis că să întorci celălalt obraz era vorba, cred, de
jigniri în general. Apostolii s-au apărat în faţa judecatorilor, au fugit din cetate în cetate, iar popoarele
majoritar ortodoxe s-au apărat de invadatori. (Unii răspund la întrebarea „Creştinul poate participa la
război?” cu „Trebuie să fim supuşi stăpânirilor celor mai înalte.”. Ei pierd din vedere că partea esenţială
a întrebării este dacă e sau nu păcat, căci în cazul în care e păcat se zice „Trebuie să ascultăm mai mult
de Dumnezeu decât de oameni.”) De aceea cred că rubedeniile trebuie apărate; şi familiştii să se apere şi
pe ei înşişi. Şi nefamiliştii pot să se apere dacă trăiesc în societate. Despre pustnici nu ştiu.
Despre răul din lume şi despre iad:
Soluţia pe care mi-am dat-o este aceasta: să privesc viaţa ca pe un dar al lui Dumnezeu. El, care
susţine lumea în existenţă, a îngăduit şi răul fizic pentru mine, venit de la ceilalţi oameni sau îngeri, sau
chiar de la mine. Oamenii şi îngerii au libertatea de a cauza rău fizic, iar Dumnezeu nu ne-a pus să trăim
izolaţi fiecare într-o lume a lui în care să nu mai existe vreo altă fiinţă căreia să-i putem face rău. De
oricât de mult rău fizic aş avea parte, tot mai rămâne şi bine. (Adica oricat de mic ar fi darul, tot e ceva.)
Nici moartea nu poate lua binele existenţei veşnice.
Răul moral din lume nu-mi poate cauza mie rău moral fără consimţământul meu. Odată dat
consinţământul, în fiecare clipă am şansa îndreptării.
Lumea se mântuieşte sau se pierde în fiecare om. Mântuirea se împlineşte în comuniune cu alte fiinţe
raţionale. Un îndemn al „părinţilor Bisericii” este „Să înconjori până şi iadul cu dragostea.” Au mai zis:
„Iadul este biciul dragostei lui Dumnezeu.” Prin aceasta au evidenţiat un aspect al iadului: ruşinare
chinuitoare în faţa evidenţei dragostei Lui.
Despre legea veche:
Dumnezeu are dreptul să curme viaţa omului. În cazul Lui nici nu este propriu a numi că „ucide pe
cineva”, căci El, care în fiecare clipă dă darul menţinerii vieţii (şi menţine şi materia în existenţă), are
dreptul oricând să nu mai dea acest dar.
Dumnezeu ne „omoară” pe toţi prin procesul numit „îmbătrânire”, dacă nu prin boli, accidente etc..
El are dreptul să îngăduie să fim omorâţi de alţi oameni. Mai poate şi să împuternicească oameni să
omoare alţi oameni, căci ce importanţă are dacă acei oameni mor de bătrâneţe, boală, accident sau cuţit?
Aşa privesc eu porunca dată evreilor de a nimici pe canaaniţi.
Despre cultul ortodox şi rugăciunile scrise:
Rugăciunea este colectivă şi particulară. În slujbe, numai o parte mică din timp este pentru predică,
restul sunt rugăciuni şi câteva lecturi. Dar acele rugăciuni sunt alcătuite cu mare atenţie şi cuprind multă
învăţătură de credinţă, atât fiecare în parte cât şi în ansamblul lor. Cu timpul, omul învaţă acea
 43
4

dogmatică, iar faptul că o cuprinde în rugăciuni contribuie la o mai mare asimilare a ei. Statul în picioare
are efecte nesemnificative pe termen scurt, dar importante pe termen lung. Contribuie la obişnuirea
omului să gândească din mers.
Repetarea sărbătorilor în fiecare an este o metodă bună de a învăţa mulţimi mari de oameni.
Rugăciunile scrise pt. dimineaţă şi seară conţin şi ele o mulţime de învăţături. Pentru cei care nu le
cunosc sunt greoaie. Mai bine s-ar ruga „Tatăl nostru” (nu numai să recite, ci şi să şi le împroprieze) şi
rugăciuni personale, iar între timp să ceară explicaţii pentru rugăciunile pe care nu le înţeleg. Apoi să le
înveţe puţin câte puţin pe de rost.
Acum câteva secole, în loc de „să te rogi de un om să-ţi dea ceva” se putea zice „să te rogi unui om să-
ţi dea ceva”. În loc de „te rog, omule, să mă scapi din această situaţie” se putea zice „te rog, omule, să
mă mântuieşti din această situaţie”.
Arhimandritul Arsenie Papacioc spune că să nu te rogi de Dumnezeu ca un milog, ci ca unul care Îi vei
întoarce darul.
Eu, până acum, am învăţat doar atât:
Rug. de dimineaţă:
„Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie.
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti,
Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de
toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. (de 3 ori)
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfânta Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă
fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează si vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte. (de 3 ori)
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta,
precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă
greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte
de cel viclean.
Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
ne pe noi.

Sculându-ne din somn, cădem către Tine, Bunule, şi cântare îngerească strigăm Ţie, Puternice: Sfânt,
Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile îngerilor Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Din pat şi din somn m-ai ridicat, Doamne; mintea mea o luminează, inima şi buzele mele le deschide,
ca să Te laud pe Tine, Preasfânta Treime: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile
tuturor sfinţilor Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Fără de veste Judecătorul va veni şi faptele fiecăruia se vor descoperi, ci cu frică să strigăm în miezul
nopţii: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Doamne miluieşte (de 12 ori).
Din somn sculându-mă, mulţumesc Ţie, Preasfântă Treime, că pentru multă bunătatea Ta şi pentru
îndelungă-răbdarea Ta, nu Te-ai mâniat pe mine leneşul şi păcătosul, nici nu m-ai pierdut cu
fărădelegile mele, ci ai făcut iubire de oameni după obicei; şi în deznădăjduire zăcând eu, m-ai ridicat,
ca să mânec şi să slăvesc puterea Ta. Deci, acum luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să
mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt întru mărturisirea inimii şi
 44
4

să laud preasfânt numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.”
Rug. de seară:
Începutul este la fel, până la „sculându-ne din somn”. Apoi:
„Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că, nepricepându-ne de nici un răspuns, această
rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh
Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit, nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni
fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu
eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Uşa milostivirii deschide-o nouă binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim
cei ce nădăjduim în tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.
Doamne miluieşte (de 12 ori)
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Dumnezeule veşnice şi Împărate a toată făptura, Cel ce m-ai învrednicit a ajunge până în acest ceas,
iartă-mi păcatele ce am făcut în această zi : cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, şi curăţeşte, Doamne,
smeritul meu suflet, de toată întinăciunea trupului şi a sufletului. Şi-mi dă, Doamne, în această noapte,
a trece somnul în pace, ca sculându-mă din ticălosul meu aşternut, bine să plac Preasfântului Tău
nume, în toate zilele vieţii mele, şi-mi ajută cu Harul Tău să calc pe vrăjmaşii cei ce se luptă cu mine,
pe cei trupeşti şi pe cei fără de trup. Izbăveşte-mă Doamne de gândurile cele deşarte, care mă întinează
şi de poftele cele rele, că a Ta este Împărăţia, Puterea şi Slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
Cine le citeşte pe toate, va vedea că există şi „Doamne miluieşte” de 40 de ori. Posibil, ca să ai idee
câte zile a postit Hristos în pustie.
Eu nu cunosc temeinic dogmatica ortodoxă.
Oricând pot să aflu de nuanţări (ca în cazul nematerialităţii sufletului).
Nu am înţeles de ce zice biserca că pruncii ucişi de Irod sunt mucenici. Nu au avut posibilitatea de a
alege. E adevărat că reprezintă oarecum o mucenicie a neamului.
În prigoana comunistă au fost mulţi episcopi, preoţi şi credincioşi care nu s-au lepădat de credinţa
ortodoxă când au fost închişi. Acest lucru arată că totdeauna există ortodocşi din toate categoriile
bisericii care cred sincer.
Intenţionez să aflu nume de episcopi care, după tradiţia ortodoxă, sunt urmaşi direcţi ai apostolilor. De
exemplu, despre Policarp al Smirnei tradiţia spune că era episcop în Smirna, lăsat acolo de apostolul
Ioan. Intenţionez să citesc scrierile lor, să cercetez oleacă istoria bisericii, să citesc scrierile mai uşoare
ale sfinţilor din fiecare secol. Dar asta puţin câte puţin.
Despre autorul cărţii „Despre ierarhia îngerească”, am aflat cu surprindere că deşi a fost considerat
mult timp a fi Dionisie Areopagitul (cel ce s-a convertit la propovăduirea ap. Pavel), acum majoritatea
cercetătorilor îl cred trăitor în sec. V. Asta datorită unor idei filozofice ale acelui timp care apar în
scrierile sale. El fusese crezut a fi Dionisie Areopagitul datorită faptului că a afirmat aceasta în cartea
respectivă. Acum este numit Dionisie Pseudo-Areopagitul. Un preot mi-a spus că nu consideră că
autorul a minţit propriu-zis, ci că nu a vrut să atragă atenţia asupra sa. Iniţial voisem să aduc cărţile lui
(Despre ierarhia îngerească, Despre ierarhia bisericească) ca argumente în sprijinul ortodoxiei, crezând
că au fost scrise în sec. I. E posibil să fi fost prieten cu ap. Pavel, aşa cum afirmă în carte, dar numai în
vedenie. Biserica consideră adevarate cele ce le-a zis despre ierarhia îngerească.
Hristologia ortodoxă este acea parte a teologiei care vorbeşte despre Hristos. Când se predică în acest
nivel, duminica în biserici, se zice: numai în Hristos este mântuire, în El, prin El şi pentru El sunt toate
lucrurile, El şade de-a dreapta Tatălui până îi vor fi supuse toate. Despre credinţă, în acelaşi fel: credinţa
 45
4

singură este fundamentul vieţii creştine, ea este, pe lângă aportul cercetării raţionale, rezultatul tainic al
alegerii libere. Despre Duhul Sfânt: în Duhul toate viază, căci în El toate dogmele părinteşti Cuvântul le
descoperă. Cei care vor să cunoască hristologie şi pnevmatologie ortodoxă, o pot face cu uşurinţă
participând la slujbe, cu atenţie, de la început până la sfârşit; sau citind cărţi.

-pentru adventiştii de ziua a şaptea:

Sabat sau duminică

-în Geneza 2 pt. ziua a 7-a nu mai spune că a fost seară şi apoi a fost o dimineaţă. E pt. Dumnezeu care
nu mai creează, până la sfârşitul veacurilor. Omului nu i-a poruncit.
-„Adu-ţi aminte” din Exod 20 este despre Exod 16 când cu mana care trebuia strânsă în ziua a 6-a pt 2
zile. Avraam nu a ţinut ziua a 7-a.
-„legământ veşnic” adică veşnic în Legea veche, nu sub har.
-„rugaţi-vă să nu fie fuga voastră iarna, nici în zi de sabat” e despre distrugerea Ierusalimului – sâmbăta
se închideau porţile Ierusalimului şi era mai greu de fugit pt ucenici.
-ar urma că nu mai e nici o zi mai de cinste decât alta. Dar sinoadele Bisericii (episcopii) au dat canoane
pentru ziua duminicii, pentru alte sărbători de peste an şi pt. posturi. „Orice veţi lega pe pământ va fi
legat în ceruri…”

Animale curate şi necurate

-lui Adam i-a zis Dumnezeu că poate mânca iarba şi fructele
-lui Noe, că poate mânca tot ce mişcă şi are viaţă, ca şi iarba verde (Gen 9), numai carne cu sângele ei să
nu mănânce. Deci Noe putea să mănânce şi din animalele necurate, dar jertfe e adus numai din cele
curate.
-Levitic 11: voi să nu mâncaţi animale necurate
-Fapte 15: sinodul de la Ierusalim (anul cca 51) a zis neamurilor că nu tb să se taie împrejur, ci doar să
se ferească de mâncărurile jertite idolilor, de animale sugrumate, de sânge şi de desfrâu.

Vin
-la nunta din Cana, nunul i-a zis mirelui: „orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe
cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” Deci vinul băut peste măsură are proprietatea de a
ameţi. Aceasta înseamnă că nu era suc nefermentat.
-nazireilor le spunea Legea să nu bea vin, nici băutură îmbătătoare (sicheră), nici struguri. E de presupus
că în afara nazireatului puteau.

IV. Minuni
a) ale preoţilor
b) ale celor foarte crescuţi duhovniceşte

a) Anumite minuni vizibile pe care le fac des episcopii şi preoţii ortodocşi.

Ex: -aghiasma nu se strică nici în 2 ani
Am verificat eu. Dar vreau să verific şi dacă apa de izvor, ţinută în aceleaşi condiţii în care
am ţinut şi aghiazma timp de 2 ani, se strică. Deja sunt 1 an şi 5 luni încheiate şi nu s-a stricat încă.
-tulburarea celor demonizaţi când preotul încearcă să-i exorcizeze
Am fost de faţă la o oarecare slujbă la care preotul a citit şi „Te blestem pe tine Începătorul
răutăţii“. Când a zis „te blestem“ o femeie a urlat şi a leşinat. Preotul a pus să fie scoasă afară şi a
continuat.
-sau când se apropie de aghiasmă sau icoane sfinţite de preot
 46
4

Am văzut odată la „D’ale lui Mitică” de pe TVR2 un reportaj despre o familie cu probleme.
Femeia se comporta din când în când ciudat. Odată a luat un geam, l-a ţinut cu amândouă mâinile lângă
gât şi a ameninţat, cu glasul schimbat (părea că nu e al ei), că se taie. Doi bărbaţi au apucat-o unul de o
mână şi altul de alta şi nu au reuşit să i le îndepărteze. Au adus o icoană şi atunci a lăsat geamul.
Altădată s-a suit cu mare uşurinţă pe casă şi s-a plimbat pe ea. După o vreme şi-a venit în fire şi îi era
frică să coboare. A şi plâns apoi. Alte dăţi au auzit zgomote inexplicabile în casă, martori au văzut un
anumit mobilier mişcându-se rău, a pornit singură combina muzicală. Auzind, a venit un parafizician de
la Bucureşti care a spus cam aşa: „Sunt nişte energii negative. Să nu vă speriaţi.” Mai era ceva, dar nu
îmi mai amintesc bine: ori soţia le-a zis cu glasul schimbat celor din casă să facă curat lună, ori au auzit
voce. Dar îmi amintesc că au făcut aşa.
-exorcizările finalizate (la ortodocşi se numesc de obicei „dezlegări”)
Când am fost la marea măn. Lainici, preotul a povestit în predică despre exorcizarea pe
care au făcut-o, că băiatul respectiv urla, că era adus de 2 oameni şi că după câteva zile a fost bine.
Şi la mănăstirea Trivale se fac exorcizări. Cineva mi-a spus că ea nu credea în existenţa
diavolului, dar că a văzut o slujbă (cred că fără rezultate finale) şi că a socotit că manifestările respective
nu pot avea altă cauză decât demonizarea.
-neîmbolnăvirea celor care s-au împărtăşit din acelaşi Potir şi linguriţă cu cei bolnavi de
orice boală (mai este şi sărutarea aceleiaşi icoane de către toţi, la sfârşitul fiecărei slujbe de duminică)
Am văzut o dată, spre sfârşitul slujbei de duminică o ţigancă tuşind des şi cu secreţii în
gât. Din cauza deranjului, preotul care predica chiar atunci, a întrebat-o dacă vrea să se împărtăşească, ca
apoi să plece. Alt preot a spovedit-o acolo, în picioare, într-un colţ al bisericii, în timpul predicii. Apoi a
împărtăşit-o şi femeia a plecat. După vreo 3-4 minute au venit nişte mămici cu copiii în braţe şi i-au
împărtăşit.
Mai trebuie ştiut că după fiecare slujbă de duminică, preotul consumă tot ce a rămas în
potirul împărtăşaniei. Se spune că acest lucru îl fac şi preoţii care împărtăşesc bolnavii contagioşi în
spitale. Chiar am să-l întreb pe preotul de la biserica de la spitalul Judeţean.

Pogorârea sfintei lumini are loc în fiecare an în timpul slujbei ortodoxe din sâmbăta de dinainte de
paşte în biserica Sf. Mormânt care e construită pe mormântul Domnului. Această minune constă în
faptul că apare o lumină care trece pe la cei de acolo şi le aprinde lumânările. În 1326 turcii au făcut
licitaţie: care confesiune să slujească acolo. Licitaţia a fost câştigată de Biserica Armeniei, iar patriarhul
ortodox al Ierusalimului a făcut slujba în altă biserică. Minunea s-a întâmplat la ortodocşi. În primele
minute acea lumină nu arde. Poate fi atinsă cu mâinile şi pusă pe faţă. Apoi începe să fie fierbinte.
Totuşi nu s-a incendiat biserica niciodată. Prima atestare documentară a fost făcută în primul mileniu.
Însă documentul nu spune că a început atunci, şi nici în ce an a început. Minunea nu ţine de harul
hirotonirii, ci doar se întâmplă că are loc cu ocazia sărbătoririi Paştelui de către ortodocşii din Ierusalim.

b) În sec. XX au existat personalităţi despre care mulţi mărturisesc că au făcut minuni: Paisie
Aghioritul (+1994), Iacov Tsalikis (+1991), Porfirie Bairaktaris (+1991) şi alţii. Aceste mărturii sunt
deja consemnate în cărţile „Patericul secolului XX”, „Marii iniţiaţi ai Indiei şi părintele Paisie”,
„Fericitul Iacov Tsalikis”. Martorii spun că se simţeau bine în prezenţa lor datorită chipului lui
Dumnezeu foarte pronunţat din ei (aşa îşi explică ei acea simţire nemaiîntâlnită).
Existenţa moaştelor unor ortodocşi neputrezite sute de ani, existenţa moaştelor unor ortodocşi
născuţi chiar şi în sec. XX, faptul că moaştele se descoperă în morminte (şi uneori sub apă) şi că la
înmormântare nu sunt mumificate, cazul moaştelor sf Ioan Rusul (1690-1730) care nu au fost distruse de
focul în care le-a aruncat Osman Paşa în 1832 (În 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al
doilea şi Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecând prin oraşul Procopie, a jefuit biserica şi a aruncat
în foc moaştele Sfântului Ioan Rusul, vrând să se răzbune pe creştini. Trupul sfântului s-a mişcat, în
 47
4

mijlocul flăcărilor, ca şi cum ar fi fost viu, înfricoşându-i foarte tare pe nelegiuiţii care au pus la cale
profanarea. A doua zi, creştinii din acea zonă au curăţat trupul sfântului de cărbuni şi cenuşă,
minunându-se că l-au aflat întreg, nears. Doar o negreală într-un singur loc se mai păstrează şi astăzi
ca mărturie a întâmplării de atunci. După anul 1922, moaştele Sfântului Ioan au ajuns în insula Evvia,
în actualul oraş Procopie.), tulburarea celor demonizaţi care se apropie de moaşte.
Eu nu ştiu din mărturiile ortodoxe dacă toate moaştele rezistă la foc.
Mărturii din vieţile sfinţilor: vindecări în timpul vieţii, exorcizări, călătorii minunate în timp scurt
pe distanţe mari, relatări rapide de evenimente petrecute în alte ţări, apariţii aievea sau în vis şi vindecări
făcute după moarte.
Sf. Onufrie de la Vorona, a venit în Moldova în 1749, părăsind dregătoria sa din Rusia. A fost
canonizat în 2005. Ultimii 25 de ani i-a petrecut într-o peşteră pe malul pârâului Vorona. Mulţi veneau
să-i ceară sfaturi. În noaptea de Paşti, dorind a se împărtăşi pentru ultima dată cu Trupul şi Sângele
Mântuitorului, un înger s-a arătat preotului Nicolae Gheorghiu din satul Tudora, aflat în apropiere, şi i-a
cerut să ia cu sine Sfintele Taine şi să meargă la pustnicul Onufrie. Acelaşi înger îl va călăuzi până la
peşteră. A cerut să meargă la Sihăstrie, iar după câteva zile a murit, în 1789. Odată un cioban s-a aşezat
pe mormântul lui să-şi aprindă luleaua. Altul i-a atras atenţia, dar nu l-a ascultat. Atunci, auzindu-se o
palmă nevăzută, i s-a întors faţa la ceafă, în mod minunat, fără să moară. Celălalt cioban i-a chemat pe
călugării de la Vorona, care l-au luat la ei şi i-au făcut slujbe pâna s-a vindecat. În 1846, domnitorul
Mihail Sturza, fiind la vânătoare, a găsit un măr pe mormântul lui. Fata lui, care era bolnavă de
epilepsie, l-a mâncat şi s-a făcut sănătoasă. Aflând de viaţa lui Onufrie, domnitorul i-a dezgropat oasele
şi le-a şezat în biserica mănăstirii Vorona.
Faptul că în toate religiile necreştine (şi la evreii din Vechiul Testament) şi în toate confesiunile
protestante şi neoprotestante nu există moaşte (adică trupuri întregi sau cel puţin parţial neputrezite)
sugerează că ar fi adevarată explicaţia ortodoxă cum că aceasta este o prelungire a lucrării Duhului Sfânt
şi asupra trupului răposatului (cu condiţia să nu fie mumificare), că acesta e un semn al sfinţeniei şi că la
o asemenea sfinţenie nu se poate ajunge decât mâncând Trupul şă Sângele Domnului. Cei mai mulţi din
cei 12 apostoli au sfinte moaşte, care sunt păstrate în confesiunile tradiţionale. Moaştele lui Petru şi ale
lui Pavel sunt la Roma, iar capul lui Andrei – la Patras, în Grecia, unde a murit el răstignit pe nişte
lemne în formă de “X”.
În Vechiul Testament se găseşte un singur caz asemănător cu subiectul moaştelor: acela al
osemintelor lui Elisei care au mijlocit învierea unui mort. Acelea erau însa doar oseminte fără carne
(zice biserica ortodoxă).
Canalul american Discovery ocoleşte subiectul moaştelor.

Argumente contra religiilor necreştine.

Dacă iudaismul a fost de la Dumnezeu, nu mai e nevoie de alte argumente.
În favoarea iudaismului :
-ceea ce au crezut ei de-a lungul timpului despre prooroci, despre David, Samuel, Iosua, Moise,
despre cei 12 strămoşi ai lor, despre Avraam, nu au crezut ca pe un mit religios-naţional
-împlinirea proorociilor despre imperiul Babilonian şi următoarele 3, despre sfârşitul cetăţilor
Babilon, Ninive, Gaza şi al capitalei edomitilor.
Am auzit de un caz al unui magician care a dat un spectacol contra cost. Cei din tribune au văzut
cu ochii lor cum un cocoş trăgea după el un buştean. Cineva a şi filmat scena. Uitându-se pe film a văzut
că un cocoş trăgea după el un pai (sau beţişor). Când i s-au cerut explicaţii, magicianul a spus că el s-a
angajat să facă iluzia înaintea ochilor oamenilor, dar nu s-a angajat să o facă înaintea aparatelor de
filmat.
Există şi minuni ale yoghinilor.
 48
4

Dar cred că religiile necreştine sunt false şi că minunile făcute în sprijinul lor sunt cu puterea
diavolilor. (Biserica ortodoxă spune că diavolii stăteau lângă idoli şi împlineau unele cereri ale
închinătorilor pentru a le întări rătăcirea.)
În favoarea învierii lui Isus:
-din urmele pe care le-a lăsat activitatea apostolilor se vede că au existat şi că au mărturisit până la
moarte martirică că l-au văzut pe Isus din Nazaret de mai multe ori şi au vorbit cu el după moartea sa
timp de 40 de zile, şi că l-au văzut şi înnălţându-se la ceruri.
-dovezile care arată că Isus din Nazaret a existat şi a afirmat că el este Dumnezeu.
Acestea sunt inspirate din cartea “Mai mult decât un simplu tâmplar”, a lui Josh McDowell, carte
considerată valoroasă şi de ortodocşi, cu excepţia ultimului capitol.

V. Cum a citit Richard Wurmbrand patericul egiptean

Am citit cartea „Cu Dumnezeu în subterană”, scrisă în 1964, ca să caut idei specific ortodoxe.
A pus cu ton critic întrebarea „La ce folosesc rugăciunile pt. morţi?”, nu credea dogma ortodoxă
despre euharistie, dar am gasit următoarele:
A spus (la pag 52) că atunci când a dat de patericul egiptean (conţine scurte spuse sau întâmplări ale
călugărilor din Egipt din sec. IV) l-a citit pe tot fără să mai mănânce sau să doarmă, iar cartea are 400 de
pagini.
Ca sa aveti idee, patericul începe aşa:
PENTRU AVVA ANTONIE
1. Sfântul avva Antonie, şezând odată în pustie, a venit în lenevie şi în multă întunecare de gânduri şi
zicea către Dumnezeu: Doamne, voi să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în scârba
mea? Cum mă voi mântui? Şi, sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut odată pe cineva ca pe sine
şezând şi împletind o funie, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se, şi iarăşi şezând şi împletind
funia; apoi iarăşi sculându-se la rugăciune. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi
întărirea lui Antonie.
Şi a auzit pe înger zicând: aşa fă şi te mântuieşte. Iar el auzind aceasta, a luat multă bucurie şi
îndrăzneală şi făcând aşa se mântuia.

2. Zisu-ne-a nouă Sfântul Antonie în învăţătura sa, spre folosul nostru: un an am săvârşit, rugându-mă
lui Dumnezeu să-mi descopere locul drepţilor şi al păcătoşilor.
Iar într-o noapte m-a strigat oarecare glas de sus, zicându-mi: Antonie, acoală şi vino!
Şi ştiind eu pe cine mi se cade să ascult, am ieşit şi uitându-mă, am văzut pe cineva ca pe un uriaş, lung,
negru, urât şi înfricoşat stând şi ajungând până la nori, având mâinile întinse în văzduh, sub care era
un iezer ca o mare. Şi am văzut suflete zburând ca nişte păsări şi câte treceau de la mâinile lungului
aceluia, se mântuiau şi trecând de acolo, mergeau cealaltă cale fără de grijă; iar câte erau lovite de
mâinile lui, se opreau şi cădeau în iezerul cel de foc. Şi pentru cei ce zburau, scrâşnea cu dinţii săi, iar
pentru cei ce cădeau jos, se bucura.
Şi a fost glas către mine, zicându-mi: înţelege ceea ce vezi! Aceştia, pe care-i vezi că zboară în sus, sunt
sufletele drepţilor care nu s-au supus lungului aceluia şi merg în Rai. Iar cel lung ce stă, este vrăjmaşul,
care apucându-i pe cei vinovaţi, îi opreşte şi nu-i lasă să treacă, surpându-i în iad, căci au urmat voii
lui şi au fost stăpâniţi de ţinerea de minte de rău.

3. Zis-a avva Antonie: părinţii cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe sine şi
făcându-se doctori aleşi, vindecau şi pe alţii. Iar noi ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi
singuri, îndată începem a vindeca pe alţii şi întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele de pe
urmă mai amare decât cele dintâi şi auzim de la Domnul zicând : Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine .
 49
4

Odată, la izolare, se simţea foarte rău. Atunci a zis către îngerul lui păzitor cam aşa: ce fel de înger
păzitor îmi eşti tu dacă nu mă ajuţi? Atunci a văzut o creatură cu multe braţe care i-a zis cam aşa: eu sunt
convertit şi nu pot să fac multe. (Am citat aproximativ din cauză că n-am mai găsit cartea.) Autorul
spunea în continuare că atunci nu a realizat ce înseamnă, dar când şi-a mai revenit şi s-a gândit la
spusele îngerului, şi-a amintit că în ortodoxie se vorbeşte de cazuri izolate de îngeri căzuţi care s-au
îndreptat spre Dumnezeu şi au revenit la bunătate.
Într-adevăr, am aflat şi eu despre cazul unui drac care a fost legat de o sfântă cu o sfoară. (ortodocşii
înţeleg că a reuşit prin puterea duhovnicească de la Dumnezeu.) A vorbit cu el şi el recunoştea toată
învăţătura (ortodoxă), dar nu voia să se roage „Doamne, miluieşte!”. Într-un final s-a rugat şi îndată s-a
luminat şi s-a ridicat la ceruri.
Când aveam vreo 8 ani l-am văzut pe Wurmbrand la o masă mare, dată de un ţigan (termenul
provine de la „ti Gange”), la care m-am dus cu tata şi cu bunicul. La sfârşit, în curte, bunicul i-a zis că
prima dată când a mers la adunare se cânta o cântare care i-a plăcut (a zis şi care) şi el predica. Cu toate
că bunicul se bucura povestind, Wurmbrand s-a uitat la toţi 3 şi nu s-a bucurat. Bunicul a insistat, dar el
tot nu s-a bucurat.

VI. Listă de link-uri

http://arhiva-ortodoxa.info/
De aici am descărcat o mulţime de cărţi
Leonid Uspensky „Teologia icoanei în biserica Ortodoxă”
Este cu foarte multe argumente biblice. Eu n-am mai stat să le scriu aici. Oricum,
am citit cartea ulterior.
Sfăntul Teodor Studitul „Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale”
Damascene Christensen „Viaţa şi opera Părintelui Serafim Rose”
Acest Serafim Rose este un fost neoprotestant din SUA. Scrierile lui sunt foarte
apreciate de ortodocşi.
Seria P.S.B. (Părinţi şi scriitori bisericeşti) cuprinde predici ale episcopilor din sec. IV (Ioan Gură
de Aur, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, etc.) şi din alte secole.

http://laurentiudumitru.ro/blog/2009/08/05/o-stire-dreptslavitoare-pe-basilica-este-posibil-ca-sangele-si-
trupul-domnului-sa-ne-infecteze/#comment-16511
Aici am discutat cu blogger-ul pe tema validităţii tainelor catolice. Articolul pr. canonist Liviu Stan
este cel care m-a făcut să bănuiesc că anatema, chiar si a unui sinod ecumenic, nu include caterisirea.

http://ortodoxtv.com/parinti-duhovnicesti-interviuri-video.php
Îl recomand pe pr. Arsenie Papacioc. Pr. Cleopa Ilie a fost un ascet şi nu prea se potriveşte pt
orăşeni
Pr. Ilarion Argatu este controversat.

http://www.eparhiaargesului.ro/arhiepiscopiaargesuluisimuscelului/index.php?
option=com_content&view=article&id=179&Itemid=122
În nr. 382 la pag. 4 am dat un interviu.

VII. Încheiere
 50
5

Zicea pr. Teofil Părăian, duhovnicul cel orb (de la 8 ani) de la măn. Sâmbăta, ucenic al pr. Arsenie
Boca, că omul este o structură de idei. Lui îi plăcea să spovedească tineri, căci ştia că se schimbă mai
uşor.
O structură de idei nu poate fi modificată mult prin prezentarea unei singure idei, căci se găseşte cu
uşurinţă posibilitatea de respingere.
Cred că cu cât ideile pe care şi le schimbă cineva sunt mai de bază, cu atât este mai vulnerabil în
procesul de schimbare.
Eu m-am născut într-o familie de membrii ai B.E.R. (în 1983). La fel şi părinţii mei. Bunicii s-au
născut în familii de ortodocşi. Am primit botezul ortodox la 18 ani. Acum consider că nu eram suficient
de pregătit. Pregătirea care contează cel mai mult nu este credinţa cunoscătoare, ci cunoaşterea de sine şi
pocăinţa. De aceea recomand ani şi ani de catehumenat. Nu mă consider un bun exemplu de ortodox, dar
pe Serafim Rose îl consider.
Liturghia catehumenilor ţine până când preotul spune: „Cei chemaţi ieşiţi, cei chemaţi ieşiţi, ca nimeni
din cei chemaţi să nu rămână! Câţi suntem credincioşi iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm!” Cu
puţin înainte îi îndeamnă pe credincioşi la rugăciune pt. cei chemaţi. Mie nu-mi plac slujbele de la
bisericile din centrul oraşului, care au muzică corală, de operă, şi nu bizantină. În plus icoanele sunt
acoperite parţial cu basoreliefuri. Şi la cele din cartiere sunt necazuri: înghesuială, forfotă şi, uneori,
persoane îmbrăcate indecent. Deci, fără nici o ruşine, catehumenul poate să rămână aşa cât consideră.
Dacă nu vrea să facă semnul crucii, nu e nici o problemă. E în espectativă şi are dreptul. Poate merge şi
în vizite la mănăstiri pt. că rânduiala mănăstirior este să-i primească şi pe neortodocşi. Preoţii sunt datori
şi ortodocşilor, şi neortodocşilor.