Sunteți pe pagina 1din 239

ABREVIERI

Explicaţii I Explicaţii teoretice ale Codului penal român


Volumul I
Ediţia a H-a, Editura Academiei Române, Vintilă
Dongoroz şi colaboratorii Editura AU Beck, 2003

Explicaţii II Explicaţii teoretice ale Codului penal român


Volumul II
Ediţia a n-a, Editura Academiei Române, Vintilă
Dongoroz şi colaboratorii Editura AII Beck, 2003

Explicaţii teoretice ale Codului penal român


Explicaţii III Volumul HI
Ediţia a Il-a, Editura Academiei Române, Vintilă
Dongoroz şi colaboratorii Editura AII Beck, 2003

- Com. Codul penal comentat şi adnotat,


vol.I Volumul I
Teodor Vasiliu şi colaboratorii
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975

Buletinul jurisprudenţei
-BJ.l Culegere de decizii pe anul 2001, Editura AII Beck, 2003
Curtea Supremă de Justiţie

Buletinul jurisprudenţei.
-BJ.2
Culegere de decizii pe anul 2002, Editura AII Beck, 2004
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

-BJ./2003. Buletinul jurisprudenţei


Culegere de decizii pe anul 2003, Editura AII Beck, 2005
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Buletinul jurisprudenţei 1990-2003


-BJ.3 De la Curtea Supremă de Justiţie la
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Editura AU Beck, 2004

Buletinul jurisprudenţei Culegere de


-BJ.5 decizii pe anul 2005, înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie Editura C.H. Beck,
2006

Buletinul jurisprudenţei C.D.


BJ./C.D. (varianta electronică) De la Curtea
Supremă de Justiţie la înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie Editura AII Beck,
2004

-Instituţii Instituţii de Drept penal


2003 Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2003-2004
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache
Editura Trei, 2003

-C.SJ. Curtea Supremă de Justiţie

I.C.CJ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
R.R.D
Revista Română de Drept

Revista de Drept penal


. R.D.p.

R.D. Revista Dreptul

-C. J. Curierul Judiciar


P.R.
Pandectele Române

Analele Universităţii Bucureşti


Seria Drept
A.U.B Editura Universităţii Bucureşti (până în 2001)
Editura Rosetti (până în 2004)
Editura AII Beck, respectiv C.H. Beck (din 2004 în
prezent)

6
ABREVIERI

-T.S. Tribunalul Suprem

-T.M.B. Tribunalul Municipiului Bucureşti

-T.B. Tribunalul Bucureşti

- C. pen. Codul penal

-C.p.p. Codul de procedură penală

-Rep. 77 Repertoriu alfabetic de practică judiciară


în materie penală pe anii 1969-1975
Vasile Papadopol, Mihai Popovici
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977

Rep. 82 Repertoriu alfabetic de practică judiciară


în materie penală pe anii 1976-1980
Vasile Papadopol, Mihai Popovici
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

Practică Judiciară Penală voi. III, partea specială


-PJ.P.III
Coordonatori: George Antoniu, Constantin Bulai,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992

-C.A.B.1998 Curtea de Apel Bucureşti


Culegere de practică judiciară penală-1998
Editura AII Beck, 1999

Curtea de Apel Bucureşti


-C.A.B.1999 Culegere de practică judiciară în materie penală-1999
Editura Rosetti, 2001

C.A.B.2000 Curtea de Apel Bucureşti


Culegere de practică judiciară în materie penală-2000
Editura Rosetti, 2002

7
8 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

- C. A.B.2002 Curtea de Apel Bucureşti


Practică judiciară penală 2001-2002 Editura
Brilliance, colecţia Lex Expert, 2004

- C. A.B.2004 Curtea de Apel Bucureşti


Practică judiciară penală 2003-2004 Editura
Brilliance, colecţia Lex Expert, 2006

- C.PJ.T.B. 94-97 Culegere de practică judiciară a


Tribunalului Bucureşti 1994-1997
Drept penal. Drept procesual penal
Editura AllBeck, 1999
CUVÂNT ÎNAINTE

Partea specială a dreptului penal, privită ca ştiinţă, ori ca disciplină de


studiu, are menirea de a facilita înţelegerea incriminărilor şi a modului în
care diferite fapte penale pot fi încadrate în tiparele fixate de legiuitor. Este o
operaţie de transpunere în formule, adică în articole de lege, a unor fapte de
viaţă, considerate intolerabile pentru derularea normală a relaţiilor sociale.
Pentru cei care stăpânesc litera şi spiritul, orice formulă are o traducere clară
în fapte penale concrete, şi orice faptă penală concretă, poate fi transpusă într-
o formulă. Spre exemplu, o tentativă la infracţiunea de omor calificat şi
deosebit de grav, comisă cu premeditare, din interes material, asupra soţului
sau unei rude apropiate, şi prin cruzimi, poate fi transpusă într-o simplă
formulă: art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. a), b), c), şi art. 176 lit. a)
C. pen. Operaţia pare simplă, dar nu este, deoarece faptele de viaţă, faptele
penale în acest caz sunt, de regulă, de o mare complexitate, şi cu greu se lasă
încadrate în tipare. Aspiraţia spre exactitatea formulei matematice, în
permanentă confruntare cu incertitudinea dată de complexitatea oricărei
fapte penale, reprezintă, deopotrivă, dificultatea şi atractivitatea acestei
discipline juridice, pe care o numim Drept penal - partea specială.
Prezenta lucrare are la bază Notele de Curs, pe care le-am utilizat în
susţinerea Cursului de Drept penal - partea specială, începând cu anul 1999, la
Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Este vorba doar despre o
parte, destul de consistentă este adevărat, a materiei predate în semestrul I, la
anul III de studii. Rezultă că lucrarea este destinată în primul rând
studenţilor, precum şi absolvenţilor care pregătesc examenul de Licenţă.
Lucrarea se poate dovedi utilă şi pentru pregătirea candidaţilor ce se prezintă
la diferite concursuri de admitere într-o profesie juridică. Strădania de a
introduce în analiza infracţiunilor numeroase exemple din practica judiciară
penală, mai veche sau mai recentă, exemple însoţite uneori de comentarii,
poartă speranţa ca lucrarea să prezinte interes şi pentru practicienii dreptului
penal, care să găsească în paginile ei, fie răspunsuri, fie întrebări, pentru unele
probleme care ne preocupă.

Valerian Cioclei

9
lO DREPT PENAL. PARTEA SPECIALA - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

PROBLEMATICĂ

Această lucrare, după cum şi titlul ei o indică, este destinată analizei


infracţiunilor contra persoanei. Aceste infracţiuni sunt cuprinse în Titlul II al
Codului penal, şi au ca obiect juridic comun, sau generic, persoana omului,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale acesteia, respectiv: viata, integri-
tatea corporală şi sănătatea, libertatea şi demnitatea. Valorile reprezentate
prin drepturile şi libertăţile fundamentale menţionate sunt afirmate în
Constituţie, prin art. 22, art. 23, art. 27 etc., precum şi în Codul penal, prin
art. 1. Titlul II al Codului penal, prin faptele incriminate, urmăreşte să
garanteze în mod concret respectarea acestor drepturi şi libertăţi, le asigură
protecţia penală necesară.
Titlul II este structurat pe patru capitole: Infracţiuni contra vieţii, inte-
grităţii corporale şi sănătăţii (Capitolul I), Infracţiuni contra libertăţii per-
soanei (Capitolul II), Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (Capitolul III) şi
Infracţiuni contra demnităţii (Capitolul IV), cu precizarea că infracţiunile din
acest ultim capitol au fost abrogate prin art. I pct. 56 din Legea 278/2006.
Deşi orice ierarhie este relativă în această materie a atributelor
fundamentale ale persoanei, succesiunea capitolelor în Titlul II încearcă să
sugereze o ordine bazată pe importanţa valorilor sociale ocrotite, începând
astfel cu incriminarea acelor fapte îndreptate împotriva vieţii, integrităţii
corporale şi sănătăţii.

PLAN

Urmând aceeaşi structură a Titlului II al Codului penal, această lucrare va


cuprinde următoarele capitole:

Capitolul I: Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii;


Capitolul II: Infracţiuni contra libertăţii persoanei; Capitolul III:
Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală.
CAPITOLUL I
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII,
INTEGRITĂŢII CORPORALE ŞI SĂNĂTĂŢII

STRUCTURA CAPITOLULUI
În structura Codului penal există doar două situaţii în care, pe lângă
împărţirea în capitole există şi o grupare a infracţiunilor, pe secţiuni, în
interiorul capitolului. O primă situaţie este reprezentată de chiar Capitolul I
din Titlul II, iar cea de a doua apare în Titlul X (Infracţiuni contra capacităţii de
apărare a României), la Capitolul I (Infracţiuni săvârşite de militari).
Legiuitorul a recurs, în cele două cazuri la subclasificări, deoarece
infracţiunile din interiorul celor două capitole se pot reuni în mod firesc pe
subgrupe, având un obiect juridic special identic, sau asemănător, în aceste
cazuri, analizarea unor caracteristici comune ale diferitelor infracţiuni din
cadrul capitolului ar fi nu numai foarte dificilă, dar şi foarte puţin utilă, în
schimb, este posibilă şi utilă analiza caracteristicilor generale ale infracţiu-
nilor grupate în aceeaşi secţiune.
Capitolul I din Titlul II este structurat în trei secţiuni care alcătuiesc
subgrupe distincte de infracţiuni în funcţie de valoarea ocrotită în special.
Analiza infracţiunilor se va face urmărind aceeaşi grupare, pe cele trei
secţiuni, după cum urmează:
- Omuciderea (Secţiunea I);
- Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (Secţiunea II);
- Avortul (Secţiunea III).

11
12 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Secţiunea I
OMUCIDEREA

STRUCTURĂ
În Secţiunea I, Omuciderea, sunt incluse şase infracţiuni, respectiv: Omorul
(Art. 174 C. pen.); Omorul calificat (Art. 175 C. pen.); Omorul deosebit de
grav (Art. 176 C. pen,); Pruncuciderea (Art. 177 C. pen.); Uciderea din
culpă (Art. 178 C. pen.) şi Determinarea sau înlesnirea sinuciderii (Art. 179 C.
pen.)

CARACTERISTICI GENERALE ALE INFRACŢIUNILOR


DIN SECTIUNEA I
Principala trăsătură comună a infracţiunilor din această secţiune este
dată de obiectul protecţiei penale, obiect ce se referă la acel drept funda-
mental primordial al persoanei, un drept fără de care nici un alt drept ori
libertate fundamentală nu ar putea fi exercitate, respectiv dreptul la viaţă,
garantat prin art. 22 alin. (1) din Constituţia României. După cum am arătat
anterior este posibilă şi utilă analiza caracteristicilor generale ale
infracţiunilor pe care legiuitorul a înţeles să le grupeze în cadrul aceleaşi
secţiuni, din prezentul capitol. Analiza va urma, fireşte, punctele esenţiale
din schema generală de analiză a unei infracţiuni.

OBIECTUL JURIDIC
Faptele incriminate în această secţiune reprezintă infracţiuni contra
vieţii. Rezultă că „în afară de obiectul juridic generic care este comun
tuturor infracţiunilor contra persoanei, infracţiunile de omucidere au de
asemenea în comun şi obiectul lor juridic special"1, care constă în viaţa
persoanei. Momentul de la care putem considera că avem de a face cu o
persoană în viaţă, precum şi momentul până la care putem considera că
persoana este în viaţă, altfel spus momentul apariţiei vieţii şi respectiv

1
Explicaţii III, pag. 169.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 13

momentul instalării morţii, reprezintă probleme de natură medico-legală


controversate. Fără a fi cazul a se dezvolta aici aceste probleme, se impun
totuşi unele precizări deoarece, existenţa oricăreia din infracţiunile acestei
secţiuni presupune ca fapta să fi fost comisă asupra unei persoane în viaţă.
Momentul apariţiei vieţii este dificil de stabilit şi, după cum rezultă din
explicaţiile medico-legale, se pare că în această privinţă nu există un criteriu
unic şi general valabil. Un criteriu important ce trebuie luat în calcul este
respiraţia noului - născut. Aşa cum s-a arătat însă, cu mult timp în urmă, în
doctrina medico-legală, „...uneori, între expulzie şi prima respiraţie, ca
semnul cel mai frapant de viaţă extrauterină, poate fi un interval mai lung,
mai ales atunci când cordonul ombilical nu s-a secţionat imediat şi fătul
continuă să trăiască pe seama respiraţiei feto - placentare. Aceste situaţii
implică starea de nou - născut viu, cu semne de circulaţie vitală (şi uneori de
asfixie criminală), dar fără pulmon respirat. (...). în majoritatea cazurilor însă
viaţa extrauterină presupune existenţa concomitentă a respiraţiei şi
circulaţiei, dar existenţa uneia din aceste funcţii este suficientă pentru a
caracteriza viaţa extrauterină."1 Trebuie avut în vedere totuşi faptul că deşi, de
regulă, respiraţiile se produc imediat după expulzarea fătului, există situaţii
în care „respiraţiile se pot declanşa şi intrauterin, mai ales atunci când
asistăm la ruperea prematură a membranelor."2 De aceea criteriul bazat pe
existenţa celor două funcţii vitale, respiraţia şi circulaţia, trebuie utilizat şi
ţinându-se cont de momentul declanşării naşterii. Rezultă că naşterea
reprezintă un proces complex, care presupune manifestări foarte diverse, iar
momentul apariţiei vieţii nu poate fi stabilit în mod abstract şi teoretic, în
situaţiile atipice, de la caz la caz, în funcţie de particularităţile procesului
naşterii, trebuie să se stabilească pe bază de expertiză medico-legală dacă
este sau nu vorba despre o persoană în viaţă. Practica medico-legală a
dovedit că o astfel de abordare a problemei ridicată de momentul apariţiei
vieţii este realistă.
Momentul instalării morţii este, la rândul lui, greu de stabilit. Trebuie să se
aibă în vedere că moartea reprezintă un proces şi, chiar atunci când intervine
aparent brusc, ea reprezintă în realitate „un fenomen care se instalează în
etape, iar între viaţă şi moarte se interpun aşa-numitele stări

1
Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactică şi Pedagogică,
1983, pag. 300.
2
Idem, pag. 301.
14 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

terminale: coma şi agonia".1 Agonia reprezintă o stare terminală caracterizată


prin diminuarea funcţiilor vitale, circulaţia şi respiraţia, apariţia unor
tulburări neurologice şi scăderea acuităţii simţurilor. Coma este la rândul ei „o
stare terminală, caracterizată printr-o inhibiţie profundă a sistemului nervos,
cu păstrarea prin control bulbar a funcţiilor vegetative de bază (circulatorii şi
respiratorii) (...) diferenţa dintre comă şi agonie rezidă, în primul rând, în
aceea că, în comă, conştienta este întotdeauna absentă."2 Etapele morţii
trebuie stabilite în funcţie de analiza celor trei funcţii vitale ale organismului:
funcţia respiratorie, funcţia cardio - circulatorie şi funcţia cerebrală. Prin
încetarea uneia din funcţiile vitale, (de regulă cea respiratorie este prima,
deoarece circulaţia nu dispare înaintea respiraţiei ci, eventual, cel mult o dată
cu aceasta), se instalează moartea clinică. Această etapă, fără intervenţia
medicului poate să dureze maxim cinci minute, durată ce este dictată de
capacitatea creierului de a supravieţui pe baza procesului de glicoliză
anaerobă, acel proces prin care celulele produc ele singure oxigenul necesar,
între agonie şi moarte clinică diferenţa este dată de faptul că, în prima situaţie,
manifestările vitale sunt încă evidente, în timp ce în cea de a doua situaţie,
funcţiile vitale sunt absente. Moartea clinică nu trebuie confundată nici cu
aşa-zisa moarte aparentă care este caracterizată prin reducerea la maxim a
funcţiilor vitale (vita minima}, astfel încât semnele vieţii (respiraţie, puls,
zgomot cardiac) sunt imperceptibile. După etapa morţii clinice urmează o
ultimă etapă, moartea biologică sau moartea creierului. Aceasta se instalează
în condiţiile în care creierul este privat de oxigen pe o perioadă mai mare de
cinci minute. După această perioadă apar unele modificări structurale
ireversibile la nivel cerebral, modificări care fac inutilă reanimarea funcţiilor
cardio-respiratorii, deşi acest lucru nu este imposibil. Existenţa acestor etape
a dus la formularea a două teorii diferite cu privire la momentul morţii, una
care susţinea coincidenţa între momentul morţii şi moartea creierului şi alta
care considera „că moartea reprezintă încetarea vieţii întregului organism,
teorie susţinută pe baza existenţei unor cazuri de revenire după come
prelungite timp de 1-2 luni,

1
Vladimir Beliş, îndreptar de practică medico-legală, Editura Medicală, Bucureşti,
1990, pag. 25.
Idem, pag. 26.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII_______________15

cu EEG plat."1 În prezent se admite în unanimitate în doctrina medico-legală


că prima teorie este cea corectă, respectiv faptul că momentul morţii coincide
cu moartea creierului.

OBIECTUL MATERIAL
Este admis, de regulă, în doctrina de specialitate, că obiectul material al
infracţiunilor contra vieţii, ca şi cel al altor infracţiuni contra persoanei, este
reprezentat de corpul persoanei în viaţă2. Fără nici o îndoială, asupra
acestuia se îndreaptă acţiunea de ucidere şi, din această perspectivă, corpul
persoanei corespunde definiţiei obiectului material al infracţiunii. Este mai
dificil de susţinut faptul că viaţa, ca valoare complexă, care dincolo de
dimensiunea biologică presupune o altă dimensiune, cel puţin la fel de
importantă, cea psihică, poate fi, pur şi simplu, materializată în corpul
persoanei. De aceea, privit din perspectiva obiectului prin care se
materializează valoarea protejată, corpul persoanei răspunde mai greu
criteriilor de desemnare a obiectului material. Această problemă are însă
doar o semnificaţie pur teoretică.

SUBIECŢII INFRACŢIUNILOR
Subiectul activ al infracţiunilor din secţiunea Omucidere nu este, de
regulă, circumstanţiat. Excepţia este dată de art. 177 C. pen. - pruncuciderea -
unde subiectul activ este circumstanţiat, autor nemijlocit al infracţiunii
neputând fi decât mama care îşi ucide copilul nou - născut. Participaţia
penală este în principiu posibilă în toate formele ei: coautorat, instigare,
complicitate. Şi din acest punct de vedere art. 177 C. pen. reprezintă o
excepţie, în sensul că în cazul pruncuciderii, cum se va vedea, coautoratul nu
este posibil, dat fiind faptul că ne aflăm în faţa unei infracţiuni cu autor unic
propriu.
Subiectul pasiv al infracţiunilor din această secţiune este la rândul lui, de
regulă, necircumstanţiat, putând fi orice persoană în viaţă. Infracţiunea de
pruncucidere reprezintă din nou excepţia de la regulă deoarece, în cazul ei,

1
Vladimir Beliş, îndreptar de practică medico-legală, Editura Medicală, Bucureşti,
1990, pag. 29.
2
Explicaţii III, pag. 169.
16 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

subiectul pasiv este circumstanţial, fiind vorba doar de copilul nou - născut.
Mai există câteva situaţii în care, fie pentru existenţa infracţiunii în varianta
agravată, [Art. 179 alin. (2) C. pen.], fie pentru realizarea unui element
circumstanţial [Art. 176 lit. e) şi f) C. pen,], se cere ca subiectul pasiv să aibă
o anumită calitate. Există de asemenea şi două situaţii în care pluralitatea de
victime sau, altfel spus, existenţa unui subiect pasiv colectiv, duce fie la
realizarea unui element circumstanţial [Art. 176 lit. b) C. pen.], fie la
realizarea unei variante agravate [Art. 178 alin. (5) C. pen.]. în sfârşit, trebuie
spus că există şi o situaţie în care calitatea cerută subiectului pasiv pentru
realizarea elementului circumstanţial, respectiv aceea de soţ sau rudă
apropiată [Art. 175 lit. c) C. pen.] presupune de fapt şi o circumstanţiere
corelativă a subiectului activ.

LATURA OBIECTIVĂ
Elementul material al infracţiunilor din această secţiune constă în
uciderea unei persoane. De regulă, elementul material se realizează printr-o
acţiune dar nu este exclusă nici inacţiunea, în cazurile în care subiectul activ
trebuie să adopte o anumită conduită, nu o face, iar omisiunea lui duce la
decesul victimei. Se pot da ca exemple: refuzul mamei de a hrăni sau de a
îngriji copilul; neaplicarea tratamentului corespunzător unui bolnav de către
medic, asistentul medical, sau o altă persoană care îl are în îngrijire, etc.
Există o singură excepţie în cadrul acestei secţiuni, în legătură cu elementul
material al laturii obiective. Această excepţie este dată de infracţiunea
prevăzută de art. 179 C. pen. - Determinarea sau înlesnirea sinuciderii. La
această infracţiune elementul material nu constă în uciderea unei persoane ci în
acţiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii unei persoane.
Urmarea imediată la fiecare infracţiune din secţiunea în discuţie este, cu
o singură excepţie, decesul unei persoane. Excepţia se referă la acelaşi art.
179 C. pen. unde urmarea imediată este fie decesul victimei (prin sinucidere),
fie încercarea de sinucidere a victimei.
Legătura de cauzalitate, între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi
urmarea imediată, respectiv decesul victimei, trebuie să fie stabilită cu
atenţie în fiecare caz în parte. De fapt, în toate cauzele care au ca obiect o
infracţiune de omucidere se efectuează o expertiză medico-legală, care are
ca scop tocmai stabilirea cauzelor decesului. Chiar şi în aceste condiţii
stabilirea în concret a legăturii de cauzalitate este în multe cazuri o sarcină
extrem de dificilă.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 17

LATURA SUBIECTIVĂ
În cazul omuciderii legiuitorul a înţeles să incrimineze atât faptele având
ca formă de vinovăţie intenţia, în ambele modalităţi, directă sau indirectă,
(omorul, pruncuciderea, determinare sau înlesnirea sinuciderii), cât şi fapta
având ca formă de vinovăţie culpa, în ambele modalităţi, respectiv culpa
simplă şi culpa cu prevedere (uciderea din culpă). Mobilul sau scopul nu au
nici o relevanţă cu privire la existenţa sau inexistenţa vreuneia din
infracţiunile de omucidere. Uciderea unei persoane, chiar atunci când acest
act are la bază raţiuni de ordin umanitar, aşa cum se întâmplă în cazul
eutanasiei,1 reprezintă infracţiune.

FORMELE INFRACŢIUNILOR
Consumarea infracţiunilor din secţiunea omucidere are loc în momentul în
care se produce decesul victimei, cu o singură excepţie, la determinarea sau
înlesnirea sinuciderii când avem două posibilităţi de consumare a faptei, fie în
momentul decesului prin sinuciderea victimei, fie în momentul în care
încercarea de sinucidere a avut loc.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte la toate variantele de omor (Art. 174,
art. 175, art. 176 C. pen.); este posibilă dar nu se pedepseşte la infracţiunea de
pruncucidere şi la cea de determinare sau înlesnire a sinuciderii (Art. 177,
respectiv art. 178 C. pen.), datorită gravităţii reduse pe care aceste
infracţiuni o prezintă prin comparaţie cu infracţiunile de omor; nu este
posibilă în cazul uciderii din culpă (Art. 178 C. pen.).

VARIANTELE INFRACŢIUNILOR
Legiuitorul a incriminat omorul într-o variantă tip, sau simplă cum mai
este denumită, prin art. 174 C. pen. şi două variante calificate, indicate
fiecare sub un nomen juris propriu respectiv omorul calificat, prevăzut în
art. 175, şi omorul deosebit de grav, prevăzut în art. 176.2 Pruncuciderea
(Art. 177 C. pen.) este incriminată doar în variantă tip; există variante

1
Se înţelege aici prin eutanasie suprimarea vieţii unei persoane care suferă de o boală
incurabilă, la rugămintea persoanei respective şi în scopul de a-i curma suferinţele.
2
în acest sens, a se vedea, Instituţii 2003, pag. 283.
18 _______DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

agravate atât la infracţiunea de ucidere din culpă (Art. 178 C. pen.), cât şi la
infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii (Art. 179 C. pen.).

SANCŢIUNI
Infracţiunile cuprinse în această secţiune reprezintă fapte deosebit de
periculoase având în vedere, în primul rând, rezultatul lor, respectiv
pierderea unei vieţi omeneşti. De aceea şi pedepsele sunt, de regulă, severe.
Pedeapsa cea mai mică este prevăzută, aşa cum este şi firesc, pentru
uciderea din culpă în varianta tip, respectiv închisoare de la l la 5 ani;
pedeapsa cea mai aspră este prevăzută pentru omorul deosebit de grav,
respectiv detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi.

ASPECTE PROCESUALE
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu pentru toate infracţiunile
din secţiunea Omucidere; urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de
către procuror pentru toate faptele incriminate în această secţiune cu
excepţia uciderii din culpă, iar competenţa judecării în primă instanţă
aparţine tribunalului, tot cu excepţia infracţiunii prevăzute de art. 178 C.
pen., care este de competenţa judecătoriei.

I. OMORUL

Uciderea cu intenţie a unei persoane a fost incriminată, sub o formă sau


alta, încă din cele mai vechi timpuri. Omorul reprezintă exemplul cel mai
potrivit pentru a ilustra ideea de delict natural, în sensul dat de Raffaele
Garofalo, respectiv acela de faptă sancţionată în toate timpurile şi la toate
popoarele.1

1
A se vedea, în acest sens, Raffaele Garofalo, Criminologie, Editura Felix Alean, Paris,
1905, pag. 36.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII________________19

Aşa după cum am anticipat, prin art. 174 C. pen., legiuitorul a incriminat
varianta tip a omorului, variantă cunoscută în doctrină şi sub denumirea de
omor simplu.

Norma incriminatoare

Art. 174. Omorul.


(1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de
ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.

Obiectul juridic

Prin incriminarea omorului este protejată valoarea supremă, respectiv


viaţa individului. Obiectul juridic special al infracţiunii de omor este
reprezentat aşadar de relaţiile sociale a căror normală derulare presupune
respectul vieţii persoanei,1 apărarea acesteia împotriva faptelor intenţionate de
ucidere.2 Pentru existenţa obiectului juridic al infracţiunii trebuie ca fapta să se
fi comis asupra unei persoane în viaţă şi din acest punct de vedere trebuie să
se ţină cont de aspectele arătate anterior, în legătură cu momentul apariţiei
vieţii şi momentul instalării morţii.

Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii de omor este reprezentat de corpul


persoanei în viaţă, în legătură cu infracţiunea de omor, în doctrina penală s-a
subliniat faptul că deoarece „viaţa unei persoane nu poate exista decât în
corpul persoanei, există o unitate organică între obiectul juridic şi obiectul
material al acestei infracţiuni"3. Aşa cum arătam însă mai sus, cel puţin din
punct de vedere teoretic, în cazul omorului, ca şi în cazul celorlalte

1
A se vedea Explicaţii III, pag. 171.
2
A se vedea Instituţii 2003, pag. 284.
3
Ibidem.
20 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

infracţiunii împotriva vieţii, se poate foarte bine contesta existenţa unui


obiect material, în sensul pur al noţiunii.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii de omor este necircumstanţiat, deci orice


persoană poate să fie subiect activ al acestei infracţiuni. Participaţia penală
este posibilă sub toate formele (instigare, complicitate, coautorat). în privinţa
coautoratului, în ipotezele în care se poate face o distincţie clară între cei
care au aplicat lovituri letale şi ceilalţi participanţi, care au conlucrat activ la
realizarea faptei, atât doctrina cât şi practica judiciară au avut o poziţie foarte
clară şi unitară. „Astfel, s-a statuat că omorul este comis în condiţiile
coautoratului atunci când autorii faptei au acţionat concomitent, în cadrul
unei activităţi indivizibile şi în realizarea intenţiei de a ucide, chiar dacă viaţa
persoanei a fost suprimată prin acţiunea exclusivă (concretă, individuală) a
unuia dintre participanţi. S-a motivat, în prelungirea concepţiei, că acţiunile
coinculpaţilor - care nu au aplicat lovituri letale victimei - au contribuit
nemijlocit la reducerea posibilităţilor acesteia de a se apăra, la diminuarea
capacităţii sale fizice şi psihice de a rezista agresiunii, consecinţe care,
neîndoielnic, se înscriu în nex-ul cauzal al infracţiunii".1
Subiectul pasiv al infracţiunii de omor nu este, nici el, circumstanţiat;
orice persoană a cărei viaţă a fost suprimată este deci subiect pasiv al
infracţiunii. Fireşte, trebuie să fie vorba de o persoană în viaţă. Nu este
subiect pasiv al omorului nici produsul de concepţie şi nici cadavrul. Fapta
comisă asupra fătului ar putea reprezenta o infracţiune de avort, iar fapta
comisă asupra cadavrului se va încadra, eventual, în infracţiunea de
profanare, dacă nu cumva ar reprezenta o faptă putativă. în acelaşi timp
trebuie observat că nu are nici o importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă
copilul născut viu era sau nu viabil, sau dacă persoana ucisă avea o

1
Gheorghe Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român, Volumul I, Editura Oscar
Prinţ, 1997, pag. 151. în sensul celor afirmate, autorul citează o serie de decizii mai vechi dar
extrem de pertinente ale fostului Tribunal Suprem şi ale Tribunalului Municipiului
Bucureşti. Astfel, spre exemplu, s-a reţinut coautorat în ipoteza în care unul dintre făptuitori a
imobilizat victima iar celălalt a lovit-o cu cuţitul. (T. S. dec. 340/1971); tot coautorat s-a
reţinut şi în cazul în care inculpaţii au aplicat victimei mai multe lovituri cu pumnii,
picioarele, dar şi cu un ciocan, „chiar dacă actul de violenţă direct mortal a fost săvârşit
numai de unul dintre ei." (T. M. B. sent. nr. 70/1990).
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII_______________21

vârstă înaintată ori suferea de o boală incurabilă etc. Singura condiţie ce se


pune pentru existenţa subiectului pasiv al infracţiunii de omor este aceea de a
fi o persoană în viaţă.
Atât constatarea obiectului juridic al infracţiunii, cât şi aprecierea cu
privire la calitatea de subiect pasiv, adică existenţa unei persoane în viaţă,
impun clarificarea unor elemente legate, pe de o parte, de momentul
apariţiei vieţii şi, pe de altă parte, de momentul instalării morţii, elemente la
care ne-am referit, pe scurt, în cadrul examinării aspectelor generale privind
obiectul juridic al infracţiunilor din secţiunea omucidere.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective este reprezentat de uciderea unei


persoane şi constă de regulă într-o acţiune, dar se poate prezenta şi sub
forma unei inacţiuni. Acţiunea poate fi directă (lovirea cu un corp dur sau
ascuţit, sugrumarea, împuşcarea etc.) sau indirectă (punerea de otravă în
alimentele ce urmează să fie consumate de victimă, conectarea la reţeaua
electrică a unui obiect ce urmează să fie atins de victimă, un gard
împrejmuitor spre exemplu1, urmărirea şi ameninţarea victimei care, sub
această presiune, acţionează imprudent şi se accidentează mortal2). Tot o
acţiune indirectă poate fi apreciată şi acea acţiune prin care făptuitorul
utilizează o energie externă, cum ar fi aceea a unor animale.3 Inacţiunea
presupune că subiectul activ are obligaţia de a acţiona într-un anumit fel şi nu
o face (spre exemplu lăsarea fără hrană a unui copil, neacţionarea asupra unui
mecanism care loveşte victima, neadministrarea unui medicament etc.).

1
„Îngrădirea unui teren cu un cablu electric neizolat, pus sub tensiunea de 220 V,
urmată de atingerea cablului de către o persoană, cu consecinţa electrocutării acesteia şi
producerii unor grave leziuni, vindecate în urma intervenţiei medicale, constituie tentativă la
infracţiunea de omor cu intenţie indirectă." C.S.J. secţia penală, decizia nr. 1946 din 12
septembrie 1996, în B.J.3., pag. 735.
2
„Cauzarea căderii victimei de la etajul doi, în timp ce încerca, ieşind pe fereastră, să se
refugieze într-un apartament vecin, din cauza violenţei inculpatei care a pătruns în
locuinţă prin spargerea uşii şi ameninţând-o cu moartea, constituie infracţiunea de omor
săvârşită cu intenţie indirectă de a ucide, iar nu infracţiunea de ucidere din culpă." C.S.J.
secţia penală, decizia nr. 976 din 24 aprilie 1996, B.J.3., pag. 736.
3
„Fapta inculpatului de a asmuţi câinii asupra victimei, cu consecinţa decesului ca urmare a
multiplelor plăgi muşcate, constituie infracţiunea de omor, iar nu de ucidere din culpă."
I.C.CJ. secţia penală, decizia nr. 1671 din 25 martie 2004, în www.scj.ro (selecţii 2004).
22 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Urmarea imediată în cazul infracţiunii de omor este decesul persoanei,


deci este vorba de o infracţiune de rezultat.
Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea ce reprezintă
elementul material, pe de o parte, şi decesul persoanei în cauză, pe de altă
parte, trebuie să se stabilească în fiecare caz în parte. Nu este necesar să
existe o cauză unică, ci pot să se suprapună şi alte cauze. Aceste alte cauze
pot fi: anterioare, atunci când, spre exemplu, se produc leziuni grave unei
persoane care avea un organism slăbit sau bolnav; concomitente, atunci
când, spre exemplu, o persoană este lăsată dezbrăcată în frig şi pe lângă
acţiunea făptuitorului se suprapune existenţa unor condiţii atmosferice
neprielnice; survenite, atunci când, spre exemplu, apare o complicaţie în
cursul tratamentului medical ce se aplică victimei, în cazul unei leziuni
provocate de o anumită persoană.1 în unele situaţii, atunci când este vorba de
cauze survenite, este destul de dificil să se urmărească evoluţia lanţului
cauzal şi să se stabilească dacă au existat sau nu întreruperi, dacă se
păstrează sau nu relaţia cauză efect între acţiunea iniţială şi rezultatul final.
Dificultatea este fireşte cu atât mai mare cu cât perioada de timp scursă între
actul iniţial şi rezultatul final este mai mare. Totuşi, în practică s-a reţinut
existenţa infracţiunii de omor chiar dacă între agresiunea iniţială şi deces a
trecut o perioadă mare de timp şi chiar dacă între faptă şi rezultat nu s-a putut
stabili decât o cauzalitate secundară, deoarece au intervenit, între timp, alte
evenimente care au condus în mod direct la decesul victimei.2

Latura subiectivă

După cum s-a văzut, textul care incriminează omorul este deosebit de
concis, şi se referă doar la uciderea unei persoane. Acest text trebuie

1
În acelaşi sens a se vedea Instituţii 2003, pag. 285.
2
„Fapta de a cauza unei persoane grave leziuni craniene, prin aplicarea, cu intensitate, a
unei lovituri în cap, folosindu-se de un obiect apt să producă moartea, cu urmarea unor
grave leziuni parietale, caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prin intenţia de a ucide.
Dacă leziunile au cauzat victimei o epilepsie posttraumatică, cu repetate internări în spital, iar
după doi ani şi trei luni aceasta a decedat ca urmare a insuficientei cardiorespiratorii datorată
unei bronhopneumonii survenită la o persoană cu epilepsie posttraumatică, deşi între agresiune
şi deces există o legătură de cauzalitate secundară, moartea datorându-se unor complicaţii
tardive, fapta constituie infracţiunea de omor, iar nu tentativă la această infracţiune." C.S.J.
secţia penală, decizia nr. 2184 din 22 octombrie 1993, în B.J.3., pag. 734.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 23

coroborat cu dispoziţiile din Codul penal care se referă la forma de vinovăţie


cerută de lege. Deoarece uciderea unei persoane reprezintă o faptă comisivă, în
lipsa unei prevederi exprese a culpei, în conformitate cu art. 19 alin. (2) C.
pen. se consideră infracţiune doar fapta săvârşită cu intenţie. Rezultă că art.
174 C. pe. se referă doar la fapta unei persoane care cu intenţie ucide altă
persoană. Forma de vinovăţie cerută pentru infracţiunea de omor rezultă şi dacă
ne raportăm la art. 178 C. pen. unde legiuitorul a incriminat distinct uciderea
din culpă. Vinovăţia este cerută sub forma intenţiei, în ambele ei modalităţi,
directă şi indirectă.
În ceea ce priveşte stabilirea concretă a vinovăţiei pentru o infracţiune de
omor, în fiecare caz concret există, pe lângă analiza subiectivă a cauzei
respective şi unele date obiective care pot să conducă la constatarea
intenţiei, în momentul în care se analizează vinovăţia sunt avute în vedere
mai multe elemente obiective cum ar fi: obiectul utilizat de făptuitor pentru a
acţiona asupra victimei; regiunea anatomică sau, altfel spus, zona
organismului care a fost vizată prin acţiune; intensitatea cu care a fost
aplicată lovitura sau loviturile, ş.a.m.d. Toate aceste elemente, precum şi
altele ce pot fi socotite utile trebuie, evident, să fie apreciate în ansamblul
lor şi nu izolat, pentru a fi concludente. Astfel, spre exemplu, dacă incul-
patul loveşte victima cu un scaun în cap, intensitatea loviturii (apreciată pe
baza gravităţii leziunilor produse) este cea care ne va indica diferenţa între o
1 /V

eventuală vătămare corporală sau o tentativă la omor. In practică s-a


apreciat că există intenţia (indirectă) de a ucide şi în diferite ipoteze în care
făptuitorii au aruncat de la mică distanţă în victime, cu obiecte apte de a
produce leziuni mortale.2

1
„Lovirea cu intensitate în cap a părţii vătămate cu un scaun, cu urmarea producerii de
fracturi craniene şi dilacerare cerebrală constituie tentativă la infracţiunea de omor,
caracterizată, pe plan subiectiv, prin intenţie de a ucide, iar nu infracţiunea de vătămare
corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen." C.S.J. secţia penală, decizia nr. 1789 din
12 noiembrie 1991, în BJ. 3., pag. 731.
2
„Aruncarea de la mică distanţă a unei pietre de pavaj spre capul unei persoane şi
rănirea acesteia, cu urmarea unor leziuni ce necesită 25 de zile de îngrijiri medicale,
constituie tentativă la infracţiunea de omor săvârşită cu intenţie indirectă, iar nu infracţiunea
de vătămare corporală prevăzută în art. 181 C. pen." I.C.C.J. secţia penală, decizia nr. 2740
din 20 mai 2004, în www.scj.ro (selecţii 2004); „Fapta de a arunca cu o bucată de fier, cu
intensitate, asupra unui grup de copii, lovindu-1 mortal în cap pe unul dintre ei, constituie
infracţiunea de omor." C.S.J. secţia penală, decizia 1042 din 21 septembrie 1990, în BJ. 3.,
pag. 732.
24______________DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Există vinovăţie sub forma intenţiei şi atunci când ne aflăm în faţa unei
erori asupra identităţii persoanei (error in persona) precum şi în cazul
devierii din eroare a loviturii, de la persoana vizată la o altă persoană, prin
mânuirea defectuoasă a mijloacelor de execuţie (aberratio ictus).1
Mobilul faptei nu interesează, în sensul că reprezintă infracţiune de omor
inclusiv fapta comisă din motive nobile, cum ar fi spre exemplu suprimarea
vieţii unei persoane din milă, pentru a-i curma suferinţele, atunci când
persoana suferă de o boală incurabilă, ipoteza eutanasiei. Problema
eutanasiei este deosebit de complexă, deoarece mai înainte de a antrena
dispute şi consecinţe de ordin penal, ea antrenează dispute şi consecinţe de
ordin filozofic, moral, religios, medical etc. In acest context, este firesc ca
rezolvarea acestei probleme să difere de la o epocă la alta şi de la un stat la
altul, în Codul penal Carol al II-lea, spre exemplu, erau prevăzute ca variante
atenuate: fapta săvârşită în urma rugăminţilor stăruitoare şi repetate ale
victimei (crima de omor la rugăminte}, precum şi fapta comisă „sub
impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei
persoane care suferea de o boală incurabilă şi a cărei moarte era inevitabilă
din această cauză" (art. 468 C. pen. de la 1936). In prezent, unele state
europene admit, în anumite condiţii, practicarea eutanasiei. Conform legii
penale române în vigoare suprimarea vieţii unei persoane în condiţii ca cele la
care se referă eutanasia reprezintă o infracţiune de omor şi singura
posibilitate de a demarca această situaţie faţă de un omor ordinar, prin
atenuarea răspunderii penale, apare la individualizarea pedepsei.

Formele infracţiunii

Infracţiunea de omor este susceptibilă de forma tentativei şi, conform


art. 174 alin. (2), aceasta se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul
realizării rezultatului, adică în momentul decesului victimei, în eventualitatea
în care rezultatul se produce mai târziu în timp, până atunci putem vorbi
despre o tentativă la infracţiunea de omor. în momentul în care rezultatul se
produce tentativa este absorbită în forma consumată a infracţiunii. Aşa se
întâmplă, spre exemplu, atunci când se provoacă o leziune foarte gravă
victimei, dar decesul acesteia se produce după o perioadă mai mare de timp.

1
În acest sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 173, şi Instituţii 2003, pag. 286.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 25

Sancţiuni

Infracţiunea de omor se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20


de ani şi interzicerea unor drepturi.

Aspecte procesuale

Pentru omorul simplu, ca şi pentru variantele calificate, urmărirea penală se


efectuează de către procuror, iar infracţiunea se judecă în primă instanţă la
tribunal.
Pentru stabilirea cauzelor decesului este necesar în toate cazurile să se
întocmească un raport de constatare medico-legală sau o expertiză medico-
legală. Deşi dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd obligativitatea
efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice, doar în cazul omorului
deosebit de grav, (conform art. 117 C. proc. pen.) în practică, de regulă, şi în
cazul infracţiunilor de omor (simplu) se efectuează expertizarea medico-
legală psihiatrică a făptuitorului.

II. OMORUL CALIFICAT

Omorul calificat este o variantă de omor ce cuprinde unele elemente


circumstanţiale, pe care legiuitorul a considerat că trebuie să le sancţioneze
mai aspru. Această infracţiune reprezintă o modalitate normativă agravată a
omorului simplu1 de la art. 174 C. pen. Altfel spus, conţinutul juridic al
infracţiunii de omor calificat este construit pe conţinutul juridic al infrac-
ţiunii de omor simplu, la care se adaugă unele elemente circumstanţiale
prevăzute de textul incriminator.2 Diferenţa între aceste elemente şi
circumstanţele agravante constă în faptul că elementele circumstanţiale, prin
voinţa legiuitorului, fac parte integrantă din conţinutul constitutiv al
infracţiunii, pe când circumstanţele agravante sunt exterioare conţinutului
infracţiunii. Fireşte că omorul calificat poate fi şi el comis în unele circum-
1
Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 159.

2
În acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, pag. 288.
26__ __ DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

stanţe, inclusiv agravante, care vor fi avute în vedere la individualizarea


pedepsei. Nu se va mai ţine însă cont, cu acest prilej, de acele circumstanţe
devenite elemente circumstanţiale, deoarece nu este admisibilă o dublă valo-
rificare a aceloraşi împrejurări.1 Rezultă că din punct de vedere conceptual
omorul calificat nu diferă de omorul simplu decât prin elementele circum-
stanţiale care indică un grad de pericol social mai ridicat şi care, în
concepţia legiuitorului, merită să fie sancţionate mai aspru.2

Norma incriminatoare

Art. 175. Omorul calificat


(1) Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) asupra soţului sau unei rude apropiate;
d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra;
e) prin mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane;
f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale
victimei;
g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire
sau arestare, ori de la executarea unei pedepse; h)pentru a înlesni sau
ascunde săvârşirea altei infracţiuni; i) în public, se pedepseşte cu
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.

Explicarea elementelor circumstanţiale

Aşa cum s-a anticipat, conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 175 C. pen.
coincide cu cel al infracţiunii de omor, singura diferenţă fiind dată de cele
nouă elemente circumstanţiale, care caracterizează omorul calificat. Analiza
acestei din urmă infracţiuni se poate deci rezuma, în principiu, la analiza
elementelor sale circumstanţiale.

1
Ibidem.
2
A se vedea, în acest sens, Explicaţii III, pag. 176.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 27

A) Omorul comis cu premeditare

Nu există o definiţie legală a premeditării, în sens foarte strict preme-


ditarea ar însemna o chibzuire anterioară asupra faptei. În doctrină s-a arătat
însă că este necesar să existe şi o exteriorizare a hotărârii infracţionale, prin
acte de pregătire a executării infracţiunii.1 Atât chibzuirea cât şi pregătirea,
pentru a se putea realiza, implică existenta unui interval de timp suficient.2
Avem astfel trei elemente care conduc la reţinerea stării de premeditare, ca
element circumstanţial al infracţiunii de omor calificat:

1) Adoptarea rezoluţiei infracţionale şi chibzuirea, sau meditarea asupra


faptei, ceea ce ţine de latura subiectivă;
2) Exteriorizarea rezoluţiei infracţionale prin acte de pregătire a
executării infracţiunii, ceea ce ţine de latura obiectivă. Pot fi socotite astfel
de acte, de exemplu, obţinerea de informaţii cu privire la victimă, pregătirea
armelor sau substanţelor utilizate pentru uciderea victimei, alegerea locului
sau alegerea momentului de timp care să favorizeze comiterea infracţiunii;
3) Existenţa unui interval de timp între luarea hotărârii de a ucide şi
punerea ei în executare. Acest interval de timp trebuie să fie suficient pentru a
permite autorului, pe de o parte, să chibzuiască cu adevărat asupra faptei, iar
pe de altă parte, să pregătească executarea acesteia.
Practica judiciară, mai veche sau mai nouă, a confirmat prin numeroase
soluţii, necesitatea întrunirii celor trei elemente indicate în doctrină, pentru a se
putea reţine premeditarea, în acest sens s-a arătat că: „Pentru a considera că
omorul a fost săvârşit cu premeditare, este necesar să se constate că luarea
hotărârii de a ucide a premers cu o anumită perioadă de timp săvârşirea
faptei, în care autorul să reflecteze şi să efectueze acţiuni concrete de
pregătire a comiterii infracţiunii. Aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cazul
unei altercaţii produse în apropierea locuinţei inculpatului care, pentru a se
răzbuna, a intrat în casă, s-a înarmat cu un cuţit, după care, găsind pe partea
vătămată, a încercat să o ucidă."3 Pe baza aceloraşi raţionamente s-a reţinut
premeditarea, în ipoteza în care inculpatul s-a certat cu victima după care s-a
dus la locuinţa lui, s-a înarmat cu un cuţit, a revenit la locuinţa victimei, a
pândit-o pe aceasta timp de aproximativ o oră, după care, la apariţia victimei

1
În acest sens, a se vedea: Explicaţii III, pag. 178 şi Instituţii 2003, pag. 289.
2
În acelaşi sens, a se vedea şi Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 161.
3
C.S.J. secţia penală, decizia nr.1047 din 21 septembrie 1990, în B J.3., pag. 743.
28 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

i-a aplicat acesteia o lovitură cu cuţitul în inimă. S-a apreciat că, în acest caz,
esenţiale sub aspectul reţinerii premeditării au fost împrejurarea că inculpatul a
avut timp suficient pentru a reflecta asupra acţiunii, faptul că el şi-a procurat
în intervalul de timp respectiv arma de care s-a folosit, precum şi faptul de a
pândi victima înainte de a o ucide, în schimb, nu s-a reţinut premeditarea, în
ipoteza în care în urma unei altercaţii cu victima inculpatul a ameninţat-o pe
aceasta cu moartea, a părăsit locul altercaţiei, a revenit după circa 10 minute
înarmat cu un cuţit şi a aplicat victimei lovituri care au cauzat decesul acesteia.
S-a considerat că, în acest caz, intervalul de timp scurs între momentul
altercaţiei, moment în care inculpatul a şi ameninţat-o cu moartea pe victimă,
şi momentul aplicării loviturilor a fost insuficient pentru a vorbi de o
chibzuire, de o meditare asupra faptei.1 În soluţii mai recente pronunţate de
instanţa supremă se păstrează, aceeaşi poziţie de principiu cu privire la
elementele necesare reţinerii premeditării: „Pentru a se reţine premeditarea,
este necesar să se constate că făptuitorul a luat hotărârea cu suficient timp
înainte pentru a reflecta asupra împrejurărilor, locului şi momentului de
săvârşire a faptei şi de a persista în această hotărâre. De asemenea, este
necesar ca, în acest timp, el să fi întreprins acţiuni specifice de pregătire în
acest scop. în consecinţă, dacă în urma unui conflict avut cu ocazia unei
întâlniri întâmplătoare cu victima, făptuitorul se duce acasă, se înarmează cu
un cuţit şi revine, de îndată, la locul conflictului avut anterior şi ucide victima,
reţinerea faptei ca fiind săvârşită cu premeditare este greşită."2
Mai trebuie menţionat că, premeditarea este o circumstanţă personală,
deoarece se referă, în principiu, la latura subiectivă (deşi presupune şi acte
de pregătire ce ţin de latura obiectivă) şi, de regulă, nu se răsfrânge asupra
participanţilor. Dacă însă, participanţii nu acţionează spontan şi au şi ei o
activitate de chibzuire alături de autor, existenţa participaţiei implică preme-
ditarea în raport cu toţi participanţii.3 Astfel, spre exemplu, dacă un parti-
cipant cunoaşte intenţia autorului de a ucide victima şi dacă îl informează pe
acesta cu privire la locul şi timpul propice pentru a acţiona, atunci preme-
ditarea devine o circumstanţă reală şi se reţine şi în sarcina participantului.4
Se reţine starea de premeditare şi în cazul erorii asupra persoanei (error in
persona), precum şi în cazul devierii loviturii (aberratio ictus). Dar, aşa

1
În sensul celor două exemple de mai sus, a se vedea: T. S. dec. nr. 862/1985,
respectiv C.SJ. dec. nr. 1014/1993, cf. Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 161.
2
C.SJ. secţia penală, decizia nr. 5155 din 27 noiembrie 2001, în BJ. 3., pag. 746.
3
În acest sens a se vedea Explicaţii III, pag. 179.
4
În acelaşi sens a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 161.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 29

cum pe bună dreptate s-a arătat în doctrină, „nu se extind efectele


premeditării atunci când făptuitorul care luase hotărârea de a ucide pe X
întâlneşte din întâmplare pe Y şi în urma unei dispute îl omoară, fiindcă
hotărârea de a săvârşi acest omor este distinctă şi spontană."1
În sfârşit, trebuie spus că reţinerea premeditării printre elementele
circumstanţiale care califică omorul, se explică prin faptul că legiuitorul
consideră că o faptă de omor chibzuită şi pregătită este mai periculoasă decât
o faptă spontană.

B) Omorul comis din interes material

Se reţine acest element circumstanţial atunci când prin săvârşirea


omorului se urmăreşte dobândirea unui avantaj de ordin material cum ar fi,
spre exemplu: dobândirea unei succesiuni, neplata unei datorii, obţinerea
unui spaţiu locativ, încasarea unei asigurări, etc. Nu interesează dacă s-a
obţinut sau nu respectivul avantaj material, este suficient ca el să fi fost
urmărit de către făptuitor pentru ca elementul circumstanţial să se reţină.2
În cazul art. 175 lit. b) autorul acţionează în ideea că prin uciderea
persoanei vizate interesele sale vor fi satisfăcute pe cale aparent legală, că
banii, bunurile sau alte foloase îi vor reveni ulterior de drept.3
Este absolut necesar să se demonstreze că s-a urmărit un interes material.
Dacă un astfel de interes se realizează în mod implicit, dar autorul omorului nu 1-a
urmărit, ci el a comis fapta având alte motivaţii, elementul circumstanţial în
discuţie nu se va putea reţine. Astfel, dacă, spre exemplu, G o ucide pe M într-un
acces de gelozie, faptul că G are vocaţia de a o moşteni pe M nu duce la
calificarea omorului ca fiind comis din interes material.
În doctrină, în general, se apreciază că, ceea ce se are în vedere în cazul
omorului din interes material este mobilul făptuitorului4. Această opinie este
însă discutabilă dacă ne raportăm la sensul penal corect al noţiunilor de

1
Explicaţii III, pag. 179.
2
În acest sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 179.
3
În acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, pag. 290.
4
„Elementul circumstanţial de agravare şi calificare a omorului rezidă în acest caz în
mobilul special al infracţiunii şi anume în interesul material care a determinat pe făptuitor să
săvârşească omorul." - Oliviu Aug. Stoica, Drept penal - partea specială, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti 1976, pag. 71; în acelaşi sens a se vedea, spre exemplu, Instituţii
2003, pag. 290, sau Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 162.
30 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALA - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

mobil şi scop. După cum este în general admis în doctrina, mobilul este acel
factor psihic de natură afectivă, de regulă iraţional şi ca atare incontrolabil,
care îl împinge pe individ spre un anumit comportament. Scopul este un
factor psihic de natură raţională, care desemnează rezultatul prefigurat şi
urmărit de individ printr-un anumit comportament. Orice fapt uman are un
mobil, dar nu neapărat un scop. În cazul omorului din interes material ceea ce
se are în vedere de către legiuitor este rezultatul urmărit de făptuitor, deci
scopul cu care acesta acţionează. Dacă X îl ucide pe Y în scopul de a moşteni
de la acesta o sumă de bani, este omor calificat din interes material, indiferent
dacă mobilul care 1-a condus pe X spre comiterea faptei a fost unul egoist,
lăcomia spre exemplu, sau unul altruist, spre exemplu donarea sumei
obţinute către o persoană bolnavă şi lipsită de posibilităţi materiale. Important
este deci scopul cu care se acţionează, iar nu mobilul.
Dacă interesul material se stabileşte, calificarea se menţine şi în cazul înT

care intervine o eroare asupra persoanei ori o deviere a actului.


În cazul omorului din interes material pericolul mai mare decurge atât
din caracterul faptei în sine, respectiv recurgerea la omor pentru satisfacerea
unor interese de ordin material, cât şi din caracterul persoanei care este
capabilă de a comite asemenea fapte.
Foarte important este, în practică, să se facă în mod corect distincţia între
omorul comis din interes material şi omorul deosebit de grav comis pentru a
săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii, faptă prevăzută de
art. 176 lit. d) C. pen.3 În principiu diferenţa dintre cele două infracţiuni
constă în aceea că în cazul omorului calificat se intră ulterior, după mai mult
timp, în posesia avantajului material, iar în cazul omorului deosebit de grav,
concomitent cu uciderea persoanei, sau imediat după comiterea uciderii,
făptuitorul intră în posesia anumitor bunuri sau valori, aflate în sfera de
stăpânire a victimei. 4

1
A se vedea în sensul celor de mai sus Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală,
Editura All Beck, 1999, pag. 259-267 şi 276.
2
În acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, pag. 290.
3
„Potrivit art. 175 lit. b) C. pen., este calificat omorul săvârşit din interes material, în
această situaţie autorul acţionează cu convingerea că, săvârşind omorul, interesele sale
materiale vor fi satisfăcute pe cale aparent legală ori că banii sau lucrurile victimei îi vor
reveni de drept. In cazul în care omorul ar fi săvârşit în vederea însuşirii prin mijloace
violente a unor valori, bani sau lucruri, devin aplicabile prevederile art. 176. lit. d) C. pen."
T.S. dec. nr. 1321/1977, în Rep.82, pag. 283.
4
Spre exemplu, dacă G o ucide pe M pentru a intra, prin moştenire, în posesia unor bunuri de
valoare, vom avea un omor calificat, din interes material; în schimb, dacă G o ucide pe M şi
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 31

C) Omorul comis asupra soţului sau unei rude apropiate

Se reţine acest element circumstanţial în calificarea omorului, deoarece se


consideră că infractorul dă dovadă, în aceste împrejurări, de o totală lipsă de
afectivitate, de o profundă deteriorare a simţului moral, fiind capabil să
curme viata unor persoane de care este legat fie prin căsătorie, fie printr-o
relaţie de sânge. Din aceste considerente legiuitorul a apreciat că fapta
trebuie pedepsită mai aspru. De altfel, această atitudine a legiuitorului, de a
trata diferit omorul comis asupra unor persoane apropiate făptuitorului, nu
reprezintă o particularitate a legislaţiei contemporane, ci are rădăcini în
trecut, mărturie fiind în acest sens existenţa denumirilor vechi, în limba
latină, date acestor fapte în mod distinct, ca o specie aparte de ucidere
(uxoricid - uciderea soţiei; paricid - uciderea părinţilor; fratricid — uciderea
fratelui, respectiv a surorii).
Calitatea de soţ decurge din existenta unei căsătorii valabile la data
comiterii faptei. Se va reţine acest element circumstanţial inclusiv în cazul în
care soţii erau în proces de divorţ, dar la data comiterii faptei desfacerea
căsătoriei nu fusese pronunţată printr-o hotărâre judecătorească rămasă
definitivă. În acelaşi timp este irelevantă împrejurarea că soţii locuiau
împreună sau erau despărţiţi în fapt; elementul circumstanţial se realizează
câtă vreme există căsătoria. Reţinerea acestui element circumstanţial în
ipoteza în care soţii trăiau despărţiţi în fapt apare în câteva decizii mai vechi ale
fostului Tribunal Suprem.1 Dacă însă, la data comiterii faptei, căsătoria era
desfăcută prin divorţ, sau dintr-un motiv oarecare căsătoria era nulă,
elementul circumstanţial nu s-ar putea reţine, în cazul în care uciderea
soţului s-a comis în timpul procesului de divorţ, după ce hotărârea a fost
atacată cu recurs, este important de verificat care este obiectul recursului.
„Dacă recursul se referă nu la desfacerea căsătoriei, ci la soluţionarea unor
cereri accesorii, cum ar fi atribuirea beneficiului locuinţei, iar la data
săvârşirii omorului termenul de recurs expirase, hotărârea primei instanţe în
ceea ce priveşte divorţul este definitivă, calitatea de soţi a încetat înainte de
săvârşirea infracţiunii, iar fapta nu mai poate fi încadrată în prevederile art.
1751it.c)C.pen."2

cu aceeaşi ocazie îi sustrage acesteia diferite bunuri de valoare, se va reţine un concurs de


infracţiuni între tâlhărie şi omor deosebit de grav, comis în scopul săvârşirii unei tâlhării.
1
În acest sens, a se vedea, Oliviu Aug. Stoica, op- cit., pag. 72.
2
C.S.J. secţia penală, decizia nr. 869 din 23 mai 1991, în B.J.3, pag. 743.
32 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Calitatea de rudă apropiată este stabilită de art. 149 C, pen. unde, la primul
alineat se arată că au această calitate ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi
surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit
legii, astfel de rude. În practică s-a decis, spre exemplu că, „uciderea de către
tatăl firesc a copilului său adoptat constituie infracţiunea de omor calificat
prevăzută în art. 175 lit. c) C. pen."1 Tot practica a decis că, verii primari între
ei sunt rude apropiate în sensul art. 149 C. pen., fiind vorba de omor calificat .
De asemenea, s-a stabilit că făptuitorul şi unchiul său, adică fratele unuia dintre
părinţii făptuitorului, sunt rude apropiate, dar că această legătură nu subzistă
când unchiul sau mătuşa au dobândit acest statut prin alianţă.3 Nu se aplică
agravanta când inculpatul, deşi iniţial recunoscuse pe victimă ca fiind copilul
său, a introdus ulterior o acţiune în tăgada paternităţii, care a fost admisă,
constatându-se că inculpatul nu este tatăl copilului. „În această situaţie
infirmarea paternităţii inculpatului, cu privire la copilul pe care 1-a ucis, are
efect retroactiv de la data naşterii copilului."4 În schimb, s-a considerat că este
aplicabilă agravanta şi în cazul în care tatăl, deşi nu a recunoscut copilul şi nu
figurează deci în certificatul de naştere al acestuia, i-a oferit îngrijirea necesară,
s-a comportat ca un tată, iar relaţia tată fiu era notorie şi reciproc acceptată.5
În ipoteza în care omorul este comis asupra unei rude apropiate care
locuieşte împreună cu făptuitorul, va fi omor calificat (art. 175 lit. c) C. pen.), dar
circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen. („săvârşirea
infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei ori
prin metode sau mijloace care prezintă pericol public") nu mai poate fi, desigur,
reţinută „deoarece este cuprinsă în forma calificată a

1
C.SJ. secţia penală, decizia nr. 588 din 19 februarie 1999, în B.J. 3, pag. 745.
2
„Verii primari, ai căror părinţi sunt fraţi, fiind rude apropiate în sensul art. 149 C. pen.,
tentativa de omor comisă asupra unui văr primar se încadrează în art. 20, raportat la art. 174, art.
175 lit. c) C. pen." T.S., dec. nr. 60/1979, în Rep.82, pag. 279. A se vedea în acelaşi sens C. Ap.
Timiş, dec. nr. 104 din 1994 în R.D.P. nr. 1/1996, pag. 136, cf. Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 164.
3
„Când, însă, rudenia este prin alianţă, unchiul fiind soţul mătuşii inculpatului, sora
tatălui său, calitatea de rudă apropiată nu subzistă, iar uciderea acestuia nu constituie
infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 175 lit. c), ci aceea de omor prevăzută în art.
174 C. pen.", C.S.J. secţia penală, decizia nr. 807 din 15 mai 1991, în BJ. 2004, pag. 744.
4
T,S. dec. nr. 1345/1977, în Rep. 82, pag. 283.
5
T.S. dec. nr. 18/1981, în Rep. III, pag. 210, cf. Gh. Diaconescu, op, cit,, pag. 163.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 33

infracţiunii.”1 În acelaşi sens s-a pronunţat înalta Curte de Casaţie şi Justiţie


constituită în Secţii Unite, admiţând un recurs în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Instanţa a arătat că: „... în condiţiile în care sfera persoanelor ce pot fi
subiect pasiv calificat al infracţiunii prevăzute de art. 175 alin. (1) Ut. c) C.
pen. o cuprinde şi pe aceea, mai restrânsă, a persoanelor la care se referă
circumstanţa agravantă legală reglementată prin art. 75 alin. (1) Ut. b) teza a
Il-a C. pen., această circumstanţă nu mai poate fi reţinută în cazul
infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. (1), raportat la art.
175 alin. (1) Ut. c) C. pen., pentru că s-ar ajunge la o dublă agravare a
răspunderii penale pentru aceeaşi cauză, ceea ce este inadmisibil."2
Calitatea de soţ sau rudă apropiată este o circumstanţă personală şi nu se
răsfrânge asupra participanţilor. Pentru a se reţine acest element circumstanţial
este necesar, de asemenea, ca făptuitorul să fi cunoscut, în momentul comiterii
omorului, relaţia pe care o are cu victima. Dacă făptuitorul nu a cunoscut
această relaţie nu se poate reţine omor calificat. Aceeaşi soluţie, omor
simplu, se va reţine şi în caz de error in persona sau de aberratio ictus, în
ipoteza în care se urmăreşte uciderea unei persoane dar, din eroare sau prin
devierea loviturii, este ucis soţul sau o rudă apropiată. Mai mult, chiar „în
cazul când făptuitorul luase hotărârea de a săvârşi omorul contra soţului sau
unei rude apropiate, dar din eroare asupra persoanei sau din devierea acţiunii a
ucis o altă persoană, de asemenea nu se va aplica agravanta din art. 175 lit. c),
deoarece legea nu ia în considerare decât agravantele efectiv realizate."3

D) Omorul comis profitând de starea de neputinţă a victimei de a


se apăra

În situaţiile în care, din diferite motive, victimele se află în stare de


neputinţă de a se apăra, infracţiunile de omor se pot comite mult mai uşor şi,
din această perspectivă, legiuitorul a apreciat că pericolul unor astfel de
fapte este sporit. O altă raţiune pentru care astfel de fapte trebuie să fie

' I.C.C.J. secţia penală, decizia 5543 din 13 decembrie 2002, în B.J.2., pag. 450.
2
I.C.C.J. Secţiile Unite, decizia m. IV din 26 septembrie 2005, publicată în M.Of.
Partea I nr. 15 din 9 ianuarie 2006. 3
Explicaţii III, pag. 180.
34 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ – INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

sancţionate mai aspru este dată de degradarea morală a făptuitorului, care nu


are scrupule în a profita de situaţia de inferioritate în care se află victima.
Elementul circumstanţial în discuţie se aplică în cazul în care din diferite
împrejurări victima este incapabilă de a reacţiona, adică de a se feri, de a
para un atac, ori de a riposta faţă de acţiunea sau inacţiunea prin care se
intenţionează suprimarea vieţii sale. Poate fi vorba atât de incapacităţi fizice,
cât şi de incapacităţi psihice. Vârsta fragedă, spre exemplu, reprezintă o stare
de neputinţă a victimei de a se apăra. Poate fi vorba de copilul nou - născut,
de un copil în vârstă de câteva luni, dar poate fi vorba şi de un copil mai
mare. Vârsta foarte înaintată, poate la rândul ei să atragă o stare de neputinţă
de a se apăra, însă trebuie examinată cu atenţie situaţia reală a victimei.
Simplul fapt că victima este în vârstă şi bolnavă nu atrage automat reţinerea
stării de neputinţă de a se apăra.4 Pot fi de asemenea considerate stări în care
victima se află în neputinţă de a se apăra: starea de intoxicare cu alcool sau alte
substanţe stupefiante, starea de somn,5 starea de infirmitate, hipnoza, maladia
psihică ş.a.m.d.

1
„În cazul unui omor săvârşit de mamă asupra copilului său nou - născut, (în alte
condiţii decât cele de la pruncucidere n.n.) fapta urmează să fie încadrată şi în dispoziţiile
art. 175 lit. d) C. pen., deoarece, în asemenea cazuri, a fost suprimată viaţa unei persoane profi-
tându-se de starea de neputinţă a acesteia de a se apăra. Copilul nou - născut este, prin natura
situaţiei lui, în neputinţă de a se apăra, iar cel care-i suprimă viaţa profită, implicit, de această
stare." T.S. dec. de îndrumare nr.2/1976, notă la dec. T.S. 2360/1976, în Rep.82, pag. 283.
2
S-a reţinut, spre exemplu, elementul circumstanţial în discuţie în cazul faptei comise de
tată asupra fiicei în vârstă de două luni şi jumătate. În acest sens a se vedea T.S. dec. nr.
44/1978, în Rep. 82, pag. 280.
3
S-a reţinut că este un omor comis profitând de starea de neputinţă a victimei de a se
apăra în cazul în care făptuitorul a aruncat de pe un pod, în apă, un copil în vârstă de nouă ani
care nu ştia să înoate. A se vedea în acest sens, Instituţii 2003, pag. 291.
4
„Vârsta înaintată a victimei şi împrejurarea că suferă de anumite boli nu duc la
concluzia că se afla în neputinţă de a se apăra, de vreme ce, la data uciderii ei, ducea o viaţă
activă normală, desfăşurând diferite activităţii." C.S J. secţia penală, decizia nr. 881 din 2
aprilie 1992, în B.J.3., pag. 744.
5
1) „Fapta inculpatului de a fi ucis victima, prin aruncarea ei de la etajul VII, în timp
ce aceasta se afla în pat, într-un somn adânc, datorită unei stări avansate de ebrietate, se
încadrează în art. 175 lit. d) C. pen., deoarece victima s-a aflat într-o stare de neputinţă, atât
fizică cât şi psihică, care a împiedicat-o să reacţioneze şi să se apere." T.S secţ. mil. dec.
nr. 94/1976, în Rep.82, pag. 284. 2)" Uciderea victimei în timpul somnului constituie
infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 175 lit. d) C. pen. deoarece într-un asemenea
caz făptuitorul profită de starea de neputinţă a victimei de a se apăra." C.S. J. secţia penală,
decizia nr. 1405 din 4 iunie 1997, în B.J. 3., pag. 745.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 35

Nu se reţine acest element circumstanţial atunci când autorul faptei aduce el


însuşi victima în starea respectivă (o droghează, o îmbată, o imobilizează).
Făptuitorul trebuie să cunoască starea de neputinţă în care se află victima.
Uneori o astfel de stare este evidentă, alteori nu. Fiind vorba de o situaţie de
fapt, aceasta se răsfrânge asupra participanţilor care au cunoscut-o.1

E) Omorul comis prin mijloace care pun în pericol viaţa mai multor
persoane

Omorul calificat în această ipoteză se referă la mijloace care sunt apte de a


produce uciderea mai multor persoane. Reprezintă astfel de mijloace, spre
exemplu: folosirea gazelor, declanşarea unui incendiu, utilizarea unor materiale
explozibile, sau chiar utilizarea unei rafale de armă automată asupra unui grup
în care se află şi victima. Reţinerea elementului circumstanţial în discuţie,
trebuie să ţină cont nu numai de mijlocul în sine, dar şi de modul în care acesta
este folosit. In acest sens în doctrină s-au dat ca exemple de situaţii în care se
poate retine infracţiunea de omor calificat comis prin mijloace care pun în
pericol viaţa mai multor persoane, următoarele: „... punerea unei bombe într-un
loc pe unde obişnuit trece persoana împotriva căreia este îndreptată acţiunea de
ucidere, loc pe unde pot trece însă şi alte persoane; punerea otrăvii în mâncarea
destinată persoanei pe care şi-a propus s-o ucidă făptuitorul, dar din care s-ar
putea să mănânce şi alte persoane; infectarea apei din fântâna persoanei vizată
de făptuitor, fântână de la care uneori iau apă şi vecinii."2
Nu trebuie să se producă uciderea mai multor persoane, ci doar să existe
aptitudinea mijloacelor, de a pune în pericol viaţa mai multor persoane, în cazul
în care nici persoana vizată nu decedează, dar mijloacele utilizate au fost apte
de a pune în pericol viaţa altor persoane, se va reţine o tentativă la omor
calificat.3 Dacă se produce decesul mai multor persoane, fapta va fi încadrată ca
infracţiune de omor deosebit de grav, art. 176 lit. b) C. pen.4
În doctrină s-a subliniat caracterul specific al laturii subiective la această
variantă de omor calificat arătându-se că, „... vinovăţia făptuitorului constă

1
În acelaşi sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 181.
2
Explicaţii III, pag. 181.
3
A se vedea, în acest sens Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 73.
4
În acelaşi sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 181.
36____ ______DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

în intenţia directă în raport cu persoana vizată ca victimă şi intenţia indirectă în


raport cu folosirea mijloacelor care pun în pericol viaţa altor persoane,
pericol pe care făptuitorul l-a prevăzut şi 1-a acceptat."1 Intenţia făptuitorului
rezultă din mijloacele utilizate şi din modul în care a acţionat, rezultatul
obţinut nefiind neapărat relevant, în acest sens în practică s-a decis că există
tentativă la omor calificat în cazul în care făptuitorul a trimis un colet
„capcană", chiar dacă rezultatul a constat în producerea unor leziuni minore
victimei.2
În cazul acestui tip de omor pericolul este dat de folosirea unor mijloace
apte să pună în pericol viaţa mai multor persoane şi este normal ca o astfel de
faptă să fie sancţionată cu mai multă severitate.
Această împrejurare agravantă se răsfrânge asupra participanţilor care au
cunoscut mijlocul utilizat.

F) Omorul comis în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau


publice ale victimei

Fapta de ucidere are în acest caz, de regulă, ca punct de plecare, o


nemulţumire a făptuitorului, sau un interes legat de îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau publice ale victimei. Este vorba, în general, de o răzbunare, şi
din această cauză fapta este socotită mai gravă. În plus, se poate considera că
fapta este mai gravă, pentru că făptuitorul nesocoteşte prin fapta sa, nu numai
dreptul la viată al victimei, ci şi atributele cu care aceasta era învestită.
În acest caz omorul trebuie să fie comis în legătură cu serviciul, sau cu
îndeplinirea îndatoririlor publice ale victimei, dar nu este nevoie, neapărat, ca
fapta să se comită în timpul serviciului. Aşa cum s-a subliniat în practică,
„împrejurarea că victima a fost ucisă în chiar momentul în care îşi îndeplinea
îndatoririle sau la un interval, mai mare sau mai mic, după îndeplinirea
acestora, este lipsită de orice relevanţă."3 În acelaşi timp, faptul că omorul se

1
Idem, pag. 182. în acelaşi sens, Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 73.
2
„Trimiterea prin poştă a unui colet părţii vătămate, conţinând material exploziv şi un
mecanism de declanşare a exploziei, cu urmarea producerii, prin explozie, a unor leziuni
vindecabile în 5-6 zile de tratament medical, reflectă intenţia făptuitorului de a ucide,
împrejurarea că leziunile nu au pus în pericol viaţa victimei fiind lipsite de relevanţă."
C.S.J. decizia nr. 2432 din 15 mai 2001, în B.J.I., pag. 186.
3
T.S.dec.nr. 1389/1980, în Rep. 82, pag. 280.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 37

comite în timpul serviciului victimei nu este suficient pentru a se reţine ele-


mentul circumstanţial în cauză. Este necesar ca fapta să aibă legătură cu
serviciul. Dacă X o ucide pe Y din gelozie, în timp ce victima se afla la
serviciu, acest lucru nu va determina încadrarea faptei în omor calificat comis în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei,
Pentru a se reţine elementul circumstanţial în cauză, victima trebuie să fi
acţionat în limitele atribuţiilor sale. Dacă victima şi-a depăşit prin abuz
atribuţiile, legea nu-i mai oferă protecţie specială, iar fapta comisă va fi
încadrată ca omor simplu.
În practică, de cele mai multe ori, în cazurile în care trebuie să se reţină
art. 175 lit. f) C. pen., victima este funcţionar, având în vedere sfera foarte
largă dată acestei noţiuni, prin art. 147 alin. (2) C. pen. Nu se va reţine în
aceste cazuri şi infracţiunea de ultraj, deoarece aceasta este absorbită de
infracţiunea de omor calificat.2 Mai trebuie adăugat faptul că, pentru a se reţine
omor calificat în varianta discutată, victima nu trebuie să fie magistrat, poliţist,
jandarm sau militar deoarece, în aceste cazuri, fapta reprezintă un omor
deosebit de grav, respectiv cel prevăzut la art. 176 lit. f) C. pen.3

G) Omorul comis pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de


la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse

În cazul omorului calificat comis în această ipoteză există un obiect


juridic secundar, respectiv relaţiile sociale legate de înfăptuirea justiţiei.
Vătămarea în subsidiar a relaţiilor privind înfăptuirea justiţiei reprezintă
temeiul pentru care fapta comisă în împrejurările analizate a fost considerată de
legiuitor mai periculoasă.
Pentru elementul circumstanţial examinat latura subiectivă prezintă de
asemenea o particularitate, prin faptul că se cere existenţa unui scop, respectiv
sustragerea de la răspunderea penală (urmărire penală, arestare, executarea
pedepsei). Scopul este deci aici o cerinţă esenţială ce se adaugă elementului
subiectiv, completând latura subiectivă, iar în lipsa acestui scop nu se poate
retine elementul circumstanţial.

1
În acest sens, ase vedea spre exemplu T.S. dec. m. 509/1980, înRep.82, pag. 281.
2
În acelaşi sens, a se vedea. Gh. Diaconescu, op. cit, pag. 167.
3
A se vedea, spre exemplu, I.C.CJ. secţia penală, decizia 5531 din 30 septembrie
2005, în www.scj.ro, (selecţii 2005).
38 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Nu interesează dacă scopul a şi fost realizat. Este suficient să se constate că


el a fost urmărit.
Dacă pentru a se asigura sustragerea de la urmărire, arestare sau executarea
pedepsei autorul ucide un magistrat, un poliţist, un jandarm, sau un militar, fapta
se încadrează în infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav, respectiv art.
174 alin. (1) raportat la art. 175 lit. g), raportat la art. 176 lit. f) C. pen.

H) Omorul comis pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni

Fapta de omor comisă în aceste împrejurări este mai gravă deoarece există
şi de această dată unele valori lezate în mod adiacent, altfel spus avem un obiect
juridic adiacent, sau secundar. Elementul circumstanţial include în fapt, în acest
caz, două ipoteze distincte şi în funcţie de acestea, sfera protecţiei adiacente
este diferită.
Prima ipoteză constă în comiterea omorului ca infracţiune mijloc, pentru a
înlesni, a facilita comiterea altei infracţiuni, infracţiunea scop. Spre exemplu: este
omorâtă persoana care efectuează serviciul de pază, pentru a se înlesni evadarea
din penitenciar; este ucis însoţitorului unei femei pentru ca respectiva femeie să
poată fi violată; este ucisă însăşi femeia asupra căreia se exercită violenţe în
scopul de a o viola , este ucisă persoana care acordă protecţie unei alte persoane
în scopul de a o răpi pe aceasta din urmă, etc. În aceste cazuri, precum şi în
altele asemănătoare, obiectul juridic adiacent al omorului calificat este identic
cu obiectul juridic principal al infracţiunii scop, deoarece indirect sunt protejate
şi valorile respective. Nu interesează însă, dacă infracţiunea scop se consumă
sau nu, este suficient să se constate că omorul a fost comis pentru a înlesni
comiterea ei.
Cea de a doua ipoteză presupune comiterea omorului pentru a ascunde
săvârşirea altei infracţiuni, deci pentru a şterge, într-un fel sau altul, urmele
unei infracţiuni comise anterior. Se încadrează în această ipoteză, spre
exemplu: uciderea unui persoane care a fost martor ocular la o altă infracţiune,
uciderea unei persoane care descoperă urmele altei infracţiuni etc. In această a
doua ipoteză obiectul juridic adiacent se referă la relaţiile privind înfăptuirea
justiţiei, deoarece prin fapta de omor comisă făptuitorul aduce atingere şi
acestor relaţii, pe lângă cele ce privesc dreptul la viaţă.

1
În acelaşi sens, Explicaţii III, pag. 182.
2
În acest sens, Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 169.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 39

În ambele ipoteze pot fi avute în vedere, în principiu, orice infracţiuni,


mai puţin tâlhăria şi pirateria, pentru care legiuitorul a prevăzut o incriminare
distinctă, omorul deosebit de grav, art. 176 lit. d) C. pen.
În practică, s-a stabilit că sunt incidente prevederile art. 175 lit. h) C. pen.
atunci când inculpatul, urmărind să comită un viol, nu opreşte maşina la
insistenţele victimei, determinând-o pe aceasta să se arunce din autovehicul, în
timpul mersului, şi să se accidenteze mortal. S-a reţinut, de asemenea, un
concurs de infracţiuni între omor calificat şi viol, în ipoteza în care
inculpatul a lovit victima pentru a o determina la raport sexual, şi-a dat
seama că loviturile îi pot provoca acesteia moartea, a violat-o, iar ulterior, în
urma leziunilor suferite, victima a decedat. Există concurs între viol şi omor
calificat şi în ipoteza în care, după comiterea violului, din teama de a nu fi
denunţat, deci pentru a ascunde infracţiunea de viol, făptuitorul ucide
victima.2 În schimb, nu se poate reţine comiterea infracţiunii de omor
calificat comis spre a ascunde o altă infracţiune, în ipoteza în care respectiva
altă infracţiune este absorbită în mod natural în infracţiunea de omor.3

I) Omorul comis în public

Acest ultim element circumstanţial al omorului calificat a fost introdus


prin Legea nr. 140/1996. Legiuitorul a considerat că fapta de omor comisă în
public este mai gravă, pe de o parte datorită sentimentului de insecuritate
1
A se vedea în acest sens, Instituţii 2003, pag. 293.
2
1.C.CJ. secţia penală, decizia m. 3762 din 6 iulie 2004, în B.J./C.D.
3
„Pentru încadrarea faptei în prevederile art. 175 lit. h) C. pen., este necesar a se stabili
că infracţiunea a fost săvârşită în mod efectiv pentru ascunderea altei infracţiuni. Nu există o
astfel de situaţie în cazul când faptele inculpatului întrunesc elementele laturii subiective şi
obiective a infracţiunii de omor, alături de alte infracţiuni concomitente urmărind aceeaşi
finalitate. În speţă, inculpatul a lovit cu pumnul în abdomen pe fiul sau în vârstă de 6 ani,
provocându-i o vătămare foarte gravă, după care 1-a aruncat în râul Bistriţa unde acesta a
decedat prin asfixie mecanică. Prima instanţă a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de
omor calificat prevăzută de art. 175 lit. h) C. pen. încadrarea juridică a faptelor inculpatului
este greşită deoarece actele sale de lovire a victimei si apoi aruncarea acesteia în apă fac parte
integrantă din conţinutul infracţiunii de omor calificat, prevăzuta de art. 174, combinat cu art.
175 lit. c) şi d) C. pen. (omor săvârşit asupra unei rude şi care se află în stare de neputinţă de
a se apăra), lipsind deci elementul circumstanţial privind ascunderea sau împiedicarea
descoperirii unei alte infracţiuni.'1 C.S.J. dec. 1681/1990, Dreptul nr. 10-11/1991, pag. 106,
cf. Constantin Sima, Codul penal adnotat — cu practica judiciară 1969-1995, Editura Atlas
Lex, Bucureşti, 1996, pag. 295.
40 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ-INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

ce este transmis opiniei publice, iar pe de altă parte datorită periculozităţii


infractorului care, în acest caz, nu ezită să acţioneze făţiş, în total dispreţ faţă
de ceilalţi membri ai societăţii, faţă de reacţia acestora.
Noţiunea de „faptă săvârşită în public" este explicată în art. 152 C. pen.
Conform acestui articol există cinci ipoteze [lit. a)-e)] în care fapta se
consideră săvârşită în public. O primă ipoteză, cea prevăzută la lit. a), se
referă la fapta comisă „într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este
totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană".
Intră în această categorie de locuri: străzile,1 parcările publice, grădinile
(parcurile) publice, pieţele, gările şi aerogările etc. În această ipoteză
legiuitorul cere „numai o publicitate virtuală, adică posibilitatea prezenţei
publicului şi nu efectiva lui prezentă; o atare posibilitate imprimă faptei o
gravitate mai mare şi relevă temeritatea făptuitorului". A doua ipoteză, cea
prevăzută la lit. b), se referă la fapta comisă „în orice alt loc accesibil
publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane". Legiuitorul a avut
în vedere, în această ipoteză, acele locuri care prin destinaţia lor sunt doar în
mod intermitent accesibile publicului. Pot fi astfel de locuri: şcolile,3 muzeele,
sălile de spectacol, magazinele, mijloacele de transport în comun, etc. În
această ipoteză se pune condiţia prezenţei efective a publicului (două sau mai
multe persoane, evident altele decât subiecţii infracţiunii), în momentul
comiterii faptei; se cere deci, în această ipoteză, o „publicitate reală".4 A treia
ipoteză, cea de la lit. c), are în vedere fapta comisă „în loc neaccesibil
publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită şi dacă acest rezultat s-a
produs faţă de două sau mai multe persoane". Reprezintă un loc neaccesibil
publicului orice spaţiu privat, cum ar fi „locuinţa unei persoane, un birou sau
laborator în care accesul publicului este interzis etc.".5 Şi în acest caz se cere
o publicitate reală deoarece făptuitorul trebuie să urmă-
1
În sensul că omorul comis „pe o stradă dintr-o localitate", reprezintă omor calificat,
fapta fiind comisă în public, a se vedea, spre exemplu, C.S.J. secţia penală, decizia nr. 1796 din
7 mai 1999, în B.J.3, pag. 746.
2
Explicaţii II, pag. 429.
3
„Uciderea victimei în curtea unei şcoli, în prezenţa mai multor persoane, constituie
infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 175 lit. i) C. pen., atât în raport cu locul
comiterii, care, conform art. 152 lit. a) din acelaşi cod, este loc public, cât şi conform
art. 152 lit. b), în raport cu prezenţa persoanelor în acel loc, cu observaţia că prevederile
art. 145 C. pen., care definesc termenul „public", nu sunt incidente." C.S.J., secţia penală,
decizia nr. 66 din 9 ianuarie 2003, în BJ./C.D.
4
Explicaţii II, pag. 429.
5
Explicaţii II, pag. 429.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 41

rească şi să reuşească, în acelaşi timp, ca fapta să fie auzită de două sau mai
multe persoane. Se poate realiza această cerinţă în cazul în care făptuitorul
acţionează în spaţiul privat, locuinţa proprie spre exemplu, dar, în mod
intenţionat, lasă o uşă sau o fereastră deschisă, în aşa fel încât fapta să poată
fi auzita sau chiar văzută de alte persoane. Ca şi în ipoteza anterioară, şi în
acest caz, cele două sau mai multe persoane faţă de care este necesar să se
producă rezultatul cerut, respectiv ca „fapta să fie auzită", trebuie să fie alte
persoane decât victimele infracţiunii.1 A patra ipoteză, cea de la lit. d), se referă
la fapta comisă „într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu
excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită
naturii relaţiilor dintre persoanele participante". Condiţia publicităţii şi deci a
gravităţii sporite a faptei este îndeplinită şi în această ipoteză, în care sunt
reunite în acelaşi loc numeroase persoane, chiar dacă locul respectiv nu
reprezintă un spaţiu public. Sunt exceptate în acest caz reuniunile cu
caracter de familie deoarece „ideea de publicitate este exclusă tocmai datorită
naturii relaţiilor dintre persoanele participante".2 Ultima ipoteză, cea prevăzută
la lit. e), se referă la fapta comisă „prin orice mijloc cu privire la care
făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului".
În doctrină s-a arătat că această ultimă ipoteză, în care se poate considera că
o faptă este săvârşită în public, nu ar trebui să fie avută în vedere în cazul
omorului. S-a motivat această opinie prin faptul că: „În condiţiile actuale, în
care majoritatea faptelor de omucidere sunt mediatizate, a accepta ca
agravantă la infracţiunea de omor şi comiterea faptei în condiţiile de la art.
152 lit. e), ar însemna sa transformăm toate faptele de omor în omor
calificat, pentru că, indiferent dacă fapta a fost comisă spre exemplu într-un
apartament, unde nu se reţine decât prezenţa autorului şi a victimei, ar putea
fi reţinută infracţiunea de la art. 175 lit. i)
pentru că şi în acest caz făptuitorul şi-a dat seama că, dată fiind gravitatea
faptei, aceasta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului, prin intermediul

1
„Omorul săvârşit într-un loc neaccesibil publicului, în văzul a două persoane, nu
poate fi încadrat în prevederile art. 175 lit. i), prin raportare la art. 152 lit. c) C. pen., dacă
acele persoane au fost agresate de inculpat, în aceeaşi împrejurare în care a fost săvârşit
omorul, acestea fiind părţi vătămate în cauză. În înţelesul art. 152 lit. c) C. pen., făptuitorul
trebuie să acţioneze cu intenţia ca infracţiunea să fie auzită sau văzută de două sau mai
multe persoane, altele decât cele vătămate prin faptele săvârşite de el." C.S.J., secţia penală,
decizia nr. 2724 din 29 mai 2001, în BJ.3, pag. 747.
2
Explicaţii II, pag. 430.
42 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

mass-media" . Această opinie este corectă. În susţinerea ei mai pot fi evocate


două împrejurări importante. O primă împrejurare se referă la faptul că, la
definirea expresiei „în public", legiuitorul nu a avut şi nici nu putea să aibă în
vedere infracţiunea de omor, pentru faptul că la vremea respectivă nu exista o
astfel de „calificare" a omorului. În acelaşi timp trebuie observat că
explicaţiile legiuitorului aveau în vedere un cu totul alt context mediatic.
Aceste două împrejurări fac probabilă o lipsă de adecvare a explicaţiilor de la
art. 152 C. pen. în raport cu expresia „în public", ca element circumstanţial al
omorului calificat.

Formele infracţiunii

Tentativa la omor calificat se pedepseşte conform art. 175 alin. (2) C. pen.
Consumarea infracţiunii are loc, ca şi în cazul omorului simplu, în
momentul în care se produce decesul victimei; dacă acest moment survine
după o perioadă mai mare de timp, încadrarea vremelnică va fi aceea de
tentativă la omor calificat.
Pluralitatea de elemente circumstanţiale nu constituie un concurs de
infracţiuni, ci o infracţiune unică. La încadrarea juridică a faptei se va ţine
seama însă de toate elementele circumstanţiale incidente şi ele vor influenţa
individualizarea pedepsei.

Sancţiuni

Omorul calificat se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi


interzicerea unor drepturi.

Aspecte procesuale

În cazul omorului calificat, din punct de vedere procesual sunt valabile


precizările făcute în legătură cu infracţiunea de omor (simplu).

1
Cristina Rotaru, Notă la decizia C.S.J. nr. 811 din 13 februarie 2002, în P.R. nr. 2/2003,
pag. 65.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 43

III. OMORUL DEOSEBIT DE GRAV

La fel ca în cazul omorului calificat, conţinutul juridic al infracţiunii de


omor deosebit de grav se construieşte pe conţinutul juridic al infracţiunii de
omor simplu (art. 174 C. pen.) la care se adaugă unele elemente circumstan-
ţiale. Omorul deosebit de grav este tot o variantă calificată a omorului.
Aceasta se referă la situaţiile în care legiuitorul a considerat că pericolul
social al faptei şi periculozitatea făptuitorului au nivelul cel mai ridicat, fiind
necesară reprimarea cea mai severă.'

Norma incriminatoare

Art. 176. Omorul deosebit de grav.


(1). Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:
a) prin cruzimi
b) asupra a două sau mai multor persoane
c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor
d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii
e) asupra unei femei gravide
f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în
timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
publice ale acestora
g) de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în
timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
publice ale acestora se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.

Explicarea elementelor circumstanţiale

Exista, după cum rezultă din textul incriminator, şapte împrejurări


cărora legiuitorul le atribuie valoarea de elemente circumstanţiale pentru con-

În acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, pag. 295.


44______________DREPT PENAL. PARTEA SPECIALA - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

struirea infracţiunii de omor deosebit de grav. Deoarece conţinutul infracţiunii nu


diferă de omorul „simplu" analiza omorului deosebit de grav se reduce, în
mare, la explicarea celor şase elemente circumstanţiale.

A) Omorul comis prin cruzimi

Expresia prin cruzimi nu este explicată de legiuitor deşi, în partea generală a


Codului penal se găseşte o circumstanţă agravantă cu un conţinut asemănător,
respectiv „săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime" (art. 75, lit. b), teza I). În
această situaţie semnificaţia expresiei trebuie căutată în limbajul comun şi în
interpretările date în doctrină şi practică. În vorbirea curentă actele de
cruzime indică acele conduite în urma cărora se produc unei persoane
suferinţe grele, deosebite. Doctrina juridică a definit cruzimile drept o
manifestare de ferocitate de natură să provoace suferinţe chinuitoare şi
prelungite. În doctrină s-a subliniat şi ideea că, în acest caz, omorul este
realizat într-un mod care presupune ca victima să fie supusă unor suferinţe
mai mari decât cele care însoţesc de regulă uciderea unei persoane.2 Este
vorba de o chinuire „suplimentară" a victimei, chinuire pe care făptuitorul o
realizează în mod deliberat. Suferinţele la care este supusă victima, în acest
caz, pot fi de natură fizică, de natură psihică, sau pot avea dublă natură, fizică
şi psihică, în acelaşi timp.3 în practică s-a stabilit că loviturile aplicate victimei
în mod repetat şi cu intensitate, cu ajutorul unor obiecte dure, asupra unor
regiuni diverse ale corpului, reprezintă omor deosebit de grav comis prin
cruzimi. Aceeaşi încadrare s-a reţinut şi în ipoteza în care

1
George Antoniu, Costică Bulai, Gheorghe Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1976, pag. 84.
2
În acest sens, a se vedea: Explicaţii III, pag. 187, sau Instituţii 2003, pag. 295.
3
A se vedea, în acest sens, Gh. Diaconescu op. cit., pag. 172.
4
„Aplicarea de numeroase lovituri cu corpuri dure, timp de aproape două ore, asupra
capului, trunchiului şi membrelor victimei, cu urmarea unor leziuni traumatice pe 40% din
suprafaţa corpului şi a decesului acesteia după două ore de la încetarea agresiunii
caracterizează fapta ca omor deosebit de grav prevăzut în art. 176 lit. a) C. pen." C.S.J.
secţia penală, decizia nr. 1341 din 13 martie 2002, în B.J.3, pag. 749. „Fapta inculpatului de a
aplica victimei, pe o durată mare de timp, cu intensitate deosebită, repetate lovituri pe
aproape întreaga suprafaţă a corpului, folosindu-se de o bâtă şi de o coadă de târnăcop
confecţionate din lemn de esenţă tare si de a părăsi apoi victima noaptea, pe timp rece,
determinându-i astfel încetarea din viată după circa 5 ore, în chinuri mari, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 45

inculpatul a aplicat victimei multiple lovituri cu cuţitul asupra unor zone


anatomice diferite', sau atunci când victima a fost supusă unor torturi ori
unor mutilări înainte de a i se aplica lovitura sau loviturile letale2 . Tot
infracţiunea de omor deosebit de grav comis prin cruzimi s-a reţinut şi în
cazul în care victima a fost stropită cu o substanţă inflamabilă după care i s-
a dat foc.3 în categoria suferinţelor de natură psihică a fost introdusă fapta
constând în punerea victimei în situaţia de a fi lovită şi chinuită în prezenţa
unor persoane apropiate, înainte de a i se aplica lovitura sau loviturile
letale,4 dar şi fapta prin care se cauzează mari suferinţe de ordin psihic, nu în
mod direct victimei, ci unei persoane care are puternice sentimente faţă de
victimă şi care este prezentă la comiterea faptei, cum ar fi spre exemplu
„uciderea copilului sub ochii mamei."5
Deşi lucrurile par a fi clare în legătură cu aplicarea acestui element
circumstanţial agravant, în practică, încadrarea în art. 176 lit. a) C. pen. este
uneori dificilă. Aparent ceea ce contează aici este doar poziţia psihică a
făptuitorului, faptul ca în mod deliberat acesta cauzează victimei suferinţe
deosebite. În realitate, la aprecierea unei situaţii de acest gen intră în calcul un
complex de elemente, subiective şi obiective. Aşa cum arătam mai sus,
deoarece textul este laconic, iar expresia nu este explicată de legiuitor,
doctrina şi practica au încercat să contureze conceptul de cruzimi. Există
însă o practică diversă şi oarecum eterogenă în această materie.
Dificultăţi de încadrare au existat în cazul în care unele violenţe s-au
exercitat asupra victimei, după ce aceasta şi-a pierdut cunoştinţa sau chiar
după ce aceasta a decedat. De aceea, prin repetate decizii adoptate în cazuri de
acest gen, instanţa supremă a încercat să stabilească unele repere de

raportat la art. 176 lit. a) C. pen. Modul în care inculpatul a săvârşit fapta evidenţiază
intenţia indirectă de a ucide, specifică infracţiunii de omor, şi nu existenţa intenţiei
depăşite, ce caracterizează infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte." C.S.J. secţia
penală, decizia nr. 740 din 23 martie 1998, înB.J.3, pag. 748.
1
„Uciderea unei persoane prin lovirea ei cu intensitate de 32 de ori cu cuţitul în faţă,
gât, torace, abdomen şi membre, constituie infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în
art. 174 raportat la art. 176 lit. a) C. pen. deoarece s-au cauzat suferinţe deosebite victimei,
fapta a fost săvârşită cu ferocitate şi este de natură a produce un sentiment de oroare." C.SJ.
Completul de 9 Judecători, decizia nr. 11 din 5 februarie 2001, în BJ.3, pag. 750.
2
I.C.C.J. secţia penală, decizia nr. 1860 din 9 aprilie 2002, înB.J.2, pag. 456.
3
T.S. secţia penală, decizia nr. 91/1979, în Rep. 82, pag. 288.
4
T.S. secţia penală, decizia nr. 257/1972, în C.D./ 1972, pag. 311,312.
5
Costică Bulai, Curs ele drept penal, partea specială, voi. I, Editura Tipografia
Universităţii din Bucureşti, 1975, pag. 110.
46 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

principiu pe baza cărora să poată fi identificat conceptul în discuţie. Astfel,


printr-o decizie din anul 1970 a Tribunalului Suprem s-a stabilit că prin
cruzimi „trebuie să se înţeleagă nu numai provocarea de suferinţe fizice
victimei-suferinţe care, de altfel, de cele mai multe ori ar fi imposibil de
stabilit, ci şi aspectul de ferocitate, ieşit din comun, cu care infractorul
săvârşeşte omorul, trezind în conştiinţa celor ce iau cunoştinţă de această
faptă, un sentiment de oroare." În speţa respectivă, victima şi-a pierdut
cunoştinţa încă după prima lovitură, situaţie în care nu a mai putut percepe
cruzimea cu care au fost aplicate loviturile ulterioare şi, în consecinţă, nu se
poate pune problema unei „chinuiri suplimentare" a victimei. Aceste două
elemente, respectiv ferocitatea autorului şi sentimentul de oroare produs în
rândul opiniei publice au fost subliniate şi în alte decizii ale fostului Tribunal
Suprem.2 Se poate observa că în aceste motivări se ia în calcul, pe lângă
atitudinea psihică a făptuitorului, şi atitudinea opiniei publice, în timp ce
poziţia subiectivă a victimei nu are nici o importanţă, în sensul că lipsa
suferinţelor „suplimentare", nu duce la inaplicabilitatea elementului circum-
stanţial în cauză. Într-o altă decizie a Tribunalului Suprem s-a mers şi mai
departe cu raţionamentul anterior şi s-a considerat că există omor deosebit de
grav, săvârşit prin cruzimi şi atunci când „victima nu a simţit decât prima
lovitură şi a decedat, dar inculpatul, ulterior, a desfigurat victima, demon-
strând ferocitate".3 O asemenea încadrare este însă discutabilă. Apreciez că,
dacă ulterior uciderii victimei autorul comite acte de violenţă asupra
cadavrului, chiar dacă aceste acte dovedesc ferocitate, agravanta nu este
aplicabilă. Este cazul secţionării cadavrului, mai ales atunci când această
operaţie are ca scop, clar şi unic, ascunderea urmelor faptei. De asemenea, în
cazul în care inculpatul nu a urmărit să producă victimei o moarte lentă, ci i-a
aplicat mai multe lovituri în urma cărora moartea a survenit rapid,
împrejurarea că fapta a trezit un sentiment de oroare în rândul opiniei publice
nu este suficientă prin ea însăşi, pentru reţinerea cruzimilor.4
Au existat dificultăţi de încadrare şi în cazul în care victima a rămas
conştientă şi a perceput multiplele lovituri ce i-au fost aplicate. Într-o astfel de
situaţie putem distinge două ipoteze. În prima, fapta poate fi comisă prin

1
T.S. (completul de 7 jud.) decizia nr. 9/1970, în Rep. 77, pag. 309.
2
T.S. (completul de 7 jud.) decizia nr. 18/1980, în Rep. 82, pag. 284.
3
T.S. decizie nepublicată, cf. Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 173.
4
În acest sens, a se vedea P.J.P. III, pag. 32.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 47

aplicarea de lovituri multiple, fie cu diverse obiecte contondente, fie doar cu


pumnii şi picioarele, în diferite zone ale corpului victimei, iar aceasta
decedează în urma loviturilor, după o perioadă mai mică sau mai mare de timp.
Într-o astfel de ipoteză, s-a pus problema diferenţierii între art. 176 lit. a) şi
art. 183 C. pen, (Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte). Distincţia se
poate face în acest caz doar analizând latura subiectivă, şi ţinând cont de
faptul că, în cazul art. 183 C. pen. trebuie să existe praeterintenţie (intenţie
pentru loviri şi culpă pentru deces), iar în cazul art. 176 lit. a) C. pen. trebuie să
existe intenţie, directă sau indirectă, în practică însă, de regulă, atitudinea
subiectivă a făptuitorului nu poate fi dedusă decât tot pe baza unor elemente
obiective. Astfel de elemente sunt: obiectul cu care s-a acţionat, numărul şi
intensitatea loviturilor, zona care a fost vizata (vitală sau nevitală) ş.a.m.d.
Dacă nici una din lovituri nu are caracter letal, ci decesul se produce datorită
conjugării efectelor produse de toate loviturile aplicate, la care se adaugă
alte condiţii, legate spre exemplu de o stare precară de sănătate a victimei,
este vorba de art. 183 C. pen. Dacă loviturile, în sine, au fost apte să producă
moartea, este vorba, de regulă, de omor calificat prin cruzimi deoarece se
admite că făptuitorul a provocat în mod conştient suferinţe victimei şi, chiar
dacă nu a urmărit, cel puţin a acceptat faptul că loviturile pot să-i producă
moartea .l În schimb, se va reţine infracţiunea de omor (simplu), iar nu omor
deosebit de grav săvârşit prin cruzimi, în cazul în care se constată că există
intenţia (directă sau indirectă) de a ucide victima, dar nu rezultă că
inculpatul „a provocat conştient victimei suferinţe spre a-i mări chinurile"2.
Într-o a doua ipoteză fapta este comisă prin loviri repetate cu obiecte apte în
mod evident să producă decesul, cum ar fi spre exemplu un cuţit cu lama
suficient de lungă, în acest caz se pune problema de a distinge între
infracţiunea de omor simplu (art. 174 C. pen.) şi cea de omor deosebit de
grav (art. 176 lit. a) C. pen.). Şi în acest caz este importantă atitudinea
psihică a făptuitorului, dar şi condiţiile concrete, obiective în care s-a
realizat fapta. Aşa cum arătam anterior, în practică s-a reţinut că: „Uciderea
unei persoane prin lovirea ei cu intensitate de 32 de ori cu cuţitul în faţă, gât,
torace, abdomen şi membre, constituie infracţiunea de omor deosebit de

1
C.S.J. secţia penală, decizia nr.740 din 23 martie 1998, în B.J.3, pag. 748 (prezentată
anterior în rezumat).
2
C.A.B. secţia I-a penală, dec. nr. 3/2000, în C.A.B. 2000, pag. 113.
48 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. a)"1 Dar nu în mod
automat, aplicarea unui număr mare de lovituri cu cuţitul, sau cu un alt
obiect vulnerant, duce la încadrarea în omor prin cruzimi. În acest sens s-a
pronunţat instanţa supremă într-o cauză mai veche reţinând că: „în speţă,
activitatea infracţională s-a desfăşurat într-un interval scurt, în care inculpatul,
urmărind să suprime viaţa victimei, i-a aplicat cu repeziciune mai multe lovituri
de cuţit, din care cauză s-a produs o hemoragie internă şi externă masivă şi,
în cele din urmă, moartea. În aceste condiţii, suferinţele victimei au fost
inevitabile şi subsecvente acţiunii de ucidere săvârşite de inculpat, iar nu
provocate în vederea cauzării unor dureri deosebite, prelungite în timp, care
sunt de esenţa agravantei prevăzute în art. 176 lit. a) C. pen."2
Având în vedere că se referă la faptă, „împrejurarea săvârşirii omorului
prin cruzimi se răsfrânge, în condiţiile art. 28 alin. (2) C. pen., asupra
participanţilor."3
În sfârşit, trebuie menţionat că, atunci când fapta se încadrează în art.
176 lit. a) C. pen., nu se mai poate aplica circumstanţa agravantă generală,
care se referă la săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime (art. 75 lit. b) C.
pen., prima teză), deoarece ar fi o dublă valorificare a aceleiaşi împrejurări.4

B) Omorul comis asupra a două sau mai multor persoane

Acest element circumstanţial se referă la fapta comisă asupra unei


pluralităţi de victime ceea ce îi conferă, evident, un grad de pericol social
mai ridicat. La prima vedere, omorul comis asupra a două sau mai multor
persoane reprezintă o împrejurare clară, fără echivoc, înţelesul expresiei a
fost însă prezentat în mod diferit în practică şi în doctrina penală, existând
două interpretări diferite.

1
C.SJ. Completul de 9 Judecători, decizia nr. 11 din 5 februarie 2001, în B.J.3,
pag. 750. (precitată).
2
T.S. secţia penală, decizia nr. 1557/1978, în Rep. 82, pag. 288.
3
Octavian Loghin, Avram Filipaş, ,Drept penal - partea specială", Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 41.
4
În acest sens, a se vedea, Instituţii 2003, pag. 296, şi P.J.P. III, pag. 33.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi 49
SĂNĂTĂŢII

Într-o primă opinie, exprimată mai ales în doctrină, s-a considerat că se poate reţine elementul
circumstanţial în discuţie doar atunci când fapta de omor a fost comisă printr-o singură acţiune.
Astfel s-a arătat că: „Împrejurarea agravantă privitoare la pluralitatea de victime priveşte cazul omorului
săvârşit asupra a două sau mai multor persoane prin aceeaşi acţiune. Astfel, folosirea unei explozii
care provoacă moartea mai multor persoane; tragerea asupra unui grup de persoane a unor
focuri de armă care au avut ca rezultat uciderea a cel puţin două persoane; punerea de otravă în
mâncarea destinată mai multor persoane şi uciderea lor în acest fel sunt exemple de asemenea
activităţi ce pot provoca uciderea mai multor persoane."1 Conform acestei opinii, în cazul în care
omorârea mai multor persoane ar fi rezultatul unor acţiuni multiple, ar trebui să se reţină elementul
circumstanţial prevăzut în art. 176 lit. c), respectiv omorul comis de către o persoană 'care a
mai săvârşit un omor.
Cea de a doua opinie, exprimată în doctrină2 dar şi în majoritatea soluţiilor din practică, consideră
că pentru a fi în prezenţa art. 176 lit. b) trebuie ca uciderea a două sau mai multor persoane să
fie realizată în aceeaşi împrejurare, sau cu aceeaşi ocazie. Această opinie a fost exprimată şi într-o
decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, în care s-a arătat că omorul comis asupra a
două sau mai multor persoane poate fi săvârşit fie printr-o acţiune unică, fie succesiv, prin
acţiuni diferite, dar în aceeaşi împrejurare, sau cu aceeaşi ocazie.3 Apreciez că această a doua
opinie este cea corectă, în sensul că, dacă avem o faptă de omor comisă în aceeaşi împrejurare
asupra mai multor persoane, chiar dacă se realizează acţiuni distincte, vom avea art. 176 lit.a b). În
sprijinul acestei opinii se poate aduce ca argument şi faptul că distincţia ce s-ar face în baza
numărului de acţiuni ar putea duce la soluţii, în mod artificial diferite. Astfel, dacă făptuitorul ar
intra într-o încăpere şi cu ajutorul unui pistol automat, printr-o singură rafală, ar ucide mai
multe persoane, soluţia ar fi de omor comis asupra a două sau mai multor persoane; în schimb,
dacă acelaşi făptuitor ar intra în aceeaşi încăpere şi cu acelaşi pistol, de această dată reglat la poziţia
„foc cu foc", ar ucide prin împuşcări succesive acelaşi număr de persoane, ar trebui

1
Explicaţii III, pag. 187.
2
În acest sens, a se vedea: Oliviu Aug. Stoica, op. cit, pag. 74; Gh. Diaconescu, I, pag. 174.
3
Decizia de îndrumare nr. 4 din 28 mai 1970 a Plenului T.S., în C.D. 71970, pag. 49-54, şi
R.R.D. nr. 7/1970, cf. Oliviu Aug. Stoica, op. cit, pag. 74.
50 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA
PERSOANEI

ca fapta să reprezinte un omor comis de o persoană care a mai săvârşit


un omor. O astfel de distincţie ar fi stupidă.
Pentru existenţa elementului circumstanţial de la lit. b) a art. 176 C.
pen. trebuie să se constate intenţia directă sau indirectă a autorului de a
ucide două sau mai multe persoane, însă nu este necesar ca rezultatul
să se şi producă efectiv. Dacă această intenţie este dovedită, însă nici o
persoană din cele vizate nu a decedat, se va reţine o tentativă la omor
deosebit de grav, comis asupra a două sau mai multor persoane.1 În
cazul în care doar o singură persoană dintre cele vizate de autor a fost
ucisă, încadrarea juridică va reţine un concurs de infracţiuni, între o
infracţiune consumată de omor, fie simplu, fie calificat, fie deosebit de
grav - în vreuna din celelalte împrejurări, cu excepţia celei prevăzute la
lit. b) - după caz, şi o tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, în
varianta de la art. 176 lit. b) C.pen. Deşi această soluţie a fost adoptată şi
într-o decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, iar doctrina a
admis-o fără rezerve 2, instanţa supremă a pronunţat şi soluţii diferite.
Astfel, s-a considerat că: „Fapta constituie infracţiune unică de omor
deosebit de grav săvârşită asupra a două sau mai multor persoane numai
dacă toate victimele decedează, şi tentativă la infracţiunea de omor
deosebit de grav asupra a două sau mai multor persoane numai dacă
infracţiunea a rămas în fază de tentativă în raport cu toate victimele".3
Mai mult, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul
legii introdus pe această temă apreciindu-se că: „…în cazul în care a
decedat numai una dintre cele două persoane asupra cărora s-au
exercitat actele de violenţă cu scopul de a ucide, fapta nu va putea fi
încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art.176
alin. (1) lit. b) C. pen., ci într-o singură infracţiune consumată de omor,
prevăzută în art. 174, respectiv de omor calificat, prevăzută în art.175,
ori

l
„Fapta inculpatului de a fi tras cu o armă automată asupra a trei
persoane, urmând să le ucidă, constituie-chiar în cazul în care numai
una dintre ele a fost lovită, dar fără a fi ucisă-tentativă la infracţiunea de
omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. b) C.pen., iar nu la aceea
de omor simplu, împrejurarea că doar una dintre cele trei persoane vizate
a fost atinsă, precum şi faptul că nici una dintre ele nu a fost omorâtă nu
au relevanţă decât pentru a distinge între forma tentată şi forma
consumată a infracţiunii de omor deosebit de grav, dispoziţiile art. 176
lit. b) C. pen. fiind aplicabile în orice caz." T.S. Secţ. mil.dec. nr.
37/1980, în Rep. 82, pag. 287.
2
În acest sens, a se vedea: Explicaţii III, pag. 189; Oliviu Aug.
Stoica, op. cit.,pag. 75; Instituţii 2003, pag. 297; Gh. Diaconescu, op. cit.,
pag. 176.
3
1.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3507 din 4 iulie 2002, în B.J.2,
pag. 458.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi 51
SĂNĂTĂŢII

de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. (1), cu excepţia lit. b)
C. pen., precum şi în tentativă la una dintre aceste infracţiuni, deoarece într-un
asemenea caz unitatea infracţională legală nu poate subzista."1 O asemenea
interpretare, contrară soluţiilor anterioare ale instanţei supreme şi opiniei
majoritare din doctrină, este discutabilă; ea ignoră caracterul complex, de
infracţiune unică, dat de legiuitor elementului circumstanţial prevăzut de art.
176 lit. b) C. pen., ignorând totodată prevederile art. 144 C. pen., în care se arată
foarte clar că: „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei
infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le
pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă...".
Ca şi în cazul omorului simplu, intenţia de a ucide se constată prin
examinarea unor aspecte obiective legate de obiectul vulnerant, intensitatea
loviturilor şi zona vizată.2

C) Omorul comis de către o persoană care a mai săvârşit un omor

Faptul că, după o perioadă mai mică sau mai mare de timp, infractorul
persistă în comiterea unei fapte extrem de grave, cum este uciderea unei
persoane, justifică reţinerea de către legiuitor a acestui element circumstanţial,
printre cele care dau un caracter deosebit de grav omorului. Diferenţa faţă de
elementul circumstanţial analizat anterior constă în aceea că, de data aceasta,
uciderea celei de a doua persoane se face într-o împrejurare diferită. Principala
condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se putea reţine acest element
circumstanţial este, deci, comiterea anterioară a unui omor. în plus, după cum
s-a pronunţat instanţa supremă, există două condiţii alternative: fie trebuie să
existe o condamnare definitivă pentru prima faptă, fie trebuie ca omorurile
comise în împrejurări diferite să fie judecate împreună.3 În ce

1
1.C.C.J., decizia nr. V/2006, M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006, în C.J. nr.
9/2006, pag. 53.
2
„Lovirea unei persoane cu cuţitul în zona inferioară a abdomenului şi,
în aceeaşi împrejurare, a unei alte persoane în coapsă, cu intensitate,
cauzându-le leziuni în urma cărora ambele au decedat, sunt acţiuni ce
caracterizează intenţia de a ucide, în consecinţă, faptele constituie
infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. b) C. pen., iar
nu de loviri cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 din acelaşi cod
săvârşită asupra a două persoane." C.S.J., secţia penală, decizia nr. 986 din 24
aprilie 1996, în B.J.3, pag. 748.
3
„Pentru încadrarea juridică a infracţiunii în prevederile art. 176 lit. c)
C. pen., este necesar fie să existe o condamnare anterioară definitivă a
inculpatului pentru prima faptă, fie ca ambele omoruri comise în împrejurări
diferite, să fie judecate împreună, în condiţiile
52 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

priveşte condiţia existenţei unei condamnări definitive se impune totuşi o precizare.


O astfel de condiţie poate lipsi atunci când pentru prima faptă a intervenit o cauză
care înlătură răspunderea penală, respectiv amnistia sau prescripţia. În astfel de
situaţii este suficient să se fi constatat că fapta anterioară de omor a fost comisă cu
vinovăţie.
În ceea ce priveşte forma sub care trebuie să se prezinte infracţiunea de omor
anterioară, în doctrină s-au exprimat două puncte de vedere. Astfel, pe de o parte, s-a
exprimat opinia conform căreia omorul preexistent trebuie să se fi realizat în formă
consumată.1 Pe de altă parte s-a apreciat că nu are relevanţă „dacă omorul din
antecedenţă a fost consumat ori a rămas în fază de tentativă" şi, deci, se va reţine
elementul circumstanţial în discuţie, chiar dacă omorul anterior a fost comis sub
forma tentativei. Această a doua opinie a fost adoptată şi de instanţa supremă, iar
motivarea adusă în sprijinul ei este corectă şi elocventă.3 În practica mai recentă s-a
exprimat acelaşi punct de vedere.4 Soluţia este valabilă chiar dacă subiectul pasiv al
tentativei la omor coincide cu subiectul pasiv al faptei ulterioare de omor deosebit de

concursului. Existenţa la data condamnării inculpatului pentru omor a unui alt


proces în curs pentru săvârşirea anterioară de către acelaşi inculpat a unei alte
infracţiuni de omor nu îndreptăţeşte condamnarea acestuia conform art. 176 lit. c) C.
pen." I.C.C.J secţia penală, dec.5117 din 26 noiembrie 2002, în B.J.2, pag. 459.
1
În acest sens, a se vedea: Explicaţii III, pag. 187; Instituţii 2003, pag. 298;
P.J.P. III, pag. 34.
2
Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 176.
3
„Dispoziţiile art. 176 lit. c) C. pen. (...) sunt aplicabile şi în cazul in care prima
faptă constituie o tentativă de omor şi nu o infracţiune de omor consumată. Această
concluzie se deduce din dispoziţiile art. 144 C. pen., care, explicând înţelesul unor
termeni sau expresii din legea noastră penală arată că, «prin săvârşirea unei
infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre
faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă,
precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice»,
împrejurarea că textul art. 176 lit. c) C. pen. foloseşte expresia «săvârşirea unui
omor», iar nu «săvârşirea unei infracţiuni de omor» nu poate infirma concluzia de
mai sus. Într-adevăr, nu există raţiuni pentru care expresiei săvârşirea unei
infracţiuni, în general, explicată în art. 144 C. pen., să i se atribuie un alt înţeles
decât expresiei, săvârşirea unui omor, sau a unei alte infracţiuni, concretizată prin
denumirea acesteia. Nici unul din criteriile de interpretare a textelor de lege nu
permite a se înţelege, în primul caz, infracţiunea în orice fază sancţionată de lege,
precum şi participaţia, iar în cazul al doilea numai infracţiunea consumată, săvârşită
de autor." T.S. c.7 dec. 17/1979, R.R.D. nr. 9/1979, pag. 66. cf. Rep. 82, pag. 285 [lit.
a)].
4
„Există omor deosebit de grav, prevăzut de art. 176 lit. c) C. pen., şi atunci
când acesta a fost comis de o persoană care a mai săvârşit o tentativă la infracţiunea
de omor." C.A.B. secţia I-a penală, dec.552/1999, C.A.B. 1999, pag. 122.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 53

grav, cu condiţia ca cele două fapte să fie comise în baza unor rezoluţii
infracţionale distincte, şi la un interval de timp suficient pentru a se putea
individualiza, astfel încât tentativa să nu fie absorbită de fapta consumată.
Este, spre exemplu, cazul celui care comite o tentativă de omor asupra unei
persoane şi, după executarea pedepsei, ucide persoana care fusese anterior
victima tentativei, deci aceeaşi persoană. Dimpotrivă, „dacă, de exemplu, cu
aceeaşi ocazie, după o încercare nereuşită de a ucide o persoană, prin
aplicarea unei lovituri de cuţit, făptuitorul repetă lovitura şi, de data aceasta,
suprimă viaţa victimei, tentativa se absoarbe, necontestat, în mod natural în
omorul consumat."1
În literatura de specialitate s-a arătat că nu are importanţă, pentru
existenţa elementului circumstanţial în discuţie, dacă pentru fapta de omor
anterioară autorul fusese sau nu condamnat definitiv, dacă a executat sau nu
pedeapsa.2 Nu are relevantă împrejurarea că pentru prima faptă a intervenit
prescripţia, ori s-a împlinit termenul de reabilitare, sau dacă fapta a fost
amnistiată.3 De asemenea, nu interesează dacă pentru omorul anterior, autorul
„beneficiase de vreo clauză de atenuare a pedepsei, cum ar fi depăşirea
limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate, provocarea etc."4
Cum între cele două sau mai multe omoruri se realizează o pluralitate de
infracţiuni, se pune problema aplicării dispoziţiilor privind concursul de
infracţiuni sau, după caz, dispoziţiilor privind recidiva. Deşi în doctrină s-a
emis şi opinia potrivit căreia, în acest caz, pedeapsa se stabileşte doar
potrivit regulilor de la art. 176 C. pen., opinia dominantă, confirmată de
practică este că „dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni şi la
recidivă sunt incidente". Trebuie precizat că: „În concepţia instanţei supreme
intervenţia vreuneia din situaţiile prevăzute în art. 38, în raport cu prima
infracţiune de omor, înlătură numai posibilitatea aplicării agravantei recidivei
(postcondamnatorii ori postexecutorii), dar nu înlătură încadrarea juridică a
faptei în art. 176 lit. c); aceasta subzistă indiferent de poziţia în care s-ar afla
primul omor în raport cu cel de al doilea."6 Mai trebuie arătat că, aşa

1
T.S. c.7 dec. 17/1979, R.R.D. nr. 9/1979, pag. 66. cf. Rep. 82, pag. 286 [lit. b) şi Notă].
2
În acest sens a se vedea, Instituţii 2003, pag. 298.
3
A se vedea, în acest sens: T.S. dec. 109/1973, respectiv T.M.B. dec. 19/1992, cf. Gh.
Diaconescu, op. cit., pag. 176; C.A.B. secţia a II-a penală, dec. 439/A din 10 iulie 2001, în
C.A.B. 2002, pag. 186.
4
Instituţii 2003, pag. 298.
5
Ibidem
. 6P.J.P. III, pag. 35.
54 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ-INFRACŢIUNI CONTRA
PERSOANEI

după cum s-a reţinut în doctrină, „uciderea a două persoane în


împrejurări diferite şi la scurt interval una de alta, pe baza unor rezoluţii
diferite, nu constituie o singură infracţiune prevăzută în art 176 lit. c), ci
un concurs de infracţiuni: prima va fi încadrată în raport cu elementele care
o caracterizează, iar cea de a doua va constitui infracţiunea de omor deosebit
de grav, prevăzută în art. 176 lit. c), făcându-se şi aplicarea art. 34 lit. a) şi art.
35 C. pen."1
Într-o decizie a fostului Tribunal Suprem s-a apreciat că tâlhăria care
a avut ca urmare moartea victimei poate constitui un antecedent care să
atragă aplicarea art. 176 lit. c) C. pen. O astfel de soluţie este evident
greşită2, atâta vreme cât textul este foarte clar, cerând ca fapta anterioară
să fie un omor, deci o infracţiune comisă cu intenţie, iar nu o faptă care
a avut ca urmare moartea victimei, deci o infracţiune preterintenţionată, fie
că ar fi vorba de o tâlhărie urmată de moartea victimei, de un viol urmat
de moartea vieţii sau de vreo altă infracţiune asemănătoare. De
asemenea, cum pe bună dreptate s-a arătat în doctrină, „nici
pruncuciderea nu ar putea constitui un antecedent de natură a atrage
aplicarea art. 176 lit. c), deoarece aceasta este o infracţiune distinctă, cu
un conţinut normativ propriu. Agravanta prevăzută în art. 176 lit. c) nu
operează decât dacă antecedentul este o infracţiune de omor în sensul art.
174-176."3
În sfârşit, trebuie menţionat că elementul circumstanţial în discuţie
are un caracter personal, astfel încât el nu se va răsfrânge asupra
celorlalţi participanţi.4

D) Omorul comis pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei


tâlhării sau piraterii

Acest element circumstanţial „corespunde conceptual împrejurării


agravante prevăzute în art. 175 lit. h)”5 şi se poate considera că reprezintă
o „variantă mai gravă" a omorului calificat comis „pentru a înlesni sau a
ascunde săvârşirea altei infracţiuni."6Diferenţa constă în faptul că, în
cazul

1
Instituţii 2003, pag. 299.
:2
În acelaşi sens, a se vedea şi P.J.P. III, pag. 35. '
3
P.J.P. III, pag. 35.
4
În acelaşi sens, a se vedea, Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 177. '
5
Explicaţii III, pag. 188.
6
În acest sens, a se vedea, Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 75.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORAEE şi SĂNĂTĂŢII 55

omorului deosebit de grav, scopul nu mai este acela de a comite o infrac-


ţiune oarecare ci, o tâlhărie sau piraterie, infracţiuni cu un mare grad de
pericol social, care indică în acelaşi timp o periculozitate deosebită a infrac-
torului.1 Aparent între cele două texte mai există şi o altă deosebire, având în
vedere că, în cazul omorului calificat, legiuitorul a folosit formula „pentru a
înlesni", în timp ce, în cazul omorul deosebit de grav, acelaşi legiuitor a
preferat expresia „pentru a săvârşi". Deosebirea este însă doar aparentă
deoarece, „a înlesni săvârşirea este o săvârşire, iar în termenul săvârşire se
include şi înlesnirea potrivit dispoziţiei explicitare din art. 144 C. pen."
Observăm că şi în acest caz, ca şi în cazul omorului calificat cores-
pondent, avem în realitate două ipoteze. O primă ipoteză se referă la omorul
comis în scopul săvârşirii unei tâlhării sau piraterii. În acest caz uciderea
persoanei reprezintă, de fapt, infracţiunea mijloc, iar tâlhăria sau pirateria,
infracţiunea scop. Se poate spune că există în acest caz un obiect juridic
adiacent ce constă în relaţiile patrimoniale. Cea de a doua ipoteză se referă la
comiterea omorului pentru a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii
anterior comise. Se poate spune că în acest caz sunt protejate în mod
adiacent şi relaţiile privind înfăptuirea justiţiei. În ambele ipoteze avem o
condiţie care se ataşază laturii subiective, pentru existenţa infracţiunii în
această variantă. Această condiţie este reprezentată de scopul specific, de a
săvârşi, respectiv de a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii. Nu are
importanţă, în niciuna dintre ipoteze, dacă scopul a fost atins sau nu, este
suficient să se constate că el a existat. Nu are importanţă, de asemenea, dacă
tâlhăria (sau pirateria) este comisă tot de persoana care comite omorul ori de o
altă persoană.
În cazul în care făptuitorul săvârşeşte şi tâlhăria (sau pirateria), înca-
drarea juridică se va face, în mod corect, prin reţinerea unui concurs de
infracţiuni, între omor deosebit de grav - art. 176 lit. d) C. pen. şi tâlhărie
(sau piraterie) în varianta tip [art. 211 alin. (1) C. pen., respectiv art. 212
alin. (1) C. pen.].3 Evident, dacă omorul a fost săvârşit în scopul prevăzut de

1
În acelaşi sens, a se vedea, Instituţii 2003, pag. 299.
2
Explicaţii III, pag. 188.
3
„În cazul omorului săvârşit pentru a comite o tâlhărie, urmat de săvârşirea tâlhăriei,
există două infracţiuni aflate în concurs real, iar nu o singură infracţiune, aceea de omor
deosebit de grav." C.S.J. secţia penală, dec. 5257 din 30 noiembrie 2001, în B.J.l, pag. 194.
în acelaşi sens, a se vedea: C.A.B. secţia a II-a penală, dec. nr. 53/2000, în C.A.B. 2000, pag.
114;
56 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

art. 176 lit. d), însă fără ca făptuitorul să comită o tâlhărie sau piraterie, el va
răspunde doar pentru omor deosebit de grav.1
În doctrină şi în practica judiciară s-a subliniat distincţia între omorul
calificat, comis din interes material, şi omorul deosebit de grav, comis
pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării. Aşa cum am arătat la
examinarea omorului calificat din interes material, deosebirea între cele
două infracţiuni nu ridică probleme deosebite. În principiu, distincţia constă în
aceea că, la omorul calificat din interes material se intră ulterior, pe o cale
aparent legală în posesia bunului vizat, în timp ce la omorul deosebit de
grav, are loc, în aceeaşi împrejurare, şi deposedarea de bun. Altfel spus,
„dacă omorul este săvârşit în vederea însuşirii prin mijloace violente a unor
bunuri, devin aplicabile prev. art. 176 lit. d), şi nu cele ale art. 175 lit. b)."2
Problema cea mai dificilă, în practică, constă în a distinge, în unele
cazuri, între omorul deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. d), şi tâlhăria
urmată de moartea victimei. Atunci când decesul nu se produce, dar viaţa
victimei a fost pusă în primejdie, dificultatea distincţiei apare între tentativa la
omor deosebit de grav şi varianta agravată a tâlhăriei care se referă la
consecinţele de la vătămarea corporală gravă. Ca şi în cazul diferenţei dintre
omor şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, această distincţie se poate
face doar pe baza analizei laturii subiective: omorul deosebit de grav se
săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, iar tâlhăria urmată de moartea
victimei, sau cea care are drept consecinţă punerea în primejdie a vieţii
victimei, se comite cu praeterintenţie. Evident, aşa cum am mai arătat, şi în
acest caz există o serie de elemente obiective care permit formularea unei
concluzii privind latura subiectivă. Uneori, zona vizată de făptuitor, obiectul
vulnerant şi intensitatea loviturii sunt edificatoare. Astfel, s-a putut decide
că: „Încercarea de a sustrage bunuri victimei lovind-o cu cuţitul în abdomen,
agresiune ce i-a pus în primejdie viaţa, nu constituie tentativă la infracţiunea de
tâlhărie prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) C. pen., ci tentativă
la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 20 raportat la art.
174 şi art. 176 lit. d), în concurs cu tentativa la infracţiunea de tâlhărie
prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., de vreme ce lovitura
aplicată cu intensitate în abdomen a cauzat victimei evisceraţii de anse
intestinale şi perforaţii de organe interne, ceea ce caracterizează

1
PJ.P. III, pag. 36.
2
Idem, pag. 34.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 57

intenţia de a ucide, iar nu pe aceea de a vătăma grav integritatea corporală"1.


Alteori, elementele obiective legate de violenţe trebuie analizate într-un
context mai larg. Astfel, în practica instanţei supreme s-a decis, spre
exemplu, că este vorba despre omor deosebit de grav, iar nu de tâlhărie
urmată de moartea victimei în cazul în care, „victima a fost legată cu o
cămaşă peste gură atât de strâns încât a fost grav desfigurată de urmele
legăturii"şi în condiţiile în care, în timp ce căutau banii în cameră, inculpaţii şi-
au dat seama că victima are dificultăţi de respiraţie şi chiar „au discutat să
dezlege victima la gură, deoarece ar putea muri, dar n-au făcut-o grăbindu-se
să plece"2. Aceeaşi soluţie a fost adoptată şi în cazul în care victima a fost lovită
de mai multe ori „cu un ciomag, cu intensitate (...) în zona toracelui precum şi
în alte părţi ale corpului", iar după aceea i-a fost luată haina şi a abandonată,
inconştientă, pe câmp, într-o noapte geroasă3. Chiar şi atunci când
făptuitorul aplică victimei o singură lovitură, cu pumnul în figură, iar
aparenţele indică o faptă praeterintenţionată, se poate reţine intenţia de a
ucide şi, ca atare, infracţiunea de omor deosebit de grav, iar nu de tâlhărie
urmată de moartea victimei. Este şi cazul soluţiei pronunţate într-o
speţă judecată la Curtea de Apel Bucureşti; motivele care au stat la baza
deciziei fiind rezumate în felul următor: „În condiţiile în care inculpatul a lovit
victima cu putere în zona feţei, în scopul sustragerii telefonului mobil,
având în vedere constituţia fragilă a victimei şi proporţia vădită în
care aceasta se găsea cu inculpatul, obiectivată în multiplele leziuni
traumatice provocate de lovitura ce i-a fost aplicată, se poate aprecia că
moartea victimei survenită în aceste împrejurări reprezintă un rezultat pe care,
chiar dacă nu 1-a urmărit inculpatul 1-a acceptat ca posibilitate, ceea ce
caracterizează intenţia indirectă, ca formă de vinovăţie pentru omorul deosebit
de grav."4
În sfârşit, trebuie arătat că şi elementul circumstanţial în discuţie are un
caracter personal, ceea ce face ca el să nu se răsfrângă asupra
participanţilor, „ decât în măsura în care aceştia au acţionat cu acelaşi
scop”.5
1
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1258 din 8 septembrie 1994
2
T.S. dec. 62/1979, în Rep. 82, pag. 284.
3
T.S. dec. 46/1979, în Rep. 82, pag. 285.
4
C.A.B. secţia a II-a penală, dec. nr. 674/A din 14 septembrie 2004, în C.A.B. 2004,
pag.161
5
Gh'. Diaconescu, op. cit., pag. 178.
58 DREPT PENAI.. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

E) Omorul comis asupra unei femei gravide

Particularitatea acestui element circumstanţial este dată de împrejurarea că


avem de a face cu un subiect pasiv circumstanţiat, respectiv femeia
însărcinată. Starea de graviditate există din momentul concepţiei şi până la
naştere, iar pentru reţinerea elementului circumstanţial în discuţie, stadiul de
evoluţie al sarcinii nu este relevant, în sensul că sarcina poate fi la început,
poate fi într-o fază intermediară, sau poate să se apropie de momentul
naşterii.1 De asemenea, nu are relevanţă tipul sarcinii, respectiv dacă este
vorba despre o sarcină normală sau o sarcină extrauterină, dacă există sau nu
şanse ca femeia gravidă să ducă sarcina până la termen şi să nască în condiţii
normale. Nu are importanţă nici dacă produsul de concepţie este sau nu sănătos,
dacă acesta este sau nu viabil.
Pentru a se putea reţine elementul circumstanţial în discuţie, este
necesar ca făptuitorul să fi cunoscut starea de graviditate a victimei. În caz
contrar nu se va reţine această variantă a omorului deosebit de grav, ci doar
infracţiunea de omor (simplu). În acelaşi timp însă, trebuie precizat că
existenţa reală a sarcinii este o condiţie indispensabilă. Nu se va reţine
infracţiunea de omor deosebit de grav în ipoteza în care făptuitorul avea
convingerea fermă că victima este gravidă, însă această stare este ulterior
infirmată printr-o expertiză medico-legală. Fiind vorba despre o circum-
stanţă reală, nu se va reţine infracţiunea de omor deosebit de grav comis
asupra unei femei gravide în cazul erorii asupra persoanei (făptuitorul vrea să
ucidă o femeie despre care ştia că este gravidă, dar acţiunea sa se îndreaptă,
din eroare, spre o altă persoană, care nu este gravidă), şi nici în cazul
devierii acţiunii (făptuitorul intenţionează să ucidă o femeie gravidă dar
acţiunea sa este abătută, din motive independente de el, asupra unei terţe
persoane, care nu este gravidă).
Trebuie subliniată distincţia clară ce există între omorul comis asupra unei
femei gravide şi infracţiunea de provocare ilegală a avortului, în varianta
agravată, când fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate (art. 185
alin. (3) teza a doua C. pen.]. În cazul omorului deosebit de grav, elementul
material, respectiv acţiunea de ucidere, se îndreaptă împotriva femeii
gravide; făptuitorul acţionează cu intenţia de a suprima viaţa femeii, iar
curmarea vieţii produsului de concepţie reprezintă o consecinţă inevitabilă, pe
care autorul o asumă, fie că o urmăreşte, fie că doar o acceptă ca atare. În cazul

1
În acelaşi sens, a se vedea, Explicaţii III, pag. 188.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE ŞI 59
SĂNĂTĂŢII

provocării ilegale a avortului, autorul acţionează asupra produsului de con-


cepţie, cu intenţia de a întrerupe cursul sarcinii; rezultatul mai grav, respectiv
moartea femeii însărcinate, se produce din culpă, latura subiectivă fiind
caracterizată în acest caz prin existenţa vinovăţiei în forma praeterintenţiei.
Existenţa acestei împrejurări referitoare la femeia gravidă, printre celelalte
elemente circumstanţiale care dau omorului un caracter deosebit de grav, are
multiple raţiuni. În primul rând, aşa cum s-a subliniat în doctrina penală,
„sporul de agravare pentru această împrejurare se justifică prin aceea că
uciderea femeii gravide implică şi uciderea fructului concepţiunii (fetusului)
care, fără a echivala cu o pluralitate de victime, înseamnă totuşi o dublă
atingere adusă vieţii umane."1 În plus, datorită stării particulare în care se află
femeia gravidă, aceasta este vulnerabilă, în sensul că ea are o capacitate scăzută de
autoapărare, sau se poate afla chiar în neputinţă de a se apăra. Din aceste
împrejurări decurge, pe de o parte, caracterul extrem de periculos al persoanei
care este capabilă să comită o asemenea faptă şi, pe de altă parte, impactul
puternic produs asupra opiniei publice, de un astfel de omor."

F) Omorul comis asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra


unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatori-
rilor de serviciu sau publice ale acestora

Acest element circumstanţial nu a făcut parte din structura iniţială a art. 176 C.
pen.., el fiind introdus prin Legea nr. 140/1996. La momentul respectiv,
legiuitorul a considerat oportun să acorde o protecţie specială, sporită, unor
categorii profesionale care, datorită specificului activităţilor pe care le
desfăşoară sunt, de regulă, mai expuse decât alte persoane, la comiterea
asupra lor a unor infracţiuni de omor. Elementul circumstanţial în discuţie se
caracterizează aşadar, în primul rând, prin existenţa unui subiect pasiv
circumstanţiat, subiect ce trebuie să aibă una din calităţile enumerate în
textul de lege: magistrat, poliţist, jandarm sau militar. Existenţa fiecăreia din
calităţile menţionate se stabileşte în conformitate cu legile de organizare
specifice fiecărei categorii în parte.
Astfel, conform art. 2 din Legea 303 din 28 iunie 2004, privind statutul
magistraţilor: „Judecătorii, procurorii şi magistraţii - asistenţi ai Înaltei

1
Ibidem.
2
În acelaşi sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 188 şi Instituţii 2003, pag. 299.
60 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Curţi de Casaţie şi Justiţie au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul


magistraţilor". Aceeaşi lege, la art. 86 alin. (1), prevede că: „Personalul de
specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, din Ministerul Public, Consiliul
Superior al Magistraturii, din Institutul Naţional de Criminologie şi din
Institutul Naţional al Magistraturii este asimilat magistraţilor pe durata
îndeplinirii funcţiei". În conformitate cu art. 23 din Legea 54 din 9 iulie
1993, pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare, modificată prin
Legea 43/1999: „Judecătorii militari şi procurorii militari au calitatea de
magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor". În sfârşit, prin Legea 47/1992,
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, modificată şi
completată prin Legea 138/1997, în art. 46 şi respectiv art. 47 alin. (3), se
stabileşte că preşedintele Curţii Constituţionale este asimilat cu preşedintele
I.C.C.J., judecătorii Curţii Constituţionale sunt asimilaţi vicepreşedinţilor
I.C.C.J., iar magistraţii - asistenţi de la Curtea Constituţională sunt asimilaţi
celor de la I.C.C.J.
Calitatea de poliţist este reglementată prin Legea 360/2002l privind
statutul poliţistului. Conform art. l alin. (1) din L. 360/2002: „Poliţistul este
funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă,
uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română prin lege, ca
instituţie specializată a statului." Calitatea de poliţist se dobândeşte şi se pierde în
condiţiile prevăzute de lege. (art. 7 din L. 360/2002).
Jandarmul este acea persoană care are calitatea de militar activ în cadrul
trupelor de jandarmi. Conform art. 23 alin. (1) din Legea 550/20042, privind
organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, personalul Jandarmeriei
Române se compune din personal militar şi personal contractual, în alineatul al
doilea al aceluiaşi articol se arată că personalul militar al Jandarmeriei
Române este format din: cadre militare, elevi ai instituţiilor militare de
învăţământ, soldaţi şi gradaţi profesionişti, militari în termen şi militari cu
termen redus.3 Conform art. 27 alin. (1) din aceeaşi lege:„În
realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, personalul militar al
Jandarmeriei Române este învestit cu exerciţiul autorităţii publice." în art. 43
alin. (1) din Legea 550/2004 se arată că: „În exercitarea atribuţiilor de
serviciu,

1
Legea 360/2002 (M.Of. nr. 440/2002), cu modificările şi completările ulterioare:
L. 281/2003; O.U.G. 89/2003; L. 101/2004; O.U.G. 102/2004; L. 562/2004; L. 24/2005.
2
M.Of. nr. 1.175 din 13 decembrie 2004.
3
Conform art. 2 alin. (1) din Legea 395/2005 (M.Of nr. 1155/2005), începând cu date
de l ianuarie 2007, executarea serviciului obligatoriu, în calitate de militar în termen şi
militar cu termen redus, se suspendă.
INFRACŢIUNII CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE 61
şi SĂNĂTĂŢII

personalul militar al Jandarmeriei Române se bucură de protecţie deosebită,


potrivit legii penale." Rezultă că jandarmul în sens de militar activ, nu şi
personalul contractual din cadrul Jandarmeriei, reprezintă subiect pasiv al
acestei variante de omor deosebit de grav. Calitatea de militar cuprinde o sferă
largă de persoane la care se referă diferite acte normative ce reglementează
domeniul apărării, cum ar fi: Legea 45/1994 privind apărarea naţională a
României, Legea 467/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare,
Legea 80/19951, privind statutul cadrelor militare, sau Legea 348/20062
privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari. Conform diferitelor
dispoziţii din actele normative menţionate, calitatea de militar este atribuită:
militarilor de carieră, elevilor şi studenţilor din şcolile militare şi respectiv
din instituţiile militare de învăţământ superior, rezerviştilor concentraţi
sau mobilizaţi, soldaţilor şi gradaţilor voluntari. În afară de condiţia legată
de o anumită calitate a subiectului pasiv, pentru a se putea reţine elementul
circumstanţial în discuţie, mai trebuie să fie întrunite, în mod alternativ, două
condiţii. Fapta trebuie să fie comisă, fie în timpul îndeplinirii îndatoririlor de
serviciu ale victimei, fie în legătură cu îndeplinirea aceloraşi îndatoriri de
serviciu. Este de discutat dacă trebuia ca legiuitorul să reţină la acest
element circumstanţial şi ipoteza „în timpul serviciului", sau era necesară
şi suficientă condiţia ca fapta să fie comisă în legătură cu serviciul. Se ridică
această problemă deoarece apare ca excesivă încadrarea unui omor în
dispoziţiile art. 176 lit. f) C. pen., în cazul unei fapte comise asupra unei
persoane din cele menţionate de text, aflată în timpul serviciului, dar din
motive ce nu au nici o legătură cu serviciul, şi în condiţii în care nu se
periclitează activitatea instituţiei din care face parte (spre exemplu un
omor comis din gelozie). Fireşte, dacă fapta este îndreptată asupra uneia din
persoanele menţionate, însă ea nu este comisă nici în timpul serviciului şi
nici în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale
victimei, elementul circumstanţial nu va putea fi reţinut, simpla calitate de
magistrat, poliţist, jandarm sau militar nefiind suficientă. Perioada
îndelungată de timp, ce s-a scurs de la data eventualului conflict în legătură
cu îndatoririle de serviciu ale victimei şi până la data comiterii faptei nu are
relevanţă, atâta vreme cât se poate stabili legătura între cele două
evenimente, mai exact faptul că omorul s-a comis în legătură cu
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei. Astfel, în practică s-a
1
Legea 80/1995 (M.Of. nr 155/1995), modificată şi completată prin O.U.G. nr. 9/2006
(M.Of. 184/2006), aprobată prin Legea nr. 234/2006 (M.Of. nr. 508/2006).
2
M.0f.nr. 868/2006.
62 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

decis că: „Omorul săvârşit asupra unui poliţist, de către inculpatul condamnat
anterior pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj asupra victimei, pe care, după
eliberarea din penitenciar, a ameninţat-o că o va ucide din cauza acestei
condamnări, se încadrează în prevederile art. 176 lit. f) C. pen. referitoare la
omorul deosebit de grav, fapta fiind săvârşită asupra unui poliţist în legătură cu
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestuia."1 În aceeaşi
cauza, instanţa a arătat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că la data
comiterii faptei, victima se afla în concediu de odihnă.
Încadrarea faptei în omor deosebit de grav, în varianta discutată, exclude
reţinerea în concurs a infracţiunii de ultraj, deoarece aceasta din urmă este
absorbită în elementul circumstanţial, element ce dă infracţiunii un caracter
complex.2

G) Omorul comis de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm


sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatori-
rilor de serviciu sau publice ale acestora

Această variantă de omor deosebit de grav, introdusă prin art. 54 din


Legea 278/2006, se vrea a fi o replică la elementul circumstanţial de la lit. f),
omorul comis „asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui
militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
publice ale acestora". Se poate observa că subiectul pasiv al agravantei de la lit.
f), devine subiect activ la agravanta de la lit. g), nou introdusă, cu o singură
diferenţă, aceea că locul magistratului de la lit. f) este luat de expresia
„judecător sau procuror", de la lit. g). Se creează astfel o simetrie imperfectă,
deoarece diferenţa între sferele de cuprindere ale celor două categorii de
subiecţi nu este deloc neglijabilă. Aşa cum s-a arătat anterior

1
I.C.C.J. secţia penală, decizia nr. 5531 din 30 septembrie 2005, în www.scj.ro,
(selecţii 2005).
2
„Fapta inculpatului care, conducând un autoturism şi încălcând unele reguli de
circulaţie rutieră, atunci când a fost oprit în vederea identificării de un subofiţer de poliţie
aflat în exerciţiul funcţiei, a săvârşit asupra acestuia acte grave de violenţă, cauzându-i
leziuni ce i-au pus în pericol viaţa, constituie numai o tentativă de omor deosebit de grav,
prevăzută în art. 20 raportat la 176 lit. f) C. pen., nu şi infracţiunea de ultraj prevăzută în art.
239 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., deoarece elementele acestei din urmă infracţiuni se regăsesc,
ca circumstanţă agravantă, în conţinutul infracţiunii prevăzute în art. 176 lit. f) C. pen.",
C.A.B., secţia I penală, decizia nr. 369/1998, în C.A.B. 1998, pag. 203.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE 63
şi SĂNĂTĂŢII

sfera noţiunii de magistrat cuprinde o arie mai largă, ce nu se rezumă doar


la procurori şi judecători. În cazul în care nu este vorba de o „simplă"
eroare, raţiunea pentru care legiuitorul a făcut această importantă
diferenţă nu este foarte clară. Dacă introducerea lit. g) ar avea o
justificare corectă, ceea ce nu este evident, după cum se va vedea în
continuare, atunci ar fi trebuit măcar să existe o identitate perfectă între
cele două categorii de subiecţi, la care se referă cele două elemente
circumstanţiale.
Dincolo de identitatea imperfectă semnalată, motivaţia aparentă
pentru introducerea noului element circumstanţial se înscrie, totuşi, în
amintita logică a simetriei, care s-ar traduce aici în formula: dacă
pentru o categorie de persoane se acordă o protecţie suplimentară
atunci când ea reprezintă subiectul pasiv al unei infracţiuni, trebuie
să se aplice şi o sancţiune mai aspră, atunci când respectiva categorie
reprezintă subiectul activ al aceleiaşi infracţiuni. Utilizarea unui
asemenea raţionament în legea penală se înscrie însă într-o logică
greşită. Această greşeală este şi mai evidentă dacă aplicăm acelaşi
raţionament şi altor situaţii de acelaşi gen, când o anumită categorie de
persoane, primeşte o protecţie suplimentară în cazul unor infracţiuni.
Exagerând puţin se poate spune, spre exemplu, că, prin acelaşi
raţionament, minorul, care atrage agravarea violului atunci când este
subiect pasiv, ar trebui, în compensaţie, să fie pedepsit mai aspru,
atunci când este subiect activ al infracţiunii de viol.
În mod normal, incriminarea unei fapte noi, sau introducerea unei
noi variante agravate pentru o infracţiune existentă, ar trebui să se
fundamenteze pe raţiuni bine justificate de politică penală. Probabil că
astfel de raţiuni au justificat introducerea, prin Legea 140/1996, a lit. f),
de la art. 176 C. pen. S-a considerat probabil atunci că, datorită noilor
dimensiuni şi tendinţe ale criminalităţii, şi mai ales ale criminalităţii
organizate, se impune oferirea unei protecţii sporite, celor care se află
în linia întâi, în lupta contra fenomenului criminal. O corectă logică a
simetriei în acest caz, ar fi impus ca introducerea noului element
circumstanţial, de la lit. g), să fie consecutivă constatării unui fenomen de
recrudescenţă a faptelor de omor în rândul judecătorilor, procurorilor,
poliţiştilor, jandarmilor şi militarilor, şi aceasta nu oricum, ci, legat de
îndatoririle de serviciu sau publice ale acestora. Or, după cum se ştie,
un asemenea fenomen este departe de a se fi constatat. Aşa stând
lucrurile, introducerea lit. g) la art. 176 C. pen. nu face altceva decât să
contribuie la sporirea numărului de măsuri neinspirate, adoptate în
politica noastră penală. Pentru cei avizaţi, măsura este vădit ipocrită,
iar raţiunea de echitate, pe care probabil s-a mizat, nu depăşeşte
nivelul pur
64

„cosmetic”; în mod clar, nu printr-o astfel de măsură se asigură un


regim sancţionator nediscriminatoriu. Pentru cei neavizaţi, şi mai ales
pentru un observator din exterior, care nu cunoaşte realitatea fenomenului
criminal de la noi, măsura poate să inducă, din păcate, o falsă impresie,
respectiv aceea în materia omorului avem o problemă, legată de
judecători, procurori, etc.

O impresie foarte jenantă de incoerenţă a politicii penale, nu


singura de altfel, este creată şi în momentul în care privim această nouă
incriminare, în raport cu prevederile din mult amânatul Nou Cod penal,
cel adopte Legea nr. 301 din 2004. Aceasta deoarece legiuitorul penal a
renui respectivul Nou Cod, chiar şi la elementul circumstanţial prevăzut
actualmente la lit. f), negândindu-se nicidecum să-i creeze un text
simetric. Renunţarea în Noul Cod penal la omorul deosebit de grav
comis în condiţiile prevăzute la lit. f) s-a făcut, în contextul în care
dispoziţiile privind omorul deosebit de grav au fost abrogate, şi doar o
parte din elementele sale circumstanţiale se mai regăsesc în omorul
calificat, care a rămas o incriminare distinctă. S-a motivat această
opţiune legislativ faptul că, „aceeaşi agravare o asigură şi circumstanţa
existentă, şi a săvârşirea omorului în timpul sau în legătură cu
îndeplinirea îndatoriri serviciu sau publice ale victimei, şi care a fost
menţinută în cadrul crimei de omor calificat.”1 Deşi aparent se înscrie
într-o logică diferită de cea exprimată prin Legea 140/1996, renunţarea
la elementul circumstanţial în discuţie este normală, în contextul în care
s-a optat pentru o singură variantă calificată a omorului. Dacă ar fi
procedat altfel, legiuitorul ar fi dat n; la o suprapunere de texte, aşa cum
s-a arătat. În acelaşi timp, este absolut evident faptul că nu poate
exista nici o corespondenţă logică, între suprimarea omorului
deosebit de grav comis asupra unui magistrat, poliţist etc., propusă de
Noul Cod penal, pe de o parte, şi menţinerea acestui element
circumstanţial cu adăugarea unuia simetric, în care subiectul pasiv
devine subiect activ, pe de altă parte.

Formele infracţiunii

Tentativa la omor deosebit de grav se pedepseşte conform art. 176 alin.


(2) C. pen. Consumarea infracţiunii are loc, ca şi în cazul omorului
simplu, în

George Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu


comparativ, Editura AII Beck, 2004, pag. 58.
NI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 65

momentul în care se produce decesul victimei, iar dacă acesta survine după
o perioadă mai mare de timp, încadrarea vremelnică va fi aceea de tentativă
la omor deosebit de grav.
Pluralitatea de elemente circumstanţiale nu constituie un concurs
de infracţiuni ci o infracţiune unică. La încadrarea juridică a faptei se va
ţine seama însă de toate elementele circumstanţiale incidente, ele vor fi
reţinute în încadrarea juridică, şi vor influenţa individualizarea
pedepsei. De asemenea, dacă sunt incidente, fără a se suprapune,
şi elemente circumstanţiale ale omorului calificat, acestea vor fi şi ele
reţinute în încadrare şi vor fi luate în calcul la dozarea pedepsei, în această
ipoteză va fi vorba despre un omor calificat şi deosebit de grav.

Sancţiuni

Omorul deosebit de grav se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau


cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, deci cu cea
mai gravă pedeapsă existentă în legea penală română.

Aspecte procesuale
În cazul omorului deosebit de grav, conform dispoziţiilor art. 27 alin.
(1) lit. a) C. proc. pen., competenţa aparţine în primă instanţă tribunalului.
Mai trebuie menţionat că potrivit prevederilor art. 117 alin. (1) C.
proc. pen., „efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul
infracţiunii de omor deosebit de grav.”

IV. PRUNCUCIDEREA

Infracţiunea de pruncucidere, se referă la uciderea de către mamă


a propriului copil, în anumite împrejurări, şi reprezintă, de fapt, o
variantă a omorului pe care legiuitorul a înţeles să o sancţioneze mai puţin
sever, deci, s-ar putea spune că este o variantă atenuată a omorului. Este
interesant de
66

observat că, de-a lungul timpului, concepţia privind sancţionarea


infanticidului a oscilat, între o reprimare, fie mai severă, fie mai
blândă, în comparaţie cu omorul simplu. Astfel, Codul penal de la
1864 aşeza pruncuciiderea alături de variantele agravate ale omorului,
respectiv „omor cu precugetare”, „otrăvirea”, „părintuciderea” şi
prevedea pentru această cea mai aspră pedeapsă - munca silnică pe viaţă.
Era prevăzută şi o atenuare a răspunderii, dar nesemnificativă, în cazul
copilului nelegitim, pedeapsa prevăzută era recluziunea pe viată.
Codul de la 1936 a adus o optică diferită. Considerând pruncuciderea
drept o variantă atenuată a omorului, pedepsea cu temniţă grea de la 3
la 5 ani, pe mama care îşi ucidea copilul natural, mai înainte de a fi
expirat termenul legal de declarare la oficiul stării civile.1
Codul penal actual a păstrat aceeaşi optică relativ tolerantă faţă de
pruncucidere, extinzând sfera sa de aplicabilitate, prin faptul că nu se
mai referă doar la copilul natural, adică cel născut în afara căsătoriei. În
acelaşi timp însă, Codul penal actual a adăugat unele condiţii stricte,
referitoare la starea mamei şi a copilului.

Norma incriminatoare

Art. 177. Pruncuciderea.


Uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naşte re
de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de
naştere, se pedepseşte cu închisoarea de la doi la şapte ani.

Obiectul juridic

Prin incriminarea uciderii copilului nou - născut este protejată


viaţa acestuia, relaţiile sociale care impun respectarea vieţii încă de la
debutul ei. Obiectul juridic special al infracţiunii de pruncucidere este
reprezentat aşadar de viaţa copilului nou - născut.

1
în sensul celor de mai sus, a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 181.
67

Obiectul material
Obiectul material în cazul infracţiunii de pruncucidere
este reprezentat de corpul copilului nou - născut, fiind
valabile şi aici menţiunile făcute în cadrul examinării
obiectului material al prezentei secţiuni.

Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii de pruncucidere este
circumstanţiat, fiind reprezentat de mama copilului nou -
născut. Nu contează dacă mama este căsătorită sau nu, dacă
raporturile sexuale în urma cărora copilul a fost conceput au
avut loc în cadrul căsătoriei, sau au avut un caracter
extraconjugal, nu este relevant pentru existenţa infracţiunii
dacă respectivele raporturi sexuale au fost consimţite de
viitoarea mamă, sau aceasta a fost constrânsă, altfel spus
dacă mama a rămas însărcinată în urma unui viol.
Pruncuciderea este aşadar „o infracţiune cu autor unic propriu
sau calificat”1. Circumstanţele în care se află subiectul activ,
respectiv mamă a copilului, pe de o parte, şi aflată într-o stare
de tulburare pricinuită de naştere, pe de altă , nu se răsfrâng
asupra participanţilor. Nu poate exista deci participaţie la
pruncucidere, în sensul propriu al termenului de participaţie.
Persoanele într-un fel sau altul participă la comiterea faptei
(o determină sau o ajută pe mama copilului la comiterea
faptei) vor răspunde pentru infracţiunea de omor calificat în
varianta de la art. 175 lit. d).2 Dacă aceleaşi persoane au
acţionat cu premeditare ori sunt ele însele rude apropiate cu
copilul ucis, încadrarea juridică se va face şi prin raportare la
art. 175 lit. a) C.pen. şi (sau) la art. 175 lit. c) C. pen., după
caz.3
1
2
Instituţii 2003, pag. 301.
„Fapta inculpatului de a fi ajutat la uciderea unui nou -
născut, dând ajutor mamei, constituie complicitate la
infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 174, art. 175
lit. d) . Împrejurarea că activitatea desfăşurată de mama
copilului a fost încadrată în art. 177 . nu poate avea relevanţă
în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei inculpatului,
deoarece calitatea de mamă aflată într-o stare de tulburare
pricinuită de naştere - element al infracţiunii de
pruncucidere - constituie o circumstanţă personală care,
potrivit art. 28 alin (1) C. pen., nu se răsfrânge asupra
celorlalţi participanţi." T.S. secţia penală, decizia
153/1977înRep.
3
82, pag. 60.
Plen.T.S.. decizia de îndrumare nr. 2/1976 în Rep. 82, pag.
333.
68

Subiectul pasiv este şi el circumstanţial. Acesta nu poate fi


decât copilul nou-născut, adică acel copil care poartă pe corp
„urmele naşterii recente”1 care prezintă unele particularităţi
morfologice: lungime, greutate, craniului, etc. Pornind de la
criteriile stabilite în medicina legală, în doctrina penală s-a
menţionat faptul că: „Starea de nou-născut durează, în pri
ncipiu până la tăierea cordonului ombilical, când existenţa
acestuia devine independentă de mamă."2 Acest criteriu nu
poate avea însă un caracter a starea de nou - născut putând
continua şi după tăierea sau ruperea cordonului ombilical.
Existenţa stării de nou - născut reprezintă o problemă care
nu poate fi stabilită în afara unei expertize medico-legale,
dar care, în cele din urmă, trebuie decisă de magistrat. În
cazul în care, de la naştere a trecut o perioadă mai lungă de
timp, în mod evident nu mai poate fi vorba copil nou -
născut. Astfel, în practica judiciară penală s-a decis, pe bună
dreptate, că: „Abandonarea, de către mamă, a unui copil de
trei săptămâni într-un vagon C.F.R., fapt în urma căruia
acesta a decedat, constituie infracţiunea de omor calificat,
prevăzută de art. 174 - 175 lit. c) C. şi nu infracţiunea de
pruncucidere, întrucât copilul nu era nou-născut, iar
inculpata nu se afla într-o puternică stare de tulburare
pricinuită de naştere. Trebuie precizat, în acelaşi timp, că
nu are relevanţă asupra existenţei infracţiunii, dacă nou-
născutul este sau nu sănătos, dacă el s-a născut normal sau
prezintă unele malformaţii congenitale, dacă este sau nu
viabil.4 Singura condiţie care se impune este ca fătul să se
nască viu, mai exact să fie momentul în care se exercită
asupra lui acţiunea de ucidere.
Situaţia premisă
În cazul infracţiunii de pruncucidere există o situaţie
premisă foarte clară. Aceasta constă într-o naştere recentă.
Situaţia premisă este indisolubil legată de subiecţii
infracţiunii, în sensul că trebuie să fie vorba de o femeie

'instituţii 2003, pag. 301.


2
3
Gh. Diaconescu, op. cit. pag. 182.
C.A.B. secţia I penală, decizia nr. 546/1999, în C.A.B.
1999,
4
pag. 120.
„Instanţa a apreciat că faptul că nou - născutul era
neviabil nu are relevanţă încadrarea juridică a faptei, mai
ales că inculpata nu cunoştea că nou – născutul avea
pneumonie interstiţială şi va muri într-un interval de timp
mai scurt sau mai lung.", secţia penală, decizia nr. 922/2003,
în www.scj.ro,
5
(selecţii 2003) .
în acelaşi sens a se vedea: Instituţii 2003, pag. 301 şi Gh.
Diaconescu, op. cit. pag.
69

gravidă care să fi născut recent un copil viu, iar această


situaţie se menţine cât timp copilul este considerat nou-născut.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii de pruncucidere este,
în principiu, identic cu cel al infracţiunii de omor şi constă în
uciderea copilului nou -născut. Ca şi la omor, elementul
material se poate realiza, fie printr-o acţiune , fie printr-o
inacţiune. Modalităţile faptice prin care se exprimă
elementul material sunt diverse şi au, de regulă, o anume
particularitate, fiind vorba despre o ucidere specifică. Astfel,
de cele mai multe ori, atunci când este vorba despre acţiuni,
acestea constau în: strangulări, sufocări, sau loviri ; atunci
când elementul material se realizează prin inacţiuni, acestea
constau în: abandonarea noului-născut în locuri necirculate şi,
eventual, în condiţii meteorologice neprielnice, neacordarea
îngrijirilor necesare, nealimentarea noului-născut, etc.1 Pentru
întregirea laturii obiective trebuie să fie îndeplinită o cerinţă
esenţială, respectiv trebuie ca uciderea copilului născut să se
realizeze „imediat după naştere”, în doctrina penală s-a arătat
în mod corect că: „Această expresie priveşte un interval de
timp foarte apropiat de momentul naşterii. Dacă uciderea
copilului nu a fost comisă imediat după naştere, ci într-un
moment mai îndepărtat de aceasta, fapta constituie omor, iar
nu pruncucidere."2
Urmarea imediată este reprezentată de decesul copilului
nou-născut; ca şi omorul, pruncuciderea este o infracţiune de
rezultat.
Legătura de cauzalitate între acţiunile ori inacţiunile
mamei şi decesul noului-născut trebuie atent stabilită de la
caz la caz. Această atenţie sporită este necesară, mai ales,
dacă elementul material este reprezentat printr-o inacţiune.
Este posibil ca nou-născutul să fi suferit de anumite maladii,
încă de la naştere, iar cauza decesului să fie alta decât, spre
exemplu, neacordarea hranei, sau expunerea la frig. O astfel
de ipoteză apare, spre exemplu, în cazul în care, datorită unei
malformaţii congenitale la nivelul cordului, copilul moare
prin stop respirator, imediat după naştere. Faptul că mama
copilului a avut o atitudine pasivă, în sensul că nu a acordat
îngrijirile necesare , sau a refuzat să-l hrănească pe copil, nu
poate să atragă răspun-
1
A se vedea, în acest sens, Gh. Diaconescu,
op. cit., pag. 184.
2
Explicaţii III, pag. 192.
70

derea penală a acesteia, atâta timp cât nu se poate stabili o


legătură de cauzalitate între inacţiunea ei şi decesul copilului.
Evident, aceasta nu înseamnă că nu este atrasă răspunderea
penală atunci când, peste acţiunea ori inacţiunea de ucidere
realizată de mama copilului se suprapun şi alte cauze concurente,
cum ar fi o maladie preexistentă, sau o culpă medicală. În astfel de
cazuri trebuie să fie însă demonstrat, faptul că persistă o legătură de
cauzalitate, între deces, pe de o parte, şi acţiunea ori inacţiunea
mamei, pe de altă parte.1

Latura subiectivă
Conţinutul subiectiv al infracţiunii de pruncucidere este
caracterizat prin existenta vinovăţiei sub forma intenţiei, în
ambele ei modalităţi: intenţie directă, sau indirectă. Latura
subiectivă trebuie să fie întregită prin realizarea unei cerinţe
esenţiale, respectiv intenţia de a ucide trebuie să aibă la bază, sau
să survină pe fondul unei stări de tulburare pricinuită de naştere.
Legiuitorul nu s-a referit aici la tulburarea inevitabilă, specifică
oricărei naşteri, şi care încetează o dată cu naşterea. Nu au fost
avute în vedere nici eventualele manifestări emoţional-afective
datorate unor condiţii legate indirect de naştere, cum ar fi, spre
exemplu, naşterea unui copil din afara căsătoriei sau, pur şi
simplu, naşterea unui copil nedorit, în circumstanţe familiale
conflictuale.2 Prin stare de tulburare pricinuită de naştere trebuie să
se înţeleagă o stare psiho - fiziologică anormală, o tulburare de
natură psihopatologică, o stare cauzată de naştere, care acţionează
asupra discernământului mamei, discernământ pe care, fără a-l
aboli, îl diminuează, îl alterează, făcând posibilă comiterea faptei,
în doctrina juridică şi medico-legală se citează frecvent ca
reprezentând o asemenea stare de tulburare,

1
2
A se vedea, în acelaşi sens, Gh. Diaconescu, op. cit. pag. 184.
„Ceea ce determină încadrarea uciderii copilului nou - născut,
de către mama sa, imediat după naştere, în prevederile art. 177 C.
pen. - nu ale art. 174, 175 lit. c) C. pen. -nu este existenţa unei
tulburări determinate de împrejurări adiacente procesului fiziologic
al naşterii, ci a unei stări psiho - fizice anormale produse în timpul
naşterii. Stările conflictuale premergătoare şi extrinseci naşterii -
ca, de exemplu, temerea de reacţia soţului, a socrilor şi părinţilor
sau oprobriul celor din jur - ce au putut fi de natură a influenţa
psihicul inculpatei, nu constituie decât mobiluri ale săvârşirii
faptei, care nu au nici o semnificaţie juridică în înţelesul
de"tulburare pricinuită de naştere", astfel cum se prevede în art.
177 C. pen.", T.S. secţia penală, dec. nr. 111/1979 în Ren 82, pag.
333
71

starea provocată de febra puerperală, generată la rândul ei de


pătrunderea în uter a unui agent patogen. Mai pot fi avute în
vedere diferite manifestări psihotice, cum ar fi psihoza maniaco -
depresivă, sau tulburările schizo-freniforme, care se pot declanşa,
ori se pot agrava în procesul naşterii.1 În sfârşit, pot fi avuţi în
vedere şi alţi agenţi nocivi, sau alte stări patologice (infecţii,
psihotraumatisme, teren neurodistrofic), care au vocaţia de a
acţiona asupra discernământului femeii lăuze, „făcând să scadă
controlul conştiinţei asupra conduitei personale, până la limita
iresponsabilităţii."2
Dacă mama care îşi ucide copilul nu s-a aflat în stare de tulburare,
sau dacă starea de tulburare nu a fost provocată de naştere, în
sarcina ei se va reţine infracţiunea de omor calificat prevăzută de
art. 175 lit. c), (asupra unei rude apropiate) şi d), (profitând de
starea de neputinţă a victimei de a se apăra) C. pen.,3 eventual şi alte
elemente circumstanţiale ale omorului calificat, cum ar fi spre
exemplu art. 175 lit. a) C. pen. (omorul comis cu premeditare).4

Formele infracţiunii
Consumarea infracţiunii de pruncucidere are loc în momentul
în care se produce decesul copilului nou - născut. Tentativa la
infracţiunea de pruncucidere este posibilă, dar ea nu este
incriminată de legiuitor, în acest sens, pe bună dreptate, în
practica judiciară penală s-a decis că: „Uciderea copilului nou -
născut, săvârşită imediat după naştere, de către mama care s-a aflat
într-o stare de tulburare psihică pricinuită de naştere, constatată
pe baza unei expertize medico - legale, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de pruncucidere prevăzută în art. 177
C. pen. Dacă acţiunea de ucidere a mamei aflată într-o astfel de
stare nu şi-a produs efectul, copilul nou - născut
1
A se vedea, în acest sens, Octavian Loghin, Avram Filipaş, op. cit., pag. 44.
2
Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 79.
3
„Dacă se dovedeşte că mama, care şi-a ucis copilul nou - născut imediat după
naştere, nu a acţionat cu o intenţie spontană determinată de o stare de tulburare
pricinuită de naştere, ci a pus în executare o hotărâre luată anterior acestui moment,
fapta săvârşită urmează a fi încadrată ca infracţiune de omor calificat, prevăzută în art.
174, 175 lit. c) şi d) C. pen., şi nu ca infracţiune de pruncucidere, prevăzută în art.
177 C. pen.", T.S. secţia penală, decizia nr. 2067/1977, în Rep. 82, pag. 282.
4
„Fapta inculpatei care, concepând un copil în afara căsătoriei, după ce s-a
hotărât să ascundă sarcina şi apoi să-1 ucidă, a realizat hotărârea luată, constituie
infracţiunea de omor calificat - fapta fiind săvârşită cu premeditare -, prevăzută în
art. 175 lit. a) C. pen.", T.S. secţia penală, decizia nr. 2075/1976, în Rep. 82, pag.
283.
72 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

fiind salvat, soluţia de achitare a acesteia este legală, întrucât tentativa la


infracţiunea de pruncucidere nu este incriminată."1

Sancţiuni

Infracţiunea de pruncucidere se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7


ani, deci pedeapsa prevăzută de legiuitor se află sub limitele prevăzute
pentru infracţiunea de omor, ceea ce justifică afirmaţia făcută la începutul
analizei infracţiunii, când arătam faptul că pruncuciderea poate fi considerată
o variantă atenuată a omorului.

Aspecte procesuale

Conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen., în cazul infracţiunii de pruncu-
cidere, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror,
iar judecarea în primă instanţă a cauzelor de acest gen este de competenţa
tribunalului, conform art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Atât starea de
tulburare a mamei, cât şi starea de nou-născut a copilului, ca şi perioada la
care se referă art. 177 (imediat după naştere) vor fi reţinute şi în funcţie de
concluziile expertizelor medico-legale care sunt necesare în astfel de cauze.

V. UCIDEREA DIN CULPĂ

Uciderea din culpă este singura infracţiune din întreaga secţiune


destinată omuciderii, care nu are ca formă de vinovăţie intenţia. Această
infracţiune prezintă un grad de pericol social important, nu datorită poziţiei
subiective a autorului ci, pe de o parte, datorită rezultatului socialmente
periculos, care şi în acest caz este reprezentat de decesul unei persoane, iar, pe
de altă parte, datorită frecvenţei deosebite a acestor fapte, comise într-una

1
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1948 din 22 martie 2005, în în www.scj.ro, (selecţii
2005).
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII_____________ ___73

din variantele normative prevăzute de legiuitor. Uciderea din culpă este


incriminată într-o variantă simplă, sau, altfel spus, varianta tip, şi în patru
variante agravate.

Norma incriminatoare

Art. 178. Uciderea din culpă.


(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare
de la l la 5 ani.
(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale
ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii,
ori pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de
la 2 la 7 ani.
(3) Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un
conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie
alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate,
pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.
(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta săvârşită din culpă,
de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în
stare de ebrietate.
(5) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai
multor persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se
poate adăuga un spor de până la 3 ani.

Obiectul juridic

Prin incriminarea uciderii din culpă, ca şi în cazul omorului este protejată


valoarea supremă, respectiv viaţa individului. Obiectul juridic special al
infracţiunii de ucidere din culpă este reprezentat de relaţiile sociale a căror
normală derulare presupune respectul vieţii persoanei şi apărarea acesteia,
inclusiv împotriva faptelor comise din imprudenţă, nepricepere, neglijenţă, etc.1

1
În legătură cu diferitele modalităţi faptice ale culpei, a se vedea: Vintilă Dongoroz,
Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Editura Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de
Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, pag. 201.
74 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii de ucidere din culpă coincide cu cel al


infracţiunii de omor fiind reprezentat de corpul persoanei în viaţă; asupra
acestuia se realizează, direct sau indirect, acţiunea sau inacţiunea făptuitorului.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ nu este circumstanţiat. Fapta se poate comite sub forma


participaţiei improprii [art. 31 alin. (1) C. pen.] - cei care au instigat sau
ajutat cu intenţie la comiterea faptei, vor răspunde pentru instigare sau
complicitate la omor, iar autorul pentru ucidere din culpă. Dacă uciderea s-a
realizat prin culpa comună a mai multor persoane va răspunde fiecare pentru
ucidere din culpă.1 în această ipoteză, făptuitorii vor fi coautori ai infracţiunii
de ucidere din culpă, fiind vorba despre o formă de „participaţie proprie,
simplă (omogenă)"2. Astfel, în practica judiciară penală s-a stabilit că: „Există
infracţiunea prevăzută în art. 178 alin. (2) în sarcina ambilor inculpaţi, dacă
accidentul de circulaţie soldat cu moartea unei persoane s-a datorat culpei
ambilor conducători auto; ori dacă moartea victimei s-a datorat atât şoferului
titular care nu a supravegheat pe şoferul ajutor, cât şi încălcării regulilor de
circulaţie de către şoferul ajutor; în acest caz, inculpaţii vor răspunde în
calitate de coautori la infracţiunea menţionată.(...) aceeaşi infracţiune este
comisă de inculpaţii care, efectuând o lucrare (săparea unor gropi pentru
îngroparea a doi stâlpi metalici), nu au ţinut seama de avertismentul dat în
sensul că în locul respectiv se află îngropate circuite electrice: ulterior, stâlpii
venind în contact cu cablul electric au provocat moartea, prin electrocutare, a
unei persoane."" In doctrină s-a exprimat şi opinia conform căreia la
infracţiunile din culpă este exclus coautoratul.4 Problema este însă mai mult
de natură teoretică deoarece, în final, cei care concură la comiterea faptei vor
răspunde fiecare pentru ucidere din culpă, fie că îi considerăm coautori ai
aceleaşi fapte, fie că apreciem că fiecare a desfăşurat o activitate distinctă.

1
A se vedea, în acest sens, Explicaţii I, pag. 174.
2
Instituţii 2003, pag. 303.
3
P.J.P. III, pag. 41.
4
Idem, pag. 48 (comentariul 9) şi 50 (corn. 10).
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 75

Subiectul pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă - persoana ucisă din


culpă - nu este circumstanţiat. „Aceeaşi persoană poate fi uneori în mod
concomitent subiect activ şi subiect pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă
(exemplu - accident de circulaţie, cauzat de culpa conducătorului unui vehicul,
accident în care şi-a găsit şi el moartea)."1

Latura obiectivă

Elementul material al acestei infracţiuni constă, ca şi în cazul omorului, în


uciderea unei persoane. Tot ca şi în cazul omorului, elementul material poate
să fie reprezentat, fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune.
Reprezintă ucidere din culpă, în varianta tip, realizată prin acţiune, spre
exemplu, fapta aceluia care, alergând, loveşte din neatenţie o persoană, iar
aceasta din urmă se dezechilibrează, cade şi se loveşte mortal, în cazurile în care
lovirea sau acţiunile violente sunt cu intenţie îndreptate asupra victimei, chiar
dacă rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei, survine din culpă, fapta nu
va mai reprezenta ucidere din culpă ci, loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte. Această încadrare juridică se va reţine atunci când făptuitorul loveşte
victima cu pumnul, aceasta se dezechilibrează, cade şi se loveşte cu capul de o
suprafaţă dură, iar în urma impactului decedează; aceeaşi soluţie se va da în
cazul în care făptuitorul „a îmbrâncit victima, aflată pe trotuar, cu spatele la
partea carosabilă a drumului în momentul când prin dreptul ei trecea un
autovehicul; victima s-a dezechilibrat şi a fost lovită mortal de autovehicul; (...)
tot astfel, în cazul inculpatului care, voind să facă o glumă pe seama victimei, a
legat capătul liber al lanţului, de la gâtul unui cal care păştea, de piciorul
victimei, după care inculpatul a speriat animalul determinându-l să fugă; victima
târâtă pe asfalt, pe o distanţă de peste 1 km, a decedat."2 La fel, „în cazul când
acţiunea făptuitorului, cum este trântirea şi rostogolirea unei persoane pe sol, a
fost comisă cu intenţie, iar decesul acesteia s-a produs din culpă, prin depăşirea
intenţiei, fapta nu constituie infracţiunea de ucidere din culpă, ci aceea de
vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen."3
______________________________________________________
1
Explicaţii III, pag. 196.
2
P.J.P. III, pag. 38.
3
C.S.J., secţia penală, decizia nr. 351 din 14 februarie 1996, în B.J. 3, pag. 752.
76 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Reprezintă ucidere din culpă, în variantă tip, realizată prin inacţiune,


spre exemplu, fapta persoanei care, din greşeală, nu închide focul la aragaz,
acesta la un moment dat se stinge, iar în urma acumulării de gaze, prin
intoxicare, o persoană decedează; tot ucidere din culpă în variantă tip,
realizată prin inacţiune, se va reţine, spre exemplu, în cazul în care, pe un
timp geros, mama uită ferestrele deschise într-o cameră în care se afla
copilul sugar, iar copilul decedează din cauza frigului (prin hipotermie). în
practica judiciară penală publicată, cazurile de ucidere din culpă în care
elementul material se realizează prin inacţiune se referă, în principal, la
prima variantă agravată, cea prevăzută la art. 178 alin. (2) C. pen. Astfel, s-a
apreciat că: „Fapta militarului, aflat în serviciul de pază, de a lăsa arma
încărcată şi nesupravegheată în apropierea unui grup de copii - din care
cauză unul din aceştia, folosind-o, a împuşcat o altă persoană care a decedat -
constituie, pe lângă infracţiunea de călcare de consemn prevăzută de art. 333
alin. (1) C. pen., şi aceea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C.
pen."1 Aceeaşi încadrare juridică s-a reţinut şi în cazul medicului care,
neîndeplinindu-şi obligaţiile profesionale, a stabilit un diagnostic greşit, ce a
dus la neacordarea unor îngrijiri medicale corespunzătoare şi, în final, la
decesul pacientului.2 Tot ucidere din culpă, în varianta prevăzută de art. 178
alin. (2) C. pen. se poate reţine în cazul unui accident mortal de circulaţie, în
ipoteza în care conducătorul auto nu acţionează conform unor obligaţii
stabilite prin Regulamentul privind circulaţia pe drumurile publice. Astfel s-a
decis că: „în cazul producerii unei coliziuni între un autovehicul aflat în
mişcare şi un autovehicul staţionat pe partea carosabilă, soldat cu moartea
unei persoane, fapta conducătorului acestui din urmă autovehicul de a nu se fi
conformat obligaţiilor referitoare la îndepărtarea autovehiculului de pe
carosabil şi la semnalizare, (...) constituie infracţiunea de ucidere din culpă,
prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen., independent de împrejurarea dacă de
săvârşirea acestei infracţiuni se face vinovat şi conducătorul autoturismului
în mişcare, care nu a respectat alte obligaţii privind circulaţia pe drumurile
publice, cum sunt cele referitoare la restricţiile de viteză."3
Urmarea imediată a infracţiunii de ucidere din culpă este reprezentată
de decesul victimei.

1
T. S. secţia militară, dec. 81/1975, în Rep. 77, pag. 419.
2
T.S. secţia penală, dec. nr. 1281/1976. în Rep. 82, pag. 388.
3
C.SJ. secţia penală, dec. nr. 1638 din 28 aprilie 1999, în B.J. 3, pag. 752.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 77

Legătura de cauzalitate între acţiunea ori inacţiunea culpabilă şi decesul


victimei trebuie stabilită, cu atenţie, de la caz la caz. Dificultatea în stabilirea
legăturii de cauzalitate apare, de regulă, în ipotezele în care se suprapun mai
multe acţiuni - inacţiuni culpabile şi, implicit, există factori cauzali multipli.
Dacă raportul de cauzalitate se menţine faţă de mai multe fapte, ce aparţin
unor autori diferiţi, fiecare va răspunde pentru ucidere din culpă.1 în ipoteza în
care victima are şi ea o conduită culpabilă, aceasta nu exclude culpa
autorului, dacă legătura de cauzalitate între fapta acestuia şi deces există, în
acest sens, în practică s-a decis, spre exemplu că: „Viteza excesivă în condu-
cerea autovehiculului, neremedierea defecţiunilor la sistemul de frânare,
neatenţia şi reacţia tardivă, datorate consumului de băuturi alcoolice, şi apariţia
pe carosabil a victimei care a traversat drumul în fugă şi în loc nepermis fără să
se asigure, constituie împrejurări ce impun reţinerea vinovăţiei
conducătorului de autovehicul, în condiţiile culpei comune."2 în schimb, în
ipoteza în care se constată încălcarea vreunei reguli de către făptuitor, fără
însă a se putea stabili vreo legătură de cauzalitate între respectiva încălcare şi
decesul victimei, se va reţine culpa exclusivă a acesteia din urmă. Instanţa
supremă a decis în acest sens că: „Vinovăţia conducătorului de autovehicul în
cazul unui accident mortal de circulaţie poate fi reţinută numai în cazul în care
a încălcat o regulă privind circulaţia pe drumurile publice şi dacă între
această încălcare şi moartea victimei se stabileşte existenta raportului de
cauzalitate. Dacă accidentul se datorează culpei victimei, constatarea unei
îmbibaţii alcoolice în sângele conducătorului de autovehicul este irelevantă
sub aspectul vinovăţiei pentru infracţiunea de ucidere din culpă."3 O problemă
extrem de controversată, atât în doctrină cât şi în practică, se referă la
existenţa sau inexistenţa raportului de cauzalitate, între fapta celui care
încredinţează un autovehicul spre conducere pe drumurile publice unei
persoane ce nu posedă permis, şi decesul victimei unui accident provocat de

1
„Cu ocazia primului accident de circulaţie, produs de unul dintre inculpaţi, s-au
cauzat victimei leziuni grave, însă au mai rămas şanse probabile de salvare a vieţii, prin
efectuarea unei intervenţii chirurgicale. Producându-se însă şi al doilea accident, imputabil
celui de-al doilea inculpat, s-a anihilat posibilitatea intervenţiei chirurgicale care, ipotetic, ar
fi salvat viaţa victimei. Deci, la cauzarea morţii acesteia au contribuit ambele fapte
culpoase, în concurs. Raportul de cauzalitate existent între faptele celor doi inculpaţi şi
decesul victimei conduce la încadrarea faptei fiecărui inculpat în art. 178 alin. (2) C. pen., şi nu
în art. 184 C. pen." T.S. secţia penală, dec. nr. 1686/1977, în Rep. 82, pag. 387.
2
C.SJ. secţia penală, dec. nr. 2375 din 26 mai 2000, în B J. 3, pag. 754.
3
C.SJ. secţia penală, dec. nr. 251 din 25 ianuarie 2000, în B.J. 3, pag. 754.
78 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

cel care conducea fără permis. Într-o opinie, cel care încredinţează
autovehiculul comite doar „infracţiunea obstacol", prevăzută în actul
normativ privind circulaţia pe drumurile publice (fostul art. 36 alin. (3)
din Decretul 328/1966, actualul art. 86 alin. (3) C. rutier), nu şi
infracţiunea de ucidere din culpă. În altă opinie, majoritară atât în doctrină
cât şi în practică, se va reţine, în concurs, infracţiunea de ucidere din
culpă, în varianta prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.1 Apreciez că
această a doua opinie este cea corectă deoarece, aşa cum au precizat
susţinătorii ei, raportul de cauzalitate se păstrează, între fapta de
încredinţare spre conducere a autovehiculului, şi decesul victimei,
survenit în urma accidentului produs de persoana căreia i-a fost
încredinţat respectivul autovehicul.

Latura subiectivă

Această infracţiune este caracterizată prin existenţa vinovăţiei sub


forma culpei, în ambele ei modalităţi, culpa cu prevedere şi culpa simplă.
În cazurile concrete din practica judiciară pot să apară dificultăţi în a
face o distincţie corectă, atât între culpă şi praeterintenţie (deci între
infracţiunea de ucidere din culpă şi infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte cât şi între culpă şi intenţie (deci între
infracţiunea de ucidere din culpă şi cea de omor). Trebuie spus aici, în
primul rând, că în cazul infracţiunii prevăzute de art. 178 C. pen.,
întreaga poziţie subiectivă a făptuitorului trebuie să fie caracterizată
prin culpă. Dacă, aşa cum de altfel am anticipat mai sus, făptuitorul
exercită cu intenţie violenţe asupra victimei şi doar rezultatul mai grav,
respectiv decesul victimei, poate fi caracterizat prin culpă, fapta va fi
încadrată în art. 183 C. pen.2 În cazul în care acţiunea exercitată
victimei are un potenţial ucigător evident, se poate pune problema de

1
În legătură cu această controversă, a se vedea în detaliu, Vasile Papadopol,
Notă la decizia nr. 671/1998 a C.A.B. secţia a-II-a pen., în C.A.B. 1998, pag. 296.
2
„În situaţia când inculpatul, acţionând cu intenţia de a produce suferinţe fizice
unei persoane, din neprevedere sau uşurinţă, cauzează moartea acesteia, fapta sa
constituie infracţiunea de vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen.,
iar nu aceea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 din acelaşi cod. În acest din
urmă caz, întreaga poziţie subiectivă a inculpatului se caracterizează prin culpă, iar
nu prin intenţie în ceea ce priveşte acţiunea agresivă şi prin culpă în raport cu
rezultatul produs, decesul victimei, trăsătură caracteristică infracţiunii prevăzute în
art. 183 C. pen." C.S.J. secţia penală, dec. nr. 2097 din 18 decembrie 1991, în B.J. 3,
pag. 751.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 79

distinge între omor şi ucidere din culpă. Pentru aceasta trebuie


luate în calcul toate elementele ce pot dezvălui atitudinea psihică
a făptuitorului, inclusiv comportamentul lui post factum. Astfel,
instanţa supremă a stabilit că: ”Fapta unui ostaş de a efectua, în
prezenţa altuia, manevre repetate de introducere şi expulzare a
cartuşelor pe ţeava pistolului mitralieră îndreptată spre acesta din
urmă, şi apăsarea pe trăgaci cu consecinţa împuşcării mortale a
victimei, nu constituie, în sine, temei suficient pentru încadrarea
faptei în infracţiunea de omor. Dacă se dovedeşte că manevrarea
pistolului s-a făcut în joacă, inculpatul apăsând pe trăgaci crezând că
pârghia este asigurată, iar după împuşcarea victimei a avut
manifestări de disperare fiind în bune relaţii cu aceasta, nu se
poate reţine existenţa intenţiei indirecte de a ucide; poziţia sa
subiectivă caracterizându-se prin culpă, încadrarea corectă a faptei este
în infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin (2) C.
pen."1

Formele infracţiunii

Momentul consumării infracţiunii de ucidere din culpă este cel


al producerii rezultatului, respectiv decesul victimei, „data săvârşirii
fiind însă aceea a săvârşirii faptei de ucidere."2 Dacă rezultatul se
produce după o perioadă mai mare de timp, fapta va putea fi vremelnic
încadrată în infracţiunea de vătămare corporală din culpă, urmând ca
încadrarea finală, aceea de ucidere din culpă, să se stabilească după
decesul victimei. Deoarece la infracţiunile din culpă nu se poate vorbi
despre o rezoluţie infracţională care să fie pusă în executare şi
eventual pregătită, nu există forme imperfecte.3 Rezultă că nici la
uciderea din culpă tentativa nu este posibilă.

Variante agravate

Prima variantă agravată este prevăzută în alin. (2) art. 178 C.


pen. şi se referă la uciderea din culpă ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul
unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume
activităţi, în doctrină, unii autori denumesc

________________________
1
C.S.J. Completul de 7 judecători, dec. nr. 29 din 18 februarie 1991, în B.J. 3, pag.
754.
2
Instituţii 2003, pag. 303.
3
Explicaţii III, pag. 197.
80 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA
PERSOANEI

această variantă „uciderea din culpă profesională sau specială".1 Se


apreciază că, în acest caz, obiectul juridic are un caracter complex
deoarece, „ pe lângă relaţiile privitoare la ocrotirea persoanei,
cuprinde, ca obiect secundar, şi relaţiile privitoare la asigurarea
securităţii anumitor activităţi profesionale şi speciale care pot constitui
surse de pericol deosebit, statornicite fie prin dispoziţii legale, fie
prin natura acestor profesii, meserii sau activităţi.”2 După cum s-a
arătat în doctrină, pentru existenţa acestei variante agravate trebuie
îndeplinite trei cerinţe speciale, şi anume: „1) condiţia ca făptuitorul să fie
un profesionist (inginer, farmacist, chimist, arhitect etc.) sau un
meseriaş (mecanic, instalator, zidar, tâmplar etc.), ori să
îndeplinească o anumită activitate (conducător de vehicul, impiegat de
mişcare sau macaragii marinar, barcagiu, vânător etc.); 2) condiţia ca
pentru exercitarea profesiunii, meseriei sau activităţii să existe
dispoziţii legale sau măsuri de prevedere (edictate prin diferite acte
normative) şi 3) condiţia să nu fi fost respectate dispoziţiile sau
măsurile de prevedere respective."3 Deşi poate să pară superfluă,
cred că trebuie adăugată aici, pentru a nu exista confuzie, şi condiţia
generală pentru existenţa infracţiunii, respectiv necesitatea existenţei
unei legături de cauzalitate între faptă şi rezultat. Aceasta s-ar
traduce aici prin condiţia ca între dispoziţiile sau măsurile de prevedere
nerespectate şi decesul victimei, să existe un lanţ cauzal, în practica
instanţei supreme această condiţie a fost în mod corect subliniată.4
Această variantă a uciderii din culpă este cel mai des întâlnită în
practică şi, de regulă, este vorba fie de accidente de circulaţie, produse
ca urmare a nerespectării normelor privind circulaţia pe drumurile
publice, fie de accidente de muncă, produse ca urmare a nerespectării
normelor de protecţie a muncii; varianta mai poate fi însă întâlnită în
practică şi prin încălcarea altor norme tehnice privind exercitarea
unei profesii, cum ar fi spre exemplu cele referitoare la profesia de
medic (culpele medicale). Când nerespectarea unei dispoziţii legale
constituie ea însăşi o infracţiune (spre exemplu infracţiunea de
conducere fără permis, sau o infracţiune la protecţia muncii) vom avea
un concurs de infracţiuni, între uciderea din culpă, în varianta în
discuţie, şi infracţiunea

Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 80.


2
Ibidem.
3
Explicaţii III, pag. 197.
4
C.S.J. secţia penală, dec. nr. 251 din 25 ianuarie 2000, în BJ. 3, pag. 754
(precitată).
.INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, 81
INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII

respectivă.1 Principalele probleme apărute în practică în legătură cu


această variantă au fost deja amintite cu prilejul examinării diferitelor
elemente ale infracţiunii. Mai pot fi menţionate unele aspecte
practice legate de latura subiectivă care are totuşi un specific în cazul
acestei variante, specific dat de faptul că atitudinea psihică a
făptuitorului este în acest caz raportată la un set de reguli
preexistente, specifice fie profesiei, fie meseriei, fie unei anume
activităţi. Aceste reguli restrâng destul de mult incidenţa
prevederilor privind cazul fortuit (art. 47 C. pen.) Astfel, în practică s-
a decis că nu poate invoca existenţa cazului fortuit conducătorul
auto care, „nerespectând regulile de circulaţie referitoare la
conducerea vehiculului în condiţii de vizibilitate redusă din cauza
timpului nefavorabil, nu a observat victima căzută în mijlocul
şoselei, accidentând-o mortal."2 în acelaşi sens s-a decis că: „Sunt
inaplicabile dispoziţiile art. 47 C. pen., privind cazul fortuit, în
cazul în care inculpatul nu a avut un comportament preventiv, în
sensul de a evita orice momente emoţionale în timpul aflării la
volan. Pierderea controlului asupra direcţiei de deplasare a
autoturismului nu constituie o împrejurare neprevăzută, ci este
consecinţa neadaptării vitezei de circulaţie la condiţiile de trafic,
respectiv într-o curbă cu grad sporit de dificultate.3 Exemplele
anterioare nu trebuie să conducă la ideea că incidenţa cazului
fortuit este exclusă. Împrejurarea care realmente nu poate fi
prevăzută, va genera aplicarea art. 47 C. pen. Astfel, în practică s-a
decis că: „Nu există infracţiunea de ucidere din culpă [art. 178
alin. (2)] dacă accidentul de circulaţie şi moartea victimei s-au
produs din cauze imprevizibile (explozia cauciucului datorită unei
fisuri preexistente - defect de fabricaţie -, ori uzurii premature a
unei piese, ceea ce a provocat blocarea mecanismului de direcţie); în
acest caz, operează prevederile art. 47 (cazul fortuit).4 Nu trebuie,
de asemenea să se creadă că în ipotezele în care se pune problema
unei culpe profesionale, atragerea răspunderii penale este
automată, în sensul că ea ar decurge din simpla efectuare a unei
activităţi reglementate. Vinovăţia, sub forma culpei, trebuie dovedită
şi în aceste cazuri, ea nu poate fi prezumată. Sub acest aspect, în
practică s-a decis că: „Fapta medicului,
1
În acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, pag. 304.
2
P.J.P.III,pag.40.
3
C.A.B. secţia I penală, dec. nr. 1079 din 11 iunie 2002, în C.A.B 2002, pag.211
4
P.J.P.III, pag.43.
82 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA
PERSOANEI

care şi-a îndeplinit obligaţiile de specialitate şi a efectuat o


intervenţie chirurgicală, însă victima a decedat datorită altei maladii
nedescoperite, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin. (2) C. pen., întrucât lipseşte
vinovăţia."1
Cea de a doua variantă agravată este prevăzută în art. 178 alin. (3)
C.pen. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, această
variantă: „nu este în esenţă decât modalitatea de la alin. (2)
particularizată pentru conducătorii de vehicule cu tracţiune mecanică,
conducerea vehiculului în stare de îmbibaţie alcoolică depăşită sau în
stare de ebrietate nefiind în fond decât nerespectarea dispoziţiilor
legale, privitoare la activitatea de conducător de vehicul cu tracţiune
mecanică."2 în consecinţă, se consideră că, pentru existenţa acestei
variante trebuie îndeplinite doar două condiţii: l) fapta trebuie să fie
săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică; 2)
conducătorul de vehicul trebuie să aibă în sânge o îmbibaţie alcoolică
ce depăşeşte limita legală sau, să se afle în stare de ebrietate.3 Apreciez
că şi în această ipoteză, aşa cum arătam şi în cazul variantei anterioare,
este necesar să existe şi să fie dovedită, o legătură de cauzalitate între
încălcarea normei şi rezultat, altfel spus, trebuie dovedit că starea de
intoxicaţie alcoolică a făptuitorului a dus la comiterea accidentului
mortal. Cred că este valabil şi aici raţionamentul utilizat de instanţa
supremă într-o decizie citată anterior, în sensul că: „Dacă accidentul se
datorează culpei victimei, constatarea unei îmbibaţii alcoolice în
sângele conducătorului de autovehicul este irelevantă sub aspectul
vinovăţiei pentru infracţiunea de ucidere din culpă."4 Există, este
adevărat, sub aspectul culpei, o diferenţă, între constatarea unei
îmbibaţii alcoolice sub limita legală, şi cea peste această limită. Se
poate spune că, în cea de a doua ipoteză, există o prezumţie potrivit
căreia, starea avansată de intoxicaţie alcoolică, prin toate reacţiile pe
care le are în mod

1
C.A.B. secţia I penală, dec. nr. 722/2000, în C.A.B. 2000, pag. 189. Speţa se
referă la fapta unei inculpate, medic ginecolog, care a efectuat o intervenţie
chirurgicală pentru un chist ovarian, diagnosticul şi operaţia fiind corecte. După
externare, starea pacientei s-a înrăutăţit, aceasta s-a reinternat a doua zi la o altă
secţie, cu diagnosticul de ocluzie intestinală, a fost supusă unei noi intervenţii
chirurgicale de urgenţă, însă cu toate acestea a decedat. Contrar soluţiilor date de
instanţele anterioare, C.A.B. a dispus achitarea considerând că în circumstanţele
date inculpata nu putea stabili „un diagnostic ce excede specialităţii sale de medic
primar ginecolog."
2
Explicaţii III, pag. 198.
3
Ibidem.
4
C.S.J. secţia penală, dec. nr. 251 din 25 ianuarie 2000, în B.J. 3, pag. 754
(precitat)
83

normal asupra organismului (diminuarea reflexelor, a timpului de


reacţie la producerea accidentului. Este însă o prezumţie relativă, ce
poate fi anihilată în cazuri extreme, când se poate dovedi culpa
exclusivă a victimei, producerea accidentului, sau incidenţa cazului fortuit.1
Noţiunea de vehicul cu tracţiune mecanică nu este definită ca
atare în Noul Cod rutier.2 Conţinutul acestei expresii se poate
deduce însă din definiţiile date vehiculului şi autovehiculului. Astfel,
potrivit art. 6 pct. 35 Cod rutier prin vehicul se înţelege: „sistemul
mecanic care se i pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare,
utilizat în mod transportul de persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea
de lucrări." Conform aceluiaşi art. 6 pct. 6, prin autovehicul se
înţelege „vehiculul echipat cu motor în scopul deplasării pe
drum. Troleibuzele şi tractoarele rutiere sunt considerate autovehicule.
Mopedele, vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie,
tractoarele folosite în exploatările agricole şi forestiere, precum şi
vehiculele pentru efectuarea de servicii sau lucrări, care se deplasează
numai ocazional pe drumul public, nu sunt considerate autovehicule."
Rezultă că atât autovehiculele, categorie în care intră fireşte şi
autoturismele, cât şi celelalte vehicule cu tracţiune mecanică (deci nu
umană sau animală), sau motorizate, cum ar fi: mopedele, motocicletele ,
tramvaiele, tractoarele, escavatoarele etc., intră sub incidenţa dipoziţiiilor
alineatului al treilea. Nu intră în această categorie bicicleta, care este
definită la pct. 10 din acelaşi art. 6 ca fiind: „vehiculul prevăzut cu două
roţi, propulsat exclusiv prin forţă musculară, cu ajutorul pedalelor
sau

1
”Nu există infracţiunea de ucidere din culpă [art. 178 alin (3)] dacă
inculpatul, în stare de ebrietate, conducând autoturismul propriu cu
viteza legală şi trecând pe lângă un refugiu de pietoni, a accidentat mortal
victima aflată în stare de ebrietate şi care i-a apărut aţe în faţă, fiind
împinsă de o altă persoană de pe refugiul pietonal înspre partea carosabilă
a străzii; lovirea victimei s-a datorat unei împrejurări imprevizibile,
accidentul neputând fi evitat, indiferent de viteza de circulaţie sau de
starea conducătorului auto.", TMB secţia I penală, dec. nr. 1037/1980, în
P.J.P. III, pag. 45.
2
O.U.G. nr. 195/2002 - Codul rutier - a fost modificată prin O.U.G. nr.
50/2004 şi aţă cu modificări prin Legea 49/2006 (publicată în M.Of.
nr.246 din 20 martie 2006) ce urma să intre în vigoare la 20
septembrie 2006; termenul de intrare în vigoare a fost ulterior
prorogat pentru l decembrie 2006. O.U.G. nr. 195/2002 a fost
republicată în temeiul art. III, din Legea 49/2006 şi rectificată în M.Of.
nr. 519 din 15 iunie dându-se textelor o nouă numerotare. În
această variantă renumerotată, 11195/2000 a fost republicată în
M.Of. nr. 670 din 3 august 2006. O.U.G. nr. 195/2002 a fost
ulterior modificată (din nou) prin O.U.G. nr. 63 din 6 septembrie
2006 publicată în M.Of. nr. 792 din 20 septembrie 2006.
84

manivelelor." În acest sens, în practica judiciară s-a arătat că: „Bicicleta nu este
un vehicul cu tracţiune mecanică şi conducătorului acesteia nu-i sunt aplicabile
prevederile art. 178 alin (3) C. pen. Uciderea din culpă, ca urmare a încălcării
regulilor de circulaţie de către conducătorii acestui tip de vehicul se încadrează în
prevederile art. 178 alin. (2) C. pen."1 Noul Cod rutier stabileşte şi sensul
noţiunilor de conducător şi respectiv conducător de autovehicul sau tramvai,
atestat profesional. (art. 6 pct. 12 şi respectiv 13 din Noul Cod rutier). Trebuie
însă menţionat aici faptul că, pentru existenţa variantei agravate prevăzută la
alineatul al treilea, nu are importanţă dacă cel care conduce vehiculul cu
tracţiune mecanică are sau nu permis de conducere corespunzător. Evident,
dacă se constată şi existenţa infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui
autovehicul sau a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de
conducere, sau al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei din
care face parte vehiculul respectiv ori acesta i-a fost retras, anulat ori suspendat
[art. 86 alin. (1) şi (2) din Noul Cod rutier], se va reţine în concurs şi această
infracţiune, pe lângă aceea de ucidere din culpă [art. 178 alin. (3) C. pen.].
Limita legală a îmbibaţiei alcoolice stabilită prin Noul Cod rutier este,
conform art. 87 alin. (1), de peste 0,80g/l alcool pur în sânge.2 Conforn art 88 alin.
(1), din acelaşi cod, „recoltarea probelor biologice se face în acest sens în unităţile
de asistenţă medicală ambulatorie de specialitate autorizate în acest sens sau în
instituţii medico-legale şi se efectuează numai în prezenţa unui reprezentant al
poliţiei rutiere"3. Starea de ebrietate se dovedeşte prin orice mijloc de probă
(proces-verbal întocmit de organul de constatare, declaraţii ale martorilor,
declaraţia inculpatului etc.).4 Dacă se constată că făptuitorul are o îmbibaţie
alcoolică sub limita legală, acesta va răspunde pentru ucidere din culpă în
varianta prevăzută de art. 178 alin. (2).5
1
C.S.J. secţia penală, decizia nr. 2279 din 4 iunie 1999, în B J. 3, pag. 753.
2
În varianta iniţială, (O.U.G. 195/2002) Codul rutier stabilea limita legală şi
în funcţie de concentraţia de alcool pur în aerul expirat, respectiv peste
0,40mg/l alcool pur în aerul expirat, în actuala reglementare, testarea aerului
expirat şi constatarea unei concentraţii de peste 0,40mg/l atrage obligativitatea
supunerii la recoltarea probelor biologice, (concentraţia de alcool în sânge), fără de
care nu se poate stabili depăşirea limitei legale. Mai trebuie amintit că în vechea
reglementare (art. 52 din Decretul 328/1966), limita legală era de 1g/l alcool pur
în sânge.
3
Art. 88 alin. (1), a fost modificat prin O.U.G. nr. 63/2006, astfel cum a fost
redat mai sus
4
A se vedea, în acest sens, T.J. Braşov, dec. pen. nr. 279/1976, în Rep. 82, pag
197
5
„Fapta inculpatului care, în timp ce conducea autoturismul pe un drum public,
având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 0,55 grame la mie, nu a respectat
semnificaţia
85

În doctrină şi practică s-a pus problema dacă infracţiunea de ucidere


din culpă, în această variantă agravată, absoarbe sau nu infracţiunea din art.
37 al Decretului nr. 328/1966, care sancţiona fapta persoanei de a conduce
un autovehicul având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală,
faptă incriminată în prezent prin art. 87 alin. (1) C. rutier. În această
privinţă au existat două opinii:
O primă opinie, exprimată mai frecvent în doctrină, şi mai puţin în
practică, apreciază că într-o astfel de ipoteză trebuie să se reţină un
concurs de infracţiuni , bazându-se în primul rând pe ideea că, o infracţiune
din culpă nu poate absorbi o infracţiune intenţionată. S-a mai arătat că art.
178 alin. (3) se referă la conducerea pe drumurile publice, aşa cum o
face articolul din Decretul 328/1966, de aici rezultând voinţa
legiuitorului de a nu include în uciderea din culpă şi infracţiunea din legea
specială. În sfârşit, s-a mai arătat că, dacă nu s-ar sancţiona şi
infracţiunea intenţionată de conducere în stare de ebrietate, nu s-ar putea
reţine starea de recidivă, ceea ce ar crea o situaţie favorabilă celui ce
comite o infracţiune de ucidere din culpă faţă de cel care conduce în stare de
ebrietate.1
Cea de a doua opinie consideră că varianta de la alin. (3) al art.
178, prin voinţa legiuitorului, o infracţiune complexă, care absoarbe fapta
de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, în stare de
ebrietate sau având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală. În
susţinerea acestei opinii se arată că, „nimic nu împiedică pe legiuitor să
creeze o infracţiune complexă, cu atât mai mult, cu cât existenţa stării de
ebrietate nu ridică omuciderii caracterul de faptă săvârşită din culpă, tocmai
având în vedere această stare."2 Se mai adaugă, în opinia menţionată, că
legiuitorul a prevăzut o pedeapsă cu o durată considerabilă, pentru această
variantă agravată, ceea ce ar suplini imposibilitatea reţinerii concursului, sau
a stării de recidivă. Această opinie îşi găseşte un solid punct de sprijin şi în

indicatorului «cedează trecerea» şi nu a acordat prioritate la trecerea altui


autoturism, intrând în coliziune cu acesta, fapt ce a dus la decesul unei persoane,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. (2) C.
pen., neputându-se reţine aplicarea agravantei prevăzute de alin. (3).", C.A.B.
secţia a Il-a penală, decizia nr. 1971 din 17 octombrie 2002, în C.A.B. 2002, pag. 212.
1
În sensul acestei opinii, cu argumentele arătate, a se vedea: Oliviu Aug. Stoica, op. .cit,
pag. 83; Octavian Loghin, Avram Filipaş, op. cit., pag. 46 (cu trimitere la Codul penal şi
adnotat Voi. 1); Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 190.
2
Însistuţii 2003, pag. 305.
86

practica instanţei supreme. Astfel, printr-o decizie de îndrumare a Trib


unalului Suprem din 1975, s-a stabilit că: „Faptele unui conducător de
autovehicul cu tracţiune mecanică de a conduce pe drumurile publice
un astfel de vehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce
depăşeşte limita legală sau aflându-se în stare de ebrietate, de a ucide
din culpă - în aceste împrejurări – o persoană, constituie
infracţiunea complexă de ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin.
(3) C. pen."1 Practica mai recentă a instanţei supreme a confirmat
această opinie arătându-se că: „Uciderea unei persoane din culpa
conducătorului de autovehicul a cărui alcoolemie depăşeşte limita
legală constituie infracţiunea complexă prevăzută în art. 178 alin. (3)
C. pen., în care infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din decretul nr.
328/1966 este absorbită.”2]
Apreciez că argumentele utilizate de susţinătorii primei opinii au
un suport teoretic solid şi că legiuitorul ar trebui să evite astfel de
tehnici incriminatorii, discutabile. În acelaşi timp trebuie spus că, în
actuala configuraţie a textului, instanţa supremă a ales soluţia
corectă. Acest fapt este confirmat, indirect cel puţin, şi prin
modificarea adusă uciderii din culpă în Noul Cod penal, unde, la art.
181, corespondentul art. 178, legiuitorul a simţit să adauge un nou
alineat final în care se precizează că: „Dacă fapta prin care s-a produs
uciderea din culpă constituie prin ea însăşi o infracţiune, se aplică
regulile concursului de infracţiuni." Scopul acestei precizări este
foarte clar după cum se arată în comentariile Noului Cod penal, în
sensul că: „Noua reglementare soluţionează definitiv această
controversă în sensul concursului de infracţiuni."3 Rezultă, per a
contrario, că până la eventuala intrare în vigoare a modificării
preconizate, soluţia corectă este de a se reţine o singură infracţiune, cea
de ucidere din culpă în variantă agravată.
Cea de a treia variantă agravată este prevăzută în alin. (4) al art.
178 C. pen. şi se referă, cum s-a arătat mai sus, la fapta săvârşită
din culpă , de orice altă persoană, în afară deci de conducătorul unui
vehicul cu tracţiune mecanică, în exerciţiul profesiei sau meseriei,
şi care se află în stare de ebrietate. Putem spune că această variantă
se situează la confluenţa dintre cele două variante anterioare.
Trebuie remarcat, pe de o parte, că spre
1
T.S. decizia de îndrumare nr. 2/1975, în C.D. 71975, pag. 50, şi R.R.D. nr.
l 0/1975, pag. 33-35.
2
C.SJ. secţia penală, decizia nr. 3169 din 20 iunie 2002, în B.J. 2, pag. 462.
3
George Antoniu, Noul Cod penal Codul penal anterior. Studiu
comparativ,Editura AII Beck, 2004, pag. 61.
87

de varianta de la alineatul al doilea, situaţiile în care se poate comite


infracţiunea se reduc, prin eliminarea ipotezei în care se efectuează „o
anume activitate”. Este vorba deci despre o culpă profesională în adevăratul
sens al expresiei, despre conduite guvernate de reglementări precise. Pe
de altă parte , trebuie observat că, în acest caz, spre deosebire de varianta
de la alineatul al treilea, nu este relevant gradul de îmbibaţie alcoolică
„fiind se dovedească starea de ebrietate în care se afla făptuitorul în
săvârşirii faptei.”1 Fireşte că şi în această ipoteză, ca şi în cele anterior
discutate, este necesar să existe o legătură de cauzalitate între
nerespectarea de către făptuitor a unor norme ale profesiei sau
meseriei şi decesul victimei.

În sfârşit, cea de a patra şi ultima variantă agravată este


prevăzută la alineatul cinci, final, şi se referă la ipoteza în care fapta
săvârşită a cauzat moartea a două sau mai multor persoane. Caracteristica
acestei variante este, cum se poate lesne observa, pluralitatea de victime.
Această ultimă variantă se aplică în raport cu toate variantele anterioare,
fie varianta tip, fie celelalte variante agravate. Pluralitatea de victime nu
afectează însă, unitatea infracţională , reţinându-se doar o singură
infracţiune. Nu se va reţine deci, un concurs real între mai multe
infracţiuni de ucidere din culpă, şi nici un concurs ideal, între varianta
de la alineatul cinci şi una din celelalte variante. Trebuie subliniat acest
lucru deoarece, deşi pare clar, în practică au existat şi erori sub acest
aspect. Astfel, s-a decis că: „Fapta inculpatului - conducător auto - care,
nerespectând regulile de circulaţie pe drumurile publice, a provocat
din culpă un accident în care şi-au găsit moartea două persoane,
constituie infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin.
(2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen."2 Soluţia a fost pe
bună dreptate criticată, arătându-se că dispoziţiile art. 33 lit. b) C.
pen., care reglementează concursul ideal de infracţiuni, trebuie excluse
din încadrarea juridică a faptei respective.3

1
Instituţii
2003, pag. 305.
2
C.A.B. secţia I penală, decizia nr. 1259/1998, în C.A.B. 1998, pag.
298.
3
A se vedea Vasile Papadopol, Notă critică la decizia C.A.B. nr.
1259/1998 (citată mai sus)
88

Sancţiuni

După cum rezultă din norma incriminatoare, uciderea din


culpă se sancţionează cu pedeapsa închisorii, atât în varianta tip, cât
şi în variantele agravate; cuantumul este fireşte diferit, în funcţie
de gravitatea legiuitorul a considerat că o prezintă fiecare variantă.
O particularitate a sancţionării apare în cazul variantei agravate ce se
referă la uciderea din culpă a două sau mai multor persoane, unde
pedeapsa are ca punct de pedeapsa pentru varianta de bază, la care se
poate adăuga un spor de trei ani. În acest fel, se poate ajunge, teoretic cel
puţin, la o pedeapsă de 18 ani închisoare, în ipoteza comiterii unei fapte
în condiţiile alineatelor trei şi cinci, ceea ce reprezintă o pedeapsă extrem
de severă pentru o infracţiune din culpă.

VI. DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA


SINUCIDERII

Secţiunea din Codul penal destinată omuciderii se încheie cu


incriminarea unei fapte care, în raport cu celelalte infracţiuni
împotriva vieţii, prezintă o particularitate importantă. Această
particularitate constă în aceea că, sunt incriminate unele activităţi,
care doar în mod indirect conduc la suprimarea vieţii unei persoane,
mai exact la o auto-suprimare a vieţii, sau la o încercare de acest fel. În
acelaşi sens, în doctrină s-a arătat că: „Prin această incriminare se
creează un plus de ocrotire a vieţii oamenilor, contra unor activităţi
care pe căi ocolite conduc la suprimarea acesteia."1 Deoarece
incriminarea se referă la activităţi care reprezintă practic o
contribuţie la suprimarea unei vieţi, în doctrina penală mai veche s-a
emis opinia potrivit căreia, determinarea sau înlesnirea sinuciderii
nu ar trebui privită ca o infracţiune de sine stătătoare ci, ca o formă
de participaţie. În mod evident însă, nu poate fi vorba despre o
participaţie propriu-zisă, deoarece lipseşte infracţiunea de referinţă,
atâta vreme cât sinuciderea, fiind o specie de autolezare, nu poate
crea un raport social de conflict, şi nu este incriminată.

Explicaţii III, pag. 201.


89

În realitate, contribuţia la suprimarea unei vieţi este sancţionată în


acest caz în mod distinct, determinarea sau înlesnirea sinuciderii
fiind, prin urmare, o infracţiune autonomă, de sine stătătoare.1
Fapta este incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.

Norma incriminatoare

Art, 179. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii.


(1) Fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei
persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut
loc, se pedepseşte de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta prevăzută în alineatul precedent s-a săvârşit faţă
de un minor sau faţă de o persoană care nu era în stare să-şi dea
seama de fapta sa ori nu putea fi stăpână pe actele sale, pedeapsa
este închisoarea 110 ani.

Obiectul juridic

Prin incriminarea determinării sau înlesnirii sinuciderii, ca şi în


cazul omucideri, este protejată valoarea supremă, respectiv viata
individului. Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de
relaţiile sociale a căror normală derulare presupune respectul vieţii
persoanei şi apărarea acesteia împotriva faptelor prin care indirect se
ajunge la suprimarea ei.

Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii este reprezentat şi aici de


corpul persoanei respectiv acea persoană care este fie determinată,
fie ajutată să se sinucidă. Deşi cu privire la acest aspect doctrina
este unanimă în sensul menţionat , cred că s-ar putea susţine şi
ideea că fapta nu are obiect material, având în vedere specificul
infracţiunii, respectiv activitatea indirectă de făptuitor în vederea
suprimării vieţii.

1
În sensul celor de mai sus, a se vedea: Explicaţii III, pag. 201; Instituţii 2003,
6; Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 197.
90

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţial, orice


persoană poate comite o astfel de faptă. Participaţia penală este
posibilă în toate formele (coautorat, instigare, complicitate).
Subiectul pasiv nu este nici el circumstanţial în varianta tip. În
varianta agravată avem însă un subiect pasiv determinat, respectiv
minorul sau persoana care nu era în stare să-şi dea seama de fapta
sa, ori nu stăpână pe actele sale, adică persoana aflată în starea de
iresponsabilitate prevăzută de art. 48 C. pen.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă, fie într-o acţiune


de determinare, fie într-o acţiune de înlesnire a sinuciderii. Suntem în
prezenţa unor modalităţi alternative. Pentru existenţa elementului
material este suficient ca una din cele două acţiuni să se realizeze, iar
dacă ambele au fost efectuate, fapta îşi păstrează unitatea.
Prin determinare se înţelege o acţiune ce presupune îndemnarea
şi convingerea unei persoane de a se sinucide. Îndemnurile şi
convingerea pot realiza în modalităţi faptice diferite: rugăminţi,
amăgiri, inclusiv ameninţări, sau acte de violenţă.1 Nu trebuie
depăşită însă limita între convingere şi constrângere. Dacă subiectul
pasiv nu este determinat, ci este constrâns, adică este adus în starea
ca, împotriva voinţei sale să realizeze un act prin care să-şi curme
viaţa (spre exemplu este silit să se împuşte, ori să se otrăvească, ori
să se arunce de la etajul unei clădiri înalte) fapta va constitui
infracţiunea de omor săvârşită de făptuitor prin folosirea energiei
fizice a victimei.2 Depăşirea limitei dintre determinare şi constrângere
este bine evidenţiată şi într-o decizie mai veche a fostului Tribunal
Suprem, decizie în care s-au făcut următoarele precizări: „Fapta
inculpatului care, prin ameninţare şi-a constrâns soţia să se arunce
de la etajul IX, cu

1
„Modalităţile de determinare la sinucidere sunt variate, fiind posibil ca
activitatea infracţională să se realizeze nu numai prin îndemnuri sau amăgire, ci şi
prin acte de tortură, de supunere la chinuri, repetate scandaluri şi bătăi, care pot
aduce o persoană în stare de disperare, culminând cu sinuciderea sau încercarea de
sinucidere.", T.S. secţia pe nr. 1047/1977, în Rep. 82, pag. 123.
2
A se vedea, în acest sens, Explicaţii III, pag. 202.
91

consecinţa morţii acesteia, constituie infracţiunea de omor


calificat, prevăzută în art. 175 lit. c) C. pen., iar nu infracţiunea de
determinare la sinucidere, prevăzută în art. 179 C. pen., deoarece - datorită
violenţelor la care a fost supusă - victimei i s-a anihilat posibilitatea de a
decide, în mod liber, asupra acţiunilor sale. Or, pentru existenţa
infracţiunii prevăzute în art. 179 C.pen. este necesar ca victima să nu fie
constrânsă la îndeplinirea acţiunii prin care îşi curmă viata, ci să aibă
posibilitatea de a hotărî în mod liber dacă să se sinucidă sau nu."1 în
acelaşi sens s-a pronunţat, în mod corect, şi practica mai recentă.2

Prin înlesnire a sinuciderii se înţelege orice activitate de


sprijinire, de ajutare a victimei în realizarea hotărârii de a-şi suprima
viaţa. Sprijinul sau ajutorul dat trebuie să se manifeste sub forma unei
cooperări indirecte. Ne aflăm în prezenţa unei astfel de cooperări în
ipoteza în care, spre exemplu, făptuitorul îi pune la dispoziţie victimei o
substanţă otrăvitoare, sau când îi înmânează o armă de foc. Dacă,
dimpotrivă, făptuitorul o ajută pe victimă să aducă paharul cu otravă la
gură, sau ridică mâna înarmată a victimei şi o ajută să apese pe trăgaci, ne
vom afla în prezenţa unei cooperări directe şi, în astfel de cazuri, se va
reţine comiterea unei infracţiuni de omor. De altfel, aşa cum s-a precizat
în doctrină, condiţia neintervenţiei directe este valabilă pentru ambele
modalităţi ale elementului material: „Atât în cazul acţiunii de
determinare, cât şi în acela de înlesnire a sinuciderii, activitatea directă
de ridicare a vieţii trebuie să fie exclusiv opera sinucigaşului".3

Urmarea imediată a infracţiunii se prezintă sub forma unui dublu


rezultat alternativ. Altfel spus, pentru existenţa infracţiunii este necesar
ca faptă să aibă ca urmare fie sinuciderea victimei, fie încercarea
acesteia de a se sinucide. „Prin încercarea de sinucidere înţelegem
situaţia în care sinucigaşul a trecut la executarea hotărârii sale (a băut
otrava, şi-a descărcat

1
T.S. secţia penală, dec. nr. 310/1979, în Rep. 82, pag. 281.
2
„Nu există determinare în sensul prevederilor art. 179 C. pen., în
cazul când victima nu ia în mod liber hotărârea de a se sinucide, ci a
fost constrânsă să acţioneze într-un mod periculos, pierzându-şi viata,
ca urmare a acţiunilor violente ale inculpatului, ceea ce a creat teamă în
sufletul victimei, într-o astfel de situaţie, autorul constrângerii faţă de
victimă va răspunde pentru infracţiunea de omor. În speţă, inculpatul
s-a manifestat violent faţă de victimă, ameninţând-o că o aruncă din
tren, astfel încât, de frică, aceasta a sărit din trenul care, desi se
apropiase de staţie şi îşi micşorase viteza, era totuşi încă în mers, iar în
timpul căderii s-a izbit de un stâlp şi a decedat." T. jud. Sibiu, dec. nr.
11/1992, în R.D. nr. 8/1994, onescu, op. cit, pag. 199. în acelaşi sens a
se vedea C.S.J. secţia penală, dec. 2, cu notă de Cristina Rotaru (pct. 2),
în P.R. nr. 2/2003, pag. 64.
3
Explicaţii III, pag. 202.
92

un glonţ) dar, din anumite cauze, executarea a fost întreruptă sau


moartea nu s-a produs (de exemplu: o doză prea slabă de otravă, o
rană superficială)”.

Legătura de cauzalitate trebuie stabilită şi dovedită în fiecare


caz. Dacă determinarea sau înlesnirea au rămas ineficiente, iar
sinuciderea a avut totuşi loc, dar din alte cauze, nu se va putea reţine
infracţiunea prevăzută de art. 179 C. pen.

Latura subiectivă

La infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii


vinovăţia este cerută sub forma intenţiei, în ambele ei modalităţi,
directă sau indirectă. Rezultă că făptuitorul, fie urmăreşte rezultatul
(ca victima să se sinucidă sau să încerce să se sinucidă), fie doar
acceptă producerea lui. În practică s-a subliniat faptul că, „pentru
existenţa infracţiunii în modalitatea determinării la sinucidere este
necesar ca inculpatul să-şi fi dat seama că fapta sa va avea ca urmare
sinuciderea ori încercarea de sinucidere a victimei şi să urmărească
ori să accepte producerea acestor urmări."2

Formele infracţiunii

Infracţiunea se consumă fie în momentul decesului datorat


sinuciderii, fie în momentul în care încercarea de sinucidere, rămasă
neizbutită, a avut loc. Tentativa nu este incriminată.

Variante

Varianta agravată se caracterizează prin existenţa unui subiect


circumstanţiat în persoana minorului sau a iresponsabilului.
Raţiunile agravantei sunt evidente şi se bazează, în cazul
minorului, pe starea de imaturitate, de fragilitate psihică a
acestuia, trăsături care contribuie la posibilitatea sporită de reuşită
a unei fapte, ce vizează această categorie de vârstă, în cazul
iresponsabilului, deci a persoanei ce are discernământul

1
Idem, pag. 203.
2
PJ.P. III, pag. 54.
93

afectat, este la fel de evidentă necesitatea unei protecţii speciale. În


ambele situaţii este necesar ca făptuitorul să cunoască starea
subiectului pasiv, sau să existe „suficiente indicii din care făptuitorul
să fi putut să-şi dea seama de condiţia subiectului pasiv, în lipsa
realizării acestei cerinţe împrejurarea va fi inoperantă."1
În legătură cu starea psihică a subiectului pasiv în cazul
variantei agravate există în doctrină o divergenţă de opinii: În
opinia comună, se consideră că potrivit textului de lege subiectul
pasiv trebuie să fie minor, indiferent de vârstă, sau o persoană
iresponsabilă, adică lipsită de discernământ , încadrabilă în tiparul
stabilit de art. 48 C. pen.2 . Contrar opiniei comune cu privire la
varianta agravată, un alt autor a apreciat că: „... infracţiunea este
exclusă în cazul în care subiectul pasiv este un minor sub 14 ani sau
o persoană iresponsabilă (sau în stare de neimputabilitate) în
momentul săvârşirii faptei (...), întrucât în acest caz nu mai poate fi
vorba despre o determinare la sinucidere, ci de un omor săvârşit
prin folosirea energiei fizice a victimei însăşi."3 Acelaşi autor
consideră că varianta „se comite numai în cazul în care subiectul
pasiv avea deplină capacitate de înţelegere sau aceasta era voit
restrânsă, dar suficientă pentru ca sinuciderea să poată fi considerată
ca un act consimţit sau voit săvârşit în mod voluntar ".4 Din punct de
vedere formal, această a doua opinie poate fi combătută în primul
rând afirmaţia potrivit căreia varianta agravată „se comite numai
în cazul în care subiectul pasiv avea deplină capacitate de
înţelegere” este nefondată, deoarece raţiunea agravantei este
tocmai de a proteja persoanele care nu au respectiva capacitate.
În al doilea rând se poate observa că legiuitorul se referă, pe de o
parte, la minor în general, fără a face o delimitare de vârstă (peste, sau
sub 14 ani), iar pe de altă parte la „ o persoană care nu era în stare să-
şi dea seama de fapta sa, ori nu putea fie stăpână pe actele sale"
(adică exact la iresponsabil, potrivit definiţiei date stării de
iresponsabilitate, prin art. 48 C. pen.). Or, dacă am exclude minorul şi
iresponsabilul, agravanta ar rămâne, aproape în întregime, în
întregime aproape lipsită de sens! Pe fond însă, opinia nu este lipsită
de interes, pentru că, într-adevăr putem să dăm aceeaşi relevanţă
penală, ipotezei în care, spre exemplu , este determinat la sinucidere
un minor în vârstă de 17 ani, pe de o

1
Explicaţii III, pag. 204.
2
În acest sens, a se vedea: Explicaţii III, pag. 204; Instituţii 2003, pag. 307;
Octavian Ivram Filipaş, op. cit, pag. 46; Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 200
3
Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 86.
4
Ibidem
94

parte, şi ipotezei în care se acţionează asupra unei persoane în vârstă


de 4 ani, sau mai mică, pe de altă parte. În acelaşi timp, nu putem să
nu distingem între situaţia în care subiectul pasiv este o persoană cu
discernământ diminuat şi situaţia în care subiectul pasiv este o
persoană lipsită total de discernământ. În acest context, apreciez că
ar fi potrivit de lege ferenda, ca varianta agravată să se refere la
persoanele care au discernământul diminuat, fie din cauza vârstei
fragede, fie din cauza unei maladii mentale, fie din altă cauză. În
schimb, în ipoteza în care comite asupra unei persoane total lipsită
de discernământ, fie din cauza vârstei extrem de fragede, fie din
cauza unei boli, fie din altă cauză, urma să fie încadrată la
infracţiunea de omor calificat (art. 175 lit. d )- omorul săvârşit
profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra),
considerându-se că, într-adevăr, este vorba şi în acest caz, ca şi în
cazul constrângerii la sinucidere, de un omor comis prin folosirea
energiei fizice a victimei. Acest raţionament, după cum s-a văzut, este
admis în mod unanim de doctrină şi practică, pentru varianta tip,
dacă se constată că, prin constrângere, voinţa victimei nu a fost
liberă.

Sancţiuni

Atât varianta tip cât şi varianta agravată se pedepsesc cu


pedeapsa închisorii, evident că pentru varianta prevăzută la alineatul
al doilea legiuitorul a ales o pedeapsă mai severă, aducând, în mod
justificat , maximul acesteia la valoarea minimului de la infracţiunea
de omor simplu.

Aspecte procesuale

În cazul infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii,


urmărirea penală se efectuează din oficiu şi este de competenţa
procurorului, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Potrivit art. 27
alin. (1) lit. a) din acel judecata în primă instanţă este de competenţa
tribunalului.
95

Secţiunea II
LOVIREA ŞI VĂTĂMAREA INTEGRITĂŢII
CORPORALE ŞAUA SĂNĂTĂŢII
STRUCTURĂ
În secţiunea II, Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii sunt incluse cinci infracţiuni: Lovirea sau alte violenţe (Art. 180 C.
pen.); Vătămarea corporală (Art. 181 C. pen.); Vătămarea corporală gravă
(Art. 182 C. pen.); Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (Art. 183
C. pen.) şi Vătămarea corporală din culpă (Art. 184 C. pen.).

CARACTERISTICI GENERALE ALE INFRACŢIUNILOR DIN


SECŢIUNEA II
Această subgrupă de infracţiuni se distinge prin două caracteristici
esenţiale. În primul rând, ceea ce le uneşte este evident obiectul ocrotirii
penale, fiind fapte care aduc atingere dreptului persoanei la integritate fizică.
Alături de dreptul la viaţă, ca o prelungire firească a acestuia, dreptul la
integritate fizică este garantat prin art. 22 alin. (1) din Constituţia
României. A doua caracteristică esenţială este dată de caracterul progresiv
al acestor infracţiuni. Succesiunea faptelor incriminate în această secţiune se
bazează pe o creştere rezultatului produs, a consecinţelor negative asupra
integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei. Această ordine este întreruptă
doar de ultima , care se deosebeşte faţă de celelalte prin forma de vinovăţie.

OBIECTUL JURIDIC
Obiectul juridic al infracţiunilor din această secţiune este dat de
valoarea care o reprezintă integritatea corporală şi sănătatea persoanei,
Această valoare este consacrată ca un drept fundamental al persoanei, garantat
aşa cum arătam prin Constituţie, şi protejat din punct de vedere penal pe
această cale a incriminărilor din secţiunea II, a Capitolului I.
96

OBIECTUL MATERIAL
La toate infracţiunile din această secţiune, obiectul material este
reprezentat de corpul unei persoane în viaţă. Condiţia ca persoana
să fie în viaţă în momentul exercitării violenţelor nu este superfluă,
atâta vreme cât lovirile sau violenţele exercitate asupra unui cadavru
pot să reprezinte, fie o faptă putativă, fie, eventual, infracţiunea
prevăzută de art. 319 Cod profanarea de morminte - în varianta
profanării unui cadavru, dar nu pot fi încadrate în vreuna din
infracţiunile ce aparţin prezentei secţiuni.1

SUBIECŢII INFRACŢIUNILOR
Subiectul activ al infracţiunilor din această categorie este, în
principiu, necircumstanţiat, putând fi deci orice persoană. În mod
implicit, particularizarea subiectului pasiv la unele variante agravate (art.
180 alin. (11) şi alin. (21); art. 181 alin. (l1) - unde este vorba despre
fapte săvârşit membrilor familiei), şi subiectul activ devine
circumstanţial, fiind vorba de o persoană care are calitatea de soţ
sau rudă apropiată, în raport cu victima. Participaţia penală este
posibilă.
Subiectul pasiv este, la rândul lui, în principiu,
necircumstanţiat. În configuraţia iniţială a acestei secţiuni exista o
singură excepţie de la regulă; respectiv varianta agravată de la art. 182
C. pen., vătămarea corporală gravă care se referă la fapta prin care s-a
produs avortul, variantă la care subiectul pasiv nu poate fi decât
femeia gravidă. După modificările aduse acestei secţiuni a
Codului penal, prin Legea nr. 197/2000, la art. 180 şi 181 au
apărut variante agravate care circumstanţiază subiectul pasiv, fiind
aceste vorba în cazuri despre faptele comise asupra membrilor
familiei.

LATURA OBIECTIVĂ
Elementul material al laturii obiective constă de regulă într-o
acţiune, respectiv acţiunea de lovire sau de exercitare a unor violenţe,
fiind această secţiune doar de infracţiuni comisive. Sunt însă, aşa cum
se ştie , şi infracţiuni comisive care pot fi săvârşite prin omisiune,
astfel încât nu este

1
În acelaşi sens, a se vedea, Explicaţii III, pag. 206 (notă de subsol); Instituţii
2003, pag. 308.
97

exclus ca elementul material să se realizeze prin inacţiune. În acest


sens, se poate da ca exemplu fapta aceluia care nu aplică unui
bolnav tratamentul necesar, fapta aceluia care nu reacţionează
pentru a preveni o lovire, sau o accidentare, în cazul în care putea şi
trebuia să o facă (spre exemplu, făptuitorul nu reaşează capacul
deasupra unui canal, iar o altă persoană cade acestuia şi se
accidentează). O condiţie care se adaugă material, pentru a
întregi latura obiectivă a infracţiunilor din această secţiune, se
referă la necesitatea ca acţiunea - inacţiunea să se plaseze în
sfera ilicitului, în afara cauzelor generale care înlătură caracterul
penal al faptei, şi care acţionează evident şi în aceste situaţii
(legitima apărare, starea de necesitate etc.), caracterul ilicit al
faptei mai poate fi înlăturat şi în ipoteza în care, în anumite
limite, violenţele sunt admise în cadrul unor jocuri sportive, „sau
în alte cazuri admise sau autorizate de lege ori de anumite cutume
(de ex. găurirea urechilor la femei pentru cercei, circumciziunea la
evrei etc.)".2
Urmarea imediată la toate infracţiunile din această
secţiune este reprezentată de un rezultat. După cum s-a arătat în
doctrină: „Conceptul de lovire sau vătămare indică atât fapta
(acţiunea - inacţiunea), cât şi rezultatul vătămător al acesteia. De
aceea, sub aspectul acesta, lovirile şi vătămările sunt infracţiuni de
rezultat (de leziune, de daună)."3 Urmarea poate să constea fie în
producerea de suferinţe fizice, fie în vătămarea ntegrităţii
corporale sau a sănătăţii, fie chiar în decesul victimei, art. 183 C.
pen. Caracteristica urmării imediate este dată de posibilitatea
de evoluţie a rezultatului. Suntem deci în prezenţa unor
infracţiuni progresive. Calificarea faptei, într-una din variantele
simple sau agravate ale uneia sau alteia din infracţiunile acestei
secţiuni, va depinde de momentul epuizării rezultatului. Astfel,
leziunile produse în urma unei fapte, pentru îngrijirea cărora s-a
presupus iniţial că vor fi necesare zece zile de îngrijiri medicale,
pot evolua în aşa fel încât, în final, să se ajungă la decesul şi la
încadrarea în prevederile art. 183 C. pen., faţă de încadrarea
iniţială, conform prevederilor art. 180 alin. (2) C. pen.
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită în fiecare caz,
între fapta comisă şi rezultatul produs, în momentul epuizării
acestuia.
1
În acelaşi sens, a se vedea Explicaţii III, pag.206
2
Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 87.
3
Ibidem
98 DREPT PENAL, PARTEA SPECIALĂ –
INFRACŢIUNI
CONTRA PERSOANEI

LATURA SUBIECTIVĂ
În cadrul acestei subgrupe de infracţiuni sunt reprezentate ambele
forme ale vinovăţiei, în ambele modalităţi prevăzute pentru fiecare
din aceste forme şi, în plus, întâlnim şi forma hibridă a vinovăţiei,
respectiv praeterintenţia . Astfel, art. 180 şi 181 C. pen. se comit cu
intenţie, în ambele modalităţi, directă sau indirectă; art. 182 C.
pen. se comite fie cu intenţie fie cu praeterintenţie, după caz; art. 183
C. pen. este infracţiunea tipic praeterintenţionată, iar art. 184 C. pen.
are ca formă de vinovăţie culpa, în ambele ei modalităţi. Trebuie
precizat că la faptele incriminate în această secţiune, mobilul şi
scopul nu au relevanţă, din punctul de vedere al existenţei
infracţiunii. Aceste elemente pot fi însă avute în vedere la
individualizarea pedepsei. Condiţia caracterului ilicit al faptei,
amintită la discutarea laturii obiective, are evident consecinţe şi asupra
laturii subiective. În acest sens, trebuie subliniat faptul că nu se va
putea reţine vinovăţia făptuitorului, în ipoteza în care acesta
acţionează în limitele unei conduite admisă în mod tacit sau expres
de lege, cum ar fi aplicarea unui tratament medical, sau practicarea
unui sport.

FORMELE INFRACŢIUNILOR
Infracţiunile din această secţiune fiind infracţiuni de rezultat se
consumă în momentul producerii consecinţelor specifice fiecărei
infracţiuni. Acest moment poate coincide cu cel în care se aduc
atingerile violente asupra corpului victimei şi se produc suferinţele
fizice, sau poate coincide cu momentul producerii rezultatului mai
grav. Specific acestor infracţiuni este faptul că urmările se pot prelungi
dincolo de momentul săvârşirii faptei, şi se pot agrava în mod
progresiv, în principiu, tentativa nu se pedepseşte, iar unele din
infracţiunile din această secţiune nici nu sunt susceptibile de
forma tentativei, datorită formei de vinovăţie, respectiv
praeterintenţia sau culpa. Există o singură excepţie, în sensul că se
pedepseşte tentativa la varianta agravată prevăzută de art. 182 alin. (3)
C. pen.

VARIANTELE INFRACŢIUNILOR
Cu excepţia infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., pentru celelalte fapte
incriminate în această
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, 99
INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII

secţiune, legiuitorul a prevăzut variante agravate. Această tehnică


permite legiuitorului să marcheze în detaliu, pe baza gravităţii
rezultatului, caracterul progresiv al acestor fapte precum şi legătura
indisolubilă dintre ele.

SANCŢIUNI

Pentru infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii,


legiuitorul a prevăzut o varietate mare de sancţiuni, pornind de la
amendă, alternativ cu pedeapsa închisorii de la o lună, la trei luni, în
cazul variantei tip de la lovire sau alte violenţe (art. 180 alin. (1),
C. pen.) şi în cazul variantei tip de la vătămarea corporală din
culpă (art. 184 alin. (1) C. pen.), şi ajungând la maximul de 15
ani închisoare, în cazul art. 183 C. pen. Scara gradată a
pedepselor urmează structura şi succesiunea infracţiunilor, bazată,
cum s-a arătat, pe gravitatea rezultatului şi forma de vinovăţie.

ASPECTE PROCESUALE
În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 180 şi 181 C. pen.,
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală. Prin excepţie, pentru a asigura o protecţie specială, faptele
comise asupra membrilor familiei se pot urmări şi din oficiu. Aceeaşi
procedură a plângerii prealabile se aplică şi în cazul art. 184 C. pen.,
atât în privinţa variantei tip, cât şi în privinţa variantei agravate de la
alin. (3).

I. LOVIREA SAU ALTE VIOLENŢE

Infracţiunea de lovire sau alte violenţe are ca obiectiv


sancţionarea faptelor care aduc o atingere minimă integrităţii fizice
a persoanei. Deşi minimă ,atingerea este socotită însă suficient de
gravă, astfel încât să necesite intervenţia legiuitorului penal. La
origine, art. 180 era alcătuit dintr-o variantă tip şi o variantă agravată, în
funcţie de rezultatul produs, mai exact în funcţie de gravitatea acestuia.
Prin Legea 197/2000 au fost introduse două
100_____________DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

noi variante agravate, în funcţie de calitatea subiectului pasiv,


respectiv aceea de membru al familiei.

Norma incriminatoare

Art. 180. Lovirea sau alte violenţe.


(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice se pedepsesc cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau cu
amendă.
(11) Faptele prevăzute la alin. (1) săvârşite asupra
membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la un
an sau cu amendă.
(2) Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o
vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel
mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă.
(21) Faptele prevăzute la alin. (2) săvârşite asupra
membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la unu la 2 ani
sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute
la alin. (l1) şi (21) acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.
(4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală,
producându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea penală a fost
pusă în mişcare din oficiu.

Obiectul juridic

La această infracţiune obiectul juridic este reprezentat de


relaţiile sociale care presupun ocrotirea persoanei împotriva
violenţelor producătoare de suferinţe fizice, în cazul alin. (1), şi
împotriva vătămărilor corporale în cazul alin. (2). Este vorba fireşte de
heteroagresiuni, iar nu de autoagresiuni, deoarece în cazul acestora
din urmă nu se oferă protecţie prin intermediul acestei infracţiuni.
„Nu interesează starea sănătăţii sau sensibilitatea victimei la loviri,
dacă aceasta dormea ori era în stare de veghe etc."

1
Instituţii 2003, pag. 309.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII 101
CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII

Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de corpul


persoanei căreia se exercită violenţele, fiind vorba, aşa cum s-a
arătat mai sus, de corpul unei persoane în viaţă.

Subiecţii infracţiunii

La infracţiunea de lovire sau alte violente, subiecţii infracţiunii nu


sunt, în principiu, circumstanţiaţi. Există însă o particularizare a
subiecţilor, în cazul variantelor agravate care se referă la fapta comisă
asupra membrilor familiei, unde trebuie să se constate această
legătură în relaţia autor – victimă. Conform art. 1491, „prin membru
de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă
locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul”.Această definiţie
trebuie completată cu cea din art. 149, care se referă la rudele
apropiate, arătând că: „(1) Rude apropiate sunt ascendenţii şi
descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora, precum şi persoanele
devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude. (2) Dispoziţiile din
legea penală privitoare la rude apropiate, în limitele prevăzute de
alineatul precedent, se aplică în caz de adopţie cu efecte depline,
persoanei adoptate cât şi descendenţilor acesteia şi în raport cu rudele
fireşti, iar în caz de adopţie cu efecte restrânse, adoptatului cât şi
descendenţilor acestuia şi în raport cu rudele adoptatorului."
Participaţia penală este posibilă. În cazul în care se acţionează în
mod direct asupra victimei, se realizează acte de coautorat, iar nu de
complicitate: „ Acela care ţine victima pentru a fi lovită de altă persoană
şi care i-a provocat victimei vătămări corporale care au necesitat 5 zile
îngrijiri medicale va răspunde în calitate de coautor la infracţiunea de
lovire prev. în art. 180 alin.(2), şi nu pentru complicitate la această
infracţiune, întrucât contribuţia adusă în acest fel apare indispensabilă
pentru realizarea conţinutului infracţiunii.”1 Pluralitatea de subiecţi
pasivi atrage pluralitatea de infracţiuni. În acest sens, în practică s-a
arătat că: „Acela care, cu aceeaşi ocazie, aplică lovituri mai multor
persoane, nu săvârşeşte o singură infracţiune de lovire, ci atâtea
infracţiuni în concurs, câte persoane au fost lovite."2
1
P.J.P.III,pag.57.
2
P.J.P. III, pag. 56.
102______________DREPT PENAL. PARTEA SPECIALA - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii se realizează de regulă


printr-o acţiune, respectiv prin acţiunea de lovire sau alte violente.
Această acţiune se poate realiza, fie prin energia făptuitorului, fie
printr-o altă forţă pe care acesta o pune în mişcare (spre exemplu,
făptuitorul îndeamnă un câine să atace victima, sau îndrumă un
animal, ori o turmă de animale asupra victimei). Acţiunea se poate
exercita fie direct (făptuitorul îmbrânceşte victima, sau o loveşte cu
pumnii, ori cu diverse obiecte), fie indirect (făptuitorul oferă
victimei un scaun stricat sau îi trage scaunul când se aşează).
Acţiunea poate fi reprezentată, prin violenţe fizice, ca în exemplele
anterioare, sau prin violenţe morale, ori constrângeri psihice, care
produc o suferinţă fizică sau o leziune (spre exemplu, făptuitorul
sperie o persoană care se dezechilibrează, cade şi se loveşte, sau
făptuitorul sileşte victima să sară de la înălţime).1 Doctrina şi practica
au dat un sens foarte larg expresiei „alte violenţe", sau „acte de
violenţă". În doctrină, se admite de principiu ideea potrivit căreia:
„constituie acte de violenţă în sensul legii penale şi actele efectuate
fără violenţă, dar care având un potenţial vătămător, victima le-ar fi
opus rezistenţă în cazul când ar fi cunoscut această potenţialitate. ”2
În practică au fost consemnate, de-a lungul timpului, modalităţi
concrete de comitere a infracţiunii extrem de diverse, care
ilustrează, printre altele, multă imaginaţie din partea făptuitorilor.
Astfel, s-a reţinut spre exemplu că: „Fapta de a sufla praf de
bachelită în ochii unei persoane constituie infracţiunea prev. în art.
180 alin. (2)."3 De asemenea, s-a apreciat că se poate comite
infracţiunea de lovire sau alte violenţe, în cazurile în care
făptuitorul îmbrânceşte victima, sau o trânteşte, ori îi pune piedică,
sau aşează în calea victimei un obstacol, de care aceasta se loveşte.4
Elementul material se poate realiza şi prin inacţiune (omisiune). O
astfel de ipoteză intervine „în cazul în care prin neîndeplinirea unei
obligaţii sau neluarea unei măsuri de precauţie (de ex. neacoperirea
unei gropi, a unui şanţ, neaşezarea unor semne de avertizare,
neîngrădirea unui loc periculos etc.), victima este expusă să se
lovească (căzând în groapă, în şanţ, împiedicându-se
________________________________________

1
În sensul exemplelor de mai sus, dar şi pentru alte exemple, a se vedea:
Explicaţii III, pag. 209; Instituţii 2003, pag. 309.
2
Explicaţii III, pag. 209.
3
P.J.P. III, pag. 57.
4
A se vedea, în acest sens: T.S. dec. nr. 2584/1955, cf. Oliviu Aug. Stoi ca,
op. cit. pag. 88.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 103

de un obstacol etc.)".1 În cazurile menţionate autorul trebuie să


acţioneze cu intenţie, altfel fapta va fi încadrată, eventual, la art. 184
C. pen., vătămare corporală din culpă.
Urmarea imediată a infracţiunii constă în producerea de
suferinţe fizice, în cazul alin. (1), şi în producerea unei vătămări a
integrităţii corporale (rănire) sau a sănătăţii (îmbolnăvire), care să fi
necesitat îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile, în cazul alin. (2).
Trebuie subliniat faptul că, diferenţa dintre varianta tip şi cea
agravată este dată de existenţa sau inexistenţa îngrijirilor medicale.
Mai exact, în cazul variantei tip se produc doar suferinţe fizice,
pentru care nu sunt necesare îngrijiri medicale. Dacă leziunile
produse necesită îngrijiri medicale, de la o zi, până la 20 de zile
inclusiv fapta se va încadra în varianta agravată, de la alin. (2).
Dacă sunt necesare 21 de zile de îngrijiri medicale, sau mai mult,
fapta iese din sfera art. 180 C. pen.. şi se va încadra în art. 181 C.
pen. (până la 60 de zile), sau în art. 182 C. pen. (peste 60 de zile).
„Fiind vorba de un termen substanţial, calculul termenului (...) se
face pe zile curente, nu pe zile libere, adică se socoteşte şi dies a
quo şi dies ad quem"2 .
Problema îngrijirilor medicale, dacă sunt sau nu necesare,
precum şi durata lor reprezintă, nu doar un criteriu medical,
terapeutic, ci şi un criteriu legal de apreciere a gravităţii vătămării,
cu consecinţe asupra încadrării corecte a faptei. De aceea sunt
necesare constatări medico-legale, care se materializează în
certificate medico-legale, sau sunt necesare expertize medico-
legale care se finalizează prin rapoarte de expertiză. În
aceste condiţii, înţelegerea exactă a unor noţiuni medico-legale
este necesară:
În primul rând, trebuie clarificat sensul expresiei îngrijiri
medicale. Prin această expresie utilizată şi de legiuitor, se înţelege
tratamentul prescris de medic, în raport cu leziunea consecutivă
violenţei, în vederea vindecării.3 În doctrina medico-legală s-a
subliniat că, aprecierea leziunilor traumatice, după criteriul
„timp de îngrijiri medicale", trebuie să ţină seama de
următoarele aspecte: „timpul de îngrijiri medicale" , nu coincide
întotdeauna cu perioada de vindecare anatomică; vindecarea
anatomică nu reprezintă neapărat o restabilire funcţională
completă; „timpul de îngrijiri medicale" necesar vindecarii nu
coincide în mod obligatoriu, nici cu perioada de
__________

1
Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 89.
2
Explicaţii III, pag. 211. în acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, pag. 311
3
În acest sens, a se vedea, Gh. Scripcaru, M. Terbancea, op. cit., pag. 319.
104 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA

incapacitate de muncă, adică durata concediului medical, nici cu


perioada de spitalizare.1 . În practica judiciară penală s-a apreciat
că: „Fapta de lovire se încadrează în prev. art. 180 alin. (1) chiar
dacă victima a prezentat unele echimoze pentru a căror vindecare au
fost necesare 3 -4 zile de îngrijiri medicale, aceste îngrijiri fiind
destinate să înlăture semnele exterioare şi nu alte consecinţe mai
grave ale lovirii sau să determine reluarea funcţiilor normale ale
organismului traumatizat, nu influenţează încadrarea juridică în art.
180 alin. (l)."2 În acelaşi sens, în altă cauza, s-a decis că: „Faptul că
victima a avut nevoie de un tratament local sub forma unor
comprese la deget timp de trei zile nu înseamnă îngrijiri medicale
în sensul art. 180 alin. (2), aşa încât fapta de lovire se încadrează în
art. 180 alin. (l)."3 . Rezultă că îngrijirile medicale trebuie să aibă ca
finalitate vindecarea unor „tulburări în funcţionarea organismului
victimei", iar nu doar accelerarea dispariţiei semnelor exterioare
ce reprezintă o consecinţă a lovirii, sau violenţelor.4
În al doilea rând, trebuie menţionat sensul general al unor
termeni ce apar frecvent în actele medico-legale, prin care se
desemnează diferite leziuni traumatice, mai grave sau mai puţin
grave, produse prin lovire sau exercitarea altor violenţe, în
corelaţie cu îngrijirile medicale probabile, în cazul fiecărei leziuni.
Astfel, echimoza, sau vânătaia în vorbirea curentă, reprezintă o
pată de culoare roşu-albăstrui datorată unor rupturi de vase capilare
la nivelul dermei cu infiltraţia sanguină a ţesutului din jur. De
regulă nu necesită îngrijiri medicale. Dacă este vorba însă de
echimoze multiple, sau care cuprind mari suprafeţe, ori de echimoze
localizate la cap, acestea pot necesita între 2 şi 10 zile de îngrijiri
medicale. Excoriaţia, sau zgârietura în termeni populari, reprezintă
o eroziune epidermică, o detaşare mai superficială, sau mai profundă
a pielii. Excoriaţiile uşoare unice, ca şi cele multiple, dar
cuprinzând suprafeţe mici, nu necesită îngrijiri medicale.
Excoriaţiile profunde, ca şi cele multiple dispuse pe suprafeţe mari,
necesită îngrijiri medicale, între 2 şi 10 zile, în funcţie de
profunzime, suprafaţă, zonă. Hematomul, sau cheagul de sânge,
reprezintă o acumulare sanguină în ţesut, rezultată prin ruperea unor
vase de sânge importante.
_____________________________

1
Vladimir Beliş, op. cit., pag. 79.
2
PJ.P. III, pag. 56.
3
Ibidem.
4
în acelaşi sens, a se vedea: PJ.P. III, pag. 58 (corn. 4) şi Gh. Diaconescu, op. cit.,pag.
203
105

manifestă pe tegument, fie printr-o bosă, dacă este localizat pe os, fie
printr-o depresiune, dacă este localizat pe ţesuturile moi. Hematoamele
subcutanate puţin voluminoase, necomplicate septic şi care nu
presupun o intervenţie chirurgicală , necesită între 2 şi 10 zile de îngrijiri
medicale. Hematoamele întinse care necesită intervenţii chirurgicale,
precum şi unele ale organelor genitale, care nu presupun complicaţii,
necesită între 11 şi 20 de zile de îngrijiri medicale. Plaga, sau rana,
reprezintă o leziune de profunzime şi continuitate a tegumentelor şi
ţesuturilor. În funcţie de agentul etiologic (obiectul vulnerant), plăgile se
clasifică în: plăgi tăiate, înţepate, înţepător- tăiate, muşcate, contuze,
împuşcate (balistice), termice sau chimice, etc. Plăgile contuze sau cele
tăiate, puţin întinse ca suprafaţă şi nepenetrante, necesită între 2 şi 10 zile
de îngrijiri medicale. Plăgile contuze şi cele tăiate penetrante, precum şi
cele înţepate profunde, ori plăgile despicate, necesită între 11 şi 20 de
zile de îngrijiri medicale.1

În sfârşit este de adăugat faptul că, în fiecare cauză, constatările medico-


legale trebuie să fie analizate cu multă atenţie şi, atunci când concluziile
acestora nu sunt clare, este necesar să se ceară lămuriri suplimentare.
Legătura de cauzalitate, între lovirea sau violenţele exercitate şi
urmarea periculoasă trebuie să existe. Această legătură se prezumă,
atunci când fapta constă într-o lovire, iar urmarea este reprezentată de
suferinţe fizice. În cazul altor violenţe, legătura între acestea şi
eventualele suferinţe ale victimei trebuie demonstrată. De asemenea, în
toate cazurile în care se constată că sunt necesare îngrijiri medicale, şi
ne aflăm deci în ipoteza variantei agravate de la alineatul al doilea,
legătura de cauzalitate între faptă şi urmare trebuie dovedită.

Latura obiectivă

Elementul subiectiv se caracterizează prin existenţa vinovăţiei


sub forma intenţiei, în ambele modalităţi, directă sau indirectă. Aşa
cum s-a arătat cu ocazia analizei generale a secţiunii, pentru ca intenţia să
existe este necesar ca acţiunea sau inacţiunea violentă să nu fie îngăduită
expres sau tacit de lege (jocuri sportive, tratamente medicale etc.) Mobilul
şi scopul nu

1
În sensul celor de mai sus, a se vedea: Gh. Scripcaru, M. Terbancea,
op. cit., pag. 106-112;Vladimir Beliş, op. cit, pag. 81,82; Gh.
Diaconescu, op. cit., pag. 203.
106

au relevanţă pentru existenţa infracţiunii. Chiar în ipoteza în care


făptuitorul urmăreşte să facă o glumă (proastă), fapta reprezintă
infracţiune.1 Evident că şi în cazul acestei infracţiuni, mobilul şi
scopul pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

Formele infracţiunii

În cazul infracţiunii de lovire sau alte violenţe, tentativa este


posibilă dar nu se pedepseşte. Consumarea are loc în momentul în
care se realizează atingerile violente asupra corpului victimei,
producându-se suferinţe fizice, chiar dacă unele efecte apar ulterior.
În cazul aplicării mai multor lovituri aceleiaşi victime, cu aceeaşi
ocazie, se comite o singură infractiune. Infracţiunea este susceptibilă
de realizare în forma continuată. Există această formă spre exemplu,
în ipoteza în care, „autorul ia hotărârea să lovească victima ori de
câte ori o va întâlni şi comite astfel o suită de agresiuni fizice la
intervale diferite intervale de timp - caz în care sunt aplicabile
dispoziţiile C. pen."3 În această formă continuată, există un
moment al epuizării care coincide cu momentul aplicării ultimei
loviri sau al exercitării uiţi de violenţă.4

Variante

În afara variantei tip, după cum s-a arătat, a existat iniţial o


singură variantă agravată, cea de la alineatul al doilea, diferenţa
între cele două variante fiind dată de gravitatea rezultatului,
respectiv de existenţa sau inexistenţa îngrijirilor medicale. Prin
Legea nr. 197/2000 s-au introdus două variante agravate, cea de la
alin. (l1), care se referă la faptele prevăzute la alin. (1) săvârşite
asupra membrilor familiei, şi cea de la alin. (21), care se referă la
faptele prevăzute la alin. (2) săvârşite asupra membrilor familiei. În
acest context a fost nevoie să se adauge şi un articol nou, după art.
149 din

1
În acelaşi sens, a se vedea: Explicaţii III, pag. 210 şi Instituţii 2003, pag. 309
2
P.J.P. III, pag. 56.
3
Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 207.
4
În acelaşi sens, a se vedea O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 50.
107

partea generală , respectiv art. 1491, prin care să se definească


noţiunea de membru de familie, aşa cum s-a arătat mai sus, la
analiza subiecţilor infracţiunii. Introducerea acestor variante
agravate marchează preocuparea legiuitorului de a acorda o protecţie
sporită unor categorii de persoane, asupra cărora se comit agresiuni,
facilitate de existenţa unor relaţii de familie şi de cele mai multe ori
ocultate, în baza aceloraşi relaţii de familie, evident viciate.
În cazul în care fapta comisă constituie una din variantele agravate
care se referă la membrii de familie, alin. (l1) sau (21), nu se va
mai reţine la încadrarea juridică şi circumstanţa agravantă generală
prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen., respectiv săvârşirea
infracţiunii prin acte de cruzime, asupra membrilor familiei ori prin
metode sau mijloace care prezintă pericol public.1

Sancţiuni

Pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, legiuitorul a


prevăzut pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, atât la varianta
tip, cât şi la variantele agravate. Desigur, minimul şi maximul
pedepsei cu închisoarea variază în funcţie de gravitatea
rezultatului, pe de o parte, şi în funcţie de existenţa sau inexistenţa
relaţiilor de familie între făptuitor şi victimă, pe de altă parte.

Aspecte procesuale

În conformitate cu art. 180 alin. (3) şi (4) acţiunea penală


se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. În cazul faptelor
prevăzute de alin. (l1) şi (21), acţiunea penală se pune în mişcare şi
din oficiu, dar împăcarea părţilor îşi produce efectele şi în acest
caz.

1
În acest sens, a se vedea şi Constantin Mitrache, Cristian Mitrache,
Drept penal Partea generală, Editura Universul Juridic, 2005, pag. 377.
108

II. VĂTĂMAREA CORPORALĂ

Infracţiunea de vătămare corporală reprezintă o variantă a


infracţiunii de lovire sau alte violenţe, sau, altfel spus, o variantă
calificată incriminată sub un nomen juris propriu.1

Norma incriminatoare

Art. 181. Vătămarea corporală.


(1)Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau
sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale de cel mult 60 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 5 ani.
(11) Fapta prevăzută la alin. (1) săvârşită asupra
membrilor familiei se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute
la alin. (l1) acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.
(3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală,
producându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea penală a
fost pusă în mişcare din oficiu.

Explicarea elementului circumstanţial

Deoarece vătămarea corporală este, aşa cum am arătat, o


variantă de specie a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, analiza
elementelor acestei din urmă infracţiuni rămâne valabilă şi în acest
caz, făcând inutilă separată a vătămării corporale. După cum se
poate uşor observa, practic, diferenţa între art. 180 şi art. 181 constă
în urmarea imediată, în consecinţele mai grave pe care le presupune
art. 181 C. pen. Elementul circumstanţial este cerut în plus pentru
existenţa infracţiunii prevăzute de art. 181 C. pen.
1
A se vedea, în acest sens, Instituţii 2003, pag. 311.
109

constă în vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii., care a


necesitat pentru vindecare îngrijiri de cel mult 60 de zile.
Coroborând dispoziţiile art. 181 cu cele ale art. 180 alin. (1) şi (2)
C. pen. rezultă că, pentru a califica fapta drept vătămare corporală,
aceasta trebuie să fi produs integrităţii corporale sau sănătăţii
victimei o vătămare ce necesită pentru vindecare, de la 21 până la
60 de zile de îngrijiri medicale inclusiv.1
Leziunile care necesită un număr atât de mare de zile de
îngrijiri medicale sunt, de regulă, leziuni traumatice grave. Intră în
această categorie: contuziile celebrale medii sau grave, cu
modificări neurologice importante; fracturi complete ale maxilarului
superior sau ale mandibulei; fisurile sau fracturile simple, fără
deplasare, ale unor oase lungi; fracturile de claviculă, stern, bazin
etc.
Find vorba de leziuni grave, fapta trebuie analizată cu multă
atenţie, prin prisma zonei corporale vizate, a numărului şi
intensităţii loviturilor aplicate, pentru a nu se face confuzie cu
infracţiuni mai grave, cum ar fi cea de tentativă la omor. În acest
sens, în practica mai veche s-au făcut în mod ele delimitări şi
precizări.3 În practica recentă s-a manifestat aceeaşi preocupare de a
distinge în mod corect între tentativa la omor şi vătămarea
corporală. Astfel, s-a arătat, spre exemplu că: „Fapta de a aplica
lovituri repetate cu o coadă de topor în direcţia capului unei
persoane, care, pentru a se feri, ridică braţele, suferind o fractură a
braţului stâng ce necesită de îngrijiri medicale pentru vindecare,
constituie tentativă la infracţiunea de omor, iar nu infracţiunea de
vătămare corporală."4
Aşa cum s-a arătat şi mai sus, se iau în calcul doar zilele de
îngrijiri nu şi concediul medical acordat pentru incapacitate de
muncă. Spre exemplu , dacă vom avea un certificat medico-legal în
care se arată că

1 Ibidem
2 Vladimir Beliş, op. cit., pag. 82.
3 „Nu constituie infracţiunea de vătămare corporală prevăzută în
art. 181, ci tentativă la omor dacă inculpatul a aplicat lovituri
victimei cu intenţia de a o omorî, intenţie rezultată din instrumentul
folosit, locul unde a aplicat lovitura, intensitatea acesteia, moartea
victimei neproducându-se din motive independente de voinţa
autorului, şi chiar dacă victima a suferit numai o vătămare corporală
care a necesitat îngrijiri medicale până la 60 de zile; tot astfel, dacă
inculpatul , îndreptând tractorul spre victimă cu intenţia de a o
omorî nu a reuşit, din motive independente de voinţa sa, decât să-i
provoace o vătămare corporală." P.J.P. III, pag. 61.
4 C. S.J., secţia penală, decizia nr. 1901 din 6 septembrie 1996, în
B.J. 3, pag. 736.
110

au fost acordate 6, 7 zile de îngrijiri medicale şi 20 de zile de


medical, fapta se va încadra în art. 180 alin. (2). Dar durata concediului
medical poate fi mai mică decât cea a îngrijirilor medicale necesare
vindecării. Spre exemplu, se acordă 20 de zile de îngrijiri medicale
şi 5 zile de concediu medical. Şi în acest caz, doar durata îngrijirilor
medicale se va lua în calcul, iar fapta se va încadra tot în prevederile
art. 180 alin. (2).1

Formele infracţiunii

Nici în cazul infracţiunii de vătămare corporală tentativa nu se


pedepseşte. Consumarea are loc în momentul în care se produce
rezultatul, respectiv în momentul în care îngrijirile medicale ajung
la 21 de zile. „Vătămarea corporală fiind o infracţiune progresivă,
urmarea ei imediată se poate amplifica treptat, făcând necesară o
durată mai mare a îngrijirilor medicale. De aceea, pentru calificarea
infracţiunii, este necesar să se aştepte epuizarea rezultatului, deci a
evoluţiei vătămării."2 Momentul consumării infracţiunii nu trebuie
confundat cu momentul comiterii faptei, care se referă la data
exercitării violenţelor asupra victimei. Infracţiunea se poate realiza şi
în formă continuată atunci când, spre exemplu, în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale, făptuitorul îi introduce în mod repetat
victimei în alimente o substanţă toxică, prin care îi produce o
vătămare a sănătăţii, ce presupune îngrijiri medicale în limita
prevăzută de art. 181 C. pen.

Varianta agravată

Vătămarea corporală în variantă agravată se caracterizează, aşa


după cum rezultă din textul incriminator, prin circumstanţierea
subiectului pasiv, fiind vorba de fapta comisă asupra membrilor
familiei. Cum sensul expresiei a fost deja examinat nu sunt necesare
explicaţii suplimentare.

1
În sensul celor de mai sus, cu exemple din practica judiciară, a se vedea Gh.
Diaconescu, op. cit., pag. 208

2
Instituţii 2003, pag. 312.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 111

Sancţiuni

Cum este şi normal, faţă de infracţiunea de lovire sau alte


violenţe, vătămarea corporală este sancţionată mai aspru,
pedeapsa fiind închisoarea în cuantum mai mare, şi fără să existe
posibilitatea alternativă a amenzii.

Aspecte procesuale

În conformitate cu art 181 alin. (2) şi (3) acţiunea penală


se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. În cazul faptei
prevăzute de alin. (l1), acţiunea penală se în mişcare şi din oficiu,
dar împăcarea părţilor îşi produce efectele şi în acest caz.

III. VĂTĂMAREA CORPORALĂ GRAVĂ

Infracţiunea de vătămare corporală gravă reprezintă, la


rândul ei, o variantă calificată a infracţiunii de vătămare
corporală, variantă pe care legiuitorul a înţeles să o incrimineze
separat, sub o denumire proprie. În acest caz, scara intensităţii
vătămărilor are la bază două criterii alternative: criteriul curative:
terapeutic ce ia în calcul durata îngrijirilor medicale necesare
pentru vindicare; criteriul fizio - patologic, ce ţine seama de
natura vătămărilor, respective de consecinţele lor ireversibile sau
deosebit de periculoase.1 Art. 182 C. pen. a fost modificat prin
Legea 169/2002, care a transformat una din ipotezele variantei
tip în variantă agravată, astfel încât, în actuala configuraţie
vătămarea corporală gravă este incriminată într-o variantă tip şi
două variante agravate.
___________________________
1
Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 94.
112 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ – INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Norma incriminatoare

Art. 182. Vătămarea corporală gravă.


(1) Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau
sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale mai mult de 60 de zile, se pedepseşte cu închisoare de
la 2 la 7 ani.
(2) Dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecinţe:
pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării
acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică,
sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani.
(3) Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii
consecinţelor prevăzute la alin. (1) şi (2), pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 12 ani.
(4) Tentativa faptei prevăzute în alin. (3) se pedepseşte.

Explicarea elementelor circumstanţiale

Având în vedere că vătămarea corporală gravă, ca şi vătămarea


corporală, este construită pe structura art 180 C. pen., analiza
infracţiunii se va axa în principal pe explicarea elementelor
circumstanţiale.
În varianta tip, elementul circumstanţial este reprezentat printr-o
vătămare care a necesitat îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile. Sunt
necesare, aşadar, cel puţin 61 de zile de îngrijiri medicale. Dacă
vătămarea presupune doar 60 de zile de îngrijiri medicale, fapta se
va încadra în art. 181 C. pen. Nu are relevanţă asupra calificării
faptei împrejurarea că, pentru a se ajunge la peste 60 de zile,
numărul iniţial de zile de îngrijiri medicale a fost prelungit,
datorită unor complicaţii survenite în timpul tratamentului; fapta
se va încadra în art. 182 C. pen. Aceeaşi soluţie este valabilă şi în
ipoteza în care victima s-a prezentat cu întârziere la medic, ori
când din a tratamentul a fost aplicat cu întârziere, şi astfel numărul
de zile de îngrijiri medicale a sporit, trecând peste 60 de zile, dacă
s-a constatat că întârzierea nu s-a datorat relei credinţe a victimei.1
Nu are relevanţă asupra încadrării juridice, nici împrejurarea că

P.J.P. m, pag. 64.


INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 113

durata îngrijirilor medicale a fost influenţată de existenţa unor leziuni


anterioare.1
Prima variantă agravată este construită pe un element
circumstanţial ce prezintă consecinţe diferite, alternative:
1) Prima ipoteză ce intră în componenţa elementului
circumstanţial constă în „pierderea a unui simţ sau organ,
încetarea funcţionării acestora".
Suntem de fapt aici în prezenţa a două categorii de consecinţe,
iar în doctrină, în general, ele sunt analizate separat: pierderea
unui simţ sau organ, pe de o parte, şi încetarea funcţionării
acestora, pe de altă parte.
Deoarece există o strânsă interdependenţă între aceste două
consecinţe, iar textul este deficitar, apreciez că este necesar ca ele să
fie analizate împreună. În plus pentru înţelegerea corectă a acestor
consecinţe se impune explicarea unor noţiuni.
Simţul reprezintă o facultate, o capacitate a individului de a
avea diferite percepţii în raport cu sine sau cu lumea înconjurătoare.
Existenţa celor cinci simţuri: auzul, văzul, mirosul, gustul şi pipăitul
(simţul tactil) este condiţionată de o relaţie neuro-organică foarte
complexă. Din această cauză nu există o suprapunere perfectă
între funcţiile anumitor organe de simţ - spre exemplu vederea
pentru ochi - şi simţul în ansamblu, adică văzul, în exemplul dat.
Pierderea unui simţ presupune lipsa totală a capacităţii de a
percepe, corespunzătoare simţului respectiv. Diminuarea sau
micşorarea capacităţii ( de a vedea, de a auzi etc.) poate
reprezenta fie pierderea unui organ, fie o infirmitate fizică
permanentă şi se va încadra tot la art. 182, fără a fi însă
considerată o pierdere a simţului respectiv.
Organul reprezintă o parte a corpului alcătuită dintr-un
ţesut omogen (muşchii) sau eterogen (stomacul), prin care se
îndeplineşte o funcţie specifică, fie vitală, fie utilă vieţii. Prin
asocierile de organe se realizează un complex de funcţii în
organism (aparate), cum ar fi spre exemplu circulaţia sau digestia.2
Prin pierderea unui organ trebuie să se înţeleagă detaşarea de
corp a acelei părţi care reprezintă un organ. Desprinderea de corp
poate
_________________
1
Lovirea unei persoane, cu consecinţa producerii unei fracturi a braţului, cu
durata de îngrijiri medicale până la 90 de zile constituie infracţiunea de
vătămare corporală gravă, chiar dacă leziunea s-a produs în locul unde
victima mai suferise o fractură, iar în lipsa acesteia durata de vindecare ar fi
fost sub 60 de zile. „ C.S.J. secţia penală, dec.2561/ 1995, în B.J 3, pag 757.
2
Gh. Scripcaru M. Terbancea, op. cit., pag. 317.
114
consecinţă directă a activităţii infractorului sau consecinţa unei
intervenţii chirurgicale determinate de gravitatea traumatismului
suferit de victimă.1
Încetarea funcţionării acestora reprezintă, aşa cum am
arătat, o altă consecinţă. Prin aceasta legiuitorul a încercat,
probabil, să o completeze pe cea referitoare la pierderea unui simţ
sau organ, în intenţia de a acoperi anumite ipoteze practice în
care, fără a interveni o pierdere, se ajunge la abolirea unei funcţii
organice. Sensul expresiei utilizate de legiuitor este însă confuz,
confuzie ce se răsfrânge, inevitabil, asupra conţinutului consecinţei,
cerută ca element circumstanţial. Într-o interpretare gramaticală, pe
care doctrina penală o admite în largă majoritate,2 prin „ încetarea
funcţionării acestora" ar trebui să înţelegem atât încetarea
funcţionării simţului cât şi a organului, pluralul folosit de legiuitor
obligându-ne la aceasta. Într-o interpretare logică, izolată în
doctrină, suntem nevoiţi să observăm că încetarea funcţionării nu se
poate referi decât la organ.3 Relaţia organ-funcţie este evidentă,
funcţia fiind o activitate a organului, o prelungire a acestuia.
Ipoteza încetării funcţionării organului nu posibilă ci, reţinerea ei
în elementul circumstanţial este şi utilă, câtă vreme există practic
posibilitatea ca, deşi organul să continue să existe, funcţia
acestuia să înceteze, în cazul în care organul este afectat de
leziuni ireversibile (spre exemplu, în cazul unui traumatism la
nivelul coloanei vertebrale, poate să apară drept consecinţă o
încetare a funcţiei locomotorii deşi ambele organe ale aparatului
locomotor există în continuare, socotite pierdute, în sensul
menţionat anterior)4. În schimb, ipoteza încetării funcţionării unui
simţ este inacceptabilă din punct de vedere logic. Simţul nu
reprezintă o realitate materială, organică, susceptibilă de a
desfăşura o activitate şi deci, de a-i fi atribuită o funcţie. Cum
arătam, simţul reprezintă o facultate, o capacitate de percepţie
bazată pe o relaţie neuro-organică. Simţul este el însuşi o funcţie.
În aceste condiţii, încetarea funcţionării funcţiei simţului ar
însemna încetarea funcţionării funcţiei, ceea ce în mod reprezenta o
construcţie tautologică, inacceptabilă.5 De altfel, şi în cazul în care
am admite că putem vorbi despre încetarea funcţionării unui simţ
constata că, din punct de vedere obiectiv, medical, această
împrejurare ar

1
Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 210.
2
În acest sens, a se vedea: Explicaţii III, pag. 223; Instituţii 2003, pag.
314, Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 95.
3
În sensul acestei opinii, a se vedea pe larg, Gh. Diaconescu, op. cit., pag.
211,212
4
Ibidem.
5
În acest sens, a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 212.
115

coincide perfect cu pierderea simţului, consecinţă deja prevăzută


de text ( încetarea funcţionării văzului ori auzului este acelaşi
lucru cu pierderea respectiv) rezultă că textul este incorect
formulat. În mod corect, textul ar trebui să se refere la pierderea
unui simţ sau organ, încetarea funcţionării unui organ. Formula
foarte generală utilizată de legiuitor se justifică probabil, cum
am anticipat mai sus, prin teama de a nu lăsa fără acoperire
anumite ipoteze concrete, în contextul în care relaţia simţ, organ,
funcţie este controversată în doctrina medico-legală, iar
cazuistica în materie este deosebit de complexă. Astfel, spre
exemplu, pierderea simţului poate să se producă deşi organul sau
organele prin care se realizează continuă să existe. De pildă
victima îşi pierde auzul, deşi urechile nu suferă nici o modificare
aparentă, în acelaşi timp însă, în cazul organelor pereche, pierderea
uneia din cele două componente, nu înseamnă pierderea simţului
respectiv (a auzului spre exemplu, în cazul pierderii unei urechi),
sau a funcţiei respective(funcţia renală de pildă, în cazul pierderii
unui rinichi). Mai trebuie observat şi faptul că: „Există organe -
cum este splina - a căror pierdere nu implică tulburări funcţionale,
iar pe de altă parte o funcţie poate fi pierdută cu toate că organul
care o asigură este prezent, dacă acesta este afectat de leziuni
ireversibile”1 . În pofida acestor situaţii complexe, apreciez că
legiuitorul a folosit o formulă care, în grija de a acoperii
complexitatea,nu este doar incorectă, cum arătam, ci şi inutilă.
Această afirmaţie se bazează pe opinia exprimată în doctrina
medico-legală, conform căreia, atât pierderea unui simţ sau organ cât
şi încetarea funcţionării organului, reprezintă: „modificări lezionale
care, fiind sechelare, oricum sunt încadrabile în art. 182 C.pen. pentru
existenţa infirmităţii permanente."2
2) A doua consecinţă, ce intră în alcătuirea elementului
circumstanţial al primei variante agravate, se referă la o infirmitate
permanentă fizică ori psihică. Prin infirmitate fizică ori psihică,
doctrina medico-legală înţelege o modificare ce prejudiciază
morfologic sau funcţional organismul. Infirmitatea trebuie să fie
permanentă, adică modificarea trebuie să fie sechelară. Nu are
relevanţă numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării.3
Infirmitatea poate fi consecinţa directă a unei leziuni traumatice,
1
Vladimir Beliş, op. cit., pag. 83.
2
Ibidem

3
„Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale o infirmitate fizică
permanentă, prin pierderea de substanţă osoasă craniană, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 C.
pen., fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că pentru vindecarea victimei au
fost necesare 40-50 zile de îngrijiri medicale." C.A.B.Secţia I Penală , dec. nr.
723/2000, în C.A.B. 2000, pag. 198.
116

sau poate să fie urmarea unei complicaţii. Este necesară o expertiză


medico-legală pentru a stabili legătura de cauzalitate între
traumatism, leziune şi infirmitate, în fiecare caz. Tot prin
expertiză, după vindecarea clinică şi epuizarea mijloacelor
terapeutice de recuperare, se va stabili caracterul de permanenţă
al infirmităţii.1 Infirmitatea nu înseamnă acelaşi lucru cu
invaliditatea, care presupune obligatoriu un deficit funcţional ce pe
capacitatea de muncă, ceea ce nu este neapărat valabil la infirm
atare, un invalid este întotdeauna un infirm, dar inversul nu este
obligatoriu valabil."2 În acest fel înţeleasă, şi acesta este sensul
corect medico-legal, infirmitatea permanentă fizică ori psihică
are o clară corespondenţă pierderea unui simţ, a unui organ, sau
cu încetarea funcţionării organului, practic cele două ipoteze se
suprapun. În doctrina penală, de regulă, această suprapunere nu
este sesizată. Chiar şi în cazul în care se face o analiză temeinică
şi nuanţată a celor două ipoteze, se consideră că cele două situaţii,
deşi se suprapun în mare măsură, nu se confundă. În sprijunul
acestei afirmaţii se utilizează două argumente. Se arată, pe de o
parte, că pierderea organului nu duce neapărat la pierderea
funcţiei şi deci la infirmizarea persoanei. Se dau ca exemple
pierderea splinei, a amigdalelor, a părului. Pe de altă parte, se susţine
că, în unele cazuri, consecinţele pierderii unui organ pot fi ulterior
remediate, prin intervenţii chirurgicale, sau prin alte tratamente,
„pierzându-se astfel caracterul permanent al cauzei virtual
infirmizante.”3 Primul argument poate fi contrazis dacă ne
raportăm la sensul noţiunii de infirmitate care, aşa cum s-a
arătat, nu presupune în mod obligatoriu un prejudiciu funcţional,
poate fi vorba doar de un prejudiciu morfologic. Deci simpla
pierdere a organului este o infirmitate, chiar dacă nu este afectată
vreo funcţie organică. Trebuie adăugat aici că, în realitate, orice or
gan , ţesut, parte a corpului, are şi un rol funcţional, chiar dacă acesta
nu este evident, şi chiar dacă suprimarea respectivului organ, nu
produce tulburări funcţionale grave ori aparente. Astfel, pierderea
splinei, care este dată ca exemplu, deşi nu implică în mod direct
tulburări funcţionale, cel puţin nu majore, presupune totuşi o
modificare morfologică permanentă şi, în acelaşi timp, o remodelare
artificială a unor conexiuni organice, remodelare care rămâne fără
urmări asupra funcţionării de ansamblu a organismului uman.
Aceasta deoarece, chiar dacă nu are o funcţie precisă, splina are
totuşi un rol în economia organismului: în diabeză, în reacţiile
imunologice, în creşterea

1
Vladimir Beliş, op. cit., pag. 84.
2
Ibidem.
3
A se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 212, 213.
117

rezistenţei la efort.1 Chiar şi amigdalele, cum se ştie, au o


funcţie de protecţie, iar dispariţia lor antrenează unele consecinţe
asupra organismului. Al doilea argument este la rândul lui
criticabil deoarece, chiar dacă din punct de vedere funcţional,
pierderea unui organ poate fi suplinită într-un fel sau altul,
prejudiciul morfologic subzistă. Realizarea unei proteze, sau orice
înlocuire artificială a unui organ, nu poate înlătura prejudiciul
morfologic, iar acesta singur, cum am văzut, constituie o
infirmitate. Rezultă că, de lege ferenda simplificarea
incriminării, legiuitorul ar putea reţine doar ipoteza în care
fapta are drept consecinţă producerea unei infirmităţi
permanente, fizice ori psihice, fără a mai reţine şi ipoteza
pierderii unui simţ sau organ şi încetarea funcţionării acestora.
3) A treia consecinţă se referă la sluţire. Prin sluţire
se înţelege o deformare permanentă, morfologico-estetică, sau
doar estetică, prin care se prejudiciază în mod evident conformaţia
armonioasă de ansamblu a corpului, a unei regiuni sau a unui
segment anatomic.2 Când se referă la faţă, o asemenea modificare
sechelară mai este numită şi desfigurare, şi sub această formă,
facială, a reţinut-o , de regulă, practica judiciară. În celelalte cazuri,
când este vorba de o deformare a corpului în ansamblu (spre
exemplu gârbovire), sau de o mutilare (de exemplu amputarea unui
membru) se reţine starea de infirmitate fizică sau pierderea unui
simţ sau organ.3 În practica medico-legală se utilizează şi sintagma
„prejudiciu estetic", mai ales atunci când zona vizată este cea a feţei
pentru a marca faptul că sluţirea se deosebeşte faţă de modificările
ai mică gravitate, apreciate ca nefiind prejudiciabile. Tot practica
utilizează o metodă numită estetimetrică, potrivit căreia este
împărţită în 122 de sectoare, iar coeficientul de desfigurare se
raportează la numărul de sectoare interesate şi la felul leziunii,
elemente ce sunt la rândul lor corelate cu vârsta, sexul şi ocupaţia
victimei. În pofida acestei preocupări pentru o mai mare
obiectivitate, aprecierea cu privire la existenţa ori inexistenţă
sluţirii este, totuşi, subiectivă, fapt ce a generat numeroase
controverse.4 În practica judiciară s-a admis că există sluţire îm
cazul în care se produce victimei „o plagă muşcată a marginii
libere a pavilionului unei urechi - cu lipsă de substanţă în
proporţie de 2/3 şi care, cu toată intervenţia de specialitate într-o
unitate medicală de chirurgie
1
A se vedea în acest sens, Gh. Scripcaru, M. Terbancea, op. cit., pag. 326.

2
A se vedea în acest sens, Vladimir Beliş, op. cit., pag. 84.

3
În acelaşi sens, a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 213.

4
În sensul celor de mai sus, a se vedea Vladimir Beliş, op. cit., pag. 84.
118

plastică n-a putut fi remediată."1 De asemenea s-a decis că se va


reţine comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă în
ipoteza în care făptuitorul, „după un conflict avut cu partea
vătămată, a muşcat-o de nas cauzându-i o vătămare ce îi altera
înfăţişarea fizică şi care nu a putut fi înlăturată decât printr-o
intervenţie chirurgicală plastică."2 Reprezintă sluţire în sensul art.
182 C. pen. „lovirea unei persoane în faţă cu cuţitul, cu urmarea
unor cicatrice care nu pot fi înlăturate şi care afectează expresiei
feţei, constituind un prejudiciu estetic."3 În schimb, s-a considerat
că nu reprezintă o sluţire în sensul art. 182 C. pen. „dacă inculpatul i-
a tăiat părul şi i-a ras sprâncenele victimei, deoarece părul şi
sprâncenele sunt supuse unui proces natural de regenerare; ca
urmare, pierderea suferită de victimă în ceea ce priveşte înfăţişarea
fizică este numai temporară."4
Problema cea mai disputată a fost legată de acele leziuni
provocate victimei, care au avut ca urmare pierderea unuia sau mai
multor dinţi, aflaţi într-o zonă vizibilă (dinţii din faţă). În esenţă,
divergenţele pe această temă au conturat, în practica mai veche,
existenţa a două opinii. Într-o primă opinie, bazată în special pe
concluziile unor constatări medico-legale, s-a apreciat că în astfel
de cazuri nu este vorba despre sluţire deoarece prejudiciul estetic
poate fi reparat prin realizarea unei proteze. Într-o a doua opinie,
având la bază mai multe decizii ale fostului Tribunal Suprem, s-a
apreciat că în aceste cazuri este sluţire deoarece, înlocuirea dinţilor
proteză poate să ascundă prejudiciul estetic suferit, dar nu poare
să-l înlăture;5 în susţinerea acestei soluţii s-a pus accentul şi pe
faptul că, în astfel de cazuri, nu are loc „un proces de vindecare
normal".6 S-a decis că există sluţire chiar dacă victima a pierdut
un singur dinte, în condiţiile în care fizionomia acesteia a avut de
suferit, adică i s-a cauzat un prejudiciu estetic.7 S-a apreciat în
schimb că pierderea unui dinte, în condiţii acesta era şi unicul dinte
al victimei, nu mai poate reprezenta un prejudiciu estetic, iar
încadrarea juridică a faptei va fi determinată, în acest caz, de

1
Rep. 82, pag. 402 (speţa nr. 5).
2
Idem (speţa nr. 8).
3
I.C.C.J. secţia penală, dec. 1522/2002, în BJ. 2 pag. 464.
4
P.J.P. III, pag. 66.
5
P.J.P. III, pag. 65.
6
Rep. 82 pag. 402, speţa 7.
7
A se vedea, în acest sens, T.J. Suceava dec. pen. 609/1987, în R.R.D. nr.1/1988,
pag 54 cu notă, O. Cojocaru, cf. P.J.P. III, pag. 65.
119

numărul de zile de îngrijiri medicale.1 În practica mai recentă,


soluţiile date au confirmat în general cea de a doua opinie, în
sensul că pierderea unor dinţi din faţă reprezintă sluţire, iar
motivarea s-a bazat tot pe ideea că, prin prejudiciul estetic este
doar ascuns, nu înlăturat, şi că, în astfel de cazuri, „nu are loc un
proces de vindecare normal."2 Mai mult, s-a decis că fapta prin
care s-a produs pierderea unor dinţi frontali, chiar în condiţiile
în care victima suferea de o maladie anterioară la nivelul danturii,
maladie ce făcea ca dinţii să fie mai vulnerabili.3 La nivelul
unor judecătorii şi tribunale au continuat să existe însă şi soluţii
contrare, bazate pe acte medico-legale care afirmau că, în astfel de
situaţii, nu se poate vorbi ce prejudiciul estetic ar fi înlăturat prin
proteză. Instanţa supremă pe calea unor recursuri în anulare, a
invalidat astfel de soluţii, apreciind că este vorba în aceste cazuri
de sluţire şi deci, încadrarea juridică trebuie să se raporteze la art.
182 C. pen.4 . În acest context s-a simţit nevoia introducerii unui
recurs în interesul legii, în vederea conturării unui punct de vedere
unitar. Instanţa supremă a respins recursul arătând, în esenţă,
că datorită extremei diversităţi, aceste cauze nu pot primi o
soluţionare unitară.5 Apreciez că instanţa supremă a
procedat prudent şi înţelept respingând recursul. Deşi nu se
propune o „reţetă" unică de soluţionare, ceea ce ar fi fost într-
adevăr imposibil, analiza realizată de instanţă cu privire la
diferite ipoteze faptice este extrem de pertinentă, şi oferă un
instrument de lucru foarte util în rezolvarea unor cauze de acest
tip. Astfel, modul în care se va aprecia existenţa sau inexistenţa
sluţirii instanţa arată :„În mod firesc, pentru aceasta, trebuie să
se ţină seama de criterii de ordin anatomic şi fiziologic
proprii naturii umane, cum ar fi poziţia dintelui pierdut, fiind
de notorietate că lipsa unui incisiv frontal şi

1
În acest sens, a se vedea T.S. secţia penală, dec. nr. 1313/1980, în Rep. 82, pag.
401.

2
A se vedea în acest sens: C.A.B. secţia I pen. dec. nr. 181/1998, în C.A.B.
1998,pag. 304

3
A se vedea, în acest sens, C.A.B. secţia a II-a penală, dec. 1644/2000, cu
opinie separată şi aprobativă, în C.A.B- 2000, pag. 199-201.
4
A se vedea, în acest sens: C.S.J. deciziile nr. 42/2003 şi 166/2003, în
www.scj.ro (selecţie 2003).
5
„Neputându-se ajunge la o concluzie cu valabilitate de generalizare asupra
consecinţelor dentiţiei prin vătămarea produsă, este evident că nici urmările la
care se referă prevederile art.182 alin. (2) C. pen. nu pot fi stabilite decât
de la caz la caz, în raport cu specificul fiecărei cauze, ceea ce nu se poate
realiza decât de instanţa investită cu judecarea fiecărui proces concret." C.S.J.
Secţiile Unite, decizia nr. II din 28 octombrie 2002, în P.R. g. 35.
120

chiar a unui canin, mai ales din cei fixaţi în alveolele dentare ale
maxilarului superior, modifică esenţial fizionomia celui lezat,
dându-i aspect respingător, sau poate avea efecte negative
ireversibile asupra funcţiei fiziologice a masticaţiei. Tot astfel,
pentru a se determina cât mai exact prejudiciul estetic adus
fizionomiei persoanei vătămate prin pierderea dinţilor mai pot fi
avute în vedere şi unele criterii specifice, cum ar fi vârsta, sexul săi
acesteia. Evident, la stabilirea împrejurării dacă pierderea dinţilor a
avut ca efect sluţirea persoanei vătămate trebuie să se aibă în
vedere, cu prioritate, gravitatea concretă a rezultatului imediat
produs prin actul de violenţă, iar nu situaţia atenuată prin
înlocuirea dinţilor smulşi sau rupţi ori prin protezare. O atare
interpretare se impune nu numai pentru că recurgerea la procedee
artificiale nu poate asigura redarea totalităţilor însuşirilor anatomice şi
fiziologice ale dintelui natural, ci şi datorită lipsirii celui lezat, cel
puţin pentru o anumită perioadă, de înfăţişarea sa firească."1
Pentru a încheia acest subiect trebuie precizat că ipotezele şi
soluţiile menţionate a în vedere dinţii naturali iar nu lucrările dentare.
Deşi menţiunea poate părea superfluă, nu este, câtă vreme această
problemă s-a ridicat în practica judiciară.

4) Cea de a patra consecinţă inclusă în elementul


circumstanţial este avortul. Prin avort se înţelege întreruperea
cursului sarcinii, pe tot acesteia, din momentul concepţiei şi până în
momentul declanşării naşterii. Avortul se poate produce prin
expulzarea produsului concepţiei sau uciderea fătului. Dacă se
provoacă o naştere prematură nu se reţine această consecinţă, dar
se poate constata că a fost pusă în primejdie viaţa persoanei. Pentru
existenţa infracţiunii în această modalitate a elementului
circumstanţial este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut starea de
graviditate a victimei sau să fi „avut posibilitatea să prevadă că
victima este însărcinată.”5 În această ipoteză subiectul pasiv este
circumstanţiat, în sensul că victimă a infracţiunii nu poate fi decât
femeia gravidă. Pentru constatarea infracţiunii, în acest caz, este
necesară o expertiză medico-legală, care trebuie să se

1
C.SJ. Secţiile Unite, decizia nr. II din 28 octombrie 2002, în P.R. nr. 1/2003,
pag. 37
2
„Fapta prin care se cauzează ruperea unei lucrări dentare, cu urmarea
extracţiilor fragmentelor dentare pe care era fixată lucrarea, vătămare ce a
necesitat 22-24 îngrijiri medicale pentru vindecare, constituie infracţiunea de
vătămare corporală prevăzută în art. 181 C. pen., iar nu aceea de vătămare corporală
gravă." C.SJ. secţia penală, dec înB.J. 3 pag. 755.
3
A se vedea, în acest sens Gh. Scripcaru, M. Terbancea, op. cit., pag. 285.
4
În acest sens, a se vedea: Explicaţii III, pag. 223 şi Instituţii 2003, pag. 315
5
P.J.P. III, pag. 66 şi 69 (corn. 7).
121

pronunţe cu privire la diagnosticul stării de sarcină, la existenţa unor


leziuni traumatice produse prin lovire sau prin exercitarea altor
violenţe precum şi la existenţa legăturii de cauzalitate între traumatism
şi avort.1

5) Ultima consecinţă ce intră în componenţa elementului


circumstanţial al primei variante agravate constă în punerea în
primejdie a vieţii persoanei. Aceasta se traduce prin crearea unui
pericol grav şi imediat pentru viaţa victimei, pericol rezultat din
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii. Vătămarea este de
natură să producă decesul victimei, dacă nu se iau măsuri de ordin
medical.2 Este vorba deci despre „o probabilitate concretă de
producere a decesului", nu doar despre temerea producerii unor
complicaţii ce ar putea duce la un astfel de rezultat.3 În acelaşi sens, în
doctrina medico-legală s-a arătat că, pentru a se putea aprecia
aptitudinea unei leziuni de a pune în primejdie viaţa persoanei,
trebuie avute în vedere următoarele elemente: „ gravitatea în sine a
leziunii care, în lipsa tratamentului corespunzător, va duce în mod
sigur la moarte; certitudinea apariţiei unor complicaţii care pot duce la
moarte; particularităţile de reacţie a organismului şi coexistenţa
unor afecţiuni preexistente."4 În ce priveşte gravitatea în sine a
leziunii, în doctrina medico-legală se face o prezentare orientativă a
acelor traumatisme care, de regulă, pot pune în primejdie viaţa
persoanei. Printre acestea sunt enumerate: leziunile traumatice
craniocerebrale; leziunile traumatice vertebromedulare; leziunile
penetrante sau închise toracice care au drept consecinţe lezarea
cordului sau plămânului ori fracturile costale multiple; stările de
comă, insuficienţele acute respiratorii şi cardiocirculatorii, stările
de şoc (traumatic sau hemoragie) etc.5 Specificul acestei
consecinţe face posibilă o eventuală confuzie între vătămarea
corporală gravă, în această variantă, şi tentativa la infracţiunea de
omor. Diferenţierea se face prin analiza atentă a laturii subiective;
tentativa la omor se comite cu intenţie directă sau indirectă, iar
infracţiunea de vătămare corporală gravă, în această variantă, se
comite cu praeterintenţie. Aceasta înseamnă că, la vătămarea
corporală gravă, lovirea sau violenţele se exercită cu intenţie dar,
autorul nu urmăreşte şi nu acceptă producerea rezultatului mai grav,
adică

1
În acest sens, a se vedea Vladimir Beliş, op. cit., pag. 85.
2
În acest sens, a se vedea Instituţii 2003, pag. 315.
3
În acest sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 224.
4
Vladimir Beliş, op. cit, pag. 85
5
Idem, pag. 86.
122

punerea în primejdie a vieţii victimei pe care o agresează. El poate


să prevadă acest rezultat şi să spere fără temei că nu se va produce,
să nu aibă reprezentarea rezultatului, dar să fi trebuit şi să fi putut
să-l prevadă.1 Evident că şi în acest caz, elementul subiectiv va
putea fi stabilit pe baza examinării unor elemente obiective şi
avându-se în vedere toate circumstanţele în care fapta a fost comisă.
În practică s-a decis spre exemplu că: „Inculpatul, lovind victima cu
cuţitul în antebraţul stâng, şed artera radială (ceea ce, datorită
hemoragiei produse, i-a pus în pericol viaţa) spre a putea desprinde
pe prietenul său trântit la pământ şi imobilizat de victimă, a
săvârşit infracţiunea prev. în art. 182 (...), şi nu o tentativă la
omor, deoarece nu a acţionat cu intenţia de a omorî victima.”2
Tot infracţiunea de vătămare corporală gravă, şi nu tentativă la
omor instanţa supremă în cazul în care, inculpatul a lovit victima
prin aruncarea unei ţevi metalice, peste gard, de la o distanţă de cel
puţin 8 metri, deoarece „nu se poate conchide că, acţionând astfel,
acesta a urmărit sau producerea morţii victimei, ca rezultat potenţial
al acţiunii sale."3 În schimb, într-o altă cauza, oarecum
asemănătoare, instanţa supremă a apreciat că: „aruncarea de la 3
metri, cu forţă, a unei pietre voluminoase asupra capului victimei
căreia i-a cauzat grave leziuni evidenţiază intenţia de a ucide şi
constituie tentativă la omor, şi nu infracţiunea de vătămare
corporală gravă."4 De asemenea s-a reţinut comiterea tentativei la
omor în împrejurarea în care, „inculpatul a aplicat celor două victime
lovituri repetate cu cuţitul în partea dreaptă şi stângă a pieptului,
ambele victime fiind salvate datorită unor împrejurări independente
de voinţa inculpatului."5 După cum rezultă din exemplele anterioare,
vătămarea corporală gravă, în ipoteza punerii în primejdie a vieţii
victimei, se aseamănă până la un punct cu infracţiunea ce îi
urmează în Codul penal, respectiv lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.). Diferenţa constă doar în
faptul că în cazul vătămării corporale, decesul iminent al victimei
este împiedicat printr-o intervenţie terapeutică.

1
În acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, pag. 315 (cu trimitere la
decizia de îndrumare a T.S. nr. 6/1974).
2
PJ.P. III, pag. 66.
3
T.S. secţia penală, dec. nr. 700/1980, în Rep. 82, pag. 401.
4
PJ.P. III, pag. 67.
5
b idem.
123

Existenţa infracţiunii în această primă variantă agravată este


condiţionată de producerea uneia (oricăreia) dintre consecinţele
examinate mai sus. În această ipoteză numărul de zile de îngrijiri
medicale este lipsit de relevanţă.

A doua variantă agravată, prevăzută la alineatul al treilea,


se referă la comiterea faptei în scopul producerii consecinţelor
prevăzute la alineatele precedente. Altfel spus, făptuitorul
urmăreşte, fie producerea unei vătămări care să necesite pentru
vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, fie producerea
unei vătămări care să aibă drept urmare pierderea unui simţ
funcţionării acestora, o infirmitate permanentă, etc. Se poate
afirma deci, că acest element circumstanţial reprezintă o variantă
în raport cu varianta tip, cât şi în raport cu prima variantă în acest
din urmă caz o „agravare a agravantei". Această variantă conţine
un element circumstanţial identic cu cel al variantei tip şi cel al
primei variante agravate, diferenţa specifică fiind dată de latura
subiectivă. Din această cauză, singura problemă care se pune în
legătură cu această a doua variantă agravată ţine de forma de
vinovăţie. Acest aspect va în continuare în contextul analizei
laturii subiective pentru infracţiunea în ansamblul ei.

Latura subiectivă

Cu privire la latura subiectivă a infracţiunii de


vătămare corporală, în doctrina penală au existat controverse,
concretizate, în linii generale, prin două opinii. Într-o primă
opinie s-a susţinut că la varianta agravată condiţionată de
existenţa scopului, forma de vinovăţie cerută de legiuitor este
intenţia în ambele ei modalităţi, directă sau indirectă, în timp ce
la celelalte variante, forma de vinovăţie este doar
praeterintenţia. În această opinie s-a apreciat că: „Termenul
scop folosit în textul legii nu are rolul de a califica intenţia, ci de
a o deosebi de praeterintenţie."1 A doua opinie a considerat că
varianta agravată condiţionată de scop nu se poate realiza decât
cu intenţie directă, intenţie calificată tocmai prin scopul special cu
care făptuitorul trebuie să acţioneze, acela de a produce
consecinţele

1
Instituţii 2003, pag. 316; în acelaşi sens a se vedea şi Explicaţii III, pag. 224.
124 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

enumerate de legiuitor. În această opinie, celelalte variante se pot


comite atât cu intenţie indirectă cât şi cu praeterintenţie.1
Apreciez că cea de a doua opinie este cea corectă. Trebuie
spus în sprijinul acesteia că, în mod evident, primele două variante
pot fi comise şi cu intenţie indirectă, nu doar cu praeterintenţie.
Este posibil deci ca făptuitorul să prevadă rezultatul faptei (una din
consecinţele prevăzute în primele două alineate) şi, fără a-l urmări,
să accepte producerea lui. Practica judiciară a validat acest punct
de vedere, în unele cauze în care s-a pus problema delimitării între
vătămarea corporală gravă şi vătămarea corporală din culpă.2 În
legătură cu varianta agravată condiţionată prin scop apreciez că, deşi
în mod evident vinovăţia este cerută sub forma intenţiei directe, o
precizare importantă se impune, pentru ca această afirmaţie să fie
în întregime valabilă. Astfel trebuie arătat că într-adevăr, intenţia
directă este necesară pentru realizarea agravantei dar că, în acelaşi
timp, ea nu este posibilă în modalitatea punerii în primejdie a
vieţii. Aceasta deoarece, dacă făptuitorul ar avea ca scop (ar urmări)
punerea în primejdie a vieţii victimei, ar fi în mod logic obligatoriu
ca acesta să accepte, cel puţin, că decesul s-ar putea produce, or, în
această împrejurare, am avea de a face cu o tentativă la omor,
comisă cu intenţie indirectă. Apreciez deci că, în alineatul al
treilea, legiuitorul a comis o eroare referindu-se în bloc la toate
modalităţile elementului circumstanţial de la alineatul al doilea,
fără să excludă ipoteza punerii în primejdie a vieţii. Dorinţa de a
„repara" această eroare cred că explică şi opinia conform căreia
varianta agravată de la alineatul al treilea s-ar comite şi cu intenţie
indirectă. Aceasta deoarece, probabil, s-a mers pe ideea că, dacă
admitem că făptuitorul doar acceptă şi nu urmăreşte punerea
_______________________________
1
A se vedea, în acest sens: O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 52; Oliviu,
Aug. Stoica, op. cit., pag. 97. Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 216 şi 217; Vasile
Papadopol, în C.A.B 1998, pag. 305 (Notă la dec. nr. 38/1998 a C.A.B. secţia a
Il-a penală).
2
„Fapta inculpaţilor minori care, deşi au cunoscut efectele acidului sul -
furic asupra propriilor haine, au dorit să testeze aceste efecte şi asupra unui
coleg, căruia i-au turnat soluţie de acid sulfuric pe cap şi haine, producând
distrugerea acestora, victima suferind leziuni care au necesitat spitalizarea şi o
intervenţie chirurgicală, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă - cu
intenţie indirectă - şi nu infracţiunea de vătămare corporală din culpă." C.A.B.
secţia I-a penală, dec. nr. 434/1999, în C.A.B., 1999, pag. 177. „Încercarea de
a lovi cu scândura, o persoană care se refugiază într-un autoturism, urmată de
lovirea şi spargerea geamului acestuia, cu consecinţa lezării ochiului persoanei
vătămate cu cioburile geamului, ceea ce i-a cauzat o infirmitate permanentă,
constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă săvârşită cu intenţie, iar nu
din culpă." C.SJ. secţia penală, dec. nr. 1986/1995, în B.J. 3, pag. 757.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 125

în primejdie a vieţii, putem admite că el nu acceptă producerea


decesului, ci speră că nu se produce, şi astfel, se înlătură ipoteza
tentativei la omor, ce ar fi evidentă, cum arătam mai sus, în
cazul în care am admite că la alineatul al treilea nu este posibilă
decât intenţia directă. Se impune deci o intervenţie a
legiuitorului, în sensul de a excepta modalitatea punerii în
primejdie a vieţii victimei, de la varianta agravată condiţionată
prin scop.

Formele infracţiunii

Consumare infracţiunii are loc în momentul producerii


rezultatului, adică una din consecinţele prevăzute expres în textul
incriminator. Momentul săvârşirii faptei va coincide însă cu
momentul exercitării violenţelor asupra victimei, chiar dacă
rezultatul vătămător, respectiv una din consecinţele prin care se
realizează elementul circumstanţial, se produce mai târziu în timp.1
Spre deosebire de cele două infracţiuni anterioare, cu care se
aseamănă, la vătămarea corporală gravă există o ipoteză în care
tentativa se pedepseşte. Este vorba despre tentativa faptei prevăzută
în alineatul al treilea.

Sancţiuni

După cum este şi normal, pentru vătămarea corporală gravă


legiuitorul a prevăzut pedepse mai aspre faţă de simpla vătămare
corporală. Atât pentru varianta tip cât şi pentru variantele agravate
pedeapsa este închisoarea, care porneşte de la un minim de doi ani,
în cazul variantei tip, şi ajunge la un maxim de 12 ani, în cazul
celei de a doua variante agravate.

Aspecte procesuale

Datorită gravităţii sporite a faptei, în cazul vătămării corporale


grave, spre deosebire de infracţiunea de lovire sau alte violenţe şi de
vătămarea corporală, urmărirea penală se efectuează din oficiu şi
nu la plângerea prealabilă, iar o eventuală împăcare a părţilor nu
are consecinţe asupra răspunderii penale.

______________________
1
În acest sens, a se vedea T.S. decizia de îndrumare nr. 1/1987, în R.R.D. nr.
8/1987, pag. 45 şi 48.
126 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

IV. LOVIRILE SAU VĂTĂMĂRILE


CAUZATOARE DE MOARTE

Din punctul de vedere al rezultatului cerut pentru existenţa


laturii obiective a infracţiunii, fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte ar putea aparţine secţiunii anterioare, putându-se considera că
este „o variantă a omuciderii şi anume o omucidere
1
praeterintenţionată". Prezenţa infracţiunii în această secţiune se
justifică prin valoarea vizată de făptuitor, integritatea corporală sau
sănătatea, iar nu prin valoarea care în cele din urmă este lezată,
respectiv viaţa persoanei. Locul acestei infracţiuni în această
secţiune se mai justifică şi prin faptul că ea se grefează pe
infracţiunile imediat anterioare (art. 180-182), fiind în realitate o
variantă calificată a uneia din aceste fapte.

Norma incriminatoare
Art. 183. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.
Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180 - 182 a
avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5
la 15 ani.

Explicarea elementului circumstanţial

Fiind o variantă calificată a uneia din infracţiunile anterioare


contra integrităţii corporale şi sănătăţii, analiza infracţiunii prevăzute de
art. 183 C. pen. coincide, în mare măsură, cu explicaţiile privind
lovirea sau alte violenţe. Deoarece fapta are ca rezultat decesul unei
persoane se poate spune că avem în acest caz, pe lângă obiectul juridic
comun secţiunii, respectiv integritatea corporală şi sănătatea
persoanei, un obiect juridic special, identic cu cel al infracţiunilor
contra vieţii.2 Obiectul material este reprezentat tot de corpul persoanei.
Subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi. În privinţa laturii
obiective trebuie spus că elementul material nu diferă de cel analizat la
art. 180-182 C. pen.

_____________________
1
Instituţii 2003, pag. 316; în acelaşi sens a se vedea Oliviu Aug. Stoica, op. cit.,pag.
98.
2
în acelaşi sens, a se vedea O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 53.
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE şi SĂNĂTĂŢII 127

Urmarea imediată este însă cea care dă specificul acestei


infracţiuni, ea constând în decesul victimei. Altfel spus, elementul
circumstanţial al acestei infracţiuni este dat tocmai de urmarea
imediată, moartea victimei.1 Legătura de cauzalitate între acţiunea de
lovire sau de vătămare corporală şi decesul victimei trebuie să fie
dovedită, ceea ce nu este întotdeauna foarte uşor, în practică, în
cazul acestor infracţiuni. Exemplul clasic, utilizat pentru a ilustra
modul de comitere a acestei infracţiuni este lovirea victimei cu
pumnul sau cu un obiect contondent, urmată de căderea şi lovirea de
un plan dur, leziunea produsă prin cădere fiind cea direct cauzatoare a
decesului. În practică însă, acest mecanism nu este întâlnit
întotdeauna în stare „pură". Dificultatea stabilirii corecte a legăturii
de cauzalitate apare cel mai frecvent atunci când, în lanţul cauzal,
intervin şi alte cauze sau condiţii, pe lângă acţiunea făptuitorului.
De principiu, în practică s-a admis ideea că, pentru existenţa
infracţiunii, nu este necesar ca decesul să fie rezultatul unei cauze
unice. „Astfel, s-a decis că fapta de lovire sau de vătămare a
integrităţii corporale sau sănătăţii constituie cauza morţii victimei,
chiar dacă la aceasta a contribui şi victima, datorită stării de ebrietate
şi de nesiguranţă în mişcări, sau dacă victima s-a sustras de la
tratamentul medical necesar pentru salvarea vieţii sale. De
asemenea, s-a decis că nu există o întrerupere a legăturii de
cauzalitate în situaţia în care s-a stabilit că peritonita generalizată,
care a provocat moartea victimei, a fost ea însăşi consecinţa lovirii
acesteia cu cuţitul în abdomen de către făptuitor."2 Stările patologice
preexistente ale victimei, pot în unele cazuri să influenţeze decisiv
evoluţia acesteia spre deces, chiar dacă violenţele exercitate de
făptuitor au fost de mică gravitate. În aceste cazuri, concluziile
expertizei medicale sunt extrem de importante, deoarece permit să se
constate existenţa sau inexistenţa legăturii de cauzalitate. În practica
mai veche, prin diferite soluţii, s-a decis că dacă raportul de
cauzalitate subzistă, fapta va reprezenta infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, chiar dacă violenţele exercitate
asupra victimei au fost de mică intensitate, iar starea de sănătate a
acesteia era deja puternic deteriorată.3 Practica mai nouă a confirmat
acest punct de

_________________

1
În acelaşi sens, a se vedea şi Explicaţii III, pag. 228.
2
Instituţii 2003, pag. 317 (cu trimitere la deciziile de practică judiciară corespunzătoare).
3
Pentru existenţa infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu
este necesar, sub raport obiectiv, ca activitatea făptuitorului să fi provocat
singură moartea victimei, ci este suficient a se constata că între această activitate şi
decesul victimei există raport de cauzalitate. În speţă, victima, în vârstă de 69
ani, prezenta o arterioscleroză cerebrală severă veche, cu insuficienţă circulatorie
cerebrală avansată şi leziuni cardiace;
128 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA
PERSOANEI

vedere: „Lovirea unei persoane, cu consecinţa unor contuzii cranio-


cerebrale vindecabile în 7-8 zile, dar care au declanşat o meningită
acută, survenită la un organism cu grave alterări hepato-renale şi
miocardice, cu urmarea morţii victimei, constituie infracţiunea prevăzută
în art. 183 C.pen., între agresiune şi deces existând o legătură indirectă de
cauzalitate, în sensul că în lipsa contuziilor cranio-cerebrale moartea
nu s-ar fi produs în acel moment."1

Latura subiectivă

Împreună cu elementul circumstanţial şi în strânsă legătură cu


acesta, elementul subiectiv este cel care imprimă caracterul specific al
infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Vinovăţia cerută
de lege pentru existenţa acestei infracţiuni este praeterintenţia, în sensul
că există intenţie, directă sau indirectă, în privinţa faptei iniţiale de lovire
sau alte violenţe, şi există culpă, în oricare din cele două modalităţi, cu
privire la rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei. Această
formă hibridă de vinovăţie se stabileşte, aşa cum am arătat şi în
cazul omorului, în funcţie de unele elemente obiective: obiectul
vulnerant, zona vizată, intensitatea şi numărul loviturilor, starea de
sănătate a victimei, etc. De regulă, pe baza acestor elemente se poate
face distincţia între infracţiunea prevăzută de art. 183 şi cea prevăzută
de art. 174 C. pen. În legătură cu această distincţie, în practica judiciară
mai veche s-a arătat spre exemplu că: „Există infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, şi nu cea de omor, atunci când inculpatul
a produs victimei numeroase leziuni care- deşi au avut drept
rezultat

rupturile vasculare cerebrale - care au dus la hemiplegie, cu imobilizare, urmată


de complicaţii septice bronhice şi moarte - au fost provocate însă de traumatismul
facial, datorat activităţii inculpatului, evoluţia gravă fiind favorizată de leziunile
vasculare masive preexistente. Există deci raport de cauzalitate între fapta
inculpatului şi decesul victimei”. T.S. secţia penală, dec. nr. 209/1977, în Rep.
82, pag. 244. „Chiar dacă victima prezenta leziuni cardiace preexistente faptei de
lovire, care puteau determina moartea şi în afara condiţiilor create prin
traumatismul suferit, această stare patologică nu are relevanţă sub aspectul cauzei
determinante a rezultatului letal. Moartea victimei nu a survenit pe calea unei
evoluţii naturale, la o dată imprevizibilă, ci la scurt timp după aplicarea loviturilor
de către inculpat, ca urmare a traumatismului menţionat şi a stării psihoemoţionale
create de acesta, care i-au declanşat o decompensare cardiacă în condiţiile
preexistenţei unei maladii mitro - aortice." T.S. secţia penală, dec. nr. 141/1978, în
Rep. 82, pag. 243.

1
I.C.C.J. secţia penală, dec. 1173/2002, în BJ. 2, pag. 466.
129

moartea- nu prezentau gravitate şi, dealtfel, nici mijloacele folosite nu erau


apte să producă moartea, care s-a datorat unor maladii grave preexistente.
În speţă, între inculpat şi soţia sa a avut loc un conflict, care a
degenerat în insulte şi loviri reciproce, aplicate la întâmplare; nu s-a
stabilit că inculpatul s-a folosit de obiecte apte să genereze moartea, dar
prin activitatea sa el a cauzat victimei - care în cele din urmă a decedat
- multiple leziuni.(...) În acest context, se poate conchide că, sub
aspect subiectiv, inculpatul, săvârşind cu intenţie acţiuni de lovire a
soţiei sale, a determinat producerea unui rezultat, moartea acesteia, pe
care nu l-a prevăzut, deşi în raport cu situaţia concretă, trebuia şi putea
să-l prevadă. Fapta sa constituie, aşadar, infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte şi nu aceea de omor.1” În acelaşi sens
s-a decis că nu se poate reţine existenţa intenţiei inculpatului de a
ucide, în cazul în care acesta a aplicat victimei „cu o coadă de mătură
(instrument inapt, prin natura sa, de a provoca moartea) numeroase
lovituri, fără mare intensitate (întrucât nu au produs fracturi sau lezarea
unor organe, ci numai echimoze şi excoriaţii), în diferite regiuni ale
corpului, în special în regiunea fesieră şi a gambelor (ceea ce înseamnă
că nu a urmărit lovirea victimei într-o regiune unde se află organe
vitale); moartea victimei constituie, în aceste împrejurări, un rezultat
neprevăzut de inculpat, dar pe care acesta - faţă de constituţia firavă a
victimei şi de starea de ebrietate în care se găsea -, în raport cu pregătirea
lui, trebuia şi putea să-l prevadă. Fapta săvârşită de inculpat se
încadrează, aşadar, în art. 183 C.pen., care e prevede lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte."2 Deşi pare mai puţin probabil, în
practică au existat şi dificultăţi în a distinge, în plan subiectiv, între
infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte şi cea de ucidere
din culpă. Şi din acest punct de vedere, în practica mai veche a
instanţei supreme găsim soluţii care clarifică foarte exact această
problemă, arătându-se că, la uciderea din culpă, şi violenţele trebuie să
aibă ca sursă „nepriceperea sau nedibăcia" făptuitorului, adică, de fapt,
culpa acestuia. În practica mai nouă sunt folosite aceleaşi criterii
distinctive, aceleaşi raţionamente, atât pentru delimitarea fată de
omor,4cât şi acţia faţă de uciderea din culpă.1

1
T.S. dec. nr. 4/1980 în Rep. 82, pag. 241.
2
T.S. secţia penală, dec. nr. 986/1980, în Rep. 82, pag. 242.
3
A se vedea în acest sens T.S. secţia penală, dec. nr. 1881/1977, în Rep. 82, pag. 243
4
„Lovirea victimei în regiunea nazală şi apoi cu piciorul în piept nu implică
previziunea probabilităţii ivirii rezultatului letal produs, întrucât nici modul şi mijlocul
utilizat pentru executarea loviturilor, nici regiunea în care s-au aplicat, nu sunt de
natură, în
130

Formele infracţiunii

La infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte


tentativa nu este posibilă, fiind vorba de o infracţiune
praeterintenţionată. Consumarea infracţiunii are loc la momentul
producerii rezultatului, adică la momentul producerii decesului,
indiferent dacă acesta survine la o perioadă mai mică sau mai mare
de timp.2 În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia data
decesului, iar nu data la care se săvârşesc lovirile sau vătămările,
trebuie să fie considerată, în acelaşi timp, şi drept dată la care
infracţiunea este săvârşită.3 Apreciez că această interpretare nu
este corectă. Nu trebuie confundat momentul consumării
infracţiunii, cu momentul săvârşii deoarece acestea nu coincid
întotdeauna. Momentul consumării infracţiunii coincide într-adevăr
cu momentul producerii rezultatului, şi în funcţie de acesta se va
face încadrarea juridică a faptei, chiar dacă de la momentul
comiterii faptei (lovirea victimei spre exemplu) şi până la
momentul decesului, trece o perioadă mai mare de timp.
Momentul săvârşirii infracţiunii trebuie însă identificat cu
momentul actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a
infracţiunii, iar nu cu momentul comiterii acesteia. Într-o
formulare mai directă se poate spune că, data consumării
infracţiunii este data decesului, iar data săvârşirii faptei este data
lovirii sau vătămării, în acest sens există şi o decizie de îndrumare a
Plenului fostului Tribunal Suprem, bine argumentată. Astfel, instanţa
supremă a arătat că: „În cazul infracţiunilor a căror existenţă este
condiţionată de producerea unui

cazuri obişnuite, să conducă la producerea decesului, întrucât rezultatul letal nu


a fost prevăzut şi acceptat de inculpat, lipsind intenţia de a ucide, corect s-a
dispus schimbarea încadrării juridice din omor calificat în lovituri cauzatoare de
moarte." C.A.B. penală, dec. nr. 195/1999, în C.A.B. 1999, pag. 112.
1
„Fapta inculpatului care, aplicând victimei un pumn în zona feţei, a
determinat astfel căderea, lovirea victimei cu capul de dunga unei servante din
lemn şi, în cele din urmă decesul victimei, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de loviri săi cauzatoare de moarte, iar nu pe cele ale infracţiunii de
ucidere din culpă. Spre deosebire de uciderea din culpă, în cazul căreia culpa
priveşte atât lovirea victimei, cât şi rezultatul letal produs, în privinţa infracţiunii
prev. de art. 183 C. pen. făptuitorul acţionează cu preterintenţie, ceea ce
înseamnă că numai rezultatul letal al faptei sale, mai grav decât cel urmărit sau
acceptat, se produce din culpă." C.A.B. secţia a Il-a penală, dec. nr. 105/2000 în
C.A.B.2000, pag. 99.
2
În acest sens, a se vedea: Explicaţii III, pag. 229; O. Loghin, A. Filipaş,
op.cit,, pag. 54; Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 98.
3
Instituţii 2003, pag. 318.
131

anumit rezultat, data executării de către făptuitor a actelor


materiale ce latura obiectivă nu coincide totdeauna cu data
producerii rezultatului,deci cu consumarea infracţiunii."1
Acest aspect este foarte important din punct de vedere
practic deoarece există diferite instituţii juridice prevăzute de
legea penală (prescripţia, amnistia, graţierea, minoritatea) care îşi
produc efectele prin raportare la data săvârşirii infracţiunii, iar nu
la consumării ei. În legătură cu această problemă, prin aceeaşi
decizie de îndrumare instanţa a decis că: „În cazurile când
legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în
raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se
înţelege data actului de executare ce caracterizează latura
obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acesteia
prin producerea rezultatului. Încadrarea juridică a faptei va fi
dată, însă, în raport produs, în toate cazurile când încadrarea este
condiţionată de producerea unui anumit rezultat."2 Trebuie
spus că o altă interpretare ar duce la soluţii incorecte, uneori
absurde.

Sancţiuni

Deoarece infracţiunea de loviri şi alte violenţe este,


prin rezultatul produs, cea mai gravă infracţiune din seria
celor îndreptate împotriva integrităţii corporale şi sănătăţii,
pedeapsa prevăzută de legiuitor este mai aspră de la 5 la 15 ani.

Aspecte procesuale

Din cauza gravităţii sporite a consecinţelor faptei, dar şi


datorită dificultăţilor pe care le implică soluţionarea unor astfel
de cauze, pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte urmărirea penală se efectuează către procuror, iar
judecarea cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

1
T.S. decizia de îndrumare nr. 1/1987, în R.R.D. nr. 8/1987, pag. 45.
2
Idem, pag.. 48.
132 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ – INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

V. VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ

Infracţiunea de vătămare corporală din culpă, cu care se încheie


secţiunea a II-a, Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii, reia practic incriminările anterioare: art. 180 (în
anumite limite), art. 181 şi art. 182, cu diferenţa că, forma de
vinovăţie este de această dată culpa. La constituirea art. 184
C.pen, legiuitorul a preluat şi elemente de la infracţiunea de ucidere
din culpă, în condiţiile unei urmări periculoase diferite. Art. 184
C.pen. cuprinde practic o variantă tip (simplă), de vătămare
corporală (alin. 1) variantă tip a vătămării corporale grave din
culpă (alin. 2), la care se adaugă câte o variantă agravată pentru
fiecare din ele (alin. 3 şi respectiv 4) şi câte o agravantă la fiecare din
cele două variante agravate (alin. 41 cu cele două teze.

Norma incriminatoare

Art. 184. Vătămarea corporală din culpă.


(1) Fapta prevăzută la art. 180 alin. (2) şi (21), care a
pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale mai mari de 10 zile, precum şi cea prevăzută în art.
181, săvârşite din culpă, se pedepseşte cu închisoare de la o
lună la 3 luni sau cu amendă.
(2) Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la
alin. (1) sau (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
amendă.
(3) Când săvârşirea faptei prevăzute în alin. (1) este
urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru
îndeplinirea unei anume activităţi, pedeapsa este închisoarea de la
3 luni la 2 ani sau amenda.
(4) Fapta prevăzută în alin. (2) dacă este urmarea
nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere
arătate în alineatul precedent se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani.
(41) Dacă faptele prevăzute la alin. (3) şi (4) sunt săvârşite de
către o persoană care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 3 ani, în cazul alin. (3), şi închisoarea
de la unu la 5 ani cazul alin. (4).
133

(5) Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi (3), acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea lor
înlătură răspunderea penală.

Deoarece în afară de latura subiectivă, celelalte elemente de analiză a


infracţiunii coincid, în mare, cu cele arătate la infracţiunile anterioare, se impune doar
o explicare a diferitelor variante, ce intră în componenţa infracţiunii. Înainte de
aceasta, este bine de reamintit că şi în cazul acestei infracţiuni, aşa cum se întâmplă la
toate infracţiunile din culpă, participaţia penală este posibilă doar sub formă de
participaţie improprie, conform art. 31 alin. (1) C. pen. Aceasta înseamnă că cel care
înlesneşte sau ajută în orice mod, cu intenţie, la comiterea unei vătămări corporale din
culpă, va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută pentru una din infracţiunile prevăzute de
art. 180 alin. (2) sau (21), art. 181, art. 182 alin. (1) sau (2), după caz. În ipoteza în
care la comiterea faptei contribuie, din culpă, mai multe persoane (culpă comună), toate
vor răspunde pentru vătămare corporală din culpă, în calitate de autori (coautori).1

Explicarea variantelor de vătămare corporală din culpă

Prima variantă tip [alin. (1)] este, după cum se poate uşor observa,
corespondenta din culpă a art. 181, şi, în anumite limite, a art. 180, în sensul ca sunt
acoperite integral consecinţele de la art. 181, şi doar parţial consecinţele
prevăzute la art. 180 alineatul al doilea. Mai precis, vătămarea corporală din culpă
nu există prin raportare la art. 180 alin. (1), iar cu privire la

1
„Când actele efectuate din culpă de către o persoană au contribuit la efectuarea de către o altă
persoană , tot din culpă, a unor acte care au dus la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi
sancţionată penal şi în caz de culpă, actele primei persoane nu constituie o complicitate la actele
efectuate din culpă de cealaltă persoană, fiindcă fără intenţie nu există complicitate; actele ambelor
persoane constituie însă antecedente cauzale în producerea faptei de culpă şi deci persoanele care le-au
efectuat vor fi coautori la fapta sită prin îmbinarea acelor antecedente (de exemplu: un medic a
comis o eroare asupra dozei unei substanţe toxice în conţinutul unei reţete, farmacistul nu a observat
greşeala şi a predat pacientului medicamentul toxic, care i-a cauzat grave vătămări corporale;
medicul şi farmacistul sunt ambii vinovaţi de vătămările produse din culpă şi deci coautori ai faptei
de culpă)", Explicaţii I, pag. 182.
134

art. 180 alin. (2) şi (21) există doar atunci când a avut drept
consecinţă o vătămare, ce necesită pentru vindecare mai mult de
10 zile de medicale. Rezultă că pentru încadrarea în art. 184 alin. (1),
fapta trebuie să producă o vătămare ce necesită pentru vindecare
între 11 şi 60 de zile de îngrijiri medicale. Dacă sunt necesare 10
zile, sau mai puţine, fapta nu constituie infracţiune,1 iar dacă sunt
necesare 61 de zile, sau mai multe, fapta se va încadra în prevederile
art. 184 alin. (2). În practică s-a decis, spre exemplu, că există
vătămare corporală din culpă în varianta tip, „dacă inculpatul
împinge neatent uşa de la bucătărie spre holul restaurantului lovind
victima care se afla pe partea cealaltă, provocându-i corporale care
au necesitat 40-45 de zile de îngrijiri medicale."2
A doua variantă tip [alin. (2)] se referă la vătămarea corporală
gravă din culpă, şi este corespondenta art. 182 alin. (1) şi (2). Pentru
existenţa acestei variante trebuie ca fapta să fi produs o vătămare ce,
a necesitat, fie mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale, fie una
din consecinţele prevăzute art. 182 alin. (2), respectiv: pierderea
unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate
permanentă fizică ori psihică, avortul, ori punerea în primejdie a
vieţii persoanei. Este interesant de constatat, dar greu de explicat,
faptul că legiuitorul nu a mai făcut aici o distincţie de gravitate
între cele două ipoteze de la vătămarea corporală gravă şi, în
consecinţă, nu a mai diferenţiat sancţiunile aplicabile.
Variantele agravate (alin. 3 şi 4) se raportează la fiecare din
variantele tip examinate anterior. Există practic o singură
împrejurare care este avută în vedere; în ambele variante, fapta este
urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii. Această
împrejurare coincide cu prima variantă agravată de la uciderea din
culpă, drept pentru care sunt valabile, şi în acest caz, explicaţiile ce au
fost date cu prilejul examinării art. 178 alin. (2). Pentru existenţa acestor
variante este necesar să fie îndeplinite consecinţele vătămătoare
prevăzute în alin. (1), sau (2), după caz. Prin urmare, dacă în urma
unui accident de circulaţie, victima suferă leziuni pentru a căror
vindecare sunt necesare 10 zile de îngrijiri medicale, sau mai puţin,
fapta nu constituie o infracţiune şi nu se poate încadra în dispoziţiile
art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen.3 În practică s-a decis, spre exemplu,
că reprezintă o vătămare corporală din culpă, în

1
In acest sens, a se vedea P.J.P. III, pag. 79.
2
Ibidem.
3
În acest sens, a se vedea C.A.B. secţia a II-a penală, dec. nr. 724/1998,
1998, pag. 303.
135

varianta alin . (2) şi (4), fapta datorată culpei conducătorului auto,


ce a avut ca urmare pentru victimă extirparea splinei, deoarece este
vorba în acest caz de pierderea unui organ; nu are relevanţă faptul
că importanţa funcţională a respectivului organ este redusă, şi
împrejurarea că viaţa victimei nu a fost pusă în primejdie.1 Dacă
se constată că autorul faptei nu se afla în exercitarea unei profesii
sau meserii, ori în îndeplinirea unei activităţi specifice, variantele
de la alin. (3) şi respectiv (4) nu au aplicabilitate.2 Trebuie
menţionat însă, că lipsa unei calificări profesionale nu împiedică
aplicarea agravantelor în discuţie. În acest sens în practică s-a
arătat că, există infracţiunea de vătămare corporală din culpă în
variantă agravată, „dacă inculpatul, care nu avea nici o calificare
pentru meseria de dulgher, reparând un acoperiş , a provocat
căderea unui stâlp şi vătămarea gravă a unei persoane, aplicarea ,
agravantei nu este condiţionată de cerinţa ca subiectul să aibă o
calificare pentru profesia, meseria sau activitatea pe care o
desfăşoară şi în cadrul căreia a săvârşit fapta de vătămare, ci este
suficientă exercitarea în fapt a unei profesii, meserii sau
îndeplinirea unei activităţi cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi a
măsurilor de prevedere pe care le pretinde profesia, meseria,
activitatea."3
Există, în sfârşit, o agravantă a variantelor agravate
[alin. (41)], introdusă prin Legea 169/2002. Aceasta se referă la
vătămarea corporală din culpă, sau yătămarea corporală gravă din
culpă, dacă este comisă de o persoană aflată în stare de ebrietate,
atunci când fapta este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale
sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii. Şi în acest caz avem o corespondenţă cu uciderea din
culpă, mai exact cu art. 178 alin. (4) C. pen. Aşa cum s-a arătat şi la
examinarea uciderii din culpă, starea de ebrietate se poate dovedi
prin mijloace de probă, nefiind obligatorie prelevarea de sânge sau
testarea în vederea stabilirii alcoolemiei.

Latura subiectivă

Aşa cum şi denumirea o arată, infracţiunea prevăzută de art.


184 C. pen. are ca formă de vinovăţie culpa, în ambele ei
modalităţi, culpa simplă sau prevedere.
1
A se vedea, în acest sens C.SJ. secţia penală, dec. nr. 2691/2000, în B.J. 3, pag. 760

2
A se vede, în acest sens C.SJ. secţia penală, dec. nr. 1100/1999, în B J. 3, pag. 759.

3
P.J.P. III , pag. 80.
136_______

Formele infracţiunii

Fiind o faptă ce presupune ca formă de vinovăţie culpa, tentaţi


nu este posibilă. Consumarea infracţiunii are loc în momentul
producerii consecinţelor vătămătoare. Încadrarea juridică definitivă
trebuie să ia în calcul epuizarea rezultatului, şi trebuie să se aştepte
acest moment.1

Sancţiuni

Având în vedere forma de vinovăţie., pentru această infracţiune


legiuitorul a prevăzut, cum era şi normal, pedepse mai mici decât
pentru infracţiunile corespondente comise cu intenţie. Pentru primele
trei variante este prevăzută pedeapsa închisorii, în limite reduse,
alternativ cu pedeapsa amenzii. Pentru ultimele două variante,
datorită circumstanţelor mai grave în care fapta, pedeapsa prevăzută
este doar închisoarea, ce poate atinge un maxim de 5 ani, în cazul
alineatului final, teza finală.

Aspecte procesuale

În cazul variantelor cu consecinţe mai puţin grave, respectiv cele


de la alineatele unu şi trei, legiuitorul a lăsat la dispoziţia
persoanei iniţiativa punerii în mişcare a acţiunii penale, iar împăcarea
părţilor, în acest caz, înlătură răspunderea penală. În ipoteza în care
există o pluralitate de subiecţi pasivi, lipsa plângerii prealabile din
partea unei victime, încetarea procesului penal doar cu privire la
acea victimă, care nu plângere, şi nu are influenţă asupra procesului
penal în care se judecă plângerile celorlalte părţi vătămate.2

1
în acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, pag. 320.
2
în acest sens, a se vedea C. A.B. secţia a Il-a penală, dec. 1546/2000, în C AB
2000, pag. 197.
137

Secţiunea III
AVORTUL

Secţiunea a treia, „Avortul", cu care se încheie capitolul destinat


infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, are în prezent o
configuraţie atipică, fiind formată dintr-un singur articol, respectiv art. 185
C.pen. care incriminează provocarea ilegală a avortului. La această
configuraţie s-a ajuns prin două modificări legislative, care au operat asupra
incriminărilor din secţiune. În varianta iniţială, secţiunea a III- a cuprindea patru
articole după cum urmează: Art. 185 - „Provocarea ilegală a avortului"; Art.
186 – „Avortul provocat de femeie" (subiectul activ al infracţiunii era femeia
însărcinată care îşi provoca singură avortul); Art. 187 - „Deţinerea de
instrumente sau materiale avortive"; Art. 188 - „Omisiunea de a anunţa
efectuarea avortului" (subiect activ era medicul care acţiona în condiţii de
extremă urgenţă, fără o aprobare din partea comisiei special instituite ...).
Prin Decretul Lege nr. l din 26 decembrie 1989 întreaga secţiune a fost
abrogată. Prin Legea 140/1996 a fost reintrodus art. 185, dar într-o nouă
configuraţi, cea actuală.
Problema incriminării avortului a fost şi continuă să fie controversată.
Există, în primul rând o controversă de principiu, care se referă la
recunoaşterea dreptului femeii însărcinate de a decide cu privire la cursul
propriei sarcini şi, implicit, cu privire la produsul de concepţie, perceput nu doar
ca pars viscerum, ci şi ca nasciturus.1 Îîn legătură cu acest subiect se pot aduce
argumente pro şi contra, de natură diversă: religioasă, filozofică, morală,
biologică, socială, demografică, economică etc.2 Dacă se adoptă o atitudine
pozitivă (permisivă), controversele ce urmează sunt legate de limitele
exercitării dreptului de decizie al femeii însărcinate. Din acest punct de vedere
există, în primul rând, dispute cu privire la vârsta sarcinii, dar şi cu privire la
starea acesteia, la modul în care s-a realizat concepţia, la starea de sănătate a
femeii gravide etc. În acest context plin de controverse, soluţionarea
juridică a problemei avortului a variat foarte mult de la o epocă la alta şi de la o
societate la alta.
_______
1
În acest sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 237.
2
În acest sens, a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 225.
138 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA
PERSOANEI

În legislaţia noastră, atât Codul de la 1864 cât şi cel de la 1936


au incriminat avortul1 O oarecare liberalizare a avortului s-a realizat
surprinzător, prin Decretul nr. 469 din 30 septembrie 1957, care a
restrâns foarte mult sfera de aplicare a art. 482 C. pen. Carol al II-
lea.2 Conform acestui decret avortul se putea efectua la cererea
femeii gravide3; era fireşte incriminat în continuare avortul efectuat
în afara instituţiilor medicale de specialitate, sau avortul efectuat
de persoane necalificate din punct de vedere medical. Prin Decretul
nr. 770/1966 întreruperile de sarcină au fost interzise, iar prin
Decretul 771/1966 avortul a fost din nou incriminat. Codul penal de la
1968 a menţinut incriminarea, în Secţiunea a treia din finalul
Capitolului I, din Titlul al doilea, cu cele patru articole menţionate
anterior. Trebuie spus că dispoziţiile Decretului 770/1966 instituiau
practic o interdicţie cvasitotală a întreruperii cursului sarcinii. Existau
unele excepţii, dar foarte stricte, prin care, din raţiuni medicale,
etice, sau demografice, întreruperea cursului sarcinii era permisă:
când sarcina punea în pericol viaţa femeii, iar pericolul nu putea fi
înlăturat prin alt mijloc; când unul din părinţi suferea de o boală
gravă care se transmite ereditar sau care determină malformaţii
ereditare grave; când femeia însărcinată prezenta invalidităţi grave,
când femeia era în vârstă de peste 40 de ani (ulterior vârsta a fost
ridicată la 45 de ani); când femeia a născut 4 (ulterior 5) copii şi îi
avea în îngrijire; când sarcina era urmarea unui viol sau incest. La
acestea se adăuga condiţia ca întreruperea cursului sarcinii să se
efectueze în primele trei luni ale sarcinii. În mod excepţional, dacă se
constata o stare patologică gravă, care punea în primejdie viaţa
femeii, întreruperea putea fi efectuată până în luna a şasea a sarcinii.4
Constatarea acestor împrejurări trebuia să se facă de o comisie
specială, care trebuia să aprobe avortul. Interdicţia aproape totală a
avortului trebuie privită şi în contextul în care mijloacele şi educaţia

_
1
În Codul penal Carol al II lea (1936) avortul era considerat delict şi era
incriminat prin art. 482. Art. 483 pedepsea tentativa la avort, iar în art. 484 se
indicau cazurile în care, întreruperea cursului normal al sarcinii efectuată de un
medic, nu se considera avort, respectiv: „când viaţa femeii este în pericol iminent
..."; „când unul din părinţi este atins de alienaţie mintală şi este certitudine că copilul
va purta grave tare mintale". Prima ipoteză de admisibilitate era denumită în
doctrină, avort medical propriu zis, iar cea de a doua ipoteză era denumită, avort
eugenie. În acest sens a se vedea Codul penal Regele Carol al II-lea explicat de:
C Viforeanu, E. Petit, N. Tanoviceanu, Editura „Adevărul" S.A. 1936, pag 451.
2
În acest sens> a se vedea Explicaţii III, pag. 249.
3
A se vedea, în acest sens, Vladimir Beliş, op. cit., pag. 145.
4
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 57.
139

contraceptivă lipseau cu desăvârşire. În aceste


împrejurări, incriminarea avortului reprezenta o măsură
abuzivă, discreţionară, care a dat naştere la situaţii
dramatice: naşteri multiple care puneau în pericol viaţa
femeii, avorturi empirice, care duceau uneori la decesul
femeii, la vătămarea sănătăţii sau la naşterea de copii cu
malformaţii, etc.
Datorită acestei situaţii, prin chiar primul Decret-
lege adoptat după schimbarea politică din decembrie
1989, Decretul Lege nr. l din 26 decembrie 1989, toate
articolele din Codul penal referitoare la avort au fost
abrogate. Această iniţiativă legislativă a fost pripită,
deoarece a lăsat fără r e g l e m e n t a r e u n domeniu
sensibil. S-a trecut dintr-o extremă în alta, şi efectele
nocive ale dezincriminării totale au apărut în scurt timp.
Deşi întreruperea cursului sarcinii devenise legală, datorită
lipsei de informaţie şi educaţie avorturile empirice au
continuat; acestea au produs consecinţe grave asupra
sănătăţii sau vieţii femeii însărcinate, ori asupra sănătăţii
copilului , cazul manoperelor abortive eşuate. Asemenea
fapte, cu un pericol social evident, concretizat de pildă în
decesul femeii, nu puteau fi teoretic sancţionate. În
practică s-a ajuns din această cauză la soluţii forţate din
punct de vedere juridic, cum ar fi, spre exemplu,
încadrarea la ucidere din culpă a faptei celui care a comis
un avort urmat de moartea victimei. Au fost sesizate destul
de târziu consecinţele negative ce decurgeau din carenţa
legislativă şi, aşa cum arătam mai sus, abia prin Legea
140/1996, avortul a t din nou.

PROVOCAREA ILEGALA A AVORTULUI

Asa cum a fost conceput şi reformulat prin Legea


140/1996, art. 185 C.pen. o soluţionare raţională a
problemei avortului. Provocarea ilegală a avortului se referă
la întreruperea cursului sarcinii în anumite împrejurări
periculoase şi este incriminată în două variante de tip, la
alin. (1) şi (2),precum şi în două variante agravate, la alin.
(3) şi (4).
140____

Norma incriminatoare

Art. 185. Provocarea ilegală a avortului.


(1) Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace,
săvârşită în vreuna din următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale
autorizate în acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de
specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit patrusprezece săptămâni,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice
condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte
cu închisoare de 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) s-a cauzat
femeii însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi,
iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate,
pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi.
(4) În cazul când fapta prevăzută în alin. (2) şi (3) a fost
săvârşită de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va
aplica şi ii exercitării profesiei de medic, potrivit art 64 lit. c).
(5) Tentativa se pedepseşte.
(6) Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de
medic :
a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a
salva viata, sănătatea sau integritatea corporală a femeii
însărcinate de la un pericol grav şi iminent şi care nu
putea fi înlăturat altfel;
b) în cazul prevăzut în alin. (1) lit. c), când întreruperea
cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice,
potrivit dispoziţiilor legale;
c) în cazul prevăzut în alin. (2), când femeia însărcinată s-a
aflat în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, iar
întreruperea sarcinii se impunea din motive terapeutice,
potrivit dispoziţiilor legale.
141

Obiectul juridic

La infracţiunea de provocare ilegală a avortului, obiectul


juridic este complex. Acesta. se referă la viaţa, integritatea
corporală şi sănătatea femeii libertatea acesteia de a duce la
bun sfârşit o sarcină şi de a naşte , la produsul de concepţie
ca viaţă în curs de devenire, precum şi la integritatea fizică şi
sănătatea noului-născut (naşterea unor copii normali, fără
malformaţii). În doctrină se consideră că în obiectul juridic al
acestei infracţiuni ar fi incluse şi relaţiile privind evoluţia
demografică.1 Apreciez ca acest lucru era valabil în vechea
reglementare a avortului când prin interdicţia cvasitotală a
întreruperii cursului sarcinii se urmărea, în primul rând, creşterea
sporului demografic, în actuala reglementare femeia însărcinată
îşi poate exercita dreptul de opţiune în intervalul de 14 săptămâni,
interval în care se poate acţiona în condiţii de siguranţă din punct
de vedere medical..

Obiectul Imaterial

Având în vedere complexitatea obiectului juridic, rezultă că


şi obiectul material are o natură complexă. Acesta este
reprezentat, pe de o parte, de corpul femeii însărcinate, iar pe
de altă parte, de produsul de concepţie.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii poate fi, în principiu,


orice persoană, inclusiv medicul specialist, dacă acţionează,
fie fără consimţământul femeii, fie în afara instituţiilor sau
cabinetelor medicale autorizate, fie când vârsta sarcinii a
depăşit 14 săptămâni. Nu poate fi subiect activ al
infracţiunii femeia însărcinată. Deşi acest aspect nu rezultă în
mod explicit din text, este evident că legiuitorul a exclus femeia
însărcinată din aria subiectului activ, el ar fi păstrat dispoziţiile
art. 186, din vechea reglementare.

Subiectul pasiv al infracţiunii este femeia însărcinată, în


cazul în care fapta s-a comis fără consimţământul acesteia, sau în
cazul variantelor agravate.

1
A se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 231.
142

Situaţia premisă

Infracţiunea de provocare ilegală a avortului presupune


existenţa sarcinii. Dacă femeia asupra căreia se exercită manoperele
abortive nu era însărcinată, vom fi în prezenţa unei fapte putative
sau, eventual, în prezenţa unei alte infracţiuni cum ar fi, spre
exemplu, vătămare corporală sau ucidere din culpă.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune de


întrerupere a cursului sarcinii. Această acţiune poate să se realizeze,
fie prin manopere şi mijloace medicale adecvate, cum ar fi chiuretajul
intrauterin intervenţie chirurgicală, fie prin manopere şi mijloace
empirice, în cazul acestora procedeele fiind de o mare diversitate.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea de întrerupere a
cursului sarcinii să se realizeze, fie într-una din împrejurările
prevăzute la alin. (1), fie fără consimţământul femeii însărcinate.
Urmarea imediată constă în stoparea evoluţiei sarcinii, urmat ă
sau nu de expulzarea produsului de concepţie. În varianta agravată de
la alineatul al treilea există şi o urmarea imediată secundară.
Aceasta constă, fie într-o vătămare corporală gravă, respectiv
urmările prevăzute de art. 182 în cazul primei teze, fie în decesul
femeii însărcinate, în cazul celei de-a doua teze.
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită cu rigurozitate, mai ales
în cazul variantei agravate care prevede vătămarea corporală gravă,
sau decesul victimei.

Latura subiectivă

Vinovăţia este cerută sub forma intenţiei directe, în variantele ti p


şi sub forma praeterintenţiei pentru varianta agravată de la alin. (3), în
ambele teze în acest caz autorul urmăreşte întreruperea cursului
sarcinii, şi există deci intenţie în privinţa exercitării manoperelor
abortive, iar rezultatul mai grav, vătămarea corporală gravă, sau
decesul femeii însărcinate, se produc din culpă.
_143

Formele infracţiunii

Conform alin. 5 al art. 185, tentativa se pedepseşte. Există tentativă


atunci când, prin manoperele abortive nu s-a putut realiza întreruperea
cursului sarcinii. Tentativa nu este posibilă la varianta agravată de la
alineatul al treilea datorită formei specifice de vinovăţie. Consumarea
infracţiunii are loc în momentul în care se realizează întreruperea efectivă a
cursului sarcinii. Infracţiunea poate avea şi formă continuată.1

Variante agravate

Incriminarea provocării ilegale a avortului conţine după cum s-a arătat


anterior două variante agravate, cele prevăzute la alin. (3) şi (4). Prima
variantă agravată se caracterizează prin forma specifică de vinovăţie,
respectiv praeterintenţia şi, implicit, prin existenţa unui rezultat mai grav,
care depăşeşte intenţia autorului. Acest rezultat poate fi reprezentat printr-o
vătămare corporală gravă, sau prin decesul victimei. Se poate afirma de fapt că
alineatul al treilea conţine două variante agravate, conform celor două
rezultate diferite prevăzute de legiuitor. Varianta agravată prevăzută de alin.
(4) se caracterizează prin existenţa unui subiect activ circumstanţial, în această
variantă autorul faptei nu poate fi decât un medic. Această variantă se
raportează doar la alin. (2) şi (3); dacă medicul comite fapta în condiţiile
primului alineat, în ipotezele de la literele a) sau c), agravanta nu are
incidenţă.
În privinţa variantei de la alineatul al doilea, se poate remarca natura
ambivalenţă a textului. Această variantă poate fi considerată agravată în
raport cu primul alineat, în sensul că, dacă fapta se comite într-una din
împrejurările prevăzute la alin. (1) şi, în plus, fără consimţământul femeii
însărcinate, se vor aplica dispoziţiile alin. (2), care prevăd o pedeapsă mai
severă în raport cu primul alineat. Fapta se poate realiza însă, în varianta de la
alin. (2), chiar dacă nu este îndeplinită niciuna din împrejurările de la
primul alineat. Este ipoteza în care întreruperea sarcinii se realizează de
către medicul de specialitate, într-o instituţie sau un cabinet autorizat şi
vârsta sarcinii este mai mică de 14 săptămâni. Ceea ce prevalează în cazul
alin. (2) este deci lipsa consimţământului femeii însărcinate, iar nu condiţiile

1
în acest sens, a se vedea O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 58.
144

în care se realizează întreruperea cursului sarcinii, legiuitorul


precizând, de altfel, că această întrerupere se poate realiza în orice
condiţii. Din această perspectivă, fapta prevăzută la alineatul al
doilea este independentă de varianta prevăzută la primul alineat, şi
poate fi considerată ca o variantă de tip a infracţiunii de provocare
ilegală a avortului.

Sancţiuni

Fiind considerată de legiuitor o faptă gravă, provocarea ilegală a


avortului se pedepseşte cu închisoarea, în limite sporite de gradat.
Pentru variantele de la alineatul al doilea şi al treilea, la pedeapsa
închisorii se adaugă interzicerea unor drepturi. Când fapta a fost
comisă de un medic, în condiţiile alin. (4), pe lângă pedeapsa
închisorii se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic.
La alin. (6) este prevăzută o cauză de nepedepsire, care se referă
la mai multe ipoteze în care, întreruperea cursului sarcinii se
efectuează de medic.

Aspecte procesuale

Urmărirea penală se efectuează din oficiu şi se urmează


procedurile comune. Excepţie face varianta în care s-a produs
decesul victimei, când urmărirea penală se efectuează de către
procuror, iar judecata în primă instanţă este de competenţa
tribunalului, conform art. 27 pct. 1) lit. b, şi 209 pct. 3) C. proc. pen.
CAPITOLUL II
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII
PERSOANEI

STRUCTURĂ
Capitolul destinat infracţiunilor contra libertăţii persoanei, spre deosebire
de capitolul anterior, are o structură simplă, pe articole, fără secţiuni, în
acest capitol sunt cuprinse faptele incriminate în art. 189 - 196 C. pen., după
cum urmează: Art. 189 „Lipsirea de libertate în mod ilegal"; Art. 190
„Sclavia"; Art. 191 „Supunerea la muncă forţată sau obligatorie"; Art. 192
„Violarea de domiciliu"; Art. 193 „Ameninţarea"; Art. 194 „Şantajul"; Art.
195 „Violarea secretului corespondenţei"; Art. 196 „Divulgarea secretului
profesional". După cum rezultă şi din denumirea marginală a
infracţiunilor, legiuitorul a dorit prin acest capitol să ofere protecţie
penală diferitelor forme de libertate personală. Astfel, Capitolul II prezintă o
structură omogenă, ce face posibilă şi utilă o examinare a principalelor
caracteristici, ale incriminărilor pe care le cuprinde.

CARACTERISTICI GENERALE ALE INFRACŢIUNILOR DIN


CAPITOLUL II

OBIECTUL JURIDIC
Obiectul juridic comun se referă la libertatea persoanei, ca valoare fun-
damentală, şi la relaţiile sociale a căror normală desfăşurare impune respec-
tarea libertăţilor individuale.1 Constituţia României, prin art. 23, alin. (1),
garantează libertatea persoanei în general, stabilind că: „Libertatea indivi-
duală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile". Alte articole din Constituţie se

1
In acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, pag. 322.
146

referă la diferite forme concrete de libertate, pe care le garantează:


dreptul la liberă circulaţie şi la stabilirea domiciliului (art. 25);
dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi [art. 26 alin. (2)];
inviolabilitatea domiciliului (art. 27); inviolabilitatea secretului
corespondenţei (art. 28). Codul penal, prin capitolul destinat
infracţiunilor contra libertăţii persoanei, oferă protecţie penală
necesară libertăţilor garantate de Constituţie. În concret, prin
diferitele infracţiuni ale acestui capitol sunt protejate diferite
aspecte sau forme de manifestare ale libertăţii, cum ar fi:
libertatea fizică, libertatea psihică, libertatea vieţii intime, etc.

OBIECTUL MATERIAL
Deoarece obiectul protecţiei juridice este un drept subiectiv,
dreptul la libertate, în cele mai multe cazuri infracţiunile din acest
capitol sunt lipsite de obiect material. Există şi excepţii, cum ar
fi, spre exemplu: lipsirii de libertate în mod ilegal, când putem avea
ca obiect material corpul persoanei, dacă se exercită violenţe
asupra acestuia; în cazul secretului corespondenţei, când putem
avea ca obiect material un înscris, dacă această infracţiune se
realizează prin deschiderea corespondenţet.1

SUBIECŢII INFRACŢIUNILOR
Subiectul activ al acestor infracţiuni nu este, în principiu,
circumstanţiat. Există şi o excepţie, în cazul art. 196 (divulgarea
secretului profesional) când subiectul activ trebuie să fie o
persoană care exercită o profesie sau funcţie, ce îi permite să intre
în posesia anumitor informaţii. Participaţia penală este în
principiu posibilă în toate formele, coautorat, instigare,
complicitate. Excepţia este dată tot de art. l96, unde subiectul
activ fiind circumstanţiat, coautoratul nu este posibil, măsura în
care toţi participanţii ar avea calitatea necesară pentru a intra în
posesia informaţiilor divulgate. În cazul unor variante agravate
[alin. (2); art. 192 alin. (2)], subiectul activ este reprezentat de o
pluralitate de făptuitori.

1
In acelaşi sens, a se vedea O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 61.
147

Subiectul pasiv poate de asemenea, în principiu, să fie orice persoană.


Există un subiect pasiv calificat la una din variantele agravate de la lipsirea
de libertate, atunci când victima este minoră.

LATURA OBIECTIVĂ
Elementul material al infracţiunilor contra libertăţii persoanei se realizează, de
regulă, printr-o acţiune, în unele cazuri, cum ar fi, spre exemplu, la lipsirea
de libertate în mod ilegal, sau la violarea de domiciliu, elementul material se
poate realiza şi prin inacţiune.
Urmarea imediată este reprezentată de o încălcare a libertăţii, sub unul
din diferitele ei aspecte. Poate să existe şi o urmare imediată secundară, care
constă într-un rezultat mai grav, decesul victimei, în cazul lipsirii de
libertate în mod ilegal în varianta agravată, care a avut ca urmare moartea
sau sinuciderea victimei.
Legătura de cauzalitate rezultă, de regulă, d i n materialitatea faptei.
Există şi o excepţie, la lipsirea de libertate urmată de moartea victimei, unde
legătura de cauzalitate trebuie să fie dovedită

LATURA SUBIECTIVĂ
Vinovăţia se prezintă, în aproape toate cazurile, sub forma intenţiei, în
ambele modalităţi, directă sau indirectă. Excepţia este dată de art. 189,
lipsirea de libertate în mod ilegal, la variantele agravate, care se referă la
fapta prin care se pune în pericol viaţa victimei [alin (2)] respectiv la fapta
care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei [alin (6)], unde
vinovăţia îmbracă forma intenţiei depăşite. Existenţa laturii subiective nu
este determinată de mobiluri sau scopuri speciale.

FORMELE INFRACŢIUNILOR
Consumarea infracţiunilor din această categorie are loc în momentul în
care „se produce starea de încălcare a libertăţii persoanei."1 Tentativa se
pedepseşte la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (cu excepţia

1
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 62.
148

variantei praeterintenţionate), precum şi la infracţiunea de


sclavie. La celelalte infracţiuni, fie tentativa nu este posibilă, cum
este cazul la violarea de domiciliu comisă prin inacţiune, fie nu este
pedepsită, datorită faptului că legiuitorul a considerat în aceste
cazuri, că forma imperfectă prezintă un pericol redus.

VARIANTELE INFRACŢIUNILOR
Legiuitorul a prevăzut variante agravate la infracţiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal, la violarea de domiciliu şi la
şantaj. Restul infracţiunilor sunt incriminate doar în variantă tip,
sau, cum este cazul violării secretului corespondenţei, într-o variantă
tip şi o variantă asimilată.

SANCŢIUNI
În cazul infracţiunilor contra libertăţii persoanei este
prevăzută, de regulă, pedeapsa închisorii, iar în unele cazuri [art.
192 alin. (1) şi art. 193], pedeapsa închisorii este prevăzută
alternativ cu cea a amenzii. Datorită gradului de pericol social
abstract, care este destul de diferit, limitele pedepselor variază
destul de mult: spre exemplu, în timp ce la ameninţare pedeapsa
este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda, la lipsirea de
libertate în mod ilegal, care a avut ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani.

ASPECTE PROCESUALE
Pentru infracţiunile care prezintă un pericol social generic mai
redus, şi la care manifestarea de voinţă a victimei în sensul
declanşării urmăririi penale este foarte importantă pentru
rezolvarea conflictului juridic apărut, legiuitorul a prevăzut
aplicarea procedurii plângerii prealabile. Este cazul violării de
domiciliu în varianta tip, al ameninţării, al violării secretului
corespondenţei şi al divulgării secretului profesional. Pentru toate
aceste fapte, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă
a părţii vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
149

I. LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se referă la aspectul cel


mai concret, cel mai palpabil al libertăţii persoanei, şi anume la libertatea
fizică. Minima condiţie de manifestare a libertăţii fizice constă în posibilitatea
persoanei de a acţiona, de a se deplasa potrivit propriei voinţe, evident în
limitele prevăzute de lege. În redactarea iniţială, art. 189 cuprindea o variantă
tip şi o variantă agravată care corespundeau actualelor alineate (1) şi (2). Prin
Decretul-Lege nr. 112/1990 au fost introduse două noi variante agravate, care
corespundeau, în mare, actualelor alin. (4) şi (6) şi, în plus, s-a prevăzut
incriminarea tentativei, ceea ce nu se prevedea în textul iniţial. Prin Legea
140/1996 au fost aduse unele modificări variantelor agravate existente,
modificări ce se regăsesc în forma actuală, în sfârşit, prin Legea nr. 169/2002 au
fost adăugate două noi variante agravate, cele care se află în configuraţia
actuală a textului la alin. (3) şi (5). Astfel, în prezent, art. 189 C. pen.
prevede o variantă tip la alin. (1) şi cinci variante agravate la alin. (2) - (6).

Norma incriminatoare

Art. 189. Lipsirea de libertate în mod ilegal.


(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte
cu închisoare de la 3 la 10 ani.
(2) În cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi
oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe
persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos
material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este
minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este
pusă în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
(3) Cu pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani se sancţionează şi
lipsirea de libertate a unei persoane săvârşită în scopul de a o obliga la
practicarea prostituţiei.
(4) Dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o
persoană juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală sau
un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un
anumit act, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani.
150

(5) Dacă faptele prevăzute la alin. (l)-(4) se săvârşesc de către


o persoană care face parte dintr-un grup organizat, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 15 ani, în cazul alin. (1), închisoarea de la 7
la 18 ani, alin. (2) şi (3), închisoarea de la 10 la 20 ani, în cazul
alin. (4).
(6) Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea
victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani.
(7) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (l)-(4) se pedepseşte,
(8) Constituie tentativă şi producerea sau procurarea
mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea
comiterii faptei prevăzute la alin. (4).

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de libertatea


fizică a persoanei. Este vorba de libertatea generală de acţiune,
dar se vizează în special, libertatea de mişcare, de deplasare a
persoanei.1 La variantele agravate, în anumite cazuri, infracţiunea
capătă un caracter complex, şi de aceea avem şi un obiect juridic
adiacent, care constă, fie în relaţiile patrimoniale, fie în libertatea
sexuală, fie în sănătatea sau viata persoanei.

Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii poate fi reprezentat de corpul


persoanei, în măsura în care se acţionează în mod nemijlocit
asupra acestuia . La varianta agravată care priveşte cererea unui
folos material sau avantaj, putem avea ca obiect material un bun
patrimonial.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ nu este, în principiu, circumstanţiat. Participaţia


penală este posibilă în toate formele, dar coautoratul şi complicitatea
concomitentă

1
în acelaşi sens, a se vedea: O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 62; Oliviu
Aug. Stoica, op. cit., pag. 111.
151

duc la reţinerea variantei agravate de la alineatul al doilea unde, pentru una


din modalităţi, subiectul activ este reprezentat de o pluralitate de făptuitori. La
varianta agravată de la alin. (5), subiectul activ trebuie să fie o persoană care
face parte dintr-un grup organizat.
Subiect pasiv poate de asemenea, în principiu, să fie orice persoană. La
varianta agravată de la alin. (2), una din modalităţi are ca subiect pasiv
minorul. La varianta agravată de la alin. (4) există un subiect pasiv
secundar, sau adiacent, reprezentat de stat, printr-una din instituţiile sale, de o
persoană juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală, sau un grup
de persoane.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă de regulă într-o acţiune,


iar modalităţile faptice prin care se realizează această acţiune pot fi extrem de
diverse. Astfel persoana poate fi împiedicată să se deplaseze (este ţinută pur şi
simplu, este legată, este blocată într-un spaţiu închis) sau, dimpotrivă, poate fi
deplasată contra voinţei sale. Se poate acţiona direct asupra persoanei, sau
se poate acţiona indirect, spre exemplu atunci când victima este închisă într-
o încăpere în care se afla deja, sau când se acţionează asupra unui mijloc de
transport cu care victima ar fi urmat să se deplaseze. Elementul material se
poate realiza şi printr-o inacţiune în cazul în care subiectul activ trebuia să
ia măsuri pentru a elibera victima a cărei privare sau restrângere de libertate
avusese un temei legal, în măsura în care acest temei a încetat.1 Cerinţa
esenţială pentru existenţa elementului material al infracţiunii este caracterul
ilegal al lipsirii de libertate. Acest caracter nu subzistă atunci când
restrângerea libertăţii este îngăduită de lege (spre exemplu, părintele
îngrădeşte libertatea de mişcare a copilului minor), sau cerută de lege (spre
exemplu, reţinerea sau arestarea preventivă).2 în practică s-a decis că există
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, în ipoteza în care făptuitorul
a acţionat în baza unui ordin ilegal al

1
În acelaşi sens, a se vedea Instituţii 2003, pag. 324.
2
Cu privire la diverse ipoteze în care este îngăduită sau cerută restrângerea libertăţii, a se
vedea: Explicaţii III, pag. 271; O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 63.
152

superiorului.1 În aprecierea elementului material ca element


constitutiv al infracţiunii, un factor important îl reprezintă durata
privării de libertate. Această durată nu are însă un caracter absolut.
Se va aprecia, de la caz la caz, dacă intervalul de timp în care s-a
menţinut starea de lipsire de a fost suficient pentru a reprezenta într-
adevăr o îngrădire efectivă a libertăţii de mişcare a victimei. Există
lipsire de libertate chiar în cazul în care durata a fost extrem de
redusă, inclusiv câteva secunde, dacă în intervalul de timp respectiv
victima a fost împiedicată să realizeze o acţiune (spre exemplu,
pierde trenul, ori ratează posibilitatea prezenta la un concurs, la o
licitaţie etc.).2
Problema intervalului de timp este foarte importantă şi în cazul
în care trebuie să se stabilească dacă lipsirea de libertate este absorbită
în conţinutul altei infracţiuni, ori intră în concurs cu altă infracţiune.
Această problemă apare cel mai des în cazul în care, restrângerea
libertăţii fizice a unei persoane este însoţită, fie de o infracţiune de
viol, fie de o tâlhărie.
În cazul violului, constrângerea exercitată asupra victimei în
vederea realizării actului sexual presupune, în mod natural, şi
lipsirea de libertate a acesteia. De aceea, în multe cazuri,
infracţiunea de lipsire de libertate este absorbită în viol. O astfel de
ipoteză o reprezintă, spre exemplu, fapta prin care victima este
imobilizată, are loc actul sexual, după care autorul îi permite
victimei să plece. Absorbţia funcţionează şi în cazul în care a fost
deplasată cu forţa de la locul în care se afla, pentru a fi violată, dacă
imediat după ce a avut loc raportul sexual a fost lăsată să plece.3
Dacă însă lipsirea de libertate se menţine pe o durată ce depăşeşte
realizarea actelor materiale necesare violului vom avea un concurs
de infracţiuni.4 În practica mai veche s-a decis că nu reprezintă şi
lipsire de libertate, fapta inculpatului care a legat victima de calorifer
pentru a o putea viola, iar după consumarea violului a lăsat victima
legată, aceasta fiind eliberată apoi, la scurt timp, de o

1
în acest sens, a se vedea C.S.J. secţia militară, dec. nr. 29/1997, în BJ./C.D.
libertate în mod ilegal).
2
în acelaşi sens, a se vedea O. Loghin, A. Filipaş, op, cit., pag. 63.
3
în acest sens, a se vedea T.M.B., dec. 667/1990, cf. Gh. Diaconescu, op. cit, pag.
239
4
„Fapta inculpatului care, după ce a comis infracţiunea de viol, a încuiat-o pe
victimă în cameră şi a plecat, luându-i rochia şi geanta cu actele de identitate, pentru
a nu putea ieşi - ceea ce a avut ca urmare imobilizarea victimei în încăpere,
împotriva voinţei sale, timp de 6 ore - constituie infracţiunea de lipsire de
libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 C. pen., în concurs cu infracţiunea de
viol, şi nu un element al acestei infracţiuni.' nr. 43/1976, în Rep. 82, pag 240.
153

altă persoană. Această decizie a fost în mod justificat criticată, arătându-se că


lăsarea victimei în captivitate după consumarea violului atrage şi reţinerea
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.1 Se poate afirma că, în pofida
unor controverse izolate, în linii generale orientarea practicii şi a doctrinei este
de a admite absorbţia lipsirii de libertate în infracţiunea de viol, cu excepţia
cazurilor în care durata lipsirii de libertate „depăşeşte în mod semnificativ
timpul necesar săvârşirii violului".2 Deşi formularea este discutabilă, în
sensul că nu este uşor de stabilit ce înseamnă „în mod semnificativ", sau
care este „timpul necesar săvârşirii violului", pe fond opinia este corectă.
În cazul în care restrângerea libertăţii de mişcare este însoţită de o
tâlhărie, problema este oarecum mai complicată, în principiu tâlhăria va
absorbi totdeauna lipsirea de libertate deoarece, chiar dacă această lipsire va
continua după ce are loc însuşirea bunului, ea va ajuta făptuitorul, fie
„pentru păstrarea bunului furat", fie pentru ca „să-şi asigure scăparea", ceea ce
reprezintă modalităţi de realizare a infracţiunii de tâlhărie.3 Există însă şi
situaţii în care se poate reţine un concurs de infracţiuni, dacă se constată că
lipsirea de libertate nu are legătură cu infracţiunea de tâlhărie, în vreuna din
modalităţile ei de realizare, altfel spus, dacă acţiunile ce reprezintă elementul
material al lipsirii de libertate, nu se suprapun cu violenţele ce intră în latura
obiectivă a tâlhăriei. O astfel de ipoteză poate să apară atunci când victima
este lipsită de libertate o perioadă de timp, după care, în momentul eliberării se
exercită asupra ei violenţe şi este deposedată de un bun.4
Lipsirea de libertate se mai poate asocia cu o serie de alte infracţiuni,
punându-se problema concursului sau a absorbţiei, în practică s-a reţinut,
spre exemplu, existenţa concursului de infracţiuni între art. 189 şi omor (art.
174)5 sau, între art. 189 şi rele tratamente aplicate minorului (art. 306).6 Trebuie
precizat că, în cazul în care se comite infracţiunea de omor, dacă se constată
că făptuitorul imobilizează victima doar în scopul de a-i putea aplica
lovitura sau loviturile letale, lipsirea de libertate va fi absorbită în

1
A se vedea, în acest sens PJ.P. III, pag. 83, (com. 1).
2
V. Papadopol, Notă la decizia C.A.B. nr. 306/1998, în C.A.B. 1998, pag. 183.
3
În acest sens, a se vedea P.J.P. III, pag. 83, (com. 2).
4
În acest sens, a se vedea C.A.B. secţia I-a penală dec. nr. 576/1999, în C.A.B. 1999,
pag. 111.
5
A se vedea, spre exemplu, Rep. 82, pag. 240 (speţa nr. 2).
6
A se vedea, în acest sens, T.M.B. dec. nr. 2443/1983, în P.J.P. III, pag. 82.
154

omor. În schimb, dacă, spre exemplu, făptuitorul sechestrează victima


pentru o perioadă, după care o ucide, se va reţine un concurs de
infracţiuni.
Urmarea imediată constă în restrângerea libertăţii fizice a
persoanei. La variantele agravate avem şi unele urmări imediate
speciale, respectiv: producerea de suferinţe, sau punerea în
primejdie a sănătăţii ori vieţii sau decesul victimei.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei în
varianta tip. În cazul unora din variantele agravate, cum ar fi, spre
exemplu, victimei, legătura de cauzalitate trebuie stabilită în mod
concret, dovedită.

Latura subiectivă

Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de lipsire de libertatate


în mod ilegal se comite cu intenţie directă sau indirectă, în afară de
două ipoteze: la alin. (2) teza finală, când viaţa victimei este pusă în
pericol; la alin.. (6), când fapta a avut ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei. În aceste două ipoteze, forma de vinovăţie
este praeterintenţia, pentru că, altfel, reprezenta, fie o tentativă la
omor, fie infracţiunea de omor.

Formele infracţiunii

Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce


urmarea imediată, respectiv restrângerea libertăţii persoanei.
Fiind o infracţiune continuă, există şi un moment al epuizării,
care coincide cu momentul în care încetează privarea de libertate. 1
În cazul alin. (6), consumarea are loc în momentul în care se produce
decesul victimei. Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) - (4) se
pedepseşte, conform art. 189 alin. (7). La alin. (2) teza finală, când
se pune în pericol viaţa victimei, datorită formei specifice de
vinovăţie, praeterintenţia, nu poate exista tentativă. Pentru varianta
agravată de la alin. (4), actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi se
pedepsesc.

1
În acelaşi sens, a se vedea: Explicaţii III, pag. 274; O. Loghin, A. Filipaş, op. cit. ,
pag. 63
155

Variante agravate

Prima variantă agravată, prevăzută la alin. (2), cuprinde opt împrejurări în


care se poate comite fapta:
1) Prin simulare de calităţi oficiale trebuie să se înţeleagă simularea
acelor calităţi, care îi pot permite făptuitorului să ia în mod legal anumite
măsuri de îngrădire a libertăţii (poliţist, procuror, medic etc.); printr-o
asemenea calitate se exercită o presiune psihică sau o intimidare şi, astfel,
fapta se poate comite mai uşor; termenul simulare indică faptul că autorul nu
avea, în momentul comiterii infracţiunii, calitatea invocată; împrejurarea că
făptuitorul avusese anterior o asemenea calitate, ori a dobândit-o ulterior
comiterii faptei, nu înlătură reţinerea agravantei;1 nu are relevanţă asupra
agravantei maniera în care făptuitorul a adus la cunoştinţa victimei, calitatea
oficială pretinsă.2
2) Prin răpire, se înţelege transportarea victimei dintr-un loc în altul şi
împiedicarea ei de a se deplasa conform propriei voinţe. Răpirea se poate
realiza fie prin exercitare de violenţe, fie prin amăgirea victimei. Nu este
relevant dacă victima a opus sau nu rezistenţă făptuitorului, important este că
transportarea la locul în care a fost dusă şi ţinerea în locul respectiv s-au făcut
împotriva voinţei ei.3
3) Prin faptă săvârşită de o persoană înarmată trebuie să se înţeleagă
fapta comisă de persoana care are asupra ei o armă, în sensul art. 151 C.
pen. Dacă este vorba despre o armă propriu zisă [art. 151 alin. (1)], este
suficient ca făptuitorul să o poarte la vedere, sau să ameninţe victima cu
arma respectivă. Dacă este vorba despre alte obiecte, asimilate armelor [art.
151 alin. (2)], este necesar ca acestea să fie întrebuinţate într-un atac efectiv,
pentru a se putea reţine agravanta.
4) Prin faptă comisă de două sau mai multe persoane împreună, trebuie să
se înţeleagă o participaţie penală, ce se poate manifesta sub forma
coautoratului sau a complicităţii concomitente. De principiu, se exclud din
această variantă instigarea şi complicitatea anterioară. Poate să existe
instigare sau complicitate anterioară la această variantă agravată, doar în
măsura în care instigatorul sau complicele anterior ştiau că la faptă participă
mai multe persoane. Logica agravantei este existenţa mai multor persoane la

1
A se vedea, în acest sens, Explicaţii III, pag. 275.
2
În acest sens, a se vedea O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 64.
3
În acelaşi sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 275.
156

locul faptei, împrejurare care are un efect stimulator pentru făptuitor şi unul
intimidant pentru victimă.1 Nu se suprapune peste această variantă,
circumstanţa agravantă generală, de la art. 75 lit. a), care se referă la
săvârşirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreună.
5) Dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt
avantaj reprezintă o împrejurare agravantă deoarece, pe de o parte, se pun în
pericol şi relaţiile de ordin patrimonial, iar pe de altă parte, făptuitorul
prezintă el însuşi o mai mare periculozitate, recurgând la astfel de procedee
pentru a-şi satisface interese materiale. Varianta agravată, în această
împrejurare, absoarbe infracţiunea de şantaj.2
6) În cazul în care victima este minoră reprezintă o împrejurare
caracterizată prin circumstanţierea subiectului pasiv. În acest caz se cere ca
victima să aibă vârsta sub 18 ani. Starea de minoritate se raportează la m
când începe activitatea infracţională. Făptuitorul trebuie să cunoască starea de
minoritate a victimei pentru ca agravanta să se aplice. Această modalitate a
agravantei se justifică prin necesitatea acordării unui plus de protecţie
persoanelor nevârstnice, asupra cărora repercusiunile unor asemenea fapte
pot fi mult mai grave. În acelaşi timp, aceste persoane sunt mult mai
vulnerabile, astfel încât infracţiunea este mai uşor de comis asupra lor.
7) Victima este supusă unor suferinţe. Această împrejurare se referă la
suferinţe fizice sau psihice care depăşesc în intensitate suferinţele oricărei
lipsiri de libertate (victima este reţinută în condiţii insalubre, este supusă
unor privaţiuni, nu este hrănită ş.a.m.d.). Dacă victima este lovită sau se exercită
asupra ei violenţe ori dacă i se produce o vătămare corp( o vătămare corporală
gravă vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni).
8) Sănătatea sau viata victimei sunt puse în pericol. Această modalitate a
agravantei intervine atunci când, datorită împrejurărilor în care are loc
privarea de libertate, se creează o stare de pericol pentru sănătatea ori chiar
pentru viaţa victimei, în ipoteza în care viaţa victimei este pusă în pericol
făptuitorul acţionează cu praeterintenţie, altfel ar fi tentativă de omor.
1
în acelaşi sens, a se vedea O. Loghin, A. Filipaş, op. cit, pag. 64.
2
„Cererea unui folos material sau a oricărui alt avantaj, în schimbul eliberării unei
persoane, reţinută ilegal, constituie infracţiunea de lipsire de libertate, în formă prevăzută de
art. 189 alin. (2) C. pen., fapta de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) Codul penal, fiind
absorbită de infracţiunea de lipsire de libertate." C.A.B. secţia I penală, dec. 1353/2002, în
C.A.B. 2002, pag. 155. În acelaşi sens, a se vedea I.C.C.J. secţia penală dec. 1192/2005, în B.J.
5, pag. 911.
157

A doua variantă agravată, prevăzută la alin. (3), se referă aşa cum s-a
văzut la lipsirea de libertate a unei persoane, realizată în scopul de a o obliga pe
aceasta la practicarea prostituţiei. Prin prostituţie se înţelege, conform art.
328 C. pen., fapta unei persoane care îşi procură mijloacele de existenţă sau
principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi
sexuale cu diferite persoane. Această variantă agravată se regăseşte practic în
infracţiunea de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 din Legea 678/2001,
privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane. Fiind vorba despre o
suprapunere de texte, s-ar impune intervenţia clarificatoare a legiuitorului.1
A treia variantă agravată, prevăzută la alin. (4), se referă la ipoteza în
care, eliberarea persoanei este condiţionată de o anumită conduită din partea
unor entităţi statale, interstatale, persoane juridice, sau grupuri de persoane.
Această variantă a fost introdusă în Codul penal, prin Decretul-lege nr.
112/1990 ca o consecinţă a aderării României, prin Decretul nr. 111/1990, la
Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici (1979, New York).
Această agravantă avea menirea să suplinească, în mod parţial, lipsa, la
aceea dată, a unei incriminării exprese a terorismului, în legislaţia noastră
penală, fiind inspirată din art. l al convenţiei menţionate.2 În condiţiile în
care, în prezent, Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea
terorismului, prin art. 32, include integral lipsirea de libertate în mod ilegal
printre infracţiunile susceptibile de a constitui acte de terorism, dacă sunt
comise în condiţiile prevăzute de art. 2 din aceeaşi lege, se pune problema
unei duble agravări, în cazul variantei de la alin. (4). Legiuitorul ar trebui să
clarifice această situaţie.
A patra variantă agravată, prevăzută la alin. (5), se distinge prin
existenţa unui subiect activ circumstanţiat. Autorul faptei trebuie să fie o
persoană care face parte dintr-un grup organizat. După cum s-a arătat şi mai
sus, această variantă a fost introdusă prin Legea 169/2002, deci anterior Legii
privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate (Legea 39/2003), în
care se defineşte grupul infracţional organizat. Deoarece noţiunea de grup
organizat nu era definită la momentul introducerii acestei variante agravate,

1
În Noul Cod penal (Legea 301/2004) această variantă agravată nu mai apare la
lipsirea de libertate (art. 201 NCp), probabil tocmai datorită incriminării unei fapte
asemănătoare la traficul de persoane (art. 204 NCp, combinat cu art. 207 NCp, care
definind exploatarea unei persoane include şi obligarea la prostituţie).
2
A se vedea, în acest sens Instituţii 2003, pag. 323.
158

ea nu poate fi explicată decât prin prisma art. 2 lit. a) din Legea 397/2003. 1 În
condiţiile în care lipsirea de libertate în mod ilegal este menţionată expres de
Legea 39/2003, printre infracţiunile grave [art. 2 lit. b), pct. 2 ] şi în condiţiile
în care, infracţiunea prevăzută la art. 7 alin (1) din Legea 39/2003 („iniţierea sau
constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice
formă a unui astfel de grup"), intră în concurs cu infracţiunea gravă comisă
ulterior [conf. art. 7 alin. (3)], se pune şi în acest caz problema unei duble
agravări, fapt pentru care o intervenţie clarificatoare din partea legiuitorului se
impune.
A cincea variantă agravată este prevăzută la alin. (6) şi se distinge printr-o
urmare imediată mai gravă, respectiv decesul victimei. Acest rezultat poate să fie
datorat în mod nemijlocit condiţiilor în care s-a realizat privarea de libertate,
sau poate să fie datorat sinuciderii. Elementul subiectiv i variante agravate este
reprezentat prin praeterintenţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul comite cu
intenţie unele acţiuni ori inacţiuni care vizează restrângerea libertăţii persoanei,
dar rezultatul mai grav, decesul, se produce din culpă.

Sancţiuni

Fiind o infracţiune cu un ridicat grad de pericol, lipsirea de libertate în mod


ilegal este sancţionată cu pedeapsa închisorii, în cuantum crescător potrivit
gravităţii variantelor. Se remarcă pedeapsa prevăzută de legiuitor în cazul alin.
(6), respectiv închisoarea de la 15 la 25 de ani, pedeapsă ce se situează la
nivelul unui omor calificat, sau la nivelul (alternativ) al unui omor deosebit de
grav. Această egalizare a pedepselor, între o infracţiune, totuşi,
praeterintenţionată, şi infracţiuni calificate comise cu intenţie, subminează
caracterul exemplificativ şi preventiv al pedepsei şi poate genera efecte
perverse.

_________________________
1
Art. 2 lit. a) din L. 39/2003 defineşte grupul infracţional organizat ca fiind:” grupul
structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi
acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru
a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material;..”
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI 159

Aspecte procesuale

În cazul variantelor agravate prevăzute la alin. (3) - (6) urmărirea


penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, iar competenţa de
judecare a cauzelor aparţine tribunalului.

II. SCLAVIA

Primele convenţii internaţionale care au condamnat sclavia şi au interzis


traficul de sclavi au apărut încă din secolul al XIX-lea. Aderând la diferitele
tratate şi convenţii internaţionale pe această temă, România a incriminat sclavia
încă din perioada interbelică; în Codul penal de la 1936 fapta era prevăzută în
art. 491. Infracţiunea a fost preluată în termeni asemănători în Codul penal de la
1968. Utilitatea incriminării a fost justificată prin aceea că, „dacă sclavia şi
traficul de sclavi nu ar fi incriminate, făptuitorii unor astfel de activităţi comise în
străinătate ar găsi un refugiu pe teritoriul ţării noastre şi ar scăpa în acest fel de
răspundere penală."1 Incriminarea sclaviei se menţine şi în prezent, mai mult ca o
dovadă de aderare a statului român la principiile generale privind
respectarea drepturilor fundamentale ale omului, decât ca o reală necesitate de
ordin represiv. In practica judiciară contemporană nu au fost semnalate cazuri de
comitere a acestei infracţiuni. În acest context, examenul teoretic realizat deja
în mod pertinent în doctrină2, face inutilă o altă analiză a infracţiunii.

Norma incriminatoare

Art. 190. Sclavia.


(1) Punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi
traficul de sclavi, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi.
(2) Tentativa se pedepseşte.
________________________________
1
Explicaţii III, pag. 281.
2
În acest sens, pot fi consultate următoarele lucrări: Explicaţii III, pag. 280-285;
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 65; Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 243-245.
160 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA

Având în vedere că fenomenul criminal actual cuprinde unele


fapte ce pot fi caracterizate drept „forme moderne de sclavie" se impune
o scurtă precizare: există unele fapte de încălcare gravă a libertăţii
persoanei, ce pot avea o aparenţă de suprapunere cu sclavia, fapte
incriminate prin Legea 678/2001, privind prevenirea şi combaterea
traficului de persoane.1

III. SUPUNEREA LA MUNCĂ FORŢATĂ


SAU OBLIGATORIE

Infracţiunea de supunere la muncă forţată sau obligatorie este o


expresie a garantării prin mijloace penale a dispoziţiilor constituţionale
precum şi a aderării României, în anul 1957, la Convenţia internaţională
privind munca forţată sau obligatorie, încheiată în anul 19302 Conform
art. 42 alin. (1) din Constituţia României, munca forţată este interzisă.
Tot art. 42, în alineatul al doilea stabileşte împrejurările în care o
persoană are obligaţia de a presta anumite activităţi, fără ca acestea să
fie considerate muncă forţată: ,,a) activităţile pentru îndeplinirea
îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivii legii, în locul
acestora, din motive religioase sau de conştiinţă; b) munca unei
persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de
detenţie sau de libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia
creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din
obligaţiile civile normale stabilite de lege." Ca şi în cazul sclaviei,
incriminarea supunerii la muncă forţată sau obligatorie are un rol
preponderent simbolic, astfel de fapte nefiind întâlnite, din fericire, în
practica judiciara actuală. Nici în acest caz nu este necesară o analiză
a infracţiunii, textul incriminator fiind suficient de limpede.

Norma incriminatoare

Art. 191. Supunerea la muncă forţată sau obligatorie.


Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele
prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci contra
voinţei sale sau la o muncă obligatorie, se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani.

1
L. 678/2001 (M.Of. nr. 783 din 11 dec. 2001), modificată şi completată
ultima oară prin L. 287/2005 (M.Of. nr.917 din 13 oct. 2005).

2
În acelaşi sens, a se vedea O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 66.
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI 1 61

Este de precizat faptul că art. 191 C. pen. trebuie să fie interpretat în


consonanţă cu dispoziţiile constituţionale prevăzute în art. 42 alin. (2),
menţionate anterior. Mai trebuie arătat, aşa cum s-a făcut şi în cazul
infracţiunii anterioare, şi faptul că unele manifestări ale fenomenului
criminal actual, pot îmbrăca forme asemănătoare cu supunerea la muncă
forţată sau obligatorie. Este vorba şi aici despre traficul de persoane, realizat în
modalitatea în care exploatarea victimei se face prin supunerea acesteia la
„executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forţat" [art. (2)
pct. 2 lit. a) din Legea 678/2001]. În astfel de situaţii faptele cad sub
incidenţa art. 12 sau 13 din Legea privind prevenirea şi combaterea traficului de
persoane.

IV. VIOLAREA DE DOMICILIU

Inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei unei persoane este consacrată


prin art. 27 alin. (1) din Constituţie, în care se arată: „Domiciliul şi reşedinţa
sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia." Această libertate a persoanei
constând în inviolabilitatea domiciliului este garantată prin mijloace penale cu
ajutorul art. 192 C. pen. Fapta este incriminată într-o variantă tip şi o
variantă agravată.

Norma incriminatoare

Art. 192. Violarea de domiciliu.


(1) „Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul
persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.
(2) În cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de
două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosire de
calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
162 DREPTPENAL.PARTEASPECIALĂ-INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

(3) Pentru fapta prevăzută în alin. (1), acţiunea penală se


pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Obiectul juridic

Obiectul ocrotirii penale este reprezentat de acel fragment al


libertăţii individuale, care presupune inviolabilitatea spaţiului locuit de
o persoană. Ceea ce se ocroteşte prin această incriminare este deci un
drept subiectiv nepatrimonial al persoanei, iar nu domiciliul ca imobil,
în materialitatea lui.

Obiectul material

Deoarece la violarea de domiciliu obiectul juridic este reprezentat de


un drept subiectiv care nu se poate materializa, sau, altfel spus,
valoarea ocrotită nu poate fi obiectivată, corporalizată, această
infracţiune nu are obiect material. Contrar unor opinii exprimate în
doctrină1 domiciliul, sau locuinţa, nu reprezintă deci obiectul material
al infracţiunii de violare de domiciliu.2

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii de violare de domiciliu nu este


circumstanţiat Participaţia penală este posibilă în toate formele. Conform
numeroaselor soluţii din practica judiciară, poate fi subiect activ al
infracţiunii inclusiv proprietarul locuinţei, dacă pătrunde în locuinţa
închiriată, fără consimţământul chiriaşului Există infracţiunea de violare de
domiciliu, chiar dacă proprietarul obţinuse o hotărâre judecătorească
definitivă de evacuare, dar a pătruns în locuinţă,

_______________________________

1
În sensul că obiectul material al infracţiunii este reprezentat de"domiciliul
violat” a se vedea: Explicaţii III, pag. 291; Oliviu Aug. Stoica, op. cit, pag. 114. În
acelaşi sens s-a apreciat că obiectul material"este însăşi locuinţa sau una din anexele
sale asupra căreia este purtată acţiunea ilicită" - Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 254.
2
În sensul că infracţiunea de violare de domiciliu nu are obiect material, a se
vedea Instituţii 2003, pag. 327.
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI__________________________163

fără consimţământul chiriaşului, mai înainte ca hotărârea să fî fost pusă în


executare.1 Poate fi subiect activ al infracţiunii şi soţul care, despărţit în fapt şi
locuind în altă parte, pătrunde în fosta locuinţă comună fără consimţământul
soţiei.2
Subiectul pasiv nu este nici el circumstanţiat, poate fi orice persoană
care are în folosinţă o locuinţă. Nu este nevoie deci, ca subiectul pasiv să fie
proprietarul locuinţei, sau ca locuirea să se facă în baza unui titlu formal.

Situaţia premisă

În cazul infracţiunii de violare de domiciliu avem o situaţie premisă care


este dată de preexistenta unui domiciliu, în sensul larg dat de legea penală,
respectiv: locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit, .ţinând de
acestea. Trebuie observat că noţiunea de domiciliu folosită în Codul penal nu
se suprapune cu cea din dreptul civil, sau din vorbirea curentă, în sensul de
locuinţă statornică. Domiciliul în sens penal se identifică cu acel spaţiu unde
subiectul pasiv locuieşte, fără să fie necesar ca el să aibă în mod formal
(legal) domiciliul în acel loc. Poate fi vorba de un spaţiu ocupat temporar,
inclusiv o cameră la hotel, sau la cămin. Locuinţa este acel spaţiu în care
trăieşte efectiv o persoană, chiar dacă este vorba de un loc destinat în mod
obişnuit altui scop (magazie, grajd). Reprezintă locuinţă chiar şi adăpostul
temporar sau mobil (rulotă, cort, colibă) Încăpere înseamnă acel spaţiu
delimitat, destinat locuirii, cum ar fi camera dintr-un apartament locuit de
mai multe persoane. Dependinţele sunt prelungiri ale spaţiului locuit, acele
entităţi aflate în relaţie de dependenţă faţă de locuinţa propriu-zisă (pivniţă,
pod, magazie). Loc împrejmuit înseamnă curtea şi grădina din jurul casei, în
măsura în care spaţiul este delimitat, îngrădit.3 în acest sens, în practică s-a
decis, spre exemplu, că există violare de domiciliu, în ipoteza în care,
„inculpaţii au pătruns pe o porţiune de teren îngrădită, încorporată la curtea
casei persoanei vătămate, chiar dacă inculpaţii aveau motive să pretindă că
acest teren le aparţinea; în acest caz ei trebuiau să-şi valorifice

_____________________
1
În acest sens, a se vedea PJ.P. III, pag. 84.
2
Ibidem.
3
În sensul celor de mai sus, a se vedea Instituţii 2003, pag. 327 şi Gh. Diaconescu, op.
cit., pag. 252.
164 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA
PERSOANEI

drepturile pe calea unei acţiuni în revendicare."1 În doctrină s-a


subliniat faptul că: „Nu intră în sfera noţiunii de domiciliu spaţiile
comune ale unui imobil (căile de acces, scările, liftul) folosite şi
accesibile tuturor.”2 Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca
locuinţa, în care se pătrunde fără drept, să fie ocupată efectiv de
partea vătămată.3

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă, fie într-o acţiune,


respectiv pătrunderea în domiciliu, fie într-o inacţiune, respectiv
refuzul de a părăsi locuinţa. La prima modalitate de realizare a
elementului material, pentru întregirea laturii obiective, se pune
condiţia ca pătrunderea să se facă fără consimţământul persoanei
care locuieşte în domiciliul respectiv. În privinţa celei de a doua
modalităţi, refuzul de a părăsi locuinţa, se adaugă condiţia de a exista,
în prealabil, o cerere de părăsire a domiciliului, din partea
persoanei care îl foloseşte. Nu trebuie neapărat ca cererea să fie
adresată de proprietarul locuinţei, ci de o persoană care locuieşte în
spaţiul respectiv. În acest sens, în practica penală s-a arătat că: „În
oricare din conţinuturile sale alternative - pătrunderea fără drept într-
o locuinţă sau refuzul de a o părăsi la cerere - violarea de domiciliu
presupune încălcarea libertăţii persoanei care foloseşte locuinţa.
Aceasta înseamnă că cererea de a părăsi locuinţa poate fi făcută nu
numai de proprietar, ci şi de orice persoană care o foloseşte, de
membrii familiei sale sau de oricare altă persoană care locuieşte
împreună cu aceasta sau îl reprezintă pe titular."4 Condiţia necesară
pentru întregirea laturii obiective, în ambele modalităţi, este ca
acţiunea sau inacţiunea să se facă fără drept. „Cele două modalităţi
de săvârşire a infracţiunii au caracter alternativ; în consecinţă, dacă
făptuitorul, după pătrunderea fără drept şi fără consimţământ în
domiciliu, refuză să-l părăsească, nu există concurs de infracţiuni."5
Deoarece există unele puncte de convergenţă între violarea de
domiciliu în modalitatea pătrunderii fără drept, şi unul din elementele
circumstanţiale.
_______________________
1
PJ.P. III, pag. 84.
2
Explicaţii III, pag. 292.
3
A se vedea, în acest sens C.A.B.secţia I-a penală, dec. nr. 277/1999, în
C.A.B. 1999, pag. 179.
4
C.A.B. secţia a II- a penală, dec. nr. 1465/1998, în C.A.B. 1998, pag. 306.
5
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit, pag. 67.
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI___________________________165

ale furtului calificat, respectiv furtul comis prin efracţie, escaladare sau prin
folosirea fără drept a unei chei adevărate sau mincinoase [art. 209 alin. (1) lit.
i)], în doctrină şi practică există puncte de vedere diferite, în ipoteza în care
violarea de domiciliu se comite alături de infracţiunea de furt calificat în
varianta menţionată. În doctrină, într-o primă opinie, exprimată de marea
majoritate a autorilor, se consideră că violarea de domiciliu este absorbită de
furtul calificat comis prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a
unei chei adevărate sau mincinoase, în susţinerea acestei soluţii s-au folosit
două variante de argumentare. Într-o primă variantă s-a considerat că, în
această ipoteză, ar fi vorba de o complexitate legală a infracţiunii.1 Într-o
altă variantă explicativă s-a susţinut teza absorbţiei naturale, care ar opera în
această ipoteză.2 În practica mai veche s-a admis de regulă ideea absorbţiei
susţinută în doctrină, fără nici o diferenţiere legată de obiectul efracţiei.3 În
practica mai nouă s-a decis că absorbţia intervine doar în cazul în care efracţia
a servit făptuitorului la pătrunderea în domiciliu, nu şi, spre exemplu, în cazul
în care făptuitorul a pătruns pe o poartă neasigurată, după care prin efracţie a
sustras nişte piese din autoturismul persoanei vătămate; în această din urmă
ipoteză se va reţine un concurs real de infracţiuni, între furt calificat şi violare
de domiciliu.4 În doctrină s-a exprimat şi punctul de vedere contrar, potrivit
căruia violarea de domiciliu îşi păstrează întotdeauna autonomia în raport cu
art. 209 lit. i) C. pen., şi vom avea un concurs de infracţiuni, în argumentarea
acestui punct de vedere s-a arătat că: nu poate fi vorba de o infracţiune
complexă deoarece, de regulă, în cazul infracţiunilor complexe, dispoziţia
legală arată explicit infracţiunea absorbită ca element sau ca circumstanţă
agravantă, iar infracţiunea absorbită nu poate fi dedusă prin interpretare; nu
poate fi vorba de o absorbţie naturală deoarece, în acest caz, ambele infracţiuni
au o existenţă autonomă, furtul calificat în varianta de la lit. i) putând exista şi
fără violarea domiciliului; absorbţia naturală se referă la cu totul alte ipoteze,
în care fapta absorbantă „cuprinde de la sine, ca o realitate implicită şi care n-
ar putea fi concepută altfel" fapta absorbită. 5
____________________________________________

1
În acest sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 296.
2
În acest sens, a se vedea Corn. Voi. I, pag. 179.
3
A se vedea, în acest sens, Rep. 82, pag. 69 (speţa 6), 71 (speţa 16) şi 170 (speţa 8).
4
În acest sens, a se vedea C.A.B. secţia a Il-a penală, dec. 378/1998, în C.A.B. 1998,
pag. 306.
5
În acest sens, a se vedea C. Mitrache, Furt şi violare de domiciliu în R.D.p. nr. 1/1995,
pag. 124-127.
166 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Apreciez că această a doua opinie, deşi minoritară, este cea


corectă. Pe lângă argumentele de ordin teoretic menţionate, şi care
sunt corecte, există şi unele argumente practice, legate de coerenţa
sancţionatorie, care conduc spre reţinerea concursului de infracţiuni.
În acest sens se poate lua ca ipoteză de bază starea de fapt şi
încadrarea juridică, exactă de altfel, din speţa anterior menţionată: X
pătrunde pe poarta neasigurată în curtea lui Y după care, prin
efracţionarea autoturismului aflat în curte sustrage un bun, cea ce
duce, cum am văzut, la reţinerea unui concurs de infracţiuni, între furt
calificat şi violare de domiciliu. Dacă luăm ca ipoteză de lucru aceeaşi
stare de fapt, cu singura modificare constând în pătrunderea prin
efracţie în curtea victimei, va trebui să reţinem, conform opiniei
majoritare, doar o infracţiune de furt calificat. Astfel, s-ar ajunge la
situaţia absurdă în care, o faptă gravă cum este pătrunderea prin
efracţie în domiciliu, urmată de o sustragere tot prin efracţie, să fie
sancţionată mai blând, decât o faptă mai puţin gravă cum este o
pătrundere fără efracţie, urmată de un furt prin efracţie. Şi din
această perspectivă privind lucrurile rezultă că soluţia corectă este
aceea de a admite autonomia violării de domiciliu, în raport cu
furtul calificat în varianta menţionată.
Urmarea imediată este reprezentată de o îngrădire a libertăţii
individuale, de încălcarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

La infracţiunea de violare de domiciliu vinovăţia este cerută sub


forma intenţiei, în ambele modalităţi, directă sau indirectă. Nu se
cere existenţa unui mobil sau unui scop particular însă, uneori,
acestea pot avea relevanţă la stabilirea vinovăţiei. Astfel, în practică
s-a decis că nu există intenţia de violare a domiciliului, în situaţia în
care făptuitorul a pătruns în curtea unei persoane cunoscute, cu scopul
de a-i cere restituirea unor bunuri împrumutate, chiar dacă pătrunderea s-
a făcut fără consimţământul respectivei persoane şi, în plus, făptuitorul a
refuzat cererea de a părăsi curtea.1

1
în acest sens, a se vedea C.A.B.secţia I -a penală, dec. nr. 43/1999, în C.A.B.
1999, pag. 181.
167

Formele infracţiunii

Tentativa la infracţiunea de violare de domiciliu este posibilă doar în


modalitatea pătrunderii fără drept în domiciliu, dar nu se sancţionează.
Consumarea are loc în momentul producerii urmării periculoase, respectiv fie
în momentul pătrunderii în locuinţă, fie în momentul refuzului de a părăsi
locuinţa, la cererea celui îndreptăţit. Infracţiunea are formă continuă atunci
când prezenţa făptuitorului în domiciliul violat se prelungeşte în timp.
Epuizarea are loc în momentul părăsirii domiciliului.1

Varianta agravată

După cum rezultă din norma de incriminare, varianta agravată prevăzută la


art. 192 alin. (2) cuprinde patru ipoteze: „în cazul în care fapta se
săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane
împreună, în timpul nopţii sau prin folosirea de calităţi mincinoase". Două din
cele patru ipoteze au fost deja explicate cu ocazia analizării infracţiunii de
lipsire de libertate în mod ilegal. Se pot reaminti, pe scurt, câteva aspecte
esenţiale. Astfel, prin faptă săvârşită de o persoană înarmată trebuie să se
înţeleagă fapta comisă de persoana care are asupra ei o armă, în sensul art.
151 C. pen. Dacă este vorba despre o armă propriu zisă (art. 151 alin. 1), este
suficient ca făptuitorul să o poarte la vedere, sau să ameninţe victima cu arma
respectivă. Dacă este vorba despre alte obiecte, asimilate armelor (art. 151
alin. 2), este necesar ca acestea să fie întrebuinţate într-un atac efectiv,
pentru a se putea reţine agravanta, în practică s-a decis că agravanta nu este
aplicabilă în ipoteza în care făptuitorul are asupra sa o bucată de lemn cu
care a spart geamurile şi unele obiecte din locuinţa victimei în care pătrunsese
fără drept, deoarece „lemnul nu este o armă special confecţionată pentru a
servi la atac sau apărare şi nici nu poate fi asimilat cu o armă, în condiţiile
art. 151 alin. 2 C. pen., întrucât nu a fost efectiv folosit pentru atac împotriva
părţii vătămate."2 Prin faptă comisă de două sau mai multe persoane
împreună, trebuie să se înţeleagă o participaţie penală, ce se poate manifesta
sub forma coautoratului sau a complicităţii concomitente. În cazul

___________________

1
În sensul celor de mai sus, a se vedea Explicaţii III, pag. 295.
2
T.S. secţia penală, dec. nr. 2876/1976, în Rep. 82, pag. 405.
168

în care se reţine această variantă agravată, nu se mai reţine şi


circumstanţa agravantă generală care se referă la fapta comisă de
trei sau mai multe persoane împreună [art. 75 alin (1) lit. a C.
pen.].1 O a treia ipoteză, respectiv comiterea faptei prin folosirea de
calităţi mincinoase, are elemente de asemănare cu o altă ipoteză de la
lipsirea de libertate în mod ilegal şi anume cu cea referitoare la
simularea de calităţi oficiale. Diferenţa dintre cele două ipoteze este
dată de natura calităţii invocate de făptuitor, ce calităţile oficiale se
referă la o sferă restrânsă de funcţionari, cu atribuţii ce permit, în
anumite condiţii, o restrângere a libertăţii fizice a persoanei
calităţile mincinoase cuprind o sferă mult mai largă de persoane,
care fie prin atribuţii profesionale, fie prin relaţii de rudenie cu
victima, fie însuşiri, creează aparenţa unui temei justificat de a
pătrunde în domiciliu sau de sau de a refuza părăsirea acestuia.2
Cea de a patra ipoteză, care prevede săvârşirea faptei în timpul nopţii
nu implică explicaţii deosebite. Expresia în timpul nopţii se referă la
perioada de după instalarea întunericului adică intervalul de timp în
care întunericul a luat locul luminii naturale Este o împrejurare
variabilă în funcţie de anotimp, condiţii atmosferice, forma de relief
etc. Existenţa acestei împrejurări trebuie apreciată de la caz la caz , în
funcţie de criteriul realităţii.3

Sancţiuni

La varianta tip, pentru infracţiunea de violare de domiciliu este


prevăzută pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, iar la varianta
agravată pedeapsa este închisoarea, cu un maxim destul de ridicat,
respectiv 10 ani.

Aspecte procesuale

Pentru varianta tip a infracţiunii de violare de domiciliu, acţiunea


penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Deşi
este evident că

1
În acest sens, a se vedea: T.S. secţia penală, dec. nr. 2015/1979, în Rep. 82,
pag. 405
2
Ibidem.
3
A se vedea, în acest sens Explicaţii III, pag. 450.
169

împăcarea părţilor nu poate interveni în cazul faptei comise de două sau mai
multe persoane împreună, aceasta fiind o modalitate a variantei agravate, în
practică a fost necesar să se precizeze acest lucru.1

V. AMENINŢAREA

Prin art. 193 C. pen., legiuitorul incriminează o faptă îndreptată împotriva


libertăţii psihice a persoanei. Este necesară o asemenea incriminare
deoarece, libertatea psihică reprezintă o componentă esenţială a libertăţii
individuale. Aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în literatura de specialitate,
persoana a cărei libertate morală este afectată îşi pierde liniştea, este în
permanenţă preocupată de ceea ce i s-ar putea întâmpla, această stare fiind de
natură a se răsfrânge în mod negativ asupra întregii ei vieţi.2

Norma incriminatoare

Art. 193. Ameninţarea.


(1) Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni
sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei
rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa
aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infrac-
ţiunea care a format obiectul ameninţării.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
(3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Obiectul juridic

Infracţiunea de ameninţare are ca obiect juridic libertatea psihică a persoanei.

1
C.A.B. secţia I penală dec. nr. 372/1998, în C.A.B. 1998, pag. 305.
2
A se vedea, în acest sens O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 68.
170

Obiectul material

Datorită specificului valorii ocrotite, infracţiunea de ameninţare nu poate


avea un obiect material.
Subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi; participaţia penală este
posibilă în toate formele.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective este reprezentat prin acţiunea de


ameninţare, fie cu o infracţiune, fie cu o faptă păgubitoare. Prin ameninţare se
înţelege transmiterea unui mesaj privind un pericol, la adresa unei persoane.
Cel care ameninţă urmăreşte să insufle victimei o stare de teamă cu privire la
un anumit rău pe care îl poate suferi.1 Modalitatea concretă prin care se poate
realiza acţiunea de ameninţare poate să îmbrace diferite forme. Astfel poate fi
vorba despre o ameninţare verbală, despre o ameninţare formulată în scris,
sau prin alte semne grafice, se poate exercita o ameninţare inclusiv prin gesturi
simbolice.2 Ameninţarea se poate referi fie la persoana vătămată, fie la soţ sau
o rudă apropiată. Condiţia ataşată elementului material, condiţie necesară
pentru existenţa infracţiunii, este ca ameninţarea să fie serioasă, să aibă
eficienţă intimidantă, altfel spus, să fie de aşa natură încât să alarmeze
persoana vizată.3 Nu este realizat elementul material al infracţiunii dacă
mesajul de pericol vizează stoparea unei acţiuni sau a unei atitudini
neîngăduite, imputabilă persoanei ameninţate. Nu reprezintă infracţiune nici
ameninţarea cu folosirea unei căi legale, sau cu valorificarea pe cale licită a unui
drept, chiar dacă astfel de conduite ar expune persoana ameninţată unor
consecinţe nefavorabile.4 În practică s-a pus problema distincţiei între
ameninţare şi tentativă la infracţiunea de omor. În mod corect, instanţa
supremă a arătat că dacă ameninţarea, prin gesturi şi cuvinte, nu este urmată de
acte de executare, se va reţine doar infracţiunea prevăzută de art 193 C. pen.5.

1
În acelaşi sens, a se vedea O. Loghin, A. Filipaş, op, cit., pag. 69.
2
A se vedea, în acest sens, Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 117.
3
În acest sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 299.
4
În sensul celor de mai sus, a se vedea: Explicaţii III, pag. 300; O. Loghin, A. Filipaş, op.
cit, pag. 69.
5
T.S. secţia penală dec. nr. 1493/1979, în Rep. 82, pag. 22.
171

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru libertatea psihică


a persoanei, în doctrină sunt autori care consideră că ameninţarea are ca
urmare imediată „producerea unei stări de alarmare, prin temerea insuflată
victimei"1, sau „o stare de panică (nelinişte, alarmare) creată victimei prin
temerea inspirată de acţiunea cu care a fost avertizată."2 Deşi în ambele
cazuri se foloseşte expresia „stare", urmarea imediată la care se referă autorii
citaţi constă, în realitate, într-un rezultat. Apreciez că un asemenea punct de
vedere nu este valabil. După cum s-a arătat în doctrină, „nu este necesar ca
temerea să fie produsă efectiv celui ameninţat, fiind suficient ca fapta să creeze
numai posibilitatea producerii acestui rezultat."3 Dacă am admite ideea că
ameninţarea este o infracţiune de rezultat, deci că pentru existenţa
infracţiunii ar trebui, în mod obligatoriu, să se producă o stare de panică sau
de alarmare a victimei, sfera protecţiei penale ar fi în mod nejustificat şi
subiectiv restrânsă. Dacă în faţa unei ameninţări serioase, cu un real potenţial
intimidant, victima reuşeşte totuşi să-şi păstreze calmul, saşi stăpânească
temerile, nu înseamnă că, datorită acestor calităţi, ea trebuie lipsită de protecţie
penală. Un punct de vedere asemănător a mai fost susţinut în literatura de
specialitate, considerându-se „discutabilă susţinerea că infracţiunea se
consumă numai în momentul în care s-a produs starea de alarmare, pentru că
potrivit textului incriminator este suficient ca ameninţarea să fie de natură să o
alarmeze"4
Legătura de cauzalitate rezultă în mod nemijlocit, din însăşi comiterea
faptei, aşa cum se întâmplă întotdeauna la infracţiunile de pericol, dacă se
admite că şi ameninţarea face parte din categoria acestor infracţiuni.

Latura subiectivă

La infracţiunea de ameninţare vinovăţia este prezentă sub forma


intenţiei, în ambele modalităţi, directă sau indirectă. „Lipseşte elementul
subiectiv, deci vinovăţia, atunci când făptuitorul a ameninţat în glumă o altă
persoană."5

1
Explicaţii III, pag. 301.
2
Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 258.
3
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 69.
4
Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 118 (i 'notă s.s. 152).
5
Explicaţii III, pag. 302.
172

Formele infracţiunii

Infracţiunea se consumă în momentul în care se creează starea pericol


pentru libertatea psihică a persoanei, sau altfel spus, „în momentul în care
persoana vătămată a luat cunoştinţă de ameninţarea cu săvârşirea infracţiunii
ori a faptei păgubitoare."1 Tentativa nu este incriminată.

Sancţiuni
Infracţiunea de ameninţare se sancţionează cu pedeapsa închisorii sau} cu
amendă. Specificul sancţionatoriu este dat de faptul că pedeapsa aplicată nu
poate depăşi sancţiunea prevăzută de lege, pentru infracţiunea care a format
obiectul ameninţării, evident când fapta se comite în această modalitate.

Aspecte procesuale

Fiind vorba de o faptă intim şi subiectiv legată de victimă, de starea de


confort psihic a acesteia, legiuitorul a lăsat, în mod justificat, la dispoziţia
părţii vătămate, decizia de a pune sau nu în mişcare, acţiunea penală, împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.

VI. ŞANTAJUL

Ca şi ameninţarea, şantajul se referă la o faptă ce aduce atingere libertăţii


psihice, sau morale, a persoanei. Spre deosebire de simpla ameninţare, prin
şantaj se urmăreşte de către făptuitor dobândirea în mod injust a unui folos.
Acest element distinctiv aduce şi un plus de gravitate şantajului, gravitate
confirmată şi prin pedeapsa mai severă stabilită de legiuitor. Fapta este
incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.

1
Instituţii 2003, pag. 329.
173

Norma incriminatoare

Art. 194. Şantajul.


(1) Constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să
dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a
dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a
unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată,
pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani.

Obiectul juridic

În cazul infracţiunii de şantaj suntem în prezenţa unui obiect juridic


complex. Obiectul juridic principal este reprezentat de relaţiile sociale cu
privire la libertatea psihică a persoanei, aceasta fiind valoarea ocrotită în
principal şi nemijlocit prin incriminarea faptei. Există însă şi un obiect
juridic secundar deoarece, prin şantaj, se aduce atingere în mod indirect şi
altor valori ocrotite de legea penală. Intră în sfera acestui obiect juridic
secundar, după caz, relaţiile privind integritatea fizică a persoanei (atunci
când constrângerea se realizează prin violenţe fizice), relaţiile patrimoniale,
sau relaţiile privind alte drepturi ori interese, nepatrimoniale, ale persoanei.

Obiectul material

În principiu, datorită specificului valorii ocrotite nemijlocit, la


infracţiunea de şantaj nu există un obiect material. Dacă însă, constrângerea se
realizează prin violentă fizică, există un obiect material secundar, reprezentat de
corpul persoanei. De asemenea, în cazul în care patrimoniul persoanei vătămate
este afectat, prin cedarea unui bun, prin distrugerea acestuia etc., bunul
respectiv reprezintă obiectul material secundar al infracţiunii.2

1
În acelaşi sens, a se vedea: Explicaţii III, pag. 306; Oliviu Aug. Stoica, op. cil, pag. 119.
2
În acelaşi sens, a se vedea Gh. Diaconescu , op. cit., pag. 262.
174

Subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi, orice persoană poate avea, fie


calitatea de subiect activ, fie calitatea de subiect pasiv al infracţiunii. Din
punctul de vedere al subiectului activ se poate menţiona că participaţia
penală este posibilă în toate formele (coautorat, instigare, complicitate). Din
punctul de vedere al subiectului pasiv trebuie arătat că pluralitatea de victime
antrenează o pluralitate de infracţiuni, chiar atunci când se realizează o singură
acţiune de şantaj.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune de constrângere,


realizată prin violenţă sau ameninţare. Noţiunea de violenţă trebuie
raportată la art. 180 C. pen., şi înţeleasă în sensul explicat la acea
infracţiune, iar noţiunea de ameninţare se raportează la art. 193 C. pen.,
fiind valabile explicaţiile date la analiza infracţiunii de ameninţare. Atât
actele de violenţă, cât şi cele de ameninţare sunt absorbite în infracţiunea de
şantaj. Dacă intensitatea violenţelor duce la depăşirea consecinţelor prevăzute
de art. 180 se va reţine un concurs de infracţiuni între şantaj şi, după caz,
vătămare corporală (art. 181 C. pen.) sau vătămare corporală gravă (art. 182
C. pen.). Condiţia esenţială pentru întregirea laturii obiective este ca acţiunea
de constrângere să urmărească determinarea victimei la o anumită conduită,
respectiv: să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. „A da ceva înseamnă
a efectua un act de remitere (a da un bun, o sumă de bani etc.). A face ceva
înseamnă a acţiona într-un anumit fel (a săvârşi un act, a face un denunţ
etc.), iar a nu face ceva înseamnă a se abţine de la o acţiune (a nu face un
denunţ, a nu da o declaraţie etc.). Prin a suferi ceva se înţelege suportarea unui
prejudiciu moral sau material (să suporte o situaţie umilitoare, să accepte
distrugerea unui bun etc.)."1 Constrângerea exercitată fie prin violenţă, fie prin
ameninţare, fie prin ambele procedee, trebuie să aibă aptitudinea de a insufla
victimei o stare de temere serioasă, suficient de puternică pentru ca libertatea
psihică a acesteia să fie lezată. Pentru existenta infracţiunii nu este însă
necesar, ca victima să se şi conformeze cererii făptuitorului, adică în mod
efectiv să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Există infracţiunea de
şantaj în ipoteza în care victima, constrânsă fiind prin ameninţări cu
mutilarea să dea o sumă de bani, denunţă fapta

1
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 71.
175

organelor judiciare, iar acestea organizează un flagrant, în cursul căruia


făptuitorul este surprins în momentul în care intră în posesia sumei de bani
pretinse.1
Urmarea imediată constă, ca şi în cazul ameninţării, într-o stare de pericol
pentru libertatea psihică a persoanei. „Urmarea imediată se produce
independent de satisfacerea cererilor făptuitorului."2
Legătura de cauzalitate rezultă în mod direct, din acţiunea de constrângere.

Latura subiectivă

Vinovăţia cerută pentru existenta infracţiunii se prezintă sub forma


intenţiei directe calificată prin scopul urmărit de făptuitor, respectiv
dobândirea în mod injust a unui folos, pentru sine sau pentru altul. „Folosul
poate fi de orice natură şi poate fi urmărit de făptuitor de la oricine. Legea
cere ca dobândirea folosului să fie urmărită în mod injust, în consecinţă,
chiar dacă folosul este just, fapta constituie şantaj, din moment ce s-a
urmărit în mod injust realizarea sa."3 în doctrină s-a exprimat şi punctul de
vedere conform căruia nu există infracţiunea de şantaj, dacă folosul în sine era
just, adică datorat de victimă.4 Prima opinie este cea corectă şi formularea
legiuitorului nu lasă niciun dubiu cu privire la aceasta. A susţine opinia contrară
înseamnă a admite implicit libertatea fiecăruia de a-şi face singur dreptate, de a-şi
valorifica un drept pe calea violenţelor, a constrângerii.

Formele infracţiunii

Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care se creează


starea de pericol pentru libertatea psihică a victimei. Tentativa nu este
incriminată.

1
CA.B. secţia a II-a penală, decizia nr. 644/2004, în C.A.B.2004, pag. 164.
2
Explicaţii III, pag. 309.
3
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., pag. 71.
4
Cu privire la această opinie, a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 261, cu trimitere la T.
Vasiliu şi colab., Codul penal, adnotat şi comentat, voi. I, pag. 194.
176

Varianta agravată

În cazul variantei agravate prevăzută la alin. (2), constrângerea se


manifestă doar prin ameninţare, o ameninţare particulară, ce se referă la
darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru
victimă, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată. Se consideră că, în
această ipoteză, fapta este mai gravă, pentru că prin acest procedeu forţa de
intimidare exercitată asupra victimei este mai mare, iar libertatea ei psihică
poate fi lezată în mai mare măsură.

Sancţiuni

Deoarece fapta prezintă un grad sporit de pericol, faţă de cealaltă


infracţiune ce vizează libertatea psihică a persoanei, respectiv ameninţarea,
legiuitorul a prevăzut în cazul şantajului exclusiv pedeapsa închisorii, în
limite mai ridicate.

Aspecte procesuale

Tot datorită gravităţii sporite, legiuitorul nu a mai lăsat la discreţia părţii


vătămate exercitarea acţiunii penale, astfel încât la şantaj urmărirea penală se
efectuează din oficiu.

Diferenţierea faţă de alte infracţiuni

Infracţiunea de şantaj are o serie de puncte convergente cu alte


infracţiuni existând astfel, atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punct de
vedere practic, posibilitatea apariţiei unor confuzii.
Astfel, poate exista o dificultate în a face distincţia între şantaj şi lipsirea de
libertate în mod ilegal, în varianta potrivit căreia, în schimbul eliberării
victimei se cere un folos material, sau orice alt avantaj, [art. 189 alin. (2),
teza a cincea ]. Diferenţa esenţială constă în aceea că, în timp ce la art. 189
C. pen. se lezează în principal libertatea fizica, de mişcare a persoanei, la art.
194 C. pen. se acţionează asupra libertăţii psihice a victimei. Dacă
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI 177

folosul material se cere în mod direct persoanei vătămate, lipsirea de


libertate în variantă agravată va absorbi şantajul, aşa cum s-a arătat în mod
constant în practica judiciară .l
Şantajul are puncte comune şi cu infracţiunea de ameninţare, ambele
vizând, aşa cum s-a arătat, libertatea psihică a persoanei. Dar, în timp ce
ameninţarea afectează doar libertatea psihică a victimei, prin şantaj pot fi
lezate şi alte valori, obiectul juridic al şantajului fiind, aşa cum s-a menţionat
mai sus, unul complex. Din punct de vedere al elementului material, în cazul
şantajului este vorba de o acţiune de constrângere, care se poate realiza nu
numai prin ameninţare, dar şi prin violenţe, şi care urmăreşte determinarea
victimei la o anumită conduită, cea ce nu este cazul la art. 193 C. pen.
Latura subiectivă diferă şi ea, după cum am văzut la şantaj fiind vorba de o
intenţie directă, calificată prin scop. În cazul în care şantajul se realizează
prin ameninţare, aceasta este absorbită în infracţiunea de şantaj.
Deşi am lăsat-o la sfârşit, confuzia între şantaj şi tâlhărie este cea mai
probabilă. Tâlhăria reprezintă o faptă îndreptată împotriva patrimoniului şi
este o infracţiune complexă ce constă într-un furt ce poate fi săvârşit, între
altele, prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări. Există deci, în primul
rând, o diferenţă de obiect juridic între şantaj şi tâlhărie, precum şi o
diferenţă de element material. Practic însă, deosebirea între cele două
infracţiuni este dată de momentul la care victima este deposedată de un
anumit bun mobil (în sensul art. 208 C. pen.). Concret, în cazul şantajului,
făptuitorul foloseşte violenţa sau ameninţarea în scopul obţinerii ulterioare a
unui bun, în timp ce, în cazul tâlhăriei, există simultaneitate între exercitarea
violenţei sau ameninţării şi cedarea bunului de către victimă. În acest sens
practica judiciară s-a exprimat în mod constant.2
___________________________________________________________________

1
„Cererea unui folos material sau a oricărui alt avantaj, în schimbul eliberării unei
persoane, reţinută ilegal, constituie infracţiunea de lipsire de libertate, în formă agravată,
prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., fapta de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.,
fiind absorbită de infracţiunea de lipsire de libertate." C.A.B. secţia I penală dec. 1353/2002, în
C.A.B. 2002, pag. 155. în acelaşi sens a se vedea I.C.C.J. secţia penală, dec. 1192/2005, în BJ.
5, pag. 911.
2
„Ceea ce caracterizează infracţiunea de şantaj - deosebind-o de cea de tâlhărie - este
faptul că infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea în scopul obţinerii ulterioare a
unei sume de bani ori alte valori. Infracţiunea de tâlhărie, dimpotrivă, este caracterizată prin
simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a ceda bunul său. Tâlhăria este o
infracţiune contra avutului persoanei, iar şantajul o infracţiune contra libertăţii morale."
C.A.B. secţia a Il-a penală, dec. nr. 440/2000, în C.A.B. 2000, pag. 178. în acelaşi sens a se
vedea, C.S.J. secţia penală, dec. 4266/1999, în B.J. 3, pag. 762.
178 DREPTPENAL.PARTEASPECIALĂ - INFRACŢIUNICONTRAPERSOANEI

VII. VIOLAREA SECRETULUI


CORESPONDENŢEI

Inviolabilitatea secretului corespondenţei este garantată prin art. 28 din


Constituţia României, unde se arată că: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al
altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace
legale de comunicare este inviolabil." După cum s-a arătat în doctrina
constituţională: „Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze
posibilitatea persoanei fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin
alte mijloace de comunicare gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de
alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenţei. Acest
principiu este rezultatul unei îndelungate istorii, în care nu au lipsit
abuzurile, primitivismul, încălcările repetate."1 Violarea secretului cores-
pondenţei este o infracţiune destul de rar întâlnită în practica judiciară, însă
probabil destul de prezentă în zona cifrei negre a criminalităţii. Fapta este
incriminată într-o variantă tip şi o variantă asimilată.

Norma incriminatoare

Art. 195. Violarea secretului corespondenţei.


(1) Deschiderea unei corespondenţe adresate altuia ori interceptarea
unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin
alte mijloace de transmitere la distanţă, fără drept, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează sustragerea, distrugerea
sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului
unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost
deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau
comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat
cunoştinţă de acesta din greşeală sau din întâmplare.
_________________________
1
Simina Tănăsescu, în Constituţia României revizuită - comentarii şi explicaţii,
Editura AII Beck, 2004, pag. 55.
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI 179

(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a


persoanei vătămate.
(4) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Obiectul juridic

Infracţiune de violare a secretului corespondenţei are ca obiect juridic


libertatea persoanei de a comunica în deplină siguranţă, fără ca această
activitate pe care o desfăşoară să fie supusă cenzurii, unor indiscreţii, sau
oricăror altor imixtiuni.1

Obiectul material

Deoarece valoarea ocrotită este şi în acest caz reprezentată printr-un


drept subiectiv nepatrimonial, în principiu infracţiunea de violare a secretului
corespondenţei nu are un obiect material. Poate să existe totuşi un obiect
material, în măsura în care cele comunicate au un suport material şi se
acţionează asupra lui. „Astfel, atunci când fapta se săvârşeşte prin deschiderea
unei corespondenţe sau prin sustragerea, distingerea ori reţinerea acesteia,
obiectul material este însăşi corespondenta violată."2
Subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi; participaţia penală este
posibilă în toate formele.
Situaţia premisă este reprezentată prin existenţa unei corespondenţe, ori a
unei convorbiri sau comunicări, efectuate printr-un mijloc de transmitere la
distanţă. Prin corespondenţă se înţelege o comunicare scrisă, indiferent de
conţinutul acesteia, de modul de redactare sau de transmitere. Convorbirea
este discuţia purtată între două sau mai multe persoane, neavând importanţă,
nici în acest caz, care este conţinutul respectivei discuţii. Prin comunicare se
înţelege o informare, o transmitere de date către o altă persoană. Pentru reali-
zarea situaţiei premise este necesar ca atât convorbirea cât şi comunicarea să fie
efectuate printr-un mijloc de transmitere la distanţă. Convorbirea sau
comunicarea directă, între persoane care se află împreună, nu reprezintă o
situaţie premisă pentru violarea secretului corespondenţei.3
__________________________

1
În acelaşi sens, a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 268.
2
Explicaţii III, pag. 313.
3
În sensul celor arătate, a se vedea Explicaţii III, pag. 314.
180 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Latura obiectivă

Elementul material este reprezentat de o acţiune ce se poate realiza în


diferitele modalităţi prevăzute de varianta tip sau de cea asimilată. Astfel, în
varianta tip elementul material se poate realiza prin două modalităţi:
deschiderea unei corespondenţe sau interceptarea unei convorbiri sau
comunicări. La varianta asimilată, elementul material se poate realiza, fie
prin sustragerea, distrugerea sau reţinerea corespondenţei, fie prin divulgarea
conţinutului unei corespondenţe, convorbiri, sau comunicări. În practică s-a
decis, în mod corect, că, nu există concurs de infracţiuni, în cazul
inculpatului care a sustras corespondenţa unei persoane, ci se va reţine doar
infracţiunea prevăzută de art. 195 alin. (2) C. pen., fără a se reţine şi o
infracţiune de furt.1 Condiţia ataşată elementului material, necesară pentru
existenţa infracţiunii, este ca acţiunea, în oricare din modalităţile prevăzute de
textul incriminator, să se fi realizat fără drept. În doctrină s-a opinat că, nu
este realizată această condiţie în cazul în care, din raţiuni ce ţin de creşterea
şi educarea copilului, părinţii, tutorii sau educatorii verifică sau deschid
corespondenţa adresată minorilor pe care îi au în îngrijire.2 O problemă
controversată în literatura de specialitate a reprezentat-o posibilitatea soţului
de a deschide corespondenţa adresată celuilalt soţ/ Apreciez, alături de
ceilalţi autori care s-au exprimat în acest sens, că principiul constituţional al
inviolabilităţii secretului corespondenţei, nu poate fi îngrădit prin relaţiile de
căsătorie, iar obligaţia de fidelitate este greşit invocată, în sprijinul
„dreptului" soţului de a viola corespondenţa celuilalt soţ. De altfel, instanţa
supremă s-a pronunţat în sensul existenţei infracţiunii de violare a secretului
corespondenţei, în cazul în care, dorind să verifice fidelitatea soţiei,
făptuitorul a înregistrat convorbirile telefonice ale acesteia, cu ajutorul unui
dispozitiv special confecţionat în acest scop.4 Ca şi în cazul altor drepturi şi
libertăţi, inviolabilitatea secretului corespondenţei presupune unele limitări
în exercitare. Principiile acestei limitări sunt stabilite prin art. 53 din
Constituţie, iar restrângerea efectivă a exercitării unor

__________________

1
A se vedea, în acest sens T. B. secţia a II-a penală, dec. nr. 600/1996, în C.PJ.T.B. 94-
97, pag. 159.
2
A se vedea, în acest sens Explicaţii III, pag. 315.
3
Cu privire la această dispută, a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 266.
4
C.S.J. secţia penală, dec. 1492/2003, în BJ./2003, pag. 674.
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI 181

drepturi sau libertăţi nu se poate face decât prin lege şi cu respectarea


principiilor constituţionale.
Urmarea imediată constă în lezarea secretului corespondenţei, a libertăţii
persoanei de a comunica nestingherit.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Pentru existenţa infracţiunii vinovăţia este cerută sub forma intenţiei,


directă sau indirectă. Mobilul şi scopul nu au relevantă din punctul de
vedere al existentei infracţiunii.

Formele infracţiunii

Tentativa nu se pedepseşte. Consumarea infracţiunii are loc în momentul


realizării elementului material în orice modalitate, moment ce coincide cu
lezarea dreptului persoanei de a se bucura de inviolabilitatea secretului
corespondentei.

Sancţiuni

Ambele variante se pedepsesc cu închisoarea.

Aspecte procesuale

Având în vedere că şi în acest caz este vorba de protejarea unui drept


subiectiv nepatrimonial, care, în plus, poate privi aspecte legate de viaţa
intimă a individului, în mod firesc, acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
182 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

VIII. DIVULGAREA SECRETULUI


PROFESIONAL

Normala desfăşurare a relaţiilor sociale face ca, în împrejurări şi din


motive diverse, o persoană să intre în contact cu diferiţi profesionişti ori
funcţionari, şi să fie nevoită a le încredinţa acestora, anumite date
confidenţiale, în unele cazuri, simpla exercitare a unei profesii sau funcţii
este de natură a permite celui care o practică, să intre în posesia unor date
confidenţiale despre persoanele cu care intră în contact, fără a fi nevoie ca
acestea din urmă să comunice astfel de date. În aceste ipoteze apare riscul ca
libertatea persoanei să fie încălcată, prin divulgarea datelor astfel obţinute.
Sunt ameninţate astfel o serie de drepturi şi libertăţi ce ţin de viaţa intimă,
familială şi privată, de demnitatea şi onoarea persoanei. Incriminarea faptei
prin care se divulgă secretul profesional are ca scop ocrotirea libertăţii în situaţiile
menţionate, când persoana se află într-o stare particulară de vulnerabilitate.

Norma incriminatoare

Art. 196. Divulgarea secretului profesional.


(1) Divulgarea, fără drept, a unor date, de către acela căruia i-au
fost încredinţate, sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei ori a
funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
(3) împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Obiectul juridic

Obiectul juridic este reprezentat de libertatea persoanei de a pretinde şi


de a i se garanta menţinerea confidenţialităţii unor date care o privesc,
ajunse la cunoştinţa unor profesionişti. Este inclusă în sfera protecţiei penale şi
libertatea persoanei de a comunica ea însăşi anumite date personale intime unor
profesionişti, având garanţia respectării secretului acelor date.
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI____________________________183

Obiectul material

Infracţiunea nu are obiect material.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este circumstanţiat fiind reprezentat de persoana care în


virtutea profesiei (avocat, medic, farmacist) sau a funcţiei (notar public,
funcţionar bancar), intră în posesia anumitor date confidenţiale. Fiind vorba de un
subiect calificat, căruia îi incumbă o obligaţie personală, coautoratul nu este
posibil. În ipoteza în care, spre exemplu, doi avocaţi, sau doi medici, intră cu
acelaşi prilej în posesia unor secrete pe care ulterior le divulgă, fiecare corniţe,
separat, infracţiunea de divulgare a secretului profesional.1 Este posibilă însă
participaţia penală în celelalte forme, respectiv instigare, sau complicitate.
Subiectul pasiv nu este circumstanţiat; oricine intră în contact cu o
persoană care întruneşte condiţiile cerute subiectului activ, poate fi victimă a
acestei infracţiuni.
Situaţia premisă este dată de existenţa unor date confidenţiale, care au
fost încredinţate sau de care s-a luat cunoştinţă în virtutea profesiei sau
funcţiei, şi care trebuie să rămână secrete.2 În doctrină s-a arătat că „pentru
existenţa infracţiunii se impune, ca o condiţie preexistentă sau situaţie
premisă ca între făptuitor şi victimă să fi intervenit în prealabil o legătură cu
caracter profesional în baza căreia celui dintâi i-au fost încredinţate sau
acesta a luat cunoştinţă de datele care constituie secret profesional."3

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea sau inacţiunea


prin care se divulgă unele date secrete. „Prin a divulga se înţelege a da în
vileag un secret, a comunica altuia date cu caracter intim în privinţa cărora
trebuia păstrată toată discreţia."4 Modalitatea divulgării prin inacţiune se
realizează, spre exemplu, în ipoteza în care se lasă în mod intenţionat la

_____________

1
În acelaşi sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 321.
2
Idem, pag. 322.
3
Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 122.
4
Explicaţii III, pag. 323.
184 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

vedere un înscris, din care rezultă evident date confidenţiale, ce nu pot fi


divulgate1. Există două condiţii care se adaugă la elementul material, pentru a
întregi latura obiectivă: divulgarea trebuie să se facă fără drept; fapta
trebuie să fie de natură să producă prejudicii, fără a fi necesar ca acestea să se
şi producă efectiv.2
Urmarea imediată este reprezentată de lezarea libertăţii persoanei, prin
divulgarea unor date confidenţiale.
Legătura de cauzalitate rezultă implicit.

Latura subiectivă

Vinovăţia este cerută sub forma intenţiei, în ambele modalităţi, directă


sau indirectă. Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii mobilul care 1-a
determinat pe făptuitor să acţioneze şi nici scopul pe care acesta 1-a urmărit.

Formele infracţiunii

Tentativa nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul realizării


elementului material, adică în momentul divulgării datelor cu caracter de secret
profesional.

Sancţiuni

Pentru sancţionarea acestei fapte legiuitorul a prevăzut pedeapsa


închisorii alternativ cu amenda.

Aspecte procesuale

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei


vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

___________________________

1
În acest sens, a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 272.
2
A se vedea, în acest sens, Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 122.
CAPITOLUL III
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA
SEXUALĂ

STRUCTURĂ
În cadrul Titlului II al Codului penal, destinat infracţiunilor contra
persoanei, legiuitorul a rezervat un capitol infracţiunilor care au legătură cu
viaţa sexuală. Ca şi în cazul capitolului precedent, legiuitorul a optat pentru o
structură simplă, pe articole, fără o subdivizare pe secţiuni. Astfel, Capitolul III
- Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală este cuprins între art. 197 - 204 C. pen.,
după cum urmează: Art. 197 - „Violul"; Art. 198 -„Actul sexual cu un
minor" (în fosta reglementare „Raportul sexual cu o minoră"); Art. 199 -
„Seducţia"; Art. 200 - „Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex"
(abrogat prin O.U.G nr. 89/2001, aprobată prin Legea nr. 61/2002); Art. 201
- „Perversiunea sexuală"; Art. 202 - „Corupţia sexuală"; Art. 203 - „Incestul";
Art. 2031 - „Hărţuirea sexuală"(introdus prin Legea nr. 61/2002); Art. 204 -
„Sancţionarea tentativei".

CARACTERISTICI GENERALE ALE INFRACŢIUNILOR DIN


CAPITOLUL III
Incriminările din domeniul vieţii sexuale au ridicat foarte multe probleme
după anul 1989, stârnind ample dezbateri şi polemici aprinse. Dacă s-ar face o
statistică în acest sens, s-ar constata probabil că infracţiunile din acest capitol
au făcut obiectul celor mai multe modificări legislative, dintre cele la care a
fost supus Codul penal. Acest lucru nu este întâmplător, având în vedere că
întreaga construcţie legislativă a Capitolului al III-lea al Codului de la 1968
relevă o concepţie bizară şi, încă de la vremea respectivă,
186_____________DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

anacronică, în legătură cu viaţa sexuală; în plus existau erori de tehnică


legislativă, precum unele incoerenţe inexplicabile în dozarea sancţiunilor,
între diferite fapte. Erorile de concepţie şi de tehnică legislativă în această
materie au fost examinate într-o lucrare mai veche.1 O parte din erorile de
ordin tehnic, cum ar fi unele discrepanţe absolut nejustificate în sancţionarea
diferitelor forme de violentă sexuală, au fost corectate prin Lege
nr.140/1996. Ulterior, prin Legea. Nr. 197/2000 au fost înlăturate unele erori
cu privire la subiecţii infracţiunilor prevăzute de art. 197 şi 198 C. pen. Prin
O.U.G. nr. 89/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 61/2002, a fost
abrogat mult discutatul articol 200 C. pen., prin care erau incriminate
relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex. Tot Legea nr. 61/2002 a adus
unele precizări legate de subiecţii infracţiunilor de viol şi act sexual cu un
minor, astfel încât aceste infracţiuni să poată prelua violenţele homosexuale,
precum şi actele homosexuale comise asupra minorilor. În sfârşit, prin
O.U.G. nr. 143/2002, aprobată fără modificări prin Legea nr. 45/2003, au
fost aduse noi modificări mai multor incriminări din acest capitol (violul,
actul sexual cu un minor, perversiunea sexuală, corupţia sexuală), în scopul
declarat de a asigura o mai bună protecţie a minorilor, împotriva abuzurilor
sexuale. Toate aceste modificări legislative au îndreptat unele erori, dar le-
au tolerat pe altele, şi au creat noi confuzii. Astfel, capitolul destinat
infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală continuă să prezinte o serie de
imperfecţiuni şi incoerenţe, ce trebuie să fie la rândul lor corectate. Politica
legislativă a modificărilor parţiale succesive arată că, singura soluţie pentru
realizarea unei legiferări clare şi corecte în această materie este regândirea
integrală şi concomitentă a incriminărilor din Capitolul III.

OBIECTUL JURIDIC
Obiectul juridic comun al infracţiunilor din acest capitol este reprezentat de
relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea vieţii sexuale a
persoanei, deoarece valoarea ocrotită în principal este chiar viaţa sexuală a
persoanei. Aşa cum este încă structurat în prezent Capitolul III, suntem
obligaţi să constatăm că din obiectul juridic comun fac parte şi acele relaţii
_______________________________

1
A se vedea, în acest sens, Valerian Cioclei, Viată sexuală şi politică penală, Editura
Holding Reporter 1994.
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALA_______________________ _____1 87

care se referă la „moralitatea vieţii sexuale a persoanei".1 După opinia mea,


firesc ar fi ca incriminările din acest capitol să privească exclusiv faptele
care aduc atingere libertăţii vieţii sexuale a individului. Este firesc de
asemenea să se acorde protecţie, în mod adiacent, şi altor valori lezate
indirect, cum ar fi viaţa şi integritatea fizică a persoanei. În aceste cazuri
există şi un obiect juridic secundar, reprezentat, fie prin viata persoanei (spre
exemplu la violul urmat de moartea victimei), fie prin integritatea corporală
şi sănătatea persoanei (spre exemplu la violul în varianta agravată care se
referă la cauzarea unei vătămări grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii).
Este însă nefiresc, să se incrimineze în acest capitol fapte care ar aduce
atingere unei indefinibile normalităţi sau „moralităţi a vieţii sexuale", ceea ce
se întâmplă prin art. 199 şi 201 alin. (1) C. pen. şi, într-o anumită măsură,
prin art. 203 C. pen. Din acest punct de vedere trebuie spus în primul rând
că, în prezent, conceptul general de morală este foarte ambiguu, foarte incert.
Nu există un sistem unic de valori morale, ci diferite sisteme morale în
interiorul unei societăţi. Cu atât mai greu se poate vorbi de o anumită
moralitate a vieţii sexuale. Este nefiresc, mai ales în aceste condiţii, ca
legiuitorul penal să fie preocupat de a stabili, ce este şi ce nu este normal sau
moral în viaţa sexuală, şi să vegheze la respectarea unor astfel de standarde.
În al doilea rând, trebuie spus că faptele amintite se includ nefiresc în acest
capitol, deoarece prin incriminarea lor nu este pusă în discuţie, de fapt, o
anume moralitate în relaţiile dintre partenerii sexuali, ci morala publică,
reacţia publicului faţă de anumite comportamente sexuale. Or, din această
perspectivă, astfel de incriminări, bune sau rele, nu trebuie să facă parte din
Capitolul III din Titlul al II-lea, ci ar putea figura, eventual, în Capitolul IV din
Titlul IX (Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea
socială).2

OBIECTUL MATERIAL
De regulă, în literatura de specialitate, se arată că obiectul material, la
marea majoritate a acestor infracţiuni, este reprezentat de corpul persoanei.
Este o opinie discutabilă; dimensiunea psihică a libertăţii vieţii sexuale este
atât de evidentă, încât pare cu totul artificial să considerăm că această
_______________________
1
Instituţii 2003, pag. 331.
Cu privire la aceste aspecte, a se vedea pe larg: Valerian Cioclei „Despre necesitatea
abrogării art. 201 C. pen. --perversiunea sexuală", în A.U.B. nr. 1/2002, pag. 124-126.
188 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

libertate se poate obiectiva prin corpul persoanei. În realitate, doar atunci


când faptele sunt comise prin violenţă se poate vorbi de un obiect material
secundar, respectiv corpul persoanei, în concordanţă cu valoarea ocrotită în
subsidiar, respectiv integritatea fizică, sănătatea sau viaţa persoanei.

SUBIECŢII INFRACŢIUNILOR
Subiectul activ al infracţiunilor din acest capitol nu este, de regulă,
circumstanţiat, atunci când este vorba despre varianta tip a incriminării. Fac
excepţie de la regulă: seducţia, unde subiectul activ nu poate fi decât o
persoană de sex bărbătesc; incestul, unde subiectul activ este rudă în linie
directă sau fratele (sora) victimei; hărţuirea sexuală, unde subiectul activ
trebuie să îndeplinească o funcţie ce îi conferă autoritate sau influentă
asupra victimei. La celelalte infracţiuni, pentru unele din variantele agravate,
există diferite circumstanţieri ale subiectului activ, acestea marcând, în esenţă,
o poziţie dominantă a făptuitorului în raport cu victima. Este de precizat că în
variantele iniţiale, până la modificările menţionate mai sus, atât infracţiunea de
viol, cât şi raportul sexual cu o minoră (actul sexual cu un minor în prezent)
aveau ca subiect activ doar persoana de sex bărbătesc. În plus, datorită
particularităţii elementului material, reprezentat prin raportul sexual, se
adăuga, în mod implicit, condiţia ca subiectul activ să posede „aptitudinea
fiziologică necesară săvârşirii unui raport sexual."1
Subiectul pasiv la multe din infracţiunile din acest capitol prezintă o
serie de circumstanţieri, fie în varianta tip, fie în variantele agravate. Este
cazul, spre exemplu, la actul sexual cu un minor, unde subiectul pasiv nu
poate fi, în varianta tip, decât minorul sub 15 ani, sau cazul seducţiei, unde
subiect pasiv nu poate fi decât o persoană de sex feminin, mai mică de 18
ani. La variantele agravate, subiectul pasiv este particularizat fie prin vârsta
scăzută, fie prin poziţia de persoană dominată în raport cu făptuitorul, fie
prin relaţia de rudenie cu acesta. Până la modificările despre care am
amintit, la infracţiunile prevăzute în art. 197 şi 198, subiectul pasiv nu putea fi
decât o persoană de sex feminin, minoră în cazul celei de a doua
infracţiuni.
_______________________

1
Explicaţii III, pag. 330.
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIATA SEXUALĂ 189

LATURA OBIECTIVĂ
Elementul material al laturii obiective se realizează, la toate infracţiunile
din acest capitol, prin acţiune. În cazul art. 197 şi art. 198 C. pen., acţiunea
constă într-un act sexual de orice natură; la seducţie şi la incest elementul
material se realizează printr-un raport sexual; la art. 201 C. pen. acţiunea se
concretizează prin acte de perversiune sexuală, iar la corupţia sexuală prin
acte cu caracter obscen. O situaţie specială o întâlnim la hărţuire, unde
elementul material constă într-o ameninţare sau o constrângere a victimei,
realizate în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală; este deci singura
infracţiune din acest capitol al cărei element material nu are, în sine, valenţe
sexuale Se observă o preocupare deosebită a legiuitorului de a face distincţie
între diversele activităţi sexuale, pentru a se putea deosebi diferitele infracţiuni,
în funcţie de elementul material specific. Este de observat în acelaşi timp şi
inconsistenţa, neclaritatea unor expresii, prin care se defineşte elementul
material al unor infracţiuni, cum ar fi actul sexual de orice natură, actele de
perversiune sexuală, sau actele cu caracter obscen, ceea ce generează o stare
de confuzie în practică, după cum se va observa mai departe.
Urmarea imediată diferă de la o infracţiune la alta. Avem ca urmare
imediată, fie o stare de încălcare a libertăţii sexuale, cum este cazul, spre
exemplu la art. 197 C. pen., fie o încălcare a sentimentului moral colectiv,
cum este cazul la art. 201 C. pen., în varianta tip. În unele cazuri, la unele
variante agravate, există şi o urmare imediată adiacentă, ce constă în
producerea unui rezultat, cum ar fi, spre exemplu, decesul victimei, la viol.
Legătura de cauzalitate rezultă, de regulă, în mod implicit, din acţiunea
incriminată, în cazul în care urmarea imediată se referă şi la producerea unui
rezultat, cum ar fi decesul în cazul violului, legătura de cauzalitate trebuie
stabilită şi dovedită în concret.

LATURA SUBIECTIVĂ
Infracţiunile privitoare la viaţa sexuală se pot comite doar cu intenţie. În
cazul unor variante agravate, unde avem ca urmare imediată şi producerea
unui rezultat, forma de vinovăţie este praeterintenţia. Este cazul, spre
exemplu, la violul urmat de moartea sau sinuciderea victimei.
190_____________DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

FORMELE INFRACŢIUNILOR

Cu excepţia seducţiei şi a hărţuirii sexuale, la celelalte infracţiuni din


acest capitol tentativa este posibilă şi se pedepseşte, conform art. 204 C. pen.
Consumarea are loc diferenţiat, de regulă în momentul realizării elementului
material al infracţiunii, moment ce coincide cu lezarea libertăţii sexuale sau
cu tulburarea moralei publice (la varianta tip a perversiunii sexuale).
Infracţiunile din acest capitol pot fi comise şi în formă continuată.

VARIANTELE INFRACŢIUNILOR
Seducţia, incestul şi hărţuirea sexuală sunt incriminate doar în variantă
tip. Celelalte incriminări din acest capitol conţin variante agravate. Acestea se
referă fie la poziţia dominantă pe care subiectul activ o are faţă de
subiectul pasiv al infracţiunii, fie la unele consecinţe grave asupra vieţii, sau
integrităţii corporale a victimei, fie la alte împrejurări ce sporesc gravitatea
faptelor. În unele cazuri, variantele agravate se disting şi prin latura
subiectivă specifică. Este cazul variantelor comise cu praeterintenţie (spre
exemplu violul urmat de moartea victimei), sau al variantelor la care latura
subiectivă este condiţionată de existenţa unui scop (spre exemplu actul
sexual cu un minor, săvârşit în scopul producerii de materiale pornografice).

SANCŢIUNI
Infracţiunile privitoare la viaţa sexuală au un grad ridicat de pericol ceea ce
face ca legiuitorul să prevadă pentru acestea doar pedeapsa închisorii.
Există o singură excepţie, la infracţiunea de hărţuire sexuală, unde este
prevăzută pedeapsa închisorii alternativ cu amenda. Limitele pedepsei cu
închisoarea variază foarte mult de la o infracţiune la alta, precum şi în cadrul
aceleiaşi infracţiuni, de la o variantă la alta. Pedeapsa cea mai severă se
ridică la un maxim de 25 de ani, în cazul variantelor agravate ce au ca
urmare moartea sau sinuciderea victimei.
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ 191

ASPECTE PROCESUALE
Gravitatea faptelor incriminate în acest capitol face ca urmărirea lor să se
poată realiza din oficiu. Există o excepţie, în cazul violului în variantă tip,
pentru care legiuitorul a lăsat la dispoziţia părţii vătămate decizia de a se
pune în mişcare acţiunea penală. O limitare a principiului oficialităţii
urmăririi penale apare şi la infracţiunea de seducţie, unde împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală. Pentru variantele agravate la care urmarea
imediată este dată de decesul victimei, urmărirea penală se efectuează în
mod obligatoriu de procuror, iar judecarea faptelor este de competenţa
tribunalului.

I. VIOLUL

Violul reprezintă o încălcare gravă, directă şi brutală, a libertăţii sexuale a


persoanei. Fapta aduce atingere în mod indirect şi altor valori importante
ocrotite de legea penală, cum ar fî dreptul la viaţă, la integritate corporală şi
sănătate, la libertate fizică şi psihică a persoanei. Demnitatea umană şi
onoarea persoanei sunt la rândul lor încălcate, prin comiterea unei astfel de
fapte. În redactarea iniţială a Codului penal de la 1968, prin viol, în varianta
tip, se înţelegea: „raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin
constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa". Prin modificările succesive, la care s-a făcut deja
referire, incriminarea violului în Codul penal apare într-o altă formulă,
fundamental diferită de cea anterioară, atât prin prisma elementului material al
infracţiunii, cât şi prin prisma subiecţilor acesteia. Deşi aduce modificări de
substanţă, actualul text nu este lipsit de ambiguităţi, iar relaţiile sale cu alte
incriminări din capitol, în special cu perversiunea sexuală, sunt cel puţin
discutabile. Fapta este incriminată într-o variantă tip, la alin. (1), şi trei
variante agravate, una la alin. (2), cuprinzând mai multe ipoteze, şi două la
alin. (3).
192 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Norma incriminatoare

Art. 197. Violul.


(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de
acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la
3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor
drepturi, dacă:
a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;
b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în
tratamentul făptuitorului;
b1) victima este membru al familiei;
c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii;
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani şi interzicerea
unor drepturi, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă
fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(4) Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii de viol este reprezentat de libertatea] sexuală


a persoanei, dreptul acesteia de a dispune de propria viaţă sexuală. Este
ocrotită prin această incriminare libertatea şi inviolabilitatea sexuală a oricărei
persoane, nu doar cea a femeii, ca în vechea reglementare. Se poate considera
că libertatea sexuală reprezintă obiectul juridic special principal al infracţiunii,
deoarece, în cele mai multe ipoteze, obiectul juridic are un caracter complex. În
aceste ipoteze, în care violul se realizează prin constrângere, adică prin violenţe
fizice sau psihice, există şi un obiect juridic secundar, constând în relaţiile
privind libertatea fizică sau psihică a persoanei, viaţa, integritatea fizică şi
sănătatea acesteia.
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALA____________________________193

Obiectul material

În general, în doctrină se consideră că violul are ca obiect material


corpul persoanei. Am exprimat anterior rezervele cuvenite în legătură cu
această opinie, dar fiind o problemă de ordin exclusiv teoretic, nu este cazul să
fie dezvoltată. Se poate vorbi fără discuţie de corpul persoanei ca obiect
material al violului, în ipotezele în care se exercită violenţe asupra acestuia.

Subiecţii infracţiunii

În varianta tip a infracţiunii, subiecţii nu sunt circumstanţiaţi, spre deo-


sebire de vechea reglementare, unde subiectul activ nu putea fi decât bărbatul şi
subiectul pasiv femeia, în raport cu vechea configuraţie a incriminării, în
doctrină se aprecia, aşa cum s-a arătat mai sus, că subiectul activ nu poate fi
decât bărbatul care are capacitatea fiziologică necesară realizării unui raport
sexual. Potrivit actualei variante a elementului material, actul sexual de orice
natură, condiţia cu privire la bărbat pare să nu mai fie valabilă; aceasta
depinde însă de sensul care este dat expresiei prin care este desemnat
elementul material, aspect la care se va reveni ulterior. Tot sub imperiul
textului iniţial, în doctrină s-a subliniat imposibilitatea existenţei
coautoratului la viol: „...cum o pluralitate de raporturi sexuale simultane
asupra aceleiaşi victime nu este cu putinţă, violul este totodată o infracţiune
cu autor unic. Coautoratul nu este deci posibil la infracţiunea de viol. Este însă
posibilă participaţia sub forma instigării sau a complicităţii, aceşti partici-
panţi putând fi bărbaţi sau femei."1 Deşi în actuala configuraţie a elementului
material este posibil ca o victimă să fie supusă unor acte sexuale diferite, în
mod simultan, cred că observaţia cu privire la coautorat rămâne valabilă.
Fiecare participant, care a realizat un act sexual asupra victimei va răspunde ca
autor al infracţiunii de viol, în varianta agravată de la alin. (2) lit. a). La
unele variante agravate există o circumstanţiere a subiecţilor, fie a subiectului
activ, fie a subiectului pasiv. Examinarea acestora se va face în cadrul
explicaţiilor privind fiecare variantă în parte.

1
Explicaţii III, pag. 330.
194 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii de viol este reprezentat prin actul


sexual de orice natură. Noţiunea de act sexual de orice natură nu este
explicată de legiuitor, situaţie în care, doctrina şi practica au fost, şi vor mai fi
probabil, nevoite să se pronunţe cu privire la semnificaţia acestei expresii. A
fost limpede, încă de la introducerea acestui nou element material, faptul că
legiuitorul a vrut să se înţeleagă prin el ceva în plus fată de raportul sexual,
definit drept conjuncţia dintre organele sexuale bărbăteşti şi cele femeieşti,
şi care se deosebea clar de celelalte activităţi sexuale incriminate, la aceea
vreme, prin celelalte infracţiuni. Introducerea acestei noi variante a
elementului material, prin Legea 197/2000, a declanşat o dispută de ordin
constituţional, punându-se printre altele problema includerii elementului
material de la art. 200, încă neabrogat la vremea respectivă, în cel al
articolelor 197 şi 198 C. pen. Respingând această susţinere, prin Decizia nr.
211/2000 Curtea Constituţională a declarat constituţionale dispoziţiile art.
197 şi a precizat că noţiunea de „act sexual" nu trebuie să o includă şi pe aceea
de „relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex", la care făcea referire art. 200
C. pen. încercând să explice raţiunea noului text de lege, Curtea
Constituţională a considerat că prin noul element material al art. 197 se
foloseşte noţiunea de act sexual în locul celei de raport sexual, „pentru a se
incrimina şi perversiunile sexuale la care sunt supuse persoanele şi care au
loc până la săvârşirea actului sexual propriu-zis." Această opinie a fost însă
contrazisă de evoluţia legislativă în materie, prin abrogarea art. 200 C. pen. şi
menţinerea art. 201 C. pen. Modificările intervenite şi în sfera subiecţilor
infracţiunii de viol au arătat foarte clar că în noţiunea de act sexual de orice
natură intră şi homosexualitatea agresivă, adică şi fostul element material al
art. 200 C. pen., relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, în măsura în
care se realizează prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de
a se apăra ori de a-şi manifesta voinţa. A rămas însă în discuţie problema
actelor de perversiune sexuală, în literatura de specialitate s-a exprimat
opinia potrivit căreia există coincidenţă între elementul material al violului şi
cel al perversiunii sexuale.1 în general, practica a confirmat această

1
A se vedea, în acest sens Valerian Cioclei „Despre necesitatea abrogării art. 201 C.
pen. - perversiunea sexuală", în A.U.B. nr. 1/2002, pag. 92 (cu trimitere şi la alţi autori care
au exprimat o opinie asemănătoare).
195

opinie. Astfel, spre exemplu, s-a decis că: „Săvârşirea prin constrângere a
unor acte sexuale anormale, cum sunt cele orale, asupra unei persoane de
sex diferit, se încadrează în infracţiunea de viol."1 De asemenea, instanţa
supremă a decis că reprezintă viol, nu şi infracţiunea de perversiune sexuală în
concurs, fapta inculpatului de a întreţine, prin violenţe şi ameninţări, relaţii
sexuale normale şi anale cu o minoră. Considerând corect acest punct de vedere
am arătat: „Este evident că actele de perversiune sexuală, cum ar fi sexul oral
sau sexul anal, sunt incluse în noţiunea „act sexual de orice natură" care
exprimă elementul material al violului. Din această cauză, actul sexual anal sau
oral realizat prin constrângerea victimei reprezintă o infracţiune de viol. Într-
o astfel de ipoteză nu se poate pune problema unui eventual concurs ideal de
infracţiuni deoarece pe lângă coincidenţa elementului material avem de a face
şi cu o coincidenţă a obiectului juridic, deoarece şi prin incriminarea
perversiunii violente, tot libertatea sexuală a persoanei se prezumă a fi
ocrotită."3 Având în vedere faptul că au existat, totuşi, soluţii contradictorii
pe această temă, s-a impus promovarea unui recurs în interesul legii, în
scopul clarificării noţiunii de act sexual de orice natură, instanţa supremă a
făcut următoarele precizări: „Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi
încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 C. pen. şi, respectiv, în
infracţiunea prevăzută de art. 198 din acelaşi cod, se înţelege orice modalitate
de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând
asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin
constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de
a-şi exprima voinţa. Prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea
prevederilor art. 201 C. pen., se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a
unei satisfacţii sexuale."4 Din păcate, decizia I.C.C.J. nr. HI/2005 este
confuză şi, după părerea mea, nu lămureşte principala problemă în această
materie, respectiv dacă sexul oral şi cel anal reprezintă sau nu un act sexual,
în sensul articolelor 197 şi 198 C. pen. în loc să rezolve această dilemă
printr-un răspuns clar şi concis, de o evidentă

1
CA.B. secţia a Il-a penală, dec. nr. 1053/2004, în C.A.B. 2004, pag. 200.
2
C.S.J. secţia penală, dec. nr. 3342/2003, în C.J. nr. 7-8/2004, pag. 38.
3
Valerian Cioclei, „Viol asupra unui membru al familiei. Acte de perversiune sexuală.
Incest, încadrare juridică", Comentariu la dec. nr. 3342/2003 a C.S.J. secţia penală, în C.J. nr.
7-8/2004, pag. 41.
4
I.C.CJ. secţiile unite, dec. nr. IU/2005 (M.Of. nr. 867/2005), un extras a fost publicat în
C.J. nr. 10/2005, pag. 53.
196 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALA- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

şi urgentă importanţă practică, instanţa s-a complicat în explicaţii colaterale,


pur teoretice, fără relevanţă pentru practica penală. Unele explicaţii sunt
discutabile din punct de vedere medico-sexual, altele par chiar naive, din
perspectiva practicilor sexuale contemporane... Se ajunge astfel, în final, la o
definiţie incorectă din punct de vedere juridic a noţiunii „act sexual de orice
natură". In esenţă se poate spune că, explicarea actului sexual prin ideea „de
obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra
sexului" este suficient de vagă pentru a produce confuzie; în plus se pot
imagina suficiente ipoteze în care, obţinerea satisfacţiei sexuale prin
folosirea sexului sau prin acţionarea asupra acestuia, nu reprezintă un act
sexual, în sensul art. 197 şi 198 C. pen. În sfârşit, trebuie spus că explicarea
actelor de perversiune prin raportare la noţiunea, rămasă incertă, de act sexual
(orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale), nu are absolut
nici o utilitate; ca să pot identifica lucrurile diferite (altele), trebuie să ştiu
foarte clar, care sunt cele fată de care le diferenţiez. În concluzie, apreciez că
decizia I.C.C.J. menţionată nu clarifică tocmai problema care a generat în
practică soluţii contradictorii, respectiv dacă noţiunea de act sexual de orice
natură include sau nu sexul oral şi sexul anal cu o persoană de sex diferit.
Această problemă se pune mai ales în cazul în care actul oral sau anal, ori
ambele, se suprapun peste existenţa unui raport sexual cu victima, într-o
astfel de ipoteză, în funcţie de sensul acordat noţiunii de act sexual se poate
reţine fie o singură infracţiune de viol, fie un concurs între viol şi perversiune
sexuală. Din această perspectivă, mai ales, se aştepta o clarificare din partea
instanţei supreme. În ce mă priveşte, aşa cum am mai arătat, consider că
actul sexual oral precum şi cel anal, cu o persoană de sex opus, ca şi cel cu o
persoană de acelaşi sex, intră în noţiunea de act sexual de orice natură şi pot
constitui, după caz, infracţiunea de viol sau infracţiunea de act sexual cu un
minor, în lipsa unei exprimări foarte clare cred că acelaşi lucru ar trebui dedus
şi din decizia comentată mai sus.1 Condiţia ataşată elementului material, pentru
existenţa laturii obiective a infracţiunii, este ca fapta să se realizeze prin
constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa.

1
În sensul celor de mai sus şi pentru mai multe amănunte, a se vedea Valerian Cioclei
„Recurs în interesul legii, înţelesul noţiunii act sexual de orice natură. Acte de perversiune
sexuală. Diferenţieri", Comentariu la dec. nr. IU/2005 a I.C.C.J,, în C.J. nr. 12/2005, C ]
pag. 34--38
197

Constrângerea poate fi de natură fizica, sau poate fi de ordin psihic


(constrângere morală). „Constrângerea fizică va fi apreciată totdeauna în
concret, adică ţinându-se seama de condiţiile în care s-a exercitat forţa ca şi
de puterea efectivă de rezistenţă a victimei.(...) Şi constrângerea morală
trebuie apreciată în raport cu împrejurările de fapt, în raport cu starea
victimei şi cu puterea ei de rezistenţă morală."1
Datorită specificului elementului material şi condiţiei ataşate acestuia,
violul absoarbe lipsirea de libertate în mod ilegal, în afară de cazurile în care
lipsirea de libertate se prelungeşte dincolo de timpul necesar realizării
actului sexual, cum s-a arătat la examinarea art. 189 C. pen.
Urmarea imediată a infracţiunii constă în lezarea libertăţii sexuale a
persoanei. Există şi o urmarea imediată secundară, în cazul variantelor agravate,
care au ca rezultat, fie vătămarea corporală grava, fie decesul victimei.
Legătura de cauzalitate pentru varianta tip rezultă ex re. în variantele
agravate legătura de cauzalitate trebuie dovedită.

Latura subiectivă

Violul se comite cu intenţie, directă sau indirectă. Există praeterintenţie la


varianta agravată de la alin. (2) lit. c), precum şi la alin. (3) teza a doua. În
cazul alin. (3) prima teză, subiectul activ trebuie să cunoască starea de
minoritate a victimei.

Formele infracţiunii

În conformitate cu art. 204 C. pen. tentativa la infracţiunea de viol se


pedepseşte. Există tentativă, în ipoteza în care autorul exercită acte de
constrângere fizică sau morală asupra victimei, în scopul de a realiza actul
sexual, sau în ipoteza în care făptuitorul desfăşoară unele activităţi, prin care
încearcă să profite de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa, cu acelaşi scop de a realiza actul sexual.2 Consumarea
infracţiunii are loc în momentul realizării actului sexual, în practica mai

1
Explicaţii III, pag. 333.
2
În acelaşi sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 335.
198 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

veche, atunci când elementul material al infracţiunii era reprezentat prin


raportul sexual, s-a subliniat faptul că pentru a fi în prezenţa unui viol în
formă consumată, nu este necesar ca raportul sexual să se finalizeze, după
cum nu este necesar ca fapta să producă victimei anumite modificări morfo-
fiziologice.1 Soluţia este corectă şi rămâne valabilă pentru ipoteza raportului
sexual, care se include în noţiunea de act sexual, în rest, în condiţiile
actualului element material, actul sexual de orice natură, graniţa dintre
tentativă şi fapta consumată depinde de semnificaţia care se dă noţiunii de
act sexual. Infracţiunea poate fi comisă şi în formă continuată, atunci când în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, victima este supusă unor acte sexuale
repetate.2

Variante agravate

Prima variantă agravată, prevăzută la alin. (2), conţine patru ipoteze


distincte:
O primă ipoteză [lit. a)] se referă la fapta comisă de două sau mai multe
persoane împreună. Această împrejurare a fost deja analizată în cadrul unor
infracţiuni anterioare, prilej cu care am arătat că este vorba despre o
pluralitate specială de subiecţi activi, prin care trebuie să se înţeleagă o
participaţie penală, ce se poate manifesta sub forma coautoratului sau a
complicităţii concomitente. Particularitatea violului este dată, aşa cum am
arătat şi mai sus, de imposibilitatea coautoratului. în ipoteza în care două
sau mai multe persoane, prin constrângere, comit acte sexuale asupra
victimei, chiar dacă aceste acte sunt diferite şi ele se comit simultan, cum ar fi
obligarea victimei, concomitent, la un raport sexual şi la un act sexual oral,
fiecare participant va răspunde ca autor al infracţiunii de viol, în varianta
agravată de la alin. (2), lit. a).3 În această ipoteză, actele de complicitate
reciprocă ale făptuitorilor, vor fi absorbite în cele de autorat. Aceeaşi soluţie
este valabilă şi în ipoteza în care făptuitorii realizează
1
„Pentru consumarea infracţiunii de viol nu este necesar nici ca victima să fi fost
deflorată, nici ca inculpatul să fi ejaculat, ci doar ca acesta să fi introdus organul său sexual în
cavitatea vaginală a femeii, împotriva voinţei acesteia." TJ. Arad, dec. pen. nr. 492/1978, în Rep.
82, pag. 404.
2
În acelaşi sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 336; Instituţii 2003, pag. 336. J A se
vedea, în acest sens, C.A.B. secţia a Il-a penală, dec. nr. 1053/2004, în C.A.B. 2004, pag. 200.
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALA___________________________199

succesiv actele sexuale asupra victimei, sprijinindu-se reciproc.1 Se aplică


agravanta şi în cazul în care există mai mulţi autori şi mai multe victime,
chiar dacă fiecare dintre ei a avut raport sexual doar cu una din victime, iar
faptele s-au consumat în locuri diferite, dacă iniţial s-au exercitat violenţe
asupra tuturor victimelor de către toţi infractorii, în această ipoteză, temerea
insuflată victimelor prin violenţele exercitate de inculpaţi, a redus capacitatea
acestora de a se opune, ceea ce intră în logica agravantei.2 Această variantă
agravată nu presupune însă ca toate persoanele care au participat să fi
realizat un act sexual asupra victimei. Se va reţine agravanta şi în ipoteza în
care, pe lângă autorul faptei, participă o altă persoană care, spre exemplu,
imobilizează victima, în acest caz autorul va răspunde pentru viol în varianta
agravată, iar participantul pentru complicitate la viol în variantă agravată.3
A doua ipoteză [lit. b)] se referă la un subiect pasiv circumstanţiat,
respectiv la situaţia în care victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea,
paza sau în tratamentul făptuitorului. Este de fapt o dublă circumstanţiere,
deoarece ea priveşte şi subiectul activ, care trebuie să aibă o calitate
simetrică. Raţiunea agravantei este dată tocmai de relaţia dintre autor şi
victimă, o relaţie de dominare, ce conferă făptuitorului o anumită putere sau
influenţă asupra victimei. Astfel de situaţii au la bază fie unele relaţii de
serviciu fie unele raporturi contractuale, în care făptuitorul are faţă de
victimă: „obligaţia de a o îngriji (personal de îngrijire din instituţii de
asistenţă sau angajaţi particulari în acest scop), ocroti (tutore, curator,
părinte natural sau adoptator), educa (pedagog, cadru didactic, maistru etc.),
păzi (personal de pază de la locurile de executare a pedepsei ori a unei
măsuri de siguranţă sau educative), trata (medici, personal sanitar ajutător
etc.)."4 Se va reţine agravanta nu numai în ipoteza în care persoana aflată în
vreuna din situaţiile de mai sus acţionează ca autor, ci şi atunci când el
participă la comiterea faptei ca instigator sau complice. „Raporturile sale cu
victima constituie însă o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra
altor participanţi."5 Nu se poate reţine varianta agravată în această

1
A se vedea, în acest sens, T.M.B. secţia a Il-a penală, dec. nr. 617/1976, în Rep. 82, pag.
405.
2
A se vedea, în acest sens, C.SJ. dec. nr. 1955/1995, în R.D. nr. 5/1996, pag. 131.
3
A se vedea, în acest sens, T.S. secţia penală, dec. nr. 295/1976, în Rep. 82, pag. 404.
4
Instituţii 2003, pag. 335.
5
Explicaţii III, pag. 339.
200 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

modalitate, în ipoteza în care victima este fiica fostei soţii a inculpatului, dar
nu se afla în îngrijirea acestuia.1
A treia ipoteză [lit. b1)] se referă la împrejurarea în care violul este
comis asupra unui membru al familiei. Noţiunea de membru al familiei a
fost analizată anterior şi nu necesită explicaţii suplimentare. Trebuie precizat
însă că, în practică, au existat controverse cu privire la această agravantă,
din perspectiva concursului cu infracţiunea de incest. Datorită soluţiilor
contradictorii, s-a impus declararea unui recurs în interesul legii, în rezolvarea
acestuia, instanţa supremă a decis următoarele: „Fapta de a întreţine raport
sexual cu o persoană de sex diferit, membru al familiei şi rudă în linie
directă sau frate ori soră, săvârşită prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa constituie atât
infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (2) lit. b1) C. pen., cât
şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs
ideal."2 În mod just, instanţa supremă a optat pentru soluţia concursului de
infracţiuni, în plus, tot în mod corect, instanţa a făcut distincţie între ipoteza în
care incestul intră în concurs cu violul în varianta tip, şi ipoteza în care
incestul intră în concurs cu violul în variantă agravată. Astfel s-a arătat că: „...
în măsura în care victima raportului sexual săvârşit în condiţiile prevăzute
de art. 197 alin. (1) C. pen. este rudă în linie directă sau frate ori soră cu
autorul, fapta acestuia trebuie încadrată, după caz, în infracţiunea de viol
prevăzută de acest text de lege şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203
C. pen., dacă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1491 din acelaşi cod, referitoare
la „membru de familie", sau în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin.
(1) şi alin. (2) lit. b1 C. pen. şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203
C. pen., dacă victima, rudă în linie directă sau frate ori soră, locuieşte şi
gospodăreşte împreună cu făptuitorul." Această distincţie este bine venită
deoarece problemele apărute în practică au fost legate doar de ipoteza în care
victima se încadra în noţiunea de „membru de familie". Trebuie însă avută în
vedere şi ipoteza în care victima este subiect pasiv al

1
„Fapta inculpatului de a fi avut raport sexual cu fiica fostei sale soţii, persoană
suferindă de o atrofie musculară, deci în imposibilitate de a se apăra, împotriva voinţei
acesteia, constituie infracţiunea de viol în formă simplă (...) atâta timp cât victima, majoră, nu
fusese înfiată de inculpat, iar acesta, după divorţ, deşi a continuat să locuiască în acelaşi
japartament cu fosta sa soţie, mama victimei, nu gospodărea împreună cu ea." T.M.B. secţia j a
II-a penală, dec. nr. 337/1978, în Rep. 82, pag. 404.
2
I.C.C.J., secţiile unite, dec. nr. 11/2005 (M.Of nr. 867/2005), un rezumat a fost
publicat în CJ. nr. 10/2005, pag. 51, 52.
201

infracţiunii de incest (radă în linie directă sau frate ori soră cu autorul), fără a
fi în acelaşi timp subiect pasiv al violului în varianta agravata discutată,
deoarece nu locuieşte şi nu gospodăreşte cu autorul. Şi în acest caz va fî
concurs de infracţiuni, numai că violul se va retine în variantă tip1. Este
interesant de observat că prin introducerea acestei ipoteze a variantei
agravate, se corectează o mare eroare a practicii şi doctrinei mai vechi.
Astfel, sub incidenţa vechiului text al violului, doctrina şi practica, exprimând o
concepţie medievală asupra căsătoriei, considerau că nu poate exista viol,
dacă fapta este comisă de soţ asupra soţiei sale. Argumentul utilizat se baza, în
mare, pe ideea că încheierea căsătoriei „presupune consimţământul femeii la
raporturi sexuale cu soţul ei".2 Astfel, rezulta că soţia îşi asumă faţă de soţ un
gen de obligaţie sexuală perpetuă.3 Incriminarea violului în ipoteza în care
victima este membru al familiei aduce în mod evident soţia în sfera
subiectului pasiv, cum era şi firesc. Deşi această clarificare este lăudabilă, nu
se poate să nu observăm că, specific înclinaţiei spre extreme a politicii
penale de tranziţie, de la inexistenţa violului asupra soţiei s-a trecut direct la
existenţa lui ca variantă agravata...
A patra ipoteză [lit. c)] este construită pe o urmare imediată adiacentă,
referindu-se la fapta prin care, s-a cauzat victimei o vătămare gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii. Consecinţele cerute pentru existenţa variantei
agravate în această modalitate, coincid cu cele necesare pentru existenţa
infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen.
Explicaţiile privind aceste consecinţe, date cu prilejul analizei infracţiunii de
vătămare corporală gravă, rămân deci valabile. Trebuie precizat că violul în
varianta tip, absoarbe lovirea sau alte violenţe, precum şi vătămarea
corporală (art. 180 şi art. 181 C. pen.). Dacă în cursul unui viol se produc
consecinţele prevăzute la art. 182 C. pen., vătămarea corporală gravă este
absorbită de violul în varianta agravată de la alin. (2) lit. c). Absorbţia
funcţionează însă, doar în ipoteza în care făptuitorul lucrează cu
praeterintenţie. în practică s-a reţinut această variantă agravată, pe lângă cea
referitoare la comiterea faptei de două sau mai multe persoane împreună, în

1
In sensul celor de mai sus şi pentru mai multe amănunte a se vedea Valerian Cioclei,
„Recurs în interesul legii. Raport sexual cu o persoană de sex diferit, membru al familiei,
încadrare juridică.”, Comentariu la decizia I.C.C.J., secţiile unite, nr. 11/2005, în C. J. nr.
12/2005, pag. 32-34.
2
Explicaţii III, pag. 331.
3
Cu privire la critica opiniei conform căreia nu există viol între soţi, a se vedea pe larg
Valerian Cioclei, Viaţă sexuală şi politică penală, op. cit., pag. 46-51.
202

ipoteza în care victima, „după ce a fost violată de inculpaţi, profitând de


absenţa lor din camera unde a fost dusă, a sărit pe fereastră de la etajul II,
suferind leziuni care au necesitat îngrijiri medicale timp de 80 de zile."1
Dacă în mod intenţionat, cu ocazia violului, făptuitorul cauzează victimei o
vătămare corporală gravă, se va reţine un concurs de infracţiuni, între un
viol în variantă simplă, art. 197 alin. (1) C. pen. şi art. 182 C. pen.2
A doua variantă agravată este prevăzută la alin. (3), prima teză, şi se
referă la ipoteza în care, victima violului nu a împlinit vârsta de 15 ani.
Suntem deci în prezenţa unui subiect pasiv circumstanţiat. Pentru existenţa
agravantei este necesar ca făptuitorul să cunoască vârsta victimei, sau să
existe suficiente elemente pe baza cărora „făptuitorul să-şi fi putut da seama că
victima ar putea fi în vârstă mai mică de 15 ani."3 Trebuie precizat că în
formula iniţială a textului, varianta agravată care incrimina violul asupra
minorului făcea referire la situaţia în care victima nu împlinise vârsta de 14
ani. [art. 197 alin. (2) lit. a)]. Fiind vorba de o faptă gravă, de încălcare a
libertăţii sexuale a minorului, ridicarea limitei de vârstă până la care se
acordă o protecţie specială trebuie apreciată pozitiv. In cazul în care vârsta
minorului este foarte mică, există viol şi nu act sexual cu un minor, chiar
dacă actul sexual nu a fost însoţit de exercitarea unei constrângeri. În astfel de
împrejurări, vârsta victimei o face să se afle în imposibilitatea de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa.4
A treia variantă agravată, prevăzută tot la alin. (3), teza a doua, se referă la
împrejurarea în care fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea
victimei. Din punct de vedere obiectiv, caracteristica acestei variante este
dată de existenţa unei urmări imediate adiacente, ce constă într-un rezultat
mai grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor. Din punct de vedere
subiectiv, caracteristica variantei este dată de forma de vinovăţie cu care se
comite fapta, respectiv praeterintenţia. O primă modalitate de comitere a
acestei variante se referă la ipoteza în care, decesul victimei este datorat
violenţelor la care aceasta este supusă, în vederea constrângerii ei la
realizarea actului sexual, în această modalitate făptuitorul exercită violenţele

1
P.J.P. III, pag. 90.
2
În acest caz este valabil acelaşi raţionament pentru care, în ipoteza unui omor ce se
suprapune unui viol, dacă se constată existenţa intenţiei şi pentru omor se va reţine concurs de
infracţiuni, iar nu viol urmat de moartea victimei. A se vedea, în acest sens, Rep. pag. 282,
speţa nr. 9.
3
Instituţii 2003, pag. 336.
4
A se vedea, în acest sens, PJ.P. III, pag. 90.
203

în intenţia de a realiza actul sexual, dar nu intenţionează uciderea victimei,


decesul acesteia fiind urmarea culpei făptuitorului.1 O a doua modalitate de
comitere a variantei se referă la ipoteza în care victima se sinucide, fie
pentru a evita actul sexual la care este constrânsă, fie după consumarea
actului sexual la care a fost constrânsă, dar tocmai din cauza acestuia.2 Şi în
această modalitate lipseşte intenţia făptuitorului cu privire la rezultatul mai
grav, sinuciderea victimei3. Atunci când făptuitorul urmăreşte, sau doar
acceptă rezultatul mai grav, fie moartea, fie sinuciderea victimei, se va
retine un concurs de infracţiuni între viol şi omor calificat (art. 175 lit. h),
omorul comis pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni).4
În cazul acestei variante agravate, situaţia care a generat cele mai
interesante încadrări în practică, şi cele mai aprinse dezbateri în doctrină
este aceea în care survine decesul victimei, dar actul sexual nu se consumă, ci
rămâne în fază de tentativă, în acest caz, în practica instanţei supreme s-a
stabilit că încadrarea juridică este art. 20 raportat la art. 197 alin. (3) C. pen.,
respectiv tentativă la viol în varianta agravată (urmat de moartea victimei). S-
a apreciat că, varianta de la art. 197 alin. (3) include în conţinutul ei două
urmări, şi de vreme ce s-a produs doar una din aceste urmări, respectiv
decesul victimei, nu se poate vorbi de o faptă consumată. În acelaşi timp s-a
stabilit că pedeapsa aplicabilă este cea prevăzută de art. 197 alin. (3), iar nu
cea care ar rezulta din raportarea dispoziţiilor art. 21 la art. 197 alin. (3). S-a
motivat ingenios această soluţie arătându-se că art. 197 alin. (3) se referă la
„faptă" (dacă fapta a avut ca urmare...), iar potrivit art. 144 C. pen. prin
„săvârşirea unei infractiuni " se înţelege „săvârşirea oricăreia dintre faptele pe
care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă". Rezultă

1
„Acţiunile de constrângere fizică, cu lovituri puternice, concretizează intenţia
inculpatului de a întreţine un raport sexual, însă rezultatul produs a depăşit intenţia urmărită de
inculpat, ca urmare a violului producându-se moartea victimei. Drept urmare, în sarcina
inculpatului nu se poate reţine săvârşirea infracţiunilor de viol şi de omor, ci a infracţiunii de
viol urmată de moartea victimei, având în vedere elementul subiectiv al faptelor."
C.A.B. secţia I-a penală,dec. nr. 522/1999, în C.A.B. 1999, pag. 184; „Există agravanta
prev. în art. 197 alin. (3) dacă victima, opunându-se inculpatului, s-a lovit cu capul de o
piatră, iar după viol a încetat din viaţă; în acest caz violenţa a fost exercitată cu intenţie de
inculpat rezultatul mortal fîindu-i imputabil cu titlul de culpă." P.J.P. III, pag. 91.
2
A se vedea, în acest sens, Explicaţii III, pag. 340.
3
Există agravanta prevăzută de art. 197 alin (3) „daca, în urma tulburărilor pricinuite de
viol, s-au agravat maladiile psihice anterioare şi, ca urmare, victima s-a sinucis." P.J.P.
III, pag. 91.
4
A se vedea, în acest sens, T.S. secţia penală, dec. nr. 216/1979, în Rep. 82, pag. 282.
204 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

că în art. 197 alin. (3) noţiunea de „faptă" se referă atât la infracţiunea de


viol fapt consumat, cât şi la violul rămas în fază de tentativă, pentru ambele
fiind prevăzută aceeaşi pedeapsă, în plus s-a arătat că raţiunea agravantei
este tocmai producerea rezultatului mai grav, decesul victimei. Câtă vreme
acest rezultat mai grav s-a produs, nu mai are relevanţă forma în care s-a
realizat activitatea intenţionată, viol consumat sau tentativă de viol, ci
întreaga activitate infracţională trebuie raportată la rezultatul final; astfel
agravarea pedepsei este pe deplin justificată.1 în doctrina penală această
soluţie a fost contestată. Astfel, într-o opinie, s-a arătat că de vreme ce
infracţiunea complexă nu s-a consumat nu se poate aplica pedeapsa pentru
infracţiunea consumată. Există un argument solid pentru această susţinere,
dacă ne gândim că doar aşa s-ar putea face diferenţa de pedeapsă, între o
faptă în care şi violul s-a consumat şi o faptă în care violul a rămas în fază de
tentativă, însă, adoptând această soluţie, s-ar aplica pedeapsa pentru
tentativă, ceea ce ar fi neîndestulător faţă de gravitatea faptei, într-o altă
opinie se consideră că, în această situaţie, fapta absorbită consumată fiind
mai gravă decât cea absorbantă, rămasă în fază de tentativă, va determina
caracterul de infracţiune consumată al întregii infracţiuni complexe. Această
opinie ar duce practic la aplicarea pedepsei corecte, însă argumentarea
potrivit căreia ar fi vorba de o infracţiune consumată în acest caz este
discutabilă.2 Apreciez că şi în această ipoteză, ca şi în cazul altor infracţiuni
complexe de acelaşi gen [pre exemplu art. 211 alin. (3) - tâlhăria urmată de
moartea victimei] s-ar impune o clarificare legislativă. Până atunci, soluţia
adoptată de instanţa supremă este cea mai convenabilă, în sensul că se aplică
pedeapsa corespunzătoare, iar argumentarea teoretică este mai convingătoare.

Sancţiuni

Pedepsele prevăzute de legiuitor pentru diferitele variante ale violului


indică gradul foarte ridicat de pericol al acestei infracţiuni şi determinarea
legiuitorului de a reprima extrem de sever asemenea fapte. Pedeapsa cea mai
ridicată este prevăzută, cum era şi firesc, pentru violul urmat de moartea sau
sinuciderea victimei, respectiv închisoarea de la 15 la 25 de ani şif

1
In sensul celor de mai sus, a se vedea T.S. secţia penală, dec. nr. 197/1980,
Rep.82, pag. 403.
2
Cu privire la aceste controverse, a se vedea pe larg, Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 289.;
205

interzicerea unor drepturi. Fără a nega necesitatea reprimării dure a unor


astfel de fapte extrem de grave, ce duc la decesul victimei, nu putem să nu
observăm că pedeapsa se situează la nivelul unui omor calificat, sau la
nivelul (alternativ) al unui omor deosebit de grav. Cum am menţionat şi în
cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, urmată de moartea sau sinuciderea
victimei, este cel puţin discutabilă această egalizare a pedepselor, între o
infracţiune praeterintenţionată, şi infracţiuni calificate comise cu intenţie,
având acelaşi rezultat.

Aspecte procesuale

În cazul variantei tip, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea


prealabilă a persoanei vătămate. Este o prevedere justificată, având în vedere
că odată cu libertatea vieţii sexuale sunt lezate şi alte valori ce ţin de libertatea
psihică, de onoare şi demnitate, de viaţa intimă a persoanei. Din păcate, aşa
cum am arătat cu mult timp în urmă, această posibilitate de opţiune lăsată
victimei deschide în practică, de multe ori, calea spre tranzacţii imorale.1 Mai
trebuie precizat că în textul iniţial al art. 197 C. pen. exista şi un stupid alin. (5),
în care se prevedea o cinică şi amorală cauză de nepedepsire, pentru ipoteza
în care intervenea căsătoria dintre autor şi victimă. Despre „virtuţile" moral-
educative ale acestei cauze de nepedepsire am scris la momentul potrivit.2
Alin. (5) a fost abrogat prin art. I pct. 12 din Legea nr. 197/2000.

II. ACTUL SEXUAL CU UN MINOR

Ca şi incriminarea violului, incriminarea prevăzută de art. 198 C. pen. a


suferit modificări de fond prin Legea nr. 197/2000. Textul anterior al art.
198 C. pen. avea ca titlu marginal „Raportul sexual cu o minoră", şi se

1
A se vedea, pe larg, în acest sens, Valerian Cioclei, „Viaţă sexuală şi politică penală", op.
cit., pag. 52-59.
2
Idem, pag. 59-61.
206

referea, în varianta tip, la „raportul sexual cu o persoană de sex feminin care nu


a împlinit vârsta de 14 ani". Incriminarea era criticabilă din multe puncte de
vedere: textul nu oferea protecţie minorului de sex bărbătesc, deşi în
realitate, în anumite condiţii, un raport sexual prematur poate fi considerat la
fel de nociv pentru minor ca şi pentru minoră; se crea o situaţie paradoxală în
raport cu incriminarea corupţiei sexuale unde, pentru acte având doar o
conotaţie sexuală, minorul de sex bărbătesc era protejat (practic prin art. 202 C.
pen. se sancţionau actele cu caracter obscen comise asupra sau doar în
prezenţa minorului, în timp ce un raport sexual cu acelaşi minor nu avea nici o
relevanţă penală). Modificarea art. 198 C. pen. s-a impus şi ca urmare a
abrogării art. 200 C. pen., prin care erau incriminate şi relaţiile sexuale cu un
minor de acelaşi sex; aceste fapte ar fi rămas neincriminate dacă nu ar fi fost
preluate prin noua configuraţie a art. 198. Unele neajunsuri ale textului iniţial
au fost înlăturate prin actuala reglementare, însă alte probleme persistă,
fiind generate în special de ambiguitatea elementului material, dar şi de
insuficienta circumstanţiere a subiecţilor infracţiunii. Noua redactare a art. 198
se referă, ca şi în cazul violului, la „actul sexual de orice natură". Spre
deosebire de viol însă, art. 198 nu se referă la un act sexual realizat prin
constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi
exprima voinţa, ci se referă la un act sexual pentru care există acordul
victimei. Pericolul faptei derivă din imaturitatea psiho-fizică a subiectului
pasiv, combinată cu o anumită situaţie de dependenţă faţă de subiectul activ,
în cazul variantei agravate de la alin. (2), şi în cazul primei teze de la alin. (5).
Legiuitorul prezumă că datorită vârstei fragede, libertatea sexuală nu se poate
exprima în condiţii normale şi minorul trebuie protejat. Fapta este incriminată
într-o variantă tip, la alin. (1), o variantă asimilată, la i alin. (2), şi patru variante
agravate, la alin. (3)-(6).

Norma incriminatoare

Art 198. Actul sexual cu un minor.


(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de
acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează actul sexual, de orice
natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex între 15-18 ani, dacă
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ 207

fapta este săvârşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor,


îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea
sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de
autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia.
(3) Dacă actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit
sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 18 ani, a fost determinat
de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct
sau indirect, victimei, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani şi
interzicerea unor drepturi.
(4) Dacă faptele prevăzute în alin. (l)-(3) au fost săvârşite în scopul
producerii de materiale pornografice, pedeapsa este închisoarea de la 5 la
15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă pentru realizarea acestui
scop s-a folosit constrângerea, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani
şi interzicerea unor drepturi.
(5) Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită în împrejurările
prevăzute în art. 197 alin. (2) lit. b) ori dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi (4)
au avut urmările prevăzute în art. 197 alin. (2) lit. c), pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
(6) Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei,
pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor
drepturi.

Obiectul juridic

Obiectul juridic principal este reprezentat de libertatea şi inviolabilitatea


sexuală a minorului. Deşi minorul consimte la actul sexual, se consideră că
acest consimţământ este viciat datorită imaturităţii psihice, sau datorită stării de
dependentă, faţă de autorul adult. Este ocrotit minorul de orice sex, spre
deosebire de anterioara incriminare, prin care se proteja doar minora. Există şi
un obiect juridic secundar, sau adiacent, reprezentat de viaţa, integritatea
corporală şi sănătatea minorului.
208

Obiectul material

În doctrina penală se apreciază că obiectul material al infracţiunii este


reprezentat de corpul minorului.1 Aşa cum am mai arătat, este un punct de
vedere discutabil. Spre deosebire de viol, în acest caz, corpul minorului nu
poate să reprezinte nici obiect material adiacent, sau secundar, deoarece la
infracţiunea de act sexual cu un minor constrângerea, inclusiv cea fizică,
este exclusă.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ în varianta tip a infracţiunii poate fi orice persoană,


indiferent de sex, spre deosebire de reglementarea anterioară, când subiectul
activ nu putea fi decât o persoană de sex bărbătesc. O problemă ce se poate
pune în legătură cu subiectul activ al variantei tip este legată de vârsta
acestuia, având în vedere tocmai faptul că nu există nici un fel de
circumstanţiere. Cred că este vorba aici de o greşeală a legiuitorului,
greşeală care persistă din textul anterior. În mod normal subiectul activ ar
trebui să fie în acest caz, cel puţin, o persoană mai în vârstă decât victima,
dacă nu cumva ar trebui să se pună condiţia de a fi o persoană majoră, deci cu
vârsta de peste 18 ani. Raţiunea incriminării este de a proteja minorul faţă de
unele abuzuri sexuale ale unor persoane majore sau mature, nu de a proteja
minorul faţă de un alt minor, altfel se poate ajunge la situaţii absurde. La
varianta asimilată şi la variantele agravate, subiectul activ prezintă unele
particularităţi care vor fi menţionate la examinarea fiecărei variante.
Subiectul pasiv în varianta tip este circumstanţiat, în sensul că trebuie să
aibă vârsta sub 15 ani. Spre deosebire de vechiul text se acordă protecţie
oricărui minor, indiferent de sex. Este de remarcat că prin modificările aduse
de Legea 197/2000 legiuitorul a apreciat că prezumţia de imaturitate sexuală
trebuie să funcţioneze până la o vârstă mai mare, ridicând de la 14 la 15 ani vârsta
subiectului pasiv. Acest punct de vedere este discutabil, în condiţiile în care se
constată o scădere a vârstei medii de la care se începe în prezent viaţa sexuală,
şi în condiţiile în care pentru subiectul activ nu este prevăzută o limită minimă
de vârstă. Astfel, doi minori care răspund penal,

1
În acest sens, a se vedea, spre exemplu, Instituţii 2003, pag. 338.
209

având să spunem fiecare vârste cuprinse între 14 ani şi 15 ani, care au


împreună un act sexual, sunt în acelaşi timp, fiecare, subiect activ şi subiect
pasiv al infracţiunii de act sexual cu un minor şi, teoretic cel puţin, ar putea fi
ambii traşi la răspundere penală, pentru comiterea acestei infracţiuni. O
problemă discutabilă o reprezintă şi limita de vârstă sub 15 ani până la care
putem vorbi despre act sexual cu un minor, şi nu despre viol. Doctrina, în
baza textului vechi a prezentat două opinii: într-o opinie, s-a apreciat că se
poate aplica art. 198 C. pen. începând cu ajungerea subiectului pasiv
(minora conform textului vechi) la pubertatea sexuală, adică imediat după
prima menstruaţie; într-o a doua opinie, s-a considerat că trebuie să se ţină
seama, în mod concret, de la caz la caz, de capacitatea minorei de a-şi
exprima voinţa, de a consimţi la participarea la raportul sexual.1 Apreciez că
cea de a doua opinie este cea corectă; nu este importantă starea fiziologică, ci
este importantă starea psiho-morală a minorei, respectiv trebuie să se
verifice dacă întreaga ei dezvoltare îi permite sau nu să-şi exprime voinţa. De
altfel, acest punct de vedere a fost adoptat şi în practică.2 În actuala
circumstanţiere a subiectului pasiv, minorul indiferent de sex, este şi mai
evident că nu criteriul fiziologic trebuie să fie avut în vedere, ci dezvoltarea
psiho-morală a victimei.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective este reprezentat de actul sexual de


orice natură. Se pun aici exact aceleaşi probleme care au fost examinate în
cadrul laturii obiective de la infracţiunea de viol, deoarece cele două
elemente materiale coincid. Diferenţa este dată de faptul că la actul sexual cu
un minor nu se exercită constrângere asupra victimei, şi nici nu se profită de o
eventuală imposibilitate a acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
lipseşte astfel condiţia ce întregeşte latura obiectivă a violului.
Urmarea imediată a infracţiunii constă în lezarea libertăţii sexuale a mino-
rului. Există şi o urmarea imediată secundară, în cazul acelor variante agravate,
care au ca rezultat, fie vătămarea corporală gravă, fie decesul victimei.

1
Cu privire la cele două opinii, a se vedea Gh. Diaconescu, op. cit., pag. 295, 296.
Autorul citat susţine cea de a doua opinie.
2
„Există viol agravat (...) dacă victima avea vârsta de 9 ani, chiar dacă nu s-a folosit
violenţa; în acest caz, nu se poate presupune că victima şi-a exprimat liber voinţa
consimţind la raportul sexual." P.J.P. III, pag. 90.
210

Legătura de cauzalitate pentru varianta tip rezultă din însăşi realizarea


faptei, în variantele agravate, care au ca urmare imediată producerea unui
rezultat, legătura de cauzalitate trebuie dovedită.

Latura subiectivă

În varianta tip fapta se comite cu intenţie. Pentru existenţa vinovăţiei


este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut starea de minoritate a victimei, ori să
fi avut suficiente date pentru a presupune că actul sexual se realizează cu un
minor.1 La varianta asimilată, alin. (2), vinovăţia îmbracă tot forma
intenţiei; specificul acestei variante este dat de împrejurarea că subiectul
activ trebuie să se folosească de situaţia sa, pentru a determina victima la act
sexual, adică, în plan subiectiv, el trebuie să fi avut reprezentarea că poziţia de
autoritate pe care o are faţă de victimă îi facilitează realizarea actului
sexual. Teoretic, subiectul activ trebuie să cunoască şi în acest caz vârsta
subiectului pasiv, dar relaţia care există între agresor şi victimă, face
aproape imposibilă existenţa unei erori în acest sens. Varianta agravată de la
alin. (4) se caracterizează prin faptul că existenţa laturii subiective este
condiţionată de un scop, respectiv actul sexual este realizat în scopul
producerii de materiale pornografice. În cazul variantei agravate de la alin. (5),
teza a doua, când fapta a cauzat o vătămare gravă a integrităţii corporale ori a
sănătăţii victimei, precum şi în cazul variantei agravate de la alin. (6), când fapta
a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, latura subiectivă se
caracterizează prin praeterintenţie.

Formele infracţiunii

Conform art. 204 C. pen., tentativa la infracţiunea de act sexual cu un


minor se pedepseşte. Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării
actului sexual, în doctrină, sub incidenţa vechiului text, se aprecia că:
„Raportul sexual cu o minoră este susceptibil, ca şi violul, numai de
tentativă neterminată. Limita inferioară o constituie începerea actelor de
executare premergătoare efectuării actului sexual, iar limita superioară este
jmarcată de momentul întreruperii acestei activităţi înainte de îndeplinirea
1
În acelaşi sens, a se vedea Explicaţii III, pag. 349.
211

actului sexual."1 În mod practic însă, spre deosebire de viol, unde tentativa
poate fi, de regulă, conturată prin realizarea activităţilor de constrângere, la
actul sexual cu un minor este mult mai dificil a se face distincţia între
eventuale acte premergătoare, care nu sunt incriminate, şi tentativă. Se
adaugă şi aici, ca şi la viol, dificultatea ce decurge din sensul prea vag al
expresiei act sexual de orice natură. Cu această dificultate se confruntă, de
altfel, şi delimitarea între fapta tentată şi cea consumată.

Variantele infracţiunii

Varianta asimilată, prevăzută la alin. (2), se distinge printr-o dublă


circumstanţiere a subiecţilor. Astfel, subiectul pasiv este minorul între 15-18
ani, iar subiectului activ trebuie să aibă calitatea de tutore, curator, suprave-
ghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, în raport cu victima.
Latura obiectivă prezintă o particularitate la această variantă, particularitate
corect semnalată în doctrina mai veche, dar care rămâne valabilă şi în
actuala configuraţie a elementului material. Astfel s-a arătat că, „... nu este
suficientă, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii, constatarea că la
data săvârşirii faptei exista situaţia premisă, adică relaţia specială între
făptuitor şi minoră, ci mai este necesară îndeplinirea cerinţei esenţiale ca
făptuitorul să se fi folosit de calitatea sa pentru obţinerea consimţământului
minorei la raport sexual. Din relaţiile făptuitorului cu minora trebuie să se
stabilească anumite comportări, acte, atitudini din care să rezulte că el s-a
folosit de situaţia sa în scopul arătat. Dacă din examinarea minuţioasă a
conduitei anterioare a făptuitorului şi a împrejurărilor în care s-a săvârşit
fapta nu rezultă că el s-a folosit, direct sau indirect, de calitatea lui pentru a
obţine consimţământul minorei la raport sexual, fapta nu constituie infrac-
ţiune."2 Există în cazul acestei variante şi o particularitate a laturii subiective,
după cum s-a arătat anterior, respectiv împrejurarea că, în plan subiectiv,
făptuitorul trebuie să fi avut reprezentarea că poziţia de autoritate pe care o
are faţă de victimă îi facilitează realizarea actului sexual. Evident că, şi în
acest caz, latura obiectivă şi subiectivă se întrepătrund, se completează
reciproc, şi ele trebuie examinate ca un ansamblu unitar, pentru a aprecia
existenţa infracţiunii.

1
Explicaţii III, pag. 350.
2
Idem, pag. 349.
212

Prima variantă agravată, prevăzută la alin. (3) are, ca o primă


particularitate, o altă circumstanţiere a subiectului pasiv, respectiv minorul
care nu a împlinit vârsta de 18 ani. O a doua particularitate este dată de condiţia
ce se adaugă elementului material, pentru întregirea laturii obiective. Aceasta
presupune ca actul sexual cu minorul să fi fost determinat de oferirea sau
darea de bani ori alte foloase de către făptuitor. Se poate constata că avem de
a face cu o variantă plurivalentă deoarece, această ipoteză poate reprezenta o
variantă agravată în raport cu alineatele precedente, dar poate la fel de bine să
reprezinte o variantă de specie, în cazul în care minorul are vârsta mai mare de 15
ani, deci nu se încadrează în prevederile alin. (1), şi nici nu se află cu făptuitorul
în vreuna din relaţiile de influentă, prevăzute la alin. (2). Privit ca variantă
agravată în raport cu alin. (1) şi (2), alin. (3) este justificat. Legiuitorul a
considerat, probabil, că o astfel de faptă este mai gravă, deoarece, pe
lângă vulnerabilitatea specifică vârstei şi cea care decurge din poziţia de
persoană dominată, intervine o vulnerabilitate materială, care este speculată de
făptuitor. Un raţionament bazat pe aceste vulnerabilităţi este însă el însuşi
vulnerabil, dacă alin. (3) este privit ca variantă tip, şi mai ales dacă ne
raportăm la fenomenul prostituţiei, în cazul unui act sexual cu un minor cu
vârsta mai mare de 15 ani, care practică prostituţia, prin această variantă
agravată, practic, este incriminat „beneficiarul" de servicii sexuale (clientul),
incriminare ce nu există în multe legislaţii penale, şi care reprezintă o
problemă controversată. Chiar dacă, de principiu, o astfel de incriminare este
admisibilă, este greu de admis faptul că, actul sexual plătit, cu o minoră de 17
ani spre exemplu, care practică prostituţia, este mai aspru pedepsit, conform
variantei agravate, decât actul sexual neoneros, cu o minoră care nu a
împlinit vârsta de 15 ani, încadrabil în varianta tip.
A doua variantă agravată, prevăzută la alin. (4), se raportează la toate cele
trei variante precedente, şi conţine la rândul ei două ipoteze, ce ar putea fi
considerate, de altfel, două variante agravate distincte. Ambele se
caracterizează, cum am arătat deja, prin configuraţia laturii subiective, mai
exact prin existenţa unui scop determinat, scopul producerii de materiale
pornografice. Sensul expresiei materiale pornografice, poate fi desluşit
interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 196/2003, privind prevenirea şi combaterea
pornografiei.1 Conform art. 2 alin. (1) din legea menţionată, pornografie se
înţelege actele cu caracter obscen, precum şi materialele i reproduc sau
difuzează asemenea acte." La alineatul al treilea al aceluiaşi

1
M.Of. nr. 342/2003.
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ 213

articol sunt definite materialele cu caracter obscen, prin care trebuie să se


înţeleagă: „obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate,
embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio, spoturi publicitare,
programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi orice alte forme de
exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală." Rezultă
că materialele pornografice pot fi identificate prin ceea ce legea defineşte a
fi materiale cu caracter obscen. Teoretic, pentru reţinerea agravantei, trebuie
să se demonstreze doar existenţa scopului, nu şi realizarea acestuia. Practic
însă, pentru dovedirea scopului este necesar ca actul sexual să fi fost fixat pe
un suport oarecare (înregistrat), sau să fi existat, cel puţin, condiţiile tehnice
necesare unei astfel de fixări, în momentul realizării actului sexual cu
minorul. Cea de a doua ipoteză se distinge prin existenţa unei condiţii
ataşate laturii obiective, respectiv folosirea constrângerii. Este greu de
imaginat ce scenariu concret a avut legiuitorul în vedere, deoarece
constrângerea la un act sexual atrage automat încadrarea faptei în viol. Cred că
se impune în acest caz, dacă nu suprimarea pur şi simplu a acestei ipoteze, cel
puţin o clarificare din partea legiuitorului.
A treia variantă agravată este prevăzută la alin. (5), şi conţine la rândul ei
două ipoteze. Prima se referă la varianta tip de la alin. (1), comisă în
condiţiile prevăzute la alin. (2) lit. b) de la viol, respectiv când fapta este
săvârşită asupra unei victime ce se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea,
paza sau în tratamentul făptuitorului. Această ipoteză fiind analizată la
infracţiunea de viol, nu se justifică alte explicaţii. Se impune doar precizarea că,
această ipoteză a variantei agravate se raportează numai la alin. (1), şi nu se
confundă cu alin. (2), unde avem o circumstanţiere asemănătoare, dar nu
identică a subiectului activ. A doua ipoteză se referă la toate cele patru
variante anterioare, la care se adaugă producerea aceleiaşi consecinţe
prevăzute la alin. (2) lit. c) de la viol, respectiv împrejurarea în care s-a
cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
A patra variantă agravată se referă la ipoteza în care actul sexual cu un
minor a avut ca urmare moartea sau sinuciderea acestuia. Această variantă se
distinge prin două elemente. Din punct de vedere obiectiv există o urmare
imediată adiacentă, ce constă în decesul victimei. Din punct de vedere
subiectiv, vinovăţia îmbracă forma praeterintenţiei. Trebuie precizat că
incriminarea anterioară, raportul sexual cu o minoră, se referea doar la
ipoteza în care fapta a avut ca urmare moartea victimei, ca o consecinţă
directă a raportului sexual, deci nu şi sinuciderea. Introducerea ipotezei
214_

privind sinuciderea este justificată, mai ales că, din punct de vedere practic, un
astfel de rezultat este mult mai probabil.

Sancţiuni

Actul sexual cu un minor se sancţionează cu pedeapsa închisorii şi


interzicerea unor drepturi. Limita minimă a pedepsei cu închisoarea este de 3
ani, la varianta tip, iar limita maximă este de 25 de ani, la varianta care se
referă la moartea sau sinuciderea victimei. Se poate observa şi în acest caz, că
tendinţa legiuitorului de a maximiza pedepsele, duce în final la o nedorită
egalizare a acestora. Astfel, violul comis asupra unui minor, care a avut ca
urmare moartea acestuia, are o pedeapsă echivalentă cu actul sexual cu un
major, care a avut ca urmare moartea acestuia, deşi faptele şi făptuitorii
prezintă, în mod evident, un grad de pericol diferit. Mai mult, pentru un omor
calificat asupra minorului, legiuitorul prevede o pedeapsă identică. În aceste
împrejurări, nivelarea pedepselor reprezintă un adevărat risc pentru victime...

Aspecte procesuale

Actul sexual cu un minor se cercetează şi se judecă potrivit procedurii


obişnuite. Excepţie face varianta agravată, care a avut ca urmare moartea
sau sinuciderea victimei, pentru care urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de către procuror, iar competenţa judecării în primă instanţă
aparţine tribunalului.

III. SEDUCŢIA

Articolul 199 C. pen. actual este succesorul art. 424 C. pen. de la 1936,care
prevedea următoarele: „Acela care, prin promisiuni formale de căsătorie,
determină o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani, de a avea cu el
raport sexual, comite delictul de seducţiune şi se pedepseşte cu
215

închisoare corecţională de la l la 3 ani." Raţiunea incriminării rezultă foarte


clar din analiza la care a fost supus textul în doctrina epocii: „Pentru a putea
constitui delictul de seducţiune , promisiunea formală trebuie să fi avut ca
obiect căsătoria; faptul unui individ de a fi determinat o persoană de sex
feminin mai mică de 18 ani să aibă raport sexual cu el promiţându-i
concubinajul, nu constituie delictul de seducţiune. Legiuitorul nu vizează în
art. 424 decât raportul sexual; faptul unui individ de a fi săvârşit acte de
inversiune sexuală în urma promisiunilor formale de căsătorie, nu intră sub
prevederile art. 424."1 În concluzie, obiectul protecţiei penale nu era reprezentat de
libertatea sexuală a minorei. Ceea ce intenţiona legiuitorul să protejeze era, pe de
o parte, instituţia căsătoriei, exclusiv în latura ei formală, iar pe de altă parte,
starea de virginitate a minorei, pur şi simplu, în mod inevitabil, după cum se va
vedea, art. 199 C. pen. moşteneşte aceeaşi logică incriminatorie.

Norma incriminatoare

Art. 199. Seducţia.


(1) Fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie, determină o
persoană de sex feminin mai mică de 18 ani de a avea cu el raport
sexual, se pedepseşte cu închisoare de la l la 5 ani.
(2) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Seducţia reprezintă, aşa cum am afirmat cu mult timp în urmă, o


incriminare total anacronică, inutilă şi profund needucativă.2 Din această
perspectivă apreciez că o analiza formală şi completă a infracţiunii este
inutilă, fiind de preferat o examinare critică punctuală a textului.

Obiectul juridic al infracţiunii este destul de confuz. El pare a fi


reprezentat de viaţa sexuală a minorei, în mod special de libertatea
consimţământului minorei la întreţinerea unui raport sexual, consimţământ ce
poate fi viciat printr-o promisiune mincinoasă de luare în căsătorie. Dar

1
Codul penal Regele Caro l al II -lea explicat, op. cit., pag. 411.
2
Pentru o analiză critică în detaliu a acestei incriminări, a se vedea V. Cioclei, Viaţă
sexuală şi politică penală, op. cit., pag. 69-76.
216

dacă viaţa sexuală a minorei este obiectul ocrotirii, de ce trebuie sancţionat


doar raportul sexual, iar nu actul sexual de orice natură, ca la infracţiunile
anterioare ? Iar dacă protecţia tinde să asigure existenţa unui consimţământ
lipsit de vicii, de ce nu sunt sancţionate şi alte promisiuni mincinoase care, în
zilele noastre, pot fi mult mai tentante decât este promisiunea unei
căsătorii, sau pot fi la fel de tentante, precum era căsătoria cu un secol în
urmă? Pot fi avute în vedere promisiuni cu privire la facilitarea efectuării
unor studii, la oferirea unei slujbe, la ascensiunea într-o carieră etc. Aşa cum
este conceput textul de lege, obiectul ocrotirii pare mai degrabă să se
concentreze, aşa cum rezultă şi din explicaţiile vechii doctrine redate mai
sus, asupra căsătoriei formale şi asupra integrităţii genitale a minorei.
Vechea tradiţie, ce impunea femeii păstrarea virginităţii până la momentul
căsătoriei are, astfel, un serios susţinător în Codul penal.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi decât o persoană de sex


bărbătesc, aptă din punct de vedere fiziologic de a realiza un raport sexual.
Legiuitorul nu a prevăzut însă, nici o limită inferioară de vârstă pentru
subiectul activ, în litera strictă a textului de lege, acesta ar trebui să aibă
doar vârsta necesară pentru a putea răspunde penal. Să admitem însă, că se
subînţelege, faptul că autorul trebuie să aibă vârsta necesară încheierii unei
căsătorii valabile. Pare totuşi excesiv să admitem că un tânăr trecut puţin de 18
ani, poate fi subiectul activ al acestei infracţiuni. Logic ar fi ca subiectul activ
al seducţiei să fie o persoană cu o anumită maturitate psiho-fizică, dincolo
de cea prezumată prin atingerea majoratului civil, să aibă o vârstă care să-i
permită un ascendent moral asupra victimei. Altfel, nici măcar logica
aparentă a incriminării nu subzistă.
Subiectul pasiv este minora sub 18 ani. Nici în acest caz nu este precizată o
limită inferioară de vârstă, motiv pentru care, în practică, au existat soluţii
contradictorii în ipoteza în care victima nu a împlinit vârsta până la care
fapta este considerată act sexual cu un minor (raport sexual cu o minoră în
vechea reglementare). Astfel, în practică s-a reţinut concurs de infracţiuni
între art. 198 şi art. 199 C. pen. în ipoteza în care făptuitorul a determinat,
prin promisiuni mincinoase de căsătorie, o minoră sub 14 ani, de a avea cu el
raport sexual. Soluţia a fost pe bună dreptate criticată arătându-se că:
„Raportul sexual cu o persoană de sex feminin care nu a împlinit vârsta de
217

14 ani constituie - indiferent de mijlocul folosit de făptuitor, care poate


consta şi în promisiuni de căsătorie - infracţiunea prevăzută în art. 198 alin. (1) C.
pen.; raportul sexual cu o persoană de sex feminin, în vârstă de 14-18 ani,
determinat de promisiuni mincinoase de căsătorie, constituie infracţiunea de
seducţie, prevăzută în art. 199 alin. (1) C. pen. în raport cu conţinutul lor,
cele două infracţiuni se exclud şi deci nu pot constitui termenii unui concurs,
căci dacă victima nu a împlinit 14 ani fapta nu poate fi caracterizată ca
seducţie, după cum, dimpotrivă, dacă ea a depăşit această vârstă nu se poate
face aplicarea art. 198 alin. (1) C. pen."1 Rămâne însă discutabilă ipoteza în
care minora are între 15 şi 18 ani, iar promisiunea de căsătorie este făcută de
o persoană ce se încadrează în dispoziţiile alin. (2) al art. 198. Teoretic, în
această ipoteză, ar trebui să se reţină un concurs de infracţiuni.

Latura obiectivă se caracterizează, prin existenţa unui element material


bine determinat, respectiv raportul sexual, în sensul conjuncţiei dintre organul
genital bărbătesc şi cel femeiesc. După cum am anticipat, specificul elementului
material demonstrează că prin această incriminare, legiuitorul nu este preocupat
de libertatea sexuală a minorei în general. Dacă ar fi fost aşa, elementul
material al infracţiunii ar fi coincis cu cel al infracţiunii de act sexual cu un
minor, adică ar fi constat în actul sexual de orice natură.

Latura subiectivă a infracţiunii presupune existenţa vinovăţiei sub


forma intenţiei. Rezultă din textul de lege că determinarea victimei este o
consecinţă a promisiunii. Cerinţa esenţială pentru existenţa vinovăţiei este
deci ca promisiunea de căsătorie să fi fost formulată, în chiar scopul
obţinerii consimţământului pentru raportul sexual, din partea minorei. Dar
legiuitorul nu face nici o referire în plus, cu privire la condiţiile şi caracterul
promisiunii. Logic ar fi să existe condiţia ca promisiunea să fi fost făcută cu
rea credinţă, adică fără intenţia de a fi respectată. Doctrina a subliniat
această condiţie,2 dar opinia doctrinei nu poate suplini tăcerea legiuitorului.
Legislaţia anterioară prevedea o astfel de condiţie. La aşa ceva se referă
textul din Codul Carol al II-lea, atunci când utilizează expresia „promisiuni

1
În acest sens, a se vedea Rep. 82, pag. 335, notă la speţa nr. 3. După cum se observă, speţa şi
nota se referă la vechea reglementare, raportul sexual cu o minoră, în condiţiile în care limita
de vârstă a subiectului pasiv era de 14 ani.

2
A se vedea, în acest sens Explicaţii III, pag. 357.
218

formale". Mult mai explicită în acest sens era legislaţia din Bucovina, care a
inspirat textul din Codul Carol al II-lea. Aceasta se referea la „seducerea şi
necinstirea unei persoane sub făgăduinţa neîndeplinită de a o lua în căsătorie."1
Aceste observaţii critice de ordin formal, ar putea crea falsa impresie că, prin
remedierea lor, seducţia ar putea deveni o incriminare valabilă. Principala
problemă a incriminării este însă o problemă de fond, ce stă în văditul ei
caracter anacronic, iar singurul remediu acceptabil ar fi abrogarea infracţiunii.
De altfel, în consonanţă cu modificările intervenite în structurile socio-morale,
cu evoluţia concepţiilor despre instituţia căsătoriei, legislaţiile penale europene
actuale nu mai incriminează seducţia ori fapte echivalente.

IV. PERVERSIUNEA SEXUALĂ

Aşa cum este concepută în prezent, în urma modificărilor suferite,


incriminarea perversiunii sexuale îşi propune două obiective. Primul
obiectiv este reprezentat de varianta tip a infracţiunii, şi se referă la ocrotirea
normalităţii şi moralităţii vieţii sexuale. Al doilea obiectiv este reprezentat de
variantele agravate, şi se referă la ocrotirea libertăţii sexuale, în condiţii
similare celor de la actul sexual cu un minor şi de la viol. Ambele obiective
pot fi puse sub semnul întrebării din perspectiva utilităţii lor. Din această
cauză, analiza incriminării nu va urma o schemă obişnuită, ci se va limita la
examinarea acestei probleme de utilitate.

Norma incriminatoare

Art. 201. Perversiunea sexuală.


(1) Actele de perversiune sexuală săvârşite în public sau dacă au
produs scandal public se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.
(2) Actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit
vârsta de 15 ani se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi.
1
A se vedea, în acest sens Valerian Cioclei, Viaţă sexuală şi politică penală, op. cit, j pag.
70.
219

(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi actele de perversiune


sexuală cu o persoană între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită de
tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic
curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă
făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori
influenţa sa asupra acesteia.
(31) Dacă actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a
împlinit vârsta de 18 ani au fost determinate de oferirea sau darea
de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect,
victimei, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea
unor drepturi.
(32) Dacă faptele prevăzute în alin. (2), (3) şi (31) au fost săvârşite în
scopul producerii de materiale pornografice, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă
pentru realizarea acestui scop s-a folosit constrângerea, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
(4) Actele de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitate
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(5) Dacă fapta prevăzută în alin. (l)-(4) are ca urmare vătămarea
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă
are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Utilitatea incriminării

Problema utilităţii incriminării trebuie examinată diferenţiat, pe de o


parte din perspectiva variantei tip, iar pe de altă parte din perspectiva
variantelor agravate.

Varianta tip

În varianta tip, problema utilităţii incriminării presupune examinarea


obiectului juridic special al infracţiunii. Acesta este încă tributar concepţiei
220

anacronice a legiuitorului de la 1968 în legătură cu viaţa sexuală, respectiv


tendinţei acestuia de a extinde sfera protecţiei penale, dincolo de fireasca
protecţie ce trebuie acordată libertăţii sexuale. După cum s-a arătat în
doctrina mai veche, aflată sub incidenţa textului iniţial, care se referea doar la
„actele de perversiune sexuală care au produs scandal public", obiectul
juridic special al infracţiunii este reprezentat de „relaţiile privitoare la
desfăşurarea normală a vieţii sexuale a persoanei, precum şi la respectarea
sentimentelor de pudoare şi de decenţă în relaţiile sexuale."1 Modificarea
textului, prin adăugarea ipotezei „în public", nu are nici o consecinţă asupra
obiectului juridic al infracţiunii, care cuprinde deci, practic, un dublu aspect: pe
de-o parte normalitatea vieţii sexuale, aspect ce vizează actul în sine, iar pe de
altă parte, sentimentele de pudoare şi decenţă, aspect ce vizează actul perceput
din exterior, în ce priveşte aspectul ce vizează actul în sine, consider, aşa
cum am mai arătat, că nu este de competenţa legiuitorului penal nici să
stabilească ce este normal sau firesc în relaţiile sexuale, şi nici să vegheze la
respectarea unor astfel de standarde. Acesta este un domeniu care trebuie să-i
intereseze pe sociologi, psihologi, sexologi şi eventual pe psihiatri, în
cazurile patologice. De altfel, oricare dintre specialiştii menţionaţi se
dovedesc extrem de prudenţi în a stabili standarde în domeniul vieţii sexuale,
unde graniţele între normal şi anormal, firesc şi nefiresc, au fost întotdeauna
extrem de confuze, în aceste condiţii este cu atât mai puţin nevoie de
intervenţia legiuitorului penal în acest domeniu, câtă vreme libertatea
persoanei nu este încălcată. Mai trebuie spus că pretenţia legiuitorului
de a stabili şi ocroti normalitatea sexuală, pare şi mai puţin firească, după
abrogarea art. 200 C. pen. în privinţa aspectului ce vizează actul perceput din
exterior, se poate admite că legiuitorul penal are vocaţia de a ocroti
sentimentele de pudoare şi decenţă, dacă acestea sunt gravi încălcate. Se pun
totuşi şi aici două probleme, în primul rând nu există nici un motiv rezonabil
ca această protecţie să fie selectivă, adică să privească doar actele de
perversiune sexuală, şi nu orice act sexual, cel puţin în primai ipoteză, a actelor
săvârşite în public, în al doilea rând, natura valorilor| ocrotite în acest caz nu
are de fapt legătură cu viaţa sexuală. Sentimentele de pudoare şi decenţă ale
terţelor persoane faţă de diferite acte ale unor persoane, de orice natură ar fi
aceste acte, ţin de sfera relaţiilor

1
Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 131.
221

convieţuire socială. Or, ocrotirea acestor relaţii revine Titlului IX din Codul
penal: „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială." În
acest cadru, art. 321 C. pen., ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea
liniştii publice, este suficient de general pentru a include, într-un mod mult
mai convenabil, acte ca cele la care se referă art. 201 alin. (1), precum şi
orice acte cu conotaţie sexuală, care ar leza morala publică. Din aceste
motive, incriminarea variantei tip a perversiunii sexuale este inutilă.

Variantele agravate

Se poate observa foarte uşor că variantele agravate ale infracţiunii se


referă de fapt la actele de perversiune sexuală comise fie în condiţiile actului
sexual cu un minor, fie în condiţiile violului, în aceste împrejurări, problema
utilităţii incriminării perversiunii în variantele agravate presupune
examinarea elementului material al infracţiunii, în raport cu elementul
material al infracţiunilor de viol şi act sexual cu un minor. Aşa cum am
arătat pe larg la analiza elementului material de la viol, noţiunea de act
sexual de orice natură include şi actele de perversiune sexuală. Există astfel
un paralelism al textelor, care a produs dificultăţi în practica judiciară. După
cum s-a arătat anterior, de cele mai multe ori, în practică, cele mai frecvente
acte considerate de perversiune sexuală, cum ar fi sexul oral şi sexul anal,
comise în condiţiile violului, au fost încadrate în art. 197 C. pen. Acelaşi
raţionament se aplică şi în legătură cu astfel de acte comise în condiţiile
prevăzute de art. 198 C. pen. Din aceste motive şi incriminarea perversiunii
sexuale în variantele agravate este inutilă.
În concluzie, faţă de argumentele prezentate anterior, apreciez că soluţia
legislativă corectă ar fi abrogarea integrală a art. 201 C. pen. O asemenea
soluţie ar aduce mai multă coerenţă în materia infracţiunilor privitoare la
viata sexuală, fără să existe riscul de a lăsa nesancţionate fapte grave, ce
trebuie să cadă sub incidenţa legii penale. După cum arătam anterior, lipsa
variantei tip a perversiunii sexuale ar putea fi suplinită de art. 321 C. pen., iar
lipsa variantelor agravate ar putea fi suplinită, într-un mod mult mai
coerent, de art. 197 şi art. 198 C. pen.
222

V. CORUPŢIA SEXUALĂ

Contactul prematur cu aspecte ale vieţii sexuale poate fi dăunător pentru


dezvoltarea minorului. Incriminând corupţia sexuală, legiuitorul a urmărit
ocrotirea minorului şi faţă de anumite comportamente sexuale considerate
obscene, la care acesta poate fi supus, sau care se desfăşoară în prezenţa sa.
Fapta este incriminată într-o variantă tip, două variante agravate şi o
variantă specială.

Norma incriminatoare

Art. 202. Corupţia sexuală.


(1) Actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în
prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare de Ia 6 luni la 5 ani.
(2) Când actele prevăzute Ia alin. (1) se săvârşesc în cadrul familiei,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 7 ani.
(21) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) au fost săvârşite în
scopul producerii de materiale pornografice, maximul special al
pedepsei se majorează cu 2 ani.
(3) Ademenirea unei persoane în vederea săvârşirii de acte sexuale
cu un minor de sex diferit sau de acelaşi sex se pedepseşte cu închisoare
de la unu la 5 ani.

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de libertatea sexuală a


minorului, libertate ce este lezată prin manifestări cu caracter sexual pe care
acesta le suportă în mod direct sau care se desfăşoară în prezenta sa. în mod
implicit ceea ce se protejează este dezvoltarea psiho-morală a minorului. În
doctrina penală s-a apreciat că intră în sfera de ocrotire şi „valori sociale ca
sentimentele de pudoare, de decenţă şi de moralitate a vieţii sexuale, valorii
223

care trebuie cultivate, întărite şi dezvoltate la minori, în pregătirea acestora


pentru viaţa sexuală normală.

Obiectul material

Infracţiunea nu are, în principiu, obiect material. Dacă actele obscene se


realizează asupra minorului, existând deci un contact corporal cu acesta, s-a
apreciat că obiectul material al infracţiunii ar fi reprezentat de corpul
minorului.2 O astfel de apreciere este totuşi forţată, având în vedere că
valoarea lezată este libertatea sexuală şi dezvoltarea psiho-morală a
minorului.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţial, putând fi orice


persoană, indiferent de sex. Legiuitorul nu fixează nicio limită de vârstă a
subiectului activ, în principiu acesta putând fi şi un minor, fireşte cu
condiţia de a avea vârsta necesară pentru a putea răspunde penal.3 În
realitate, pentru ca o persoană să poată exercita acte de corupţie sexuală,
este necesar ca pe lângă vârsta răspunderii penale să prezinte şi un minim de
maturitate psihică şi morală, care să constituie un ascendent faţă de minor,
ceea ce implică, în mod firesc, atingerea unei vârste situată cel puţin peste
cea a majoratului. Apreciez că o intervenţie a legiuitorului, în sensul
stabilirii unei vârste minime pentru subiectul activ, ar fi utilă.
Subiectul pasiv al infracţiunii este minorul. Rezultă că victimă a
corupţiei sexuale poate fi orice persoană sub 18 ani, indiferent de sex.
Această limită de vârstă pare total nepotrivită, inexplicabilă, mai ales dacă o
raportăm la limita de vârstă pe care legiuitorul o stabileşte pentru actul
sexual cu un minor în varianta tip, respectiv 15 ani. În legătură cu subiectul
pasiv al infracţiunii, doctrina a precizat că, în afară de cerinţa privind vârsta
sub 18 ani, nu se pun şi alte condiţii, şi nu are relevanţă o eventuală
experienţă sexuală anterioară a minorului, ori un eventual comportament

1
Explicaţii III, pag. 371.
2
A se vedea, în acest sens, Oliviu Aug. Stoica, op. cit., pag. 132.
3
A se vedea, în acest sens, Explicaţii III, pag. 371.
224

încurajator faţă de autorul faptei: „Nu are relevanţă dacă minorul (minora)
are o experienţă sexuală ori nu, sau dacă se bucură de o moralitate bună sau
mai puţin bună şi nici dacă minorul numai a acceptat, ori a cerut, a insistat să
asiste sau să se săvârşească asupra sa acte cu caracter obscen."1 Având în
vedere incriminarea în sine şi litera legii, aceste precizări par juste. Dacă le
raportăm la vârsta maximă pe care poate să o aibă subiectul pasiv al
infracţiunii şi, mai ales, dacă le raportăm la infracţiunea de act sexual cu un
minor şi la vârsta subiectului pasiv de la varianta tip a acesteia, cum se va
vedea mai departe, precizările par excesive.

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii este reprezentat de actele cu caracter


obscen. Există şi o cerinţă esenţială pentru realizarea laturii obiective,
respectiv ca actele cu caracter obscen să fie săvârşite asupra sau în prezenţa
minorului. Trebuie spus că expresia acte cu caracter obscen este destul de
vagă, iar lipsa din Codul penal a unor explicaţii privind această expresie a dat
posibilitatea doctrinei de a formula diferite ipoteze, în desluşirea;
elementului material al infracţiunii. O posibilă descifrare a termenului
obscen o întâlnim în Codul penal comentat şi adnotat: „Legea nu defineşte ce
se înţelege prin obscen. În genere este vorba de acte, fapte care aduc;
atingere pudoarei, simţului moral al celor prezenţi, care încalcă sentimentul
comun de bunăcuviinţă. Intră în această categorie, spre pildă, faptul de a
pune mâna pe un organ intim al unei femei sau bărbat, cu sau fără
consimţământul celuilalt, exhibarea unor asemenea organe, facerea unor
gesturi sugerând actul sexual, a avea relaţii sexuale în prezenţa unui minori
etc."2 De o manieră asemănătoare a fost interpretată expresia şi în
Explicaţiile teoretice ale Codului penal: „Prin acte cu caracter obscen se
înţeleg acte de orice fel (fapte gesturi atitudini) prin care se dezvăluie sau. şei
sugerează aspecte intime ale vieţii sexuale (nuditate parţială sau completă, act
sexual sau acte sugerând actul sexual, excitarea organelor sexuale etc.); căror
afişare este totdeauna de natură să ultragieze sentimentul de pudoare moralitatea
sexuală."3 Rezultă că actele cu caracter obscen pot

1
Corn. Vol. I, pag. 231.
2
Corn. Vol. I, pag. 232.
3
Explicaţii III, pag. 371.
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ 225

să corespundă unei palete extrem de largi de fapte, gesturi, ori atitudini.


Această interpretare extrem de largă dată în doctrină este discutabilă,
deoarece include comportamente extrem de diferite. La o extremă sunt
comportamente devenite relativ banale, faţă de care este o iluzie să credem că
minorii pot fi protejaţi. Astfel, dacă elementul material al infracţiunii
constă în gesturi care sugerează actul sexual, spre exemplu, ar trebui să
admitem că există extrem de puţini minori care să nu fi fost victime ale
corupţiei sexuale. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă şi
nuditatea. Este excesiv a considera în prezent, că simpla afişare a nudităţii în
preajma minorului conduce la existenţa infracţiunii. O asemenea concepţie ar
fi total lipsită de realism, în condiţiile în care nudismul sau naturismul au
devenit practici frecvente, acceptate, sau cel puţin tolerate, de normele
moralei sociale. La cealaltă extremă sunt comportamente precum „excitarea
organelor sexuale", care pot fi cu greutate deosebite de actul sexual de orice
natură, ca element material al infracţiunii de act sexual cu un minor. Trebuie
remarcată şi lipsa de coerenţă ce rezultă din compararea corupţiei sexuale cu
actul sexual cu un minor, dacă se au în vedere atât elementul material cât şi
vârsta subiectului pasiv la cele două infracţiuni. Se poate constata astfel că, în
timp ce actul sexual cu un minor peste 15 ani nu constituie infracţiune
(abstracţie făcând de variantele agravate), sugerarea unui act sexual, spre
exemplu, în prezenţa aceluiaşi minor reprezintă o faptă penală. Din acest
punct de vedere, orice comentariu este de prisos, în sfârşit, trebuie
menţionat faptul că expresia acte cu caracter obscen este utilizată şi în Legea
196/2003, privind prevenirea şi combaterea pornografiei.1 Conform art. 2
alin. (2) al legii: „Prin acte cu caracter obscen se înţelege gesturi sau
comportamente sexuale explicite, săvârşite individual sau în grup, imagini,
sunete ori cuvinte care prin semnificaţia lor aduc ofensă la pudoare, precum şi
orice alte forme de manifestare indecentă privind viaţa sexuală, dacă se
săvârşesc în public." Deşi actele privite în sine se înscriu într-o sferă la fel de
largă ca cea descrisă mai sus, în cazul elementului material de la corupţia
sexuală, se poate constata că în sensul Legii 196/2003 actele cu caracter
obscen sunt limitate prin condiţia săvârşirii în public. Prin urmare, expresia
folosită în Legea 196/2003 nu are un sens identic cu cel al expresiei folosite în
Codul penal. Această diferenţă nu înlătură însă riscurile unei confuzii, între
corupţia sexuală pe de o parte, şi infracţiunile prevăzute la art. 10 şi art. 11

1
M. Of. nr. 342 din 20 mai 2003.
226

din Legea 196/2003, pe de altă parte, ceea ce poate genera mari dificultăţi
de încadrare în practică.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru libertatea
sexuală a minorului şi dezvoltarea psiho-morală normală a acestuia.
Legătura de cauzalitate rezultă în mod direct din comiterea faptei.

Latura subiectivă

Infracţiunea de corupţie sexuală se comite cu intenţie. Cerinţa esenţiala ce


întregeşte latura subiectivă a infracţiunii este ca făptuitorul să cunoască starea
de minoritate a victimei.

Formele infracţiunii

Tentativa se pedepseşte, conform art. 204 C. pen. Consumarea infracţiunii


are loc în momentul realizării elementului material, respectiv a actului cu
caracter obscen. Dacă asupra sau în prezenţa minorului se comit cu aceeaşi
ocazie mai multe acte cu caracter obscen, acestea se vor absorbi în
conţinutul clementului material al aceleiaşi infracţiuni.1 Infracţiunea se
poate realiza şi în formă continuată

Variantele infracţiunii

Prima variantă agravată este prevăzută la alin. (2) şi are în vedere


ipoteza în care actele cu caracter obscen asupra sau în prezenţa minorului se
săvârşesc în cadrul familiei. Această variantă, introdusă prin Legea 197/2000,
este asemănătoare celor care se referă la fapte comise asupra unui membru al
familiei, dar formularea este de natură a include şi faptele comise în
prezenţa minorului.
A doua variantă agravată, prevăzută la alin. (3) se referă la faptele de
corupţie sexuală comise în scopul producerii de materiale pornografice.
Această variantă are o corespondentă la infracţiunea de act sexual cu un;
minor, iar sensul expresiei materiale pornografice a fost deja examinat. Spre
1
Explicaţii III. pag. 372.
227

deosebire de varianta corespondentă de la actul sexual cu un minor, la


varianta corupţiei sexuale lipseşte teza constrângerii.
Varianta asimilată se referă la ademenirea unei persoane în vederea
săvârşirii de acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de acelaşi sex. Este
greu de realizat o distincţie între această variantă şi o eventuală instigare sau
complicitate la infracţiunea de act sexual cu un minor. Şi în acest caz o
clarificare din partea legiuitorului ar fi bine venită.

Sancţiuni

Atât varianta tip cât şi celelalte variante se sancţionează cu pedeapsa


închisorii. Maximul special al pedepsei poate atinge 9 ani, în cazul în care fapta se
comite în cadrul familiei şi în scopul producerii de materiale pornografice.

Aspecte procesuale

Urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar judecarea faptei în primă


instanţă este de competenţa judecătoriei.

VI. INCESTUL

Incriminarea incestului se înscrie în aceeaşi preocupare a legiuitorului de


a proteja normalitatea şi moralitatea vieţii sexuale, deoarece nici în acest caz
nu se pune problema libertăţii sexuale a persoanei, fiind vorba de un raport
sexual liber consimţit de ambii parteneri.1 Atât anormalitatea cât şi
imoralitatea faptei sunt în acest caz evidente, indiscutabile. Cu toate acestea,
utilitatea incriminării incestului nonagresiv, adică acela care nu se suprapune
unui viol sau unui act sexual cu un minor, este discutabilă. Situându-se
împotriva unor legi ale naturii umane, precum şi împotriva unor

1
Aceste aprecieri se referă la ipoteza incestului pur şi simplu, nu şi la ipotezele în care
incestul ar intra în concurs cu un eventual viol, sau cu un act sexual cu un minor.
228

legi sociale puternic consolidate în timp, incestul reprezintă un comporta-


ment nu numai greu de acceptat, dar şi greu de înţeles. Există însă suficiente
argumente care ne îndreptăţesc să credem că, dacă nu întotdeauna, cel puţin în
majoritatea cazurilor, incestul nonagresiv nu presupune doar o simplă
opacitate morală a subiecţilor, ci presupune şi grave probleme de ordin
psiho-social şi psiho-moral, cu care aceştia se confruntă. Din această cauză
este îndoielnic faptul că soluţia penală este o soluţie adecvată.1

Norma incriminatoare

Art. 203. Incestul.


Raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de normalitatea şi


moralitatea vieţii sexuale. In doctrina penală, atât problema anormalităţii, cât
şi cea a imoralităţii incestului au fost legate de aspectul biologic: „Prin
incriminarea incestului, realizarea relaţiilor sexuale fireşti nu poate avea loc
decât exclusiv în afara raporturilor de rudenie, în acest fel se asigură
conservarea fondului biologic al societăţii omeneşti. Valorile sociale ocrotite, la
care se referă aceste relaţii sexuale, sunt, pe de o parte, calităţile biologice şi
morale care trebuie cultivate şi conservate prin reproducerea; fondului
biologic al societăţii, iar pe de altă parte, moralitatea vieţii sexuale
corespunzătoare acestui scop."2 Infracţiunea nu are un obiect material.

Subiecţii infracţiunii

În cazul incestului, ambii parteneri ai raportului sexual au calitatea de


subiect activ al infracţiunii. Autorii sunt circumstanţiaţi de text în sensul că
1
În sensul celor de mai sus şi pentru mai multe amănunte, a se vedea Valerian Cioclei -
Viată sexuală şi politică penală, op. cit., pag. 116-123.
2
Explicaţii III, pag. 375.
229

trebuie să existe între ei o relaţie de rudenie specială: rude în linie directă


(ascendenţi sau descendenţi), sau fraţi şi surori, în plus, fiind vorba de un
raport sexual, autorii trebuie să fie persoane de sex opus. Rezultă că incestul
este o infracţiune bilaterală, cu autori calificaţi. „Ca în toate cazurile de
pluralitate naturală de infractori, este posibilă şi în cazul incestului particip
aţi a sub forma instigării sau complicităţii. Autorii nu sunt însă decât cei doi
participanţi la realizarea raportului sexual."1

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii este reprezentat de raportul sexual, în


sensul de conjuncţie între organul genital al bărbatului şi cel al femeii. Nu
reprezintă element material al infracţiunii de incest relaţiile homosexuale şi nici
actele de perversiune sexuală. Legiuitorul a sancţionat doar relaţiile sexuale
fireşti, respectiv raportul sexual, deoarece numai astfel de raporturi cu vocaţie în
planul procreării, pot avea consecinţe de ordin biologic. Incestul poate intra în
concurs fie cu infracţiunea de viol, fie cu infracţiunea de act sexual cu un
minor. Există concurs între incest şi viol atunci când se realizează un raport
sexual, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra,
dacă autorul şi victima se află în relaţia de rudenie cerută de art. 203 C. pen.
După cum am arătat şi în cadrul analizei infracţiunii de viol, există două ipoteze de
concurs între viol şi incest, corect sesizate de instanţa supremă într-o decizie de
îndrumare. Astfel s-a arătat că: „... în măsura în care victima raportului
sexual săvârşit în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen. este rudă în
linie directă sau frate ori soră cu autorul, fapta acestuia trebuie încadrată, după
caz, în infracţiunea de viol prevăzută de acest text de lege şi în infracţiunea de
incest prevăzută de art. 203 C. pen., dacă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1491 din
acelaşi cod, referitoare la „membru de familie", sau în infracţiunea de viol
prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (2) lit. b1 C. pen. şi în infracţiunea de
incest prevăzută de art. 203 C. pen., dacă victima, rudă în linie directă sau frate ori
soră, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul."2

1
Explicaţii III, pag. 375.
2
1.C.C.J. s.u.dec.nr . 11/2005, precitată.
230_____________

Latura subiectivă

Infracţiunea de incest este caracterizată în plan subiectiv prin existenţa


vinovăţiei sub forma intenţiei. Condiţia necesară realizării laturii subiective
este ca autorul (autorii) faptei să cunoască relaţia de rudenie în care se află.
Eroarea de fapt asupra relaţiei de rudenie exclude vinovăţia.

Formele infracţiunii

Incestul se consumă în momentul realizării raportului sexual. Tentativa


este posibilă şi, conform art. 204 C. pen. se pedepseşte. Infracţiunea se poate
realiza şi în formă continuată, în măsura în care, în baza unei rezoluţii
infracţionale unice, au loc mai multe raporturi sexuale incestuoase.

Sancţiuni

Pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru infracţiunea de incest este


închisoarea. Limitele pedepsei, de la 2 la 7 ani, sunt extrem de severe, dacă
avem în vedere caracterul bilateral al incestului, faptul că suntem practic în
prezenţa unei infracţiuni fără victimă. Cum am arătat şi mai sus, este foarte
probabil ca autorii unor astfel de fapte să aibă grave probleme de ordin
psiho-moral, sau psiho-social, astfel încât utilitatea tratamentului penal este
discutabilă. Un sprijin terapeutic ar fi probabil mult mai eficient.

VI. HĂRŢUIREA SEXUALĂ

Infracţiunea de hărţuire sexuală nu a făcut parte din structura iniţială a


prezentului capitol. Fapta a fost incriminată şi introdusă în Codul penal, prin
Legea nr. 61/2002. Această incriminare, inspirată din legislaţiile penale
occidentale, tinde să ofere o protecţie specială din punctul de vedere al
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIATA SEXUALĂ 231

libertăţii sexuale, acelor persoane aflate într-o situaţie particulară, de


vulnerabilitate, generată de poziţia pe care o au în raporturile de muncă.

Norma incriminatoare

Art. 2031. Hărţuirea sexuală.


Hărţuirea unei persoane prin ameninţare sau constrângere, în
scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o persoană care
abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia
îndeplinită la locul de muncă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.

Obiectul juridic

Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de libertatea


sexuală a persoanei aflată într-o stare de vulnerabilitate, datorită situaţiei pe
care o are la locul de muncă. Se poate spune că , în mod adiacent, sunt
ocrotite aici şi relaţiile de serviciu, a căror normală desfăşurare presupune
abţinerea de la exercitarea de presiuni, în scopul obţinerii unor satisfacţii de
natură sexuală, de către cei care au o poziţie dominantă asupra unor
persoane, la locul de muncă. Deoarece valoarea ocrotită este libertatea
sexuală a persoanei, infracţiunea nu are obiect material.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii de hărţuire sexuală este circumstanţial, fiind


reprezentat de persoana care îndeplineşte o funcţie ce îi conferă autoritate
sau influenţă asupra altor persoane, la locul de muncă. Participaţia penală
este posibilă doar sub forma instigării sau a complicităţii; fiind o infracţiune
cu subiect activ calificat, coautoratul nu este posibil. Subiect activ al
infracţiunii poate fi atât bărbatul cât şi femeia.
Subiectul pasiv al infracţiunii este de asemenea calificat, fiind reprezentat
de persoana care, la locul de muncă, se află într-o poziţie asupra căreia se
exercită autoritatea sau influenţa unei alte persoane. Subiectul pasiv poate fi
bărbat, sau femeie. Există, cu alte cuvinte, o relaţie de autoritate sau de
232 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

influenţă între subiecţii infracţiunii. Legiuitorul nu se referă în mod explicit la


o relaţie de subordonare, ceea ce înseamnă că infracţiunea se poate realiza şi
între persoane care din punct de vedere formal se află la acelaşi nivel
ierarhic, dar, din diferite alte motive, cum ar fi experienţa profesională,
vârsta, etc., se află, în fapt, într-o poziţie care permite unuia dintre ei să
exercite asupra celuilalt, autoritate sau influenţă.
Situaţia premisă a infracţiunii
Situaţia premisă la infracţiunea de hărţuire sexuală este dată de relaţia
existentă între autor şi victimă, relaţie ce presupune exercitarea autorităţii
sau influenţei asupra victimei, în lipsa unei astfel de situaţii, existenţa
infracţiunii este exclusă.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune, respectiv în


acţiunea de hărţuire, realizată prin ameninţare sau constrângere, în limbaj
comun, prin hărţuire se înţelege acţiunea de a necăji pe cineva cu tot felul de
neplăceri, de a nu lăsa în pace pe cineva, de a sâcâi o persoană.1 Expresia are
şi sensul de a supune o persoană la atacuri repetate.2 Rezultă că
elementul material al infracţiunii se realizează prin acţiuni repetate de
ameninţare sau constrângere. Cerinţa esenţială, pentru existenţa laturii
obiective este ca acţiunile repetate de ameninţare sau constrângere, să aibă ca
finalitate slăbirea rezistenţei victimei şi determinarea acesteia la cedarea unor
favoruri sexuale. Se poate observa că în acest caz, termenul scop folosit
de legiuitor are o dublă valenţă, indicând nu doar un aspect subiectiv, ca de
obicei, ci şi o finalitate obiectivă a acţiunii. Aceasta presupune ca
ameninţările şi constrângerile exercitate să aibă un caracter explicit, să
conţină un mesaj clar pentru victimă. Simplele ameninţări sau constrângeri
repetate, fără ca ele să indice o finalitate sexuală, nu pot constitui elementul
material al infracţiunii de hărţuire. Ameninţarea sau constrângerea trebuie să
aibă aptitudinea de a insufla victimei o stare de temere serioasă, suficient de
puternică pentru ca, din punct de vedere psihic, libertatea sexuală a acesteia să
fie pusă în pericol. Pentru existenţa infracţiunii nu este însă necesar, ca
victima să se şi conformeze cererii făptuitorului, adică în mod efectiv să cedeze
acestuia favoruri sexuale, altfel spus, să coopereze pentru ca autorul faptei să
1
A se vedea, în acest sens, DEX, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
2
A se vedea, în acest sens, Le petit Larousse illustre, Editura Larousse, 1992.
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALA____________________________233

obţină satisfacţii de natură sexuală. Din acest unghi de vedere hărţuirea sexuală se
aseamănă cu şantajul şi, ca şi la şantaj, faptul că victima nu cedează şi nu se
conformează cererii făptuitorului, nu exclude existenta infracţiunii.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru libertatea sexuală
a persoanei, fiind vizată în primul rând latura psihică a acestei libertăţi. Din
acest punct de vedere există asemănări între infracţiunea de hărţuire sexuală,
pe de o parte, şi infracţiunile de ameninţare şi şantaj, pe de altă parte, iar
argumentele aduse în sensul că ameninţarea şi şantajul sunt infracţiuni de
pericol, şi nu de rezultat, rămân valabile şi în acest caz,
Legătura de cauzalitate rezultă în mod direct, din comiterea faptei.

Latura subiectivă

Infracţiunea de hărţuire sexuală se comite cu intenţie directă calificată


prin scop, respectiv scopul obţinerii unor satisfacţii de natură sexuală.
Semnificaţia expresiei satisfacţii de natură sexuală este destul de incertă.
Este evident însă că legiuitorul a vrut să includă aici şi alt gen de satisfacţii, pe
lângă cele ce decurg în mod normal dintr-un act sexual, pentru că, în caz
contrar, ar fi folosit expresia act sexual de orice natură, utilizată şi la alte
infracţiuni din capitol, în timp, pe măsură ce practica se va confrunta cu
situaţii concrete, semnificaţia acestei expresii va trebui desluşită.

Formele infracţiunii

Tentativa la infracţiunea de hărţuire sexuală nu se pedepseşte. Infracţiunea se


consumă în momentul exercitării de ameninţări sau constrângeri cu finalitate
sexuală asupra victimei, moment ce coincide cu crearea unei stări de pericol
pentru libertatea sexuală a acesteia.

Sancţiuni

Hărţuirea sexuală este singura infracţiune din capitolul destinat


infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală, pentru care legiuitorul a prevăzut ca
sancţiune amenda, alternativ la pedeapsa cu închisoarea.
BIBLIOGRAFIE

CURSURI. TRATATE. MONOGRAFII


1. Antoniu, George, Noul Cod penal Codul penal anterior. Studiu
comparativ, Editura AII Beck, 2004.
2. Antoniu, George; Bulai, Costică; Chivulescu Gheorghe, Dicţionar
juridic penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
i
3. Beliş, Vladimir, îndreptar de practică medico-legală, Editura
Medicală, Bucureşti, 1990.
4. Bulai, Costică, Curs de drept penal, partea specială, voi. I, Editura
Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1975.
5. Bulai, Costică; Filipaş, Avram; Mitrache, Constantin, Instituţii de
Drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă, 2003-2004,
Editura Trei, 2003.
6. Cioclei, Valerian, Mobilul în conduita criminală, Editura AII Beck, 1999.
7. Diaconescu, Gheorghe, Infracţiunile în Codul penal român, Volumul I,
Editura Oscar Prinţ, 1997
8. Dongoroz, Vintilă, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Editura
Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti,
2000.
9. Dongoroz, Vintilă şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, Volumul I, Ediţia a Il-a, Editura Academiei Române,
Editura AII Beck, 2003.
10. Dongoroz, Vintilă şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român,Volumul II, Ediţia a Il-a, Editura Academiei Române,
Editura AII Beck, 2003.
11. Dongoroz, Vintilă şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, Volumul III, Ediţia a Il-a, Editura Academiei Române,
Editura AII Beck, 2003.
BIBLIOGRAFIE 235

12. Garofalo, Raffaele, Criminologie, Editura Felix Alean, Paris, 1905.


13. Loghin, Octavian; Filipaş, Avram, Drept penal -partea specială,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
14. Mitrache, Constantin; Mitrache, Cristian» Drept penal român -
Partea generală, Editura Universul Juridic, 2005.
15. Scripcaru, Gheorghe; Terbancea, M., Patologie medico-legală,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.
16. Sima, Constantin, Codul penal adnotat — cu practică judiciară
1969-1995, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1996.
17. Oliviu Aug., Stoica, Drept penal - partea specială, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976.
18. Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică
judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
19. Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică
judiciară, în materie penală pe anii 1976-1980, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
20. Vasiliu, Teodor şi colaboratorii, Codul penal comentat şi adnotat,
Volumul I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
21. Practică Judiciară Penală voi. III, partea specială, Coordonatori:
George Antoniu, Constantin Bulai, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1992.
22. „Codul penal Regele Carol al II-lea explicat de: C. Viforeanu, E.
Petit, N. Tanoviceanu" Editura „Adevărul" S.A. 1936.

REVISTE DE SPECIALITATE
1. Analele Universităţii Bucureşti, Seria Drept, Editura Universităţii
Bucureşti (până în 2001), Editura Rosetti(până în 2004), Editura AII
Beck, respectiv C.H. Beck (din 2004 în prezent).
2. Buletinul jurisprudenţei C.S.J. Culegere de decizii pe anul 2001,
Editura AII Beck, 2003.
236 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

3. Buletinul jurisprudenţei I.C.C.J. Culegere de decizii pe anul 2002,


Editura AII Beck, 2004.
4. Buletinul jurisprudenţei I.C.C.J. Culegere de decizii pe anul 2003,
Editura AII Beck, 2005.
5. Buletinul jurisprudenţei 1990-2003 de la C.S.J. la I.C.C.J., Editura
AII Beck, 2004.
6. Buletinul jurisprudenţei Î.C.C.J. Culegere de decizii pe anul 2005,
Editura C.H. Beck, 2006.
7. Buletinul jurisprudenţei C.D. (varianta electronică) de la C.S.J. la
I.C.C.J., Editura AII Beck, 2004.
8. Culegere de practică judiciară penală-1998, Curtea de Apel
Bucureşti, Editura AII Beck, 1999.
9. Culegere de practică judiciară în materie penală-1999, Curtea de Apel
Bucureşti, Editura Rosetti 2001.
10. Culegere de practică judiciară în materie penală-2000, Curtea de Apel
Bucureşti, Editura Rosetti 2002.
11. Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti 1994-1997,
Drept penal. Drept procesual penal, Editura AII Beck, 1999.
12. Curierul Judiciar.
13. Pandectele Române.
14. Practică judiciară penală 2001-2002, Curtea de Apel Bucureşti,
Editura Brilliance, colecţia Lex Expert, 2004.
15. Practică judiciară penală 2003-2004, Curtea de Apel Bucureşti,
Editura Brilliance, colecţia Lex Expert, 2006.
16. Revista Română de Drept.
17. Revista de Drept penal.
18. Revista Dreptul.

ALTE SURSE
www.scj.ro
CUPRINS
ABREVIERI..............................................5

CUVÂNT ÎNAINTE........................................................................... 9

CAPITOLUL I
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORA-
LE ŞI SĂNĂTĂŢII .................................................................................. 11
STRUCTURA CAPITOLULUI......................................................................11
Secţiunea I
Omuciderea……………………………………………………………….12
CARACTERISTICI GENERALE ALE INFRACŢIUNILOR
DIN SECŢIUNEA I ...................................................................................... 12
I. OMORUL....... ..................................................................... .....18
Norma incriminatoare...................................................................... 19
Obiectul juridic........................................................................... ....... 19
Obiectul material............................................................................... 19
Subiecţii infracţiunii ..........................................................................20
Latura obiectivă.... .......................................................................... ...21
Latura subiectivă............................................................................... 22
Formele infracţiunii........................................................................... 24
Sancţiuni. ......................................................................................... ..25
Aspecte procesuale............................................................................ 25
II. OMORUL CALIFICAT.... .................................................... ..25
Norma incriminatoare............... ...................................................... ..26
Explicarea elementelor circumstanţiale.... ..................................... ...26
Formele infracţiunii........................................................................... 42
Sancţiuni..................................................... ....................................... 42
Aspecte procesuale... ....................................................................... ..42
III. OMORUL DEOSEBIT DE GRAV.. ..................................... .43
Norma incriminatoare..................... .................................................. 43
Explicarea elementelor circumstanţiale.. ..................................... .....43
Formele infracţiunii............................................ ............................... 64
Sancţiuni............................................................................................ 65
Aspecte procesuale............................................................................ 65
238 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

IV. PRUNCUCIDEREA..............................................................65
Norma incriminatoare.......................................................................66
Obiectul juridic.................................................................................. 66
Obiectul material...............................................................................67
Subiecţii infracţiunii..........................................................................67
Situaţia premisă................................................................................. 68
Latura obiectivă.................................................................................69
Latura subiectivă...............................................................................70
Formele infracţiunii........................................................................... 71
Sancţiuni............................................................................................ 72
Aspecte procesuale............................................................................72
V. UCIDEREA DIN CULPĂ.......................................................72
Norma incriminatoare.......................................................................73
Obiectul juridic.................................................................................. 73
Obiectul material...............................................................................74
Subiecţii infracţiunii..........................................................................74
Latura obiectivă.................................................................................75
Latura subiectivă...............................................................................78
Formele infracţiunii...........................................................................79
Variante agravate..............................................................................79
Sancţiuni............................................................................................88
VI. DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA
SINUCIDERII........................................................................88
Norma incriminatoare.......................................................................89
Obiectul juridic..................................................................................89
Obiectul material...............................................................................89
Subiecţii infracţiunii..........................................................................90
Latura obiectivă.................................................................................90
Latura subiectivă...............................................................................92
Formele infracţiunii...........................................................................92
Variante.............................................................................................92
Sancţiuni............................................................................................94
Aspecte procesuale............................................................................94
Secţiunea II
LOVIREA ŞI VĂTĂMAREA INTEGRITĂŢII CORPORALE SAUA
SĂNĂTĂŢII..................................................................................95
CARACTERISTICI GENERALE ALE INFRACŢIUNILOR
DIN SECŢIUNEA II......................................................................................95
I. LOVIREA SAU ALTE VIOLENŢE........................................99
Norma incriminatoare.....................................................................100
Obiectul juridic................................................................................ 100
CUPRINS____________________________________________239

Obiectul material............................................................................. 101


Subiecţii infracţiunii........................................................................ 101
Latura obiectivă...............................................................................102
Latura subiectivă............................................................................. 105
Formele infracţiunii......................................................................... 106
Variante........................................................................................... 106
Sancţiuni..........................................................................................l 07
Aspecte procesuale.......................................................................... 107
II. VĂTĂMAREA CORPORALĂ ............................................ 108
Norma incriminatoare..................................................................... 108
Explicarea elementului circumstanţial............................................108
Formele infracţiunii.........................................................................110
Varianta agravată ...........................................................................110
Sancţiuni..........................................................................................1 11
Aspecte procesuale..........................................................................1 11
III. VĂTĂMAREA CORPORALĂ GRAVĂ............................ 111
Norma incriminatoare.....................................................................l 12
Explicarea elementelor circumstanţiale.......................................... 112
Latura subiectivă.............................................................................123
Formele infracţiunii..,......:......,..^.........,....^.,......,........,...................l 25
Sancţiuni..........................................................................^............... 125
Aspecte procesuale.......................................................................... 125
IV.LOVIRILE SAU VĂTĂMĂRILE CAUZATOARE
DE MOARTE....................................................................... 126
Norma incriminatoare.....................................................................l26
Explicarea elementului circumstanţial............................................ 126
Latura subiectivă.............................................................................l28
Formele infracţiunii.........................................................................l30
Sancţiuni..........................................................................................l 31
Aspecte procesuale..........................................................................131
V. VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ...................... 132
Norma incriminatoare.....................................................................l32
Explicarea variantelor de vătămare corporală din culpă...............133
Latura subiectivă............................................................................. 135
Formele infracţiunii......................................................................... 136
Sancţiuni..........................................................................................l 36
Aspecte procesuale.......................................................................... 136
240 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Secţiunea III
AVORTUL……………………………………………………….137
I. PROVOCAREA ILEGALĂ A AVORTULUI....................... 139
Norma incriminatoare..................................................................... 1 40
Obiectul juridic....................................................................... ......... 141
Obiectul material............................................................................. 1 41
Subiecţii infracţiunii................................... .................................. ...l 41
Situaţia premisă............................................................................... 1 42
Latura obiectivă........................................................................... ....142
Latura subiectivă............................................................................. 142
Formele infracţiunii..... .................................................................... 1 43
Variante agravate. ........................................................................... 143
Sancţiuni.......................................................................................... 144
Aspecte procesuale.. ........................................................................ 144

CAPITOLUL II
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI.. ..................... 145
CARACTERISTICI GENERALE ALE INFRACŢIUNILOR
DIN CAPITOLUL II ...................................................................................145
I. LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL................... 149
Norma incriminatoare.. ................................................................... 149
Obiectul juridic...........^... ............................................................. ....150
Obiectul material............................................................................. 1 50
Subiecţii infracţiunii....................................................... ............. ....l 50
Latura obiectivă... ............................................................................ 1 51
Latura subiectivă................................................................ ............. 154
Formele infracţiunii.................................................................. ....... 1 54
Variante agravate. ........................................................................... 1 55
Sancţiuni.......................................................................................... 158
Aspecte procesuale. ......................................................................... 159
II. SCLAVIA.............................................................................. 159
Norma incriminatoare..... ................................................................ 159
III. SUPUNEREA LA MUNCĂ FORŢATĂ SAU
OBLIGATORIE ................. ...........1......................................160.
Norma incriminatoare... ..................................................................160
IV. VIOLAREA DE DOMICILIU.................. ........................... 161
Norma incriminatoare... .................................................................. 16l
Obiectul juridic...................... ..................................... .....................162
Obiectul material..... ............................................. ...........................162
CUPRINS 241

Subiecţii infracţiunii...,.......................:............................................162
Situaţia premisă...............................................................................163
Latura obiectivă...............................................................................164
Latura subiectivă.............................................................................l66
Formele infracţiunii.........................................................................167
Varianta agravată........................................................................... 167
Sancţiuni.......................................................................................... 168
Aspecte procesuale..........................................................................l 68
V. AMENINŢAREA................................................................. 169
Norma incriminatoare.....................................................................169
Obiectul juridic................................................................................ 169
Obiectul material............................................................................. 170
Latura obiectivă...............................................................................l70
Latura subiectivă............................................................................. 171
Formele infracţiunii......................................................................... 172
Sancţiuni..........................................................................................172
Aspecte procesuale.......................................................................... 172
VI. ŞANTAJUL......................................................................... 172
Norma incriminatoare..................................:.................................. 173
Obiectul juridic................................................................................ 173
Obiectul material............................................................................. 173
Latura obiectivă............................................................................... 174
Latura subiectivă............................................................................. 175
Formele infracţiunii.........................................................................175
Varianta agravată........................................................................... 1 76
Sancţiuni.......................................................................................... 176
Aspecte procesuale..........................................................................176
Diferenţierea faţă de alte infracţiuni...............................................176
VII. VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENŢEI.......... 178
Norma incriminatoare.....................................................................l78
Obiectul juridic................................................................................ 179
Obiectul material............................................................................. 179
Latura obiectivă............................................................................... 180
Latura subiectivă.............................................................................l81
Formele infracţiunii......................................................................... 181
Sancţiuni..........................................................................................181
Aspecte procesuale.......................................................................... 181
VIII. DIVULGAREA SECRETULUI PROFESIONAL........... 182
Norma incriminatoare.....................................................................l82
Obiectul juridic................................................................................ 182
Obiectul material.............................................................................l83
242 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALA - INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Subiecţii infracţiunii........................................................................ 183


Latura obiectivă............................................................................... 183
Latura subiectivă............................................................................. 184
Formele infracţiunii......................................................................... 184
Sancţiuni.......................................................................................... 184
Aspecte procesuale..........................................................................l 84

CAPITOLUL III
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ...................... 185
CARACTERISTICI GENERALE ALE INFRACŢIUNILOR
DIN CAPITOLUL III..............................................1.................................185
L VIOLUL.................................................................................. 191
Norma incriminatoare.....................................................................192
Obiectul juridic................................................................................ 192
Obiectul material............................................................................. 193
Subiecţii infracţiunii........................................................................ 193
Latura obiectivă............................................................................... 194
Latura subiectivă.............................................................................197
Formele infracţiunii.........................................................................197
Variante agravate............................................................................198
Sancţiuni......................................................................................... 204
Aspecte procesuale..........................................................................205
II. ACTUL SEXUAL CU UN MINOR .....................................205
Norma incriminatoare.....................................................................206
Obiectul juridic................................................................................207
Obiectul material.............................................................................208
Subiecţii infracţiunii........................................................................208
Latura obiectivă...............................................................................209
Latura subiectivă.............................................................................210
Formele infracţiunii.........................................................................210
Variantele infracţiunii.....................................................................211
Sancţiuni..........................................................................................214
Aspecte procesuale..........................................................................214
III. SEDUCŢIA..........................................................................214
Norma incriminatoare.....................................................................215
Obiectul juridic................................................................................215
Subiecţii infracţiunii........................................................................216
Latura obiectivă...............................................................................217
Latura subiectivă.............................................................................217
CUPRINS 243

IV. PERVERSIUNEA SEXUALA............................................218


Norma incriminatoare.....................................................................218
Utilitatea incriminării .....................................................................219
Varianta tip......................................................................................219
Variantele agravate.........................................................................221
V. CORUPŢIA SEXUALĂ .......................................................222
Norma incriminatoare.....................................................................222
Obiectul juridic................................................................................ 222
Obiectul material.............................................................................223
Subiecţii infracţiunii........................................................................223
Latura obiectivă...............................................................................224
Latura subiectivă.............................................................................226
Formele infracţiunii.........................................................................226
Variantele infracţiunii.....................................................................226
Sancţiuni.......................................................................................... 227
Aspecte procesuale.......................................................................... 227
VI. INCESTUL..........................................................................227
Norma incriminatoare.....................................................................228
Obiectul juridic................................................................................ 228
Subiecţii infracţiunii........................................................................228
Latura obiectivă...............................................................................229
Latura subiectivă.............................................................................230
Formele infracţiunii.........................................................................230
Sancţiuni..........................................................................................230
VI. HĂRŢUIREA SEXUALĂ...................................................230
Norma incriminatoare.....................................................................231
Obiectul juridic................................................................................231
Subiecţii infracţiunii........................................................................231
Latura obiectivă...............................................................................232
Latura subiectivă.............................................................................233
Formele infracţiunii.........................................................................233
Sancţiuni..........................................................................................233

BIBLIOGRAFIE............................................................................. 234