Un punct nodal în perspectivă analitică a subiectului propus îl reprezintă
persoana destul de contraversată a scriitorului Mircea Cărtărescu care şi după
treizeci de ani de recunoaştere a prestigiului şi a succesului literar râmâne a fi mereu piatra unghiulară a contestaţiilor criticilor, care îi suprimă dreptul de a se manifesta deliberat altfel, evitând repetabilitatea scripturală şi încercând alte forme literare catalogate drept ”minore”. I se impută chiar de la început lipsa de maturitate clasicizată a scriitorului responsabil de propria scriere şi e amendat permanent de insuficienţa redactării asidue sau chiar de impostură literară: „Mircea Cărtărescu este, din punct de vedere tipologic, imatur şi refractar la asumarea unor responsabilităţi. Prozatorul nu are sentimentul situării sale în istorie, nu se simte răspunzător de ce se întâmplă în jur şi nu se arată interesat de soarta ţării în care s-a născut. A rezultat un text eruptiv şi eterogen, o magmă literară, în care şuvoaiele de aur topit coexistă cu aglomerările de zgură şi emanaţiile sulfuroase. Sentimentul "responsabilităţii", propriu autorului-care- pregăteşte-o-carte-pentru-tipar, ar fi dus probabil la îndepărtarea şi a unora, şi a altora.. Un asemenea text este - teoretic - nedestinat publicării.”(1) I s-a reproşat cu vehemenţă iniţial şi neimplicarea în lumea socială şi arborarea unei abstracte detaşări când România era în plină efervescenţă civică după revoluţie, ca atunci când vine cu certe dovezi de participare civică, publicistică pe teme actuale Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (2003) şi îndeosebi Baroane! (2005) să apară ecouri defavorabile şi să se insinueze: ” Dintr-un alt unghi privind lucrurile, acestea se înscriu într-o strategie mai amplă a lui Mircea Cărtărescu: aceea de a cuceri şi reţine un public mai larg, printr-o progresivă comercializare a scrisului său. Un lucru este cert: în bogata bibliografie a acestui important scriitor român contemporan, Baroane! se instalează, confortabil, pe treapta cea mai de jos.”(2) Unui atac la fel de virulent a fost supusă şi lucrarea „Postmodernismul românesc”(1999), văzând în ea doar intenţia de a propaga egolatru şi a impune o generaţie, a cărui profet se declară, catalogată ca lipsită de suflu în România şi marginalizată doar la imitarea reiterată a avangardiştilor cu simpla diferenţă că s-au schimbat realităţile socio-politice: ”Ca exeget al postmodernismului românesc, Mircea Cărtărescu se află într-o situatie tragicomică (postmodernistă!): scrie despre un curent literar al cărui singur reprezentant marcant este Mircea Cărtărescu. Modestia îl împiedică pe poetul intrat în rolul de critic să devină propriul său apologet (ca Salvador Dali în Jurnalul unui geniu). . Privim lucrarea cu toată seriozitatea si îi sesizăm, fără plăcere, caracterul propagandistic. Totodată, ne gândim cu compătimire la Mircea Cărtărescu, descoperindu-l în inedita ipostază de cronicar constiincios al unor jocuri literare studentesti si al unor sedinte de cenaclu. Ne doare inima să-l vedem pe astralul poet cu mânecile suflecate, spălând vasele în bucătăria literaturii. Desi se străduieste să dea impresia că prezintă postmodernismul, Mircea Cărtărescu pledează, de fapt, pentru el, cu o pasiune rece, foarte asemănătoare cu fanatismul”.(3) Cert e că în unanimitate i se recunoaşte valoarea fiind declarat “una din cele mai proeminente şi consistente individualităţi din desantul aşa-numit optzecist.” (4) şi calificativele nu întârzie să vină în lanţ “unul dintre scriitorii cei mai prolifici ai literaturii române (5), “Poetul din ale cărui performanţe literare o întreagă generaţie (lipsită în general de suflu) şi-a făcut un titlu de glorie (6), "Tot ce postmodernismul a putut da mai coerent şi mai bine articulat în poezie, la noi aflăm în lirica lui Mircea Cărtărescu.” (7) , „ Mircea Cărtărescu este singurul scriitor important dintre cei care se consideră reprezentanţi ai postmodernismului. Vedeta grupului este, în mod evident, Mircea Cărtărescu. Se simte că apariţia lui în literatura română va avea cel puţin aceeaşi semnificaţie cu apariţia lui Geo Dumitrescu, care cu patru decenii în urmă a contribuit la radicalizarea conştiinţei de sine a poeziei.”(8) Sunt însă şi foarte multe atacuri piezişe care denotă intenţii răuvoitoare orientate fie spre a defaima notorietatea literară: „E certitudine şi-a dobândit statutul vedetei culturale mai mult citat decât citit.”(9), fie pentru a marginaliza prestigiul la simplul succes de masă comercializat şi crescut exponenţial: “Dintr- un alt unghi privind lucrurile, ea se înscrie într-o strategie mai amplă a lui Mircea Cărtărescu: aceea de a cuceri şi reţine un public mai larg, printr-o progresivă comercializare a scrisului său.” (10) Astăzi scriitorul luat la întrebări despre cum simte că este apreciat de critică şi public recunoaşte că : ”În România am o notorietatea relativă, dar sunt şi detestat în egală măsură. Cărţile mele au avut în ultimii ani mai multe cronici negative decât pozitive, iar ce este pe bloguri şi forumuri depăşeşte orice închipuire. Nu există jignire, minciună sau calomnie de care să fi fost scutit, deşi încerc să nu fac rău nimănui, să-i ajut pe oameni după puterile mele Nevoia mea de afecţiune e adânc contrariată, în ultima vreme, de consecinţele mizerabile ale vizibilităţii mele. Tot ce mi-ar mai lipsi ar fi celebritatea: cred că atunci aş fi de-a dreptul mâncat de viu....”(11) Şi descoperă clar pentru sine care este cauza tuturor detractărilor analizând lucid situaţia: ”Lucrul cel mai rău care mi s-a întâmplat a fost transformarea mea din scriitor în autor (de succes, se-nţelege). În lumea literară ţi se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea. Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranţă. Ceea ce nu ţi se iartă niciodată, cu nici un preţ, este succesul".Adev marzti 29 iunie 2010 Acuzaţiile care i se aduc sunt evident în aceeaşi ordine de idei: “ Scriitorul plin de farmec în faţa căruia fioroasa critică literară devenise o pisicuţă tandră este acum admonestat brutal pentru megalomanie, pentru egoism, pentru dorinţa maniacală de-a se afirma “.(12) Obsesia autodepăşirii este interpretată ca semn al orgoluiului şi confundată cu ipocrizia.: “ Lui Mircea Cărtărescu îi place să se joace cu sufletul cititorului. El declanşează aşteptări, pe care apoi le contrazice. Foloseşte la rece maşinăria poeziei, bucurându-se - cu o voluptate perversă - că provoacă exact ce emoţii vrea. Vocaţia lui de manipulator devine foarte evidentă .”(13) Este la fel condamnată povestea lui cu postmodernismul şi anume detaşarea lui singulară, înălţimea pretenţiilor şi miza sa literară: „Marea provocare era despărţirea, nu doar simbolică, de generaţia '80, surplusul de responsabilitate şi asumarea riscurilor detaşării de pluton”(14) Încercările lui Cărtărescu de a se disocia de generaţia ‘80 au dat rezultate, astăzi Cărtărescu nu apare ca un produs al unei generaţii, nici măcar ca un vârf de lance al ei, ci ca un univers autonom răsărit în mijlocul ei, în continuă expansiune, sfârşind prin a se separa şi a o îngloba ca pe o ramificaţie a propriului univers. Există la Cărtărescu un întreg complex fondator, de care scriitorul a devenit conştient pe parcurs şi pe care l-a asumat ulterior prin nevoia confirmării valorii prin interesul şi succesul în străinătate ale cărţilor sale, pe fondul unei receptări tot mai ostile sau superficiale în ţară. „Fără un adversar literar imediat şi pe măsură, Mircea Cărtărescu îşi permite cea mai dură, căci neconvenţională, confruntare posibilă: cea cu sine iar despre Mircea Cărtărescu nu se poate spune doar că e un scriitor-internaţional- care-trăieşte-din-burse-ce-şi-mai-poate-dori. Cărtărescu e cel mai interesant şi mai contraversat reprezentant al ultimii generaţii de poeţi români prin exuberanţa creatoare a tinereţii, a adrenalinei capodoperei, prin radicalizarea conştiinţei de sine a poeziei şi vocaţie de manipulator, mobilitate intelectuală admirabilă.” O parte dintre comentatori i-au reproşat lui Mircea Cărtărescu preocuparea excesivă pentru operă, grandomania, autismul politic şi social, patetismul şi pînă şi faptul că visează prea mult. Nu i se poate ierta lipsa de poziţie umilitoare clasică şi statutul de cel mai plin de succes scriitor român, cel mai comercializat şi cel mai tradus la ora actuală şi i se creează un profil de egocentric îngâmfat: „Pe zi ce trece devine tot mai imun la observaţii şi rezervat urcându-se voios pe un fals pedestal şi de acolo trâgând lacom în piept tot aerul tare al valorii şi la talentului, al ttoriei infailibilităţii şi al practice literare fără cusur- egolatric şi narcisit cu un rictus dispreţuitor. Gest de proprietar îngâmfat care nua re să dea nimănui socoteală. Discret la nevoie, insistent când e cazul, orientându-se bine în spaţiu şi timp astfel”(15). Dar bucură faptul că apar şi încercări de a da o ripostă bine argumentată în favoarea susţinerii intenţiei autorului de a se manifesta autentic în era trandurilor consumismului literar: „Cârtitorii (cei mai mulţi, confraţi de breaslă) vor încerca, probabil, să pună succesul lui Cărtărescu pe seama “compromisurilor” pe care le-ar fi făcut: acelea de a scrie pentru o revistă de life-style şi pentru un cotidian naţional, uitând că tocmai pentru calităţile de scriitor i-au fost solicitate colaborările în discuţie. Indubitabil, “cota de piaţă” a lui Cărtărescu a fost influenţată de aceste articolaşe, care nu dau valoarea lui ca scriitor. Ele nu sunt, însă, nici compromisuri, nici “un rău necesar” şi nici strategii de marketing, cum facil ar putea fi categorisite. Sunt pur şi simplu asumarea unei condiţii şi a unei responsabilităţi de scriitor mai puţin întâlnite la noi.”(16) Şi ceea ce a mai important e că se relevă destul de tranşant că şi-a dobîndit statutul de cel mai plin de succes scriitor român: ” În mod normal, scriitorii, dar şi românii, în general, ar trebui să se entuziasmeze de succesul lui Cărtărescu, tocmai pentru că dinamitează imaginea “clasicizată” a literatului autohton. Cititorul român are nevoie de Cărtărescu, pentru că succesul lui exprimă, de fapt, o stare de normalitate. Cu Mircea Cartarescu se încheie mitul creatorului boem din cultura română (de la Labiş la Nichita Stănescu) şi începe "noua eră" a scriitorului profesionist, universitar poliglot şi om de cultură multivalent, care sparge clişeele nu atît prin spectacolul nonconformist al propriului destin în destrămare, ci mai ales prin larga claviatură a instrumentelor şi tehnicilor de patrundere în arena globală, pe pistele unde are loc competiţia reală şi se stabilesc performanţele validate de civilizatia actuală. Cărtărescu spulberă şi mitul elitismului literar. Poetul din ale cărui performanţe literare o întreagă generaţie şi-a făcut un titlu de glorie joacă pe o miză fabuloasă, ca scriitor, că vrea de la literatură totul sau nimic, se ocupă exclusiv de literatură, îndeplinindu- şi corect, dar fără pasiune, celelalte obligaţii, intră în competiţie cu Umberto Eco şi cu Paulo Coelho. “(17) Revanşa e însoţită de îndemnurile de a nu exagera cu răuvoinţa invidioasă: “Iritarea multora a fost stârnită acum câţiva ani de apariţia romanului Orbitor, care, ca un diapazon de argint al scrisului, i-a obligat să-şi aducă aminte cum sună marea literatură. Ce greşeală facem! Ce frumos - şi sănătos - ar fi să ne reprimăm invidia şi să ne bucurăm că măcar unul dintre noi trăieşte ca un mare scriitor, sustrăgându- se birocraţiei existenţei şi ocupându-se, cu ardoare, numai şi numai de literatură.”(18) Trecerea în revistă a operei de până în acest moment al unuia dintre scriitorii cei mai prolifici ai literaturii române, Mircea Cărtărescu, relevă un fapt simplu şi tulburator în acelaşi timp, proteismul scriitorului, capacitatea sa extraordinară de a se reînnoi, vocaţia sa de scriitor total, cu reiterarea unui deziderat al pionierilor de la începuturile literaturii noastre, de la enciclopedistul Heliade Rădulescu la Mihai Eminescu, acela de a conferi literaturii, în întreg ansamblul ei de genuri şi specii, propriul lor chip. Cărtărescu este unul dintre putinii scriitori români, care face sistem. Cărţi precum Travesti sau De ce iubim femeile fac parte din acelaşi proiect integralist, totalizator. Genurile au fost parcurse pas cu pas: poezie, proza scurtă, roman, epopee-teatru în Levantul, carte hibridă, greu de catalogat altfel decât ca o comedie a literaturii, jurnal, carte pentru copii, publicistică pe teme literare, critică literară, pamflet, eseu, studiu monografic al poeziei lui Mihai Eminescu, teorie literară şi critică de sistem în Postmodernismul romanesc. La aceasta capacitate de a se reinventa pe sine se adaugă geniul strategic de a juca la fiecare nivel, chiar dacă nu într-o formulă excepţională, într-una memorabilă, de a reconfigura pluriversul operei ca univers al literaturii. Mircea Cărtărescu a sosit nu printre ultimii în Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu.A adus cu el toate complexele unei adolescenţe întârziate şi timiditatea şi, încetul cu încetul, a fost acceptat, pentru ca pas cu pas să-şi facă loc printre cei mai buni, printre vedetele cenaclului,îşi publică primul volum, Faruri, vitrine, fotografii (Cartea Romaneasca, 1980), este inclus în antologia Aur cu diamante (Litera, 1982). Îi are alături pe Florin Iaru, Traian T. Coşovei si Ion Stratan. Cenaclul este închis, în ciuda influenţei şi relaţiilor pe care le are Nicolae Manolescu, fiind socotit ca prea subversiv. Mircea Cărtărescu continuă să scrie poezie şi îi apar alte volume, fiecare aducând ceva nou, trece între timp pe un culoar paralel, este vorba de cenaclul mai puţin cosmopolit al prozatorilor, condus de Ovid. S. Crohmâlniceanu. Aici vedeta este Mircea Nedelciu. Cursa reincepe, Mircea Cărtărescu apărând dinspre partea poeziei, este cumva un outsider, dar nu pentru mult timp. Este inclus în antologia Desant ’83 (Cartea Romaneasca, 1983) cu o povestire astăzi aproape uitată şi care ivea un nou chip, o noua identitate a scriitorului, prozatorul. În 1989 apare Visul (Cartea Romaneasca, 1989), romanul închegat dintr-o serie de povestiri şi nuvele, varianta sa reeditată, cu titlul mult mai inspirat, Nostalgia (Humanitas, 1993), cuprinzând cele doua povestiri acoladă, Ruletistul şi Arhitectul. La un an după Revoluţia din decembrie apare Levantul (Cartea Romaneasca, 1990), o lovitură de teatru a scriitorului, pentru ca Levantul nu este doar poezie, ci şi teatru, redescoperire şi reînnoire a formulelor revolute de poezie, de sensibilitate, o comedie a literaturii. Nu se va împăca cu faptul ca i se contestă calitatea de prozator, în detrimentul lui Nedelciu. Urmează un respiro cu Travesti (Humanitas, 1994), inregistrat ca un semiesec de catre critică, Revine în forţă cu trilogia Orbitor, unde se poate observa efortul scriitorului de a aduna întregul univers al operei într-o galaxie, într-o formulă totalizatoare. Rastimp, prozatorul duce la bun sfârşit teza de doctorat, Postmodernismul românesc (Humanitas, 1999), iar in 1992 îi aparuse o carte, slab semnalată critic, despre poezia lui Eminescu, Visul chimeric (subteranele poeziei eminesciene) (Litera, 1992). În interstiţiile acestei trilogii exista o alta serie de lovituri de graţie, dintre care se detaşează net Jurnalul I si II (Humanitas, 2001 si 2005) si Enciclopedia zmeilor (Humanitas, 2002). Completează tabloul cartea de short-stories De ce iubim femeile (Humanitas, 2004) si volumele de publicistica variate conţinutistic, Pururi tanar, infasurat in pixeli (Humanitas, 2003) şi Baroane! (Humanitas, 2005). Opera sa este în mod deschis o biografie cu sensul de texistenta, cu un termen propus chiar de autor într-un articol mai vechi, o istorie a eului, singurul univers care poate fi explorat, prin urmare, tot universul. Singurul său adversar din acest moment este chiar autorul de succes care a devenit. Cărtărescu aduce în literatura română o miză adevărată şi o vocaţie despre care vorbeşte el însuşi cu o autentică modestie care îl reprezintă: “De la atâta scris, peniţa mi s-a cam tocit şi rezervorul stiloului nu mai e acum atât de plin, dar mă ţine încă în viaţă speranţa de a mai scrie cândva o carte adevărată, care să poată sta alături de Orbitor, Nostalgia sau Levantul... Nici un autor pe care-l cunosc nu scrie în vederea Premiului Nobel, ci ca să-şi umple forma şi, cum spunea Kafka, „să-şi înţeleagă situaţia. Cu Orbitor am ajuns, cred, pe vârful dealului meu personal şi pot acum privi de jur-împrejur cu mai multă limpezime. Chiar şi dacă de-acum încolo voi coborî, n-o să am nici un regret, pentru că am atins o clipă cerul cu palma, şi asta e tot ce poate face un om. Dar sper să mai rămân, totuşi, o vreme acolo.”