Suflete Moarte

Clipe moarte de noapte, zbucium îngemănat cu zori, amorţirea conştiinţei

în gene de dincolo de trecerea în ce nu este şi nu vrea să vină… Seara,
înghesuită între litere negre în alb, şi electronii lovind ecranul, se perindă
prin faţa-mi care îl priveşte cu ochi obosiţi. Oboseala conştiinţei existenţei
zace aruncată pe cărări nenumarate cu viteze de timp diferite, căutându-şi
drum prin şi spre destine necunoscute. Sticla suparată nu mă vede cu toate
ca este un mare-mic ochi deschis spre un mare-mic univers.
– Oare de ce înşiruirea de cuvinte doare câteodată?

Cuvintele nu sunt ciocane, nu sunt arme inventate sau neinventate. Ele

sunt aruncate pe drum de timp să ne împiedice câteodată. Cu sau fără voie
ele devin cuie de timp, înţepând inimile în sensibilitatea lor. Ele sunt
întreruperi ale fragmentelor de destin, uneori amar în aproape şi inexistente
clipe-scântei din drumul nostru. Stau şi gust minusculele fragmente de clipe
amare cum vin spre mine, inexorabil ca un destin şi mă întreb:
- Alţii sunt mai buni oare prin litere negre aruncate pe drum alb de timp sau
sunt nebuni venind cu laudă, ei fiind oricând însăşi trădarea?

Bat la poarta sincerităţii mele să o acuz de minciună şi poate că greşind

arată ce nu este adevărat. Poate însă mă damnez ducând poveri ce nu-mi
aparţin? Valoarea este în laudă sau lauda este valoare? Patru de noapte au
lăsat trei în urmă ceasuri şi numărul creşte. De ce vrem să fim fiecare ceva
separat? De ce vrem să fim suflete moarte înainte de a ne naşte?
Personalitatea oare ce este? Nu este izolare, nu este acel eu singuratic si
egoist care caută unicitate? De ce căutăm separaţii în divizibilităţi distincte
fără canale de comunicare? Întunericul fuge de lumină. De ce vrem să fim
întuneric sau lumină? Ea, personalitatea negativă sau pozitivă, ne face să
dorim asta şi să ne izoleze în distincte părţi, ca apoi să ne distrugă?
– Acum sunt plin… sunt tot plin de întrebări! Am sufletul murdar oare?
Maşina de spălat a timpului mă va spăla? Scriu ca să fiu un ce? Un mare
necunoscut şi apoi uitat?
Oare are importanţă? Clipa existenţei noastre este aşa de mică, încât tot ce
atârnăm de zeul duratei, rămâne infinit de mic. Să fie oare aşa dacă nu
renunţăm la unicitate, la entitate separată în drum de timp?
Albe versuri scrise cu lipsuri de clape bătute sau puse aiurea şi fără sens,
pot fi destinul oprit la porţile clipelor importante? De ce nu pot da răspunsuri
la întrebări care par doar a fi deşarte?
Eu şi ei. Ei sunt oare, nume care sunt după porţi ascunse în invizibil cu
adrese necunoscute sau toţi pe o listă de adresă necunoscută mie? Poate fi
destin pe drum de timp pentru mine poate înşelător şi fără întoarcere.
Eu, separat, pot fi izolare, abandon, retragere în faţa inexorabilei dorinţe
de unicitate a unor divizibilităţi pe orbite ce vor să fie separate. Ele vor să tac
în izolare şi eu. Mă vor face să devin, un nu este, un departe ce nu poate fi
aproape niciodată, pentru a dispare undeva în infinit. Sunt un mic infinit de
nimic şi mă doare. Sunt aici de unde am plecat! Împărtăşind şi dăruind oare,
dai sau ţi se ia? Dacă baţi fierul timpului arătând greşeli de construcţie, pot fi
vinovat sau are sens să fac zbatere din asta?
O clipă între ora patru şi cinci, dinspre miez de noapte spre dimineaţă
cenuşie în amintiri de seară, face primăvara fără flori. Omoară răsăritul şi
întunecă lumina zilei. Litere negre scrise în alb mă omoară cu naşterea lor
înşiruită şi deja uitată în fapt de demult. Timpul trece şi lasă în urmă colb de
praf, uitare peste ce suntem şi am fost. Nu existăm decât în iluzia trecutului,
a duratei în elementele ei principale pe care o numim fragment sau felie de
timp. Unii pot fi dumnezeire si răscolesc trecutul, uitandu-se la unii din noi
care poate am fost ceva în el şi pentru el, ca element de continuitate într-o
zbatere de a fi nedivizibili şi continuatori.
Poate am rămas pe drumul timpului pentru că nu am vrut să fiu ce este
altul, prin literele lui negre scrise anapoda sau ordonat, în logica clipelor de
prezent pentru fiecare. Logica aceasta este a fiecărei clipe, unicat de
înţelegere, dar numai pentru ea, pentru acea clipă. Această unicitate
reprezintă un unic prezent, al fiecărui înţeles, în clipa existenţei sale, uitată
în trecut şi neînţeleasă de viitor.
Cei însemnaţi fac prin înşiruire de litere negre în albul timpului, ca
prezentul să se întindă în viitor cât mai mult. Ei pun umărul la drumul
 timpului, ei fiind cei cu dar de a fi indivizibili, uniţi, fără personalitate
distinctă şi revendicată, sunt acei care prin întoarcerea la ceea ce au fost şi
sunt vor să vină spre noi pentru a fi împreună.

Nu vreau să fiu eu singur pe drum de timp, să am scrieri unicat, scrieri

separate căci destinul drumului de timp nu desparte, ci încearcă să adune
materie la un loc, precum şi suflete împreună. Cuvântul este liantul unirii. Cei
care vor să fie entităţi separate se vor pierde în depărtări de infinit, nefiind
valoare, nici durere, nici lacrimi, nici nefericire, nici măcar singurătăţi între
lumi, ci vor fi viduri în universuri separate.
Vom fi separaţi în lumea împărţită în două. Cei ce vor să fie întuneric fără
lumină şi cei ce vor să fie lumină fără întuneric. Cei din întuneric vor fi singuri
şi separaţi, în lumi separate, ei separaţi, pentru că întunericul nu uneşte
decât întuneric. Cei în lumină sunt împreună, vor fi împreună, făcând parte
din separaţiile drumului de timp pe acelaşi drum. În fiecare an, renaşterea
este încercarea curăţirii drumului spre viitor.
Prin trecere, timpul rămane să sedimenteze clipe ale prezentului, în
entităţi separate de întuneric, în grupuri de suflete unite întru lumina
viitoarei renaşteri. În unul sa fim toţi şi toţi în unul! Dumnezeu în drum de
lumină prin ea şi către ea, ne duce şi doar prin lumină dobândim unirea
sufletelor spre viitor – Tot din lumina cunoaşterii, pentru că lumina este un
întreg, un Tot al bucuriei!
– Suflete moarte, de ce v-aţi născut?
Viul clipelor rămâne cîteodată în urma trecutului sălbatic, răscolit de
resentimente. La colţul spaţiului curbură, aştept deznădăjduit răsăritul
clipelor viitorului. Voinţa şi ea rămâne încătuşată de subconştientul care nu
iartă. Ea duce lanţul greu al clipelor înşirate în fapte care apoi cer iertare.
Numai că pe altarul de sacrificiu nu rămâne căteodată nimic, decât o
amintire hâdă şi goală de sacrilegiu păgân. Nu putem să cerşim ca sfârşitul
să fie amânat în speranţa deşartă. El este împlinit de mult, înainte de a fi fost
noi început.
La scară temporală, virtutea este trasformată în minciună sau în mulţimea
inversărilor pe care mintea bolnăvicioasă o poate născoci şi pune drept scut.
Neputinţa nevolnică o punem în faţă spunând că suntem neînţeleşi sau
nedreptăţiţi. Cuvântul îl scurtăm sau îl lungim câteodată, îl răsucim
îmbrăcându-l în sensuri ambigue. Ne mândrim că suntem inteligenţi prin
cuvinte puse nu unde le este locul. Nu odată, ele, cuvintele, devin negre şi se
întorc în ploaie peste sufletele noastre, ploaie amară căreia nu-i putem face
faţă. Suntem mari în vorbe scrise şi mici în fapte nescrise.
Aşteptăm colinde de laude şi nu suferim critica. Punem pavăză să ne
protejăm o faţă şi jumătate de ecran. Nu ne place să recunoştem că suntem,
unii din noi, oameni jumătăţi de ecran, jumătăţi de inimă, jumătăţi de
caracter. Sufletul chinuit aleargă la porţi şi zăgazuri puse de noi artificial.
Ochii cer armonii de plăcere, plictisiţi de prezenţa uzualului. Necunoscutul ne
îmbie cu ochii lui misterioşi, ascunşi undeva, acolo. Când cade paravanul şi
devine obişnuinţă, repede renunţăm la ce ne este dat, pentru a crea încă un
păcat.
Aşa că originea pentru unii din noi începe nu din grădinile Edenului, nici cu
prima Evă, nici cu primul Adam. Începe de fiecare dată cu un nou început
prin fiecare dintre noi, ca o repetare infinită până când vom realiza că nu
putem ispăşi decât renunţând pentru totdeauna la divizare. Oare renunţarea
la unicitatea individualizată şi reluată la inifint va distruge multiplicarea şi ne
vom întoarce la origine prin cei doi, Adam şi Eva?

Repetarea noastră sub infinite forme va reuşi să regăsescă pe cei doi, ca

sumă a tuturor entităţilor care au trăit şi vor trăi, ca suflete răzleţe desprinse
din unul şi acelaşi suflet comun? În fapt şi drept, dovadă şi grupurile noastre
de oameni, trasformate în nume de ţări, tot în unire şi împreună îşi regăsesc
acelaşi ţel. Nu este amăgire, este scris acolo în cod dumnezeiesc. Sunt litere
de timp şi vremuri ce tind ca totul să fie unul şi acelaşi cuvânt.
Creaţia prin cuvânt apare ca şi conştiinţa universală, dar folosită în sens
pozitiv. Nu putem crea aberaţii, clone ale cuvântului mamă Eva şi tată Adam,
dând Cezarului străin de noi, de toate, apoi urmându-l în ţara lui. Ţara
întunericului constă în, cu şi fiecare clipă păcălită, furată sau luată celui ce
spunem că noi nu spunem minciuni. De aceea, uneori, adâncurile noastre se
revoltă asemenea vulcanilor, prea pline de presiuni vinovate, răbufnesc
udând cu nepământeşti resturi, locuri şi chipuri nevinovate.
Măcar să ne ducem la margine de lume, să punem deşeurile noastre să
ardă în cuptorul prabuşirii universului, să ardem ce nouă nu ne prieşte. Dând
vina şi nerecunoscând slăbiciuni sufleteşti sau învocând neştiinţa, nu
înseamnă scăparea de pedeapsă. Chiar când simţim clipe minunate în punct
unic ridicate, împreunate de răscolire sentimentală, putem minţi, pentru că
durata este atât de mică, încât o putem uita în trecut, ca şi cum nu a fost al
nostru acel punct, lăsându-l în nerecunoaştere. Nu putem merge singuri mai
departe.
Puţinii care sunt unici pentru unire în lumină, nu toţi iau drumul renaşterii
prin ea. Aceasta pentru că printre ei s-au strecurat şi cei care vor să fie
unicate într-o lume de separaţi, care nu aparţin drumului luminii. Drumul
timp are sita sa mare şi largă, sită prin ale carei găuri, foarte mari sau foarte
mici, unii îşi imaginează că vor trece sau nu. Nu ştim dacă trebuie să trecem
sau nu.
Cine vor fi cei care vor merge pe drumul luminii si vor trece prin găuri
mari-mici sau mici-mari? A fi o entitate separată, distinctă, ne determină
oare să ne separăm cât mai mult sau să ne unim într-o sigură şi mare
luminosă fiinţă? Cei care nu vor asta, tinzând să devină unicităţi separate, nu
se îndreaptă spre întuneric?
Vremurile poartă povara lor ca o trenă în trecutul curburii timpului, trenă
pe care noi oameni suntem invitaţi, conform faptelor noastre, să păşim sau
nu. Diferenţa dintre curbura timpului şi linia lui dreaptă este viaţa noastră.
Fiecare avem curbura noastră de timp, curbură de care suntem responsabili
şi în cadrul căreia ne adăpostim sufletele. Două curburi de timp se pot
intersecta făcundu-şi sălaş de suflet în cadrul unei curburi mai mari de timp.
Din noi trebuie să plece noi începuturi, din bine către mai bine, pentru ca
finalul să fie reîntoarcerea noastră acolo unde cercul întoarcerii ne este
Acasă.
Text de Viorel Muha