Scrisoare deschisă către preşedintele Traian Băsescu

C.T.Popescu

Domnule Băsescu, te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică

scârbă. Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care
conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a
făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca,
ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am vrut
să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea
mult în această speranţă. Ex nihilo nihil. Dispreţul pe care ţi-l port e
lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul
român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui
popor.

Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când

cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta.
Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai
acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale
crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale
ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale.
Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de
mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă. Observi că nu
folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai
răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza să îl folosesc doar formal,
demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt mai bine crescut decât tine.

Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut. Am privit

cu îngrijorare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru puterea
absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că poate ţi se
cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea instrumentul
schimbării în bine al ţării.
Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia dinlăuntru-ţi
asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai schimonosită ca niciodată.
Sărăcită, desfigurată, doar un contur înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt
prinşi ca într-o capcană, prizonieri ai unui rău destin. Precum în cel mai
întunecat fanariotism, ai folosit demnităţile publice ori resursele statului
pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită
smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai multe
demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili şi neamuri
proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin de obedienţă
faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după legea aceasta, nu e de

1
mirare că astăzi am ajuns la această mizerie, promiscuitate şi decădere a
instituţiilor.

Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta scuzabil.
Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu că se cuvine spus
ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii generice peste care să îţi
reverşi ura şi insultele primitive. 322, moguli, tonomate, reprezentau
categorii încăpătoare în care mizeria ta să poată fi eficient distribuită.
Toţi cei care nu acceptau fanariotul qui pro quo erau detestabili,
maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost dat să văd atât risipă de resurse (ale
statului, ale instituţiilor publice ori ale unor dubioase instituţii private)
menită unui singur scop: împroşcatul cu mizerie.
Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a ţării. Prea
mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost pentru a le mai
repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi.

Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu

iresponsabilitate, că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când
îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din
laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu poate
plăti pensiile este o ţară de mâna a doua - spui tu cu o nesimţire care
sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu împrumut, domnule
Băsescu, ci tu. Împotriva tuturor acelor voci care se opuneau acestui
demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim cum predicai nevoia
acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei care strigau că e o cale
greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum ştii să faci. Ai susţinut acel
credit nu pentru că ţara avea nevoie de el, ci pentru că tu, deprins cu
logica licuricească, ai încercat să cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe
care noi nu-i vedem. Şi ai fost gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu
sărăcirea, umilirea şi nenorocirea noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate
plăti pensiile este pentru că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele,
nu noi. Noi doar trudim, îndurăm şi plătim biruri.

Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi nu ar

trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea care
măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii. Doar
judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o ţară de
mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină pentru
gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie nu trudim
îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul tău sunteţi prea
hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a şti să o chivernisiţi.
Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii
deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite

2
europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale unde să
ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de ceilalţi, are
bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale favoritei tale, are bani
pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi numeroşilor tăi servitori. Are încă
bani din care să plătească sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste
îneajuns de zgomotos şi fără ruşine obedienţa faţă de tine.Are bani să
îmbogăţească afacerişti suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid.
Să ierţi, atunci, biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi
pensiile acelea.

În aceeaşi zi când eu scriam: Pentru că eu nu accept că România e o ţară

de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a doua. Dar
admit că avem politicieni de mâna a şaişpea. Mai pe seară, preşedintele
României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua. Iar asta nu mai
poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de ajuns să ne revoltăm
pamfletar, să respirăm vocalele indignării la televizor ori să risipim
cerneala stupefacţiei în gazete.
Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice şi
nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor, mogulilor, ci
asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis definitiv acolo unde îţi e
locul. Atunci când, nu are rost să ne mai ascundem după cuvinte, îţi
îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara, tu trebuie să pleci, nu ei. E
timpul!
Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am
promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi promit că
mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să te
dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele ţării mele.
Du-te!

Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc. Vreau să
sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor alătura. Pentru că
este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea multă vreme, prea multe
am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai ales, politicieni, cu şi fără blog,
vor prelua revolta mea şi îi vor da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni
le cer, neîntârziat, iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian
Băsescu. Dincolo de meschinăria calculului politic de conjunctură,
dincolo de laşitatea cu care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care
le-am tolerat-o. Sau puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de
precauţia pe care o putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui
Traian Băsescu. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua.