Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
RETORICĂ ŞI ARGUMENTARE
Traducerea cărţii
Éléments de Rhétorique
et d’Argumentation
Timişoara
2000
INTRODUCERE
Cuvântul “retorică” este folosit azi adesea în expresii peiorative, în acelaşi fel ca
“cinema” sau “circ”. Dar dacă în cazul acestor ultimi doi termeni limbajul ne ajută să
recunoaştem distanţa dintre sensul originar şi sensul metaforic perceput cu uşurinţă ca
impropriu, nu acelaşi lucru se întâmplă cu primul termen. Se vorbeşte despre “discursuri
retorice” aşa cum se vorbeşte despre “muzică retorică” sau despre “artă retorică”, pentru a
deprecia modurile de exprimare afectate, bombastice sau artificiale. Dacă acest cuvânt suferă
de conotaţii negative şi persistente, acest lucru se întâmplă întrucât el aminteşte de practici ale
limbajului considerate suspecte încă de pe vremea lui Platon şi a sofiştilor. Aproape în toate
epocile şi sub toate regimurile, puterea limbajului a inspirat teamă, mai ales celor care n-o
posedau. Activitatea cu limbajul a fost întotdeauna considerată subversivă şi periculoasă,
chiar şi în epocile (în general democratice) în care retorica făcea parte din instituţiile oficiale
şi de învăţământ. Cu toate acestea, chiar proscrisă, chiar clandestină, ea n-a încetat să existe
sub o formă sau alta. Învăţământul public francez din secolul al XIX-lea, reluând în mare
parte programele colegiilor iezuite, a menţinut multă vreme clasa de “retorică”, echivalentă cu
actuala clasă primară, înlăturând pentru o vreme tabú-ul acestei denumiri. Dar acum, când
literatura şi filosofia constituie partea esenţială a claselor superioare ale liceelor moderne, se
resimte un gol care se umple puţin câte puţin cu termenul mai flatant – dar cu cât mai bogat! –
de “comunicare”. Cu toate acestea, cuvântul “retorică” a reapărut: ce desemnează el de fapt?
Care este domeniul său? Pentru ce s-a reintrodus această disciplină? La ce serveşte ea? Cum
trebuie ea studiată?
Definiţiile retoricii abundă în momentul în care se trece la studierea acestei materii. Ele se
nuanţează şi se precizează unele pe altele, dar se revine mereu la aceleaşi definiţii, care ar
putea fi rezumate foarte simplu astfel: retorica este arta de a ne exprima şi de a persuada.
Această definiţie dualistă nu întruneşte probabil unanimitatea, căci dacă toată lumea este de
acord cu privire la ideea de tehnici formale şi stilistici ale expresiilor, unii vor neglija câmpul
argumentativ în studiul discursului. Noi credem, dimpotrivă, că a venit timpul reconstituirii
ansamblului disciplinei, nu numai pentru că ea era unificată încă de pe vremea Antichităţii
greceşti, dar şi pentru că nici o abordare serioasă a fenomenelor de limbaj şi de comunicare nu
poate separa astăzi sensul discursului de procedeele sale, altfel spus, fondul şi forma. O
retorică ce n-ar avea drept finalitate să persuadeze, adică, în sens pascalian, să convingă
(aspectul raţional) şi să placă (aspectul iraţional sau afectiv) şi, într-un sens mai general, să
comunice idei şi să producă emoţii, ar echivala cu o medicină care n-ar avea ca obiectiv
vindecarea. Acesta este motivul pentru care noi vom înclina să punem accentul pe studiul
argumentării, adesea mult mai puţin tratat decât stilistica.
Dar este oare evidentă prezenţa retoricii în orice discurs? O propoziţie de genul “oricărui
condamnat la moarte i se va tăia capul” în mod incontestabil nu relevă nici un fel de retorică,
afară de cazul în care, la rigoare, Fernandel o refuză pe toate tonurile pentru a produce efecte
asupra publicului spectator. Nu există retorică decât atunci când finalitatea discursului este de
a transmite un mesaj. Aceasta deoarece trebuie excluse unele forme literare şi, în mod
deosebit, poezia “pură” în măsura în care ea impresionează fără să încerce să persuadeze,
chiar şi într-un sens mai larg. În operele narative, şi cu atât mai mult în teatru, numeroase
pasaje sunt retorice. Nu este, de aceea, de mirare, că în această lucrare se vor găsi numeroase
referinţe literare. În schimb, textele sau comunicările care se mărginesc să informeze (legile,
regulamentele, pancartele…) sunt, în principiu, nonretorice. La fel stau lucrurile cu discursul
ştiinţific, nu numai pentru că este pur raţional, ci şi pentru că se bazează pe realităţi certe, în
timp ce domeniul retoricii este cel al verosimilului.
Care este deci utilitatea retoricii azi? Coexistă şi se completează două preocupări. Mai
întâi, o nevoie de exprimare şi, apoi, necesitatea de a decodifica mesaje din ce în ce mai
complexe. Desigur, elita oratorilor şi a decidenţilor nu se aşteaptă decât ca cercetările să se
orienteze spre practicile discursului; dar aprofundarea teoretică a noţiunilor şi a tehnicilor pe
care le folosesc trebuie să-i conducă la diversificarea cunoştinţelor lor, reflectând mai ales
asupra datelor psihologice, sociologice, logice şi lingvistice ale comunicării. Ei ar trebui de
fapt să conceptualizeze tehnicile pe care le folosesc, să se întrebe cui se adresează, în ce stil şi
cu ce tipuri de argumente. Dar cel mai greu este, fără îndoială, să stăpânească dialectica: cum
să se răspundă la o întrebare capcană? Cum să se opună unui argument de rea credinţă?
Aceasta este soarta cotidiană a tuturor actorilor unei democraţii, dar şi a tuturor celor care
discută şi care negociază. Dimpotrivă, numeroşii destinatari ai unor mesaje persuasive nu se
pot mulţumi cu o lectură sau cu o audiţie inocentă, fără care ei ar rămâne pe gânduri într-un
univers de cuvinte şi de imagini ale căror chei nu le deţin. Retorica le aduce elementele
indispensabile unei analize critice. Tocmai învăţând cum este produs un mesaj, din punctul de
vedere al stilului, argumentelor şi structurilor, se poate sesiza cu adevărat sensul care se află
dincolo de aparenţe.
Abordarea în acest mod nu este uşoară căci trebuie să compunem sau să citim un mesaj
ţinând cont în acelaşi timp de conţinutul său, de stilul său, de planul său şi de modul în care
este pronunţat dacă este vorba de un mesaj oral. Retorii antici divizau această activitate în
etape succesive dintr-o comoditate pedagogică, cum se va vedea în primul capitol. Aceasta va
fi şi metoda noastră, cu două variante apropiate. Pe de o parte, figurile discursului vor fi
studiate înaintea argumentelor şi planurilor, căci pare preferabil să pornim de la observarea
concretă a fenomenelor textuale înainte de a analiza într-un studiu mai teoretic şi mai direct
2
valoarea lor argumentativă; pe de altă parte, aspectele pur orale sau nonverbale ale elocinţei
(dicţia, gesticulaţia etc.), în ciuda interesului pe care-l prezintă analiza lor, nu vor fi abordate
în această lucrare.
Precizăm, în fine, că conceptele retoricii sunt numeroase, au fost multă vreme utilizate şi
sunt încă în mare măsură necunoscute. Cititorul să nu se aştepte deci să găsească aici un
manual de popularizare care l-ar scuti de orice dificultate – a pretinde contratiul înseamnă a-l
înşela –, ci, mai curând, o operă de referinţă care-l informează cât se poate de complet şi de
riguros.
CAPITOLUL 1
În acest prim capitol, vom încerca mai curând să trasăm în liniile lor mari principalele
etape ale istoriei retoricii, pentru a înţelege mai bine ce poate însemna în zilele nostre această
disciplină complexă. A rezuma în câteva pagini două milenii şi jumătate de artă oratorică
constituie fără nici o îndoială un pariu, şi totuşi această abordare este cu atât mai necesară cu
cât unele lucrări uşor accesibile, mai ales în limba franceză, ne informează asupra acestei
probleme. Tocmai acest lucru îl constatase Roland Barthes în anii şaizeci, când trebuia să ţină
un curs despre “retorica antică”, curs pe care cu modestie l-a publicat după multe ezitări
(Communications 16, Seuil, 1970) căci nu era decât un “aide-mémoire” incomplet, totuşi
foarte util încă şi azi. Zece ani mai târziu, apărea L’Age de l’éloquence a lui Marc Furmaroli
(Droz, 1980), lucrare inspirată, printre altele, de o vie înflorire a interesului intelectualilor
pentru o disciplină prea discreditată până atunci. Studiul nostru foarte sumar al istoriei şi
cadrelor retoricii antice şi clasice nu pretinde, evident, ca cititorul să se dispenseze de
consultarea lucrărilor erudite menţionate în bibliografie.
La începutul secolului al V-lea înainte de Cristos, doi tirani ai Siciliei, Gelon şi Hieron, îi
expropriază şi-i deportează pe locuitorii insulei pentru a-şi instala aici mercenarii. Atunci când
o mişcare democratică i-a răsturnat, au trebuit reparate toate stricăciunile şi au fost intentate
numeroase procese pentru recuperarea terenurilor. Aceste procese se derulează, fără îndoială
pentru prima dată, în faţa unor jurii populare. Pentru a le convinge, se creează o artă, artă a
democraţiei prin excelenţă: retorica. Oratorii care marchează această epocă au fost Empedocle
din Agrigent, Corax şi Tisias, care strălucesc atât la Siracuza, cât şi la Atena.
Sofiştii cei mai celebri ai Antichităţii ateniene au fost Protagoras, Gorgias, Lycofron,
Prodicos, Trasymac, Hippias, Antifon şi Critias. Noi îi cunoaştem mai puţin din scrierile lor,
din care n-a rămas aproape nimic, cât din Platon şi Aristotel, primul pentru că i-a pus în scenă
faţă de Socrate, al doilea pentru că i-a citat şi a propus un studiu teoretic şi critic al metodelor
3
lor. O prezentare aprofundată a sofiştilor ar necesita dezvoltări foarte lungi, aşa încât ne vom
mulţumi cu câteva scurte remarci asupra celor doi principali.
Protagoras, născut la Abdera, în Tracia, probabil în jurul anului 492, şi mort în jurul
anului 422, este cunoscut prin faptul că a fost prietenul şi sfătuitorul lui Pericle. El profesează
timp de circa patruzeci de ani o doctrină fondată pe relativismul sceptic. Neglijând cercetarea
filosofică a adevărului, el îi va învăţa pe tinerii din clasele bogate să-şi apere înainte de toate
punctele de vedere şi interesle pentru a triumfa în faţa adversarilor lor în timpul dezbaterilor
politice. Tocmai datorită acestui fapt el poate fi considerat unul dintre principalii fondatori ai
doctrinei sofiste şi ai genului eristic (dialog conflictual, de la grecescul éris, luptă). Acest
învăţământ este plătit cu onorarii extraordinar de mari, cum este în general cazul la sofişti.
Protagoras este, de asemenea, cunoscut pentru agnosticismul său, iar ofensele sale la adresa
zeilor cetăţii ateniene i-au atras o condamnare la moarte. Dar după cum se ştie, la Atena totul
era prevăzut pentru ca această condamnare simbolică să nu aibă nici o şansă de a fi executată,
aşa încât filosoful a fost doar exilat.
Gorgias, născut în jurul anului 485 la Leontium, în Sicilia, este şi el un profesor itinerant.
Prestigiul său în întreaga Grecie este imens şi el formează, în aceleaşi condiţii ca şi
Protagoras, elevi la fel de iluştri, cum sunt Critias, Alcibiade, Tucidide, Menon, Aristip şi
Isocrate. Orator strălucit, el întemeiază cu adevărat poetica prozei, o codificare retorică ce nu
exista înaintea lui, căci orice literatură (epopee, tragedie) era în versuri. El a lăsat tratate, dar
mai ales o pledoarie (Apărarea lui Palamede) şi unele elogii (Elogiul Elenei, Oraţie funebră
pentru eroii morţi în luptă etc.). El a inaugurat genul epidictic, cel al discursului sub formă de
elogiu în principal.
Ce ar trebui să credem azi despre sofişti? Din lecturile lui Platon şi Aristotel, se păstrează
în acest sens o imagine negativă greu de şters, chiar dacă unele pasaje din Platon aduc omagii
unor anumite idei din doctrina lor. La fel, dispreţul ulterior al culturii occidentale pentru
retorică, în numele raţiunii, a accentuat şi mai mult discreditarea lor. Cine zice “sofişti” se
gândeşte la “sofisme” şi la manipulare. Atunci când Platon îi dă cuvântul lui Gorgias in
dialogul care-i poartă numele, personajul apare oarecum ca un şarlatan pretenţios. Cultura sa
generală nu este de fapt decât “praful în ochi”, bun pentru a înşela spiritele slabe:
“Şi cu oricare alt om de meserie ar concura, oratorul ar reuşi să se facă ales mai
degrabă decât oricine. Nu există chestiune pe care oratorul să nu o trateze mai
convingător decât oricare dintre oamenii de meserie din mulţime. Atât de mare este,
aşadar, puterea acestei arte şi de acest soi este ea”.
Gorgias, 456 c
El realizează totuşi o punere a problemei deontologice puţin mai departe. La urma urmei,
dacă eristica este un sport, sportul îşi are regulile sale:
“Însă nu este câtuşi de puţin dator să uzurpe reputaţia medicilor – pentru motivul că
este în stare s-o facă – nici a altor oameni de meserie, ci trebuie să se folosească cu
justeţe de retorică ca şi de arta de a lupta”.
Ibid., 457 b
Dar nu trebuie să uităm nici faptul că sofiştii au ajuns să umple mai multe lacune
importante ale civilizaţiei greceşti, după cum amintesc Henri-Irénée Marrou şi Jacqueline de
Romilly. Rolul lor a fost de a organiza principalele structuri educative în domeniile cele mai
diverse ale filosofiei, ale gramaticii, ale elocinţei şi chiar ale ştiinţelor, fără a mai socoti
influenţa lor asupra dezvoltării spiritului critic:
4
“Îi salutăm pe aceşti mari înaintaşi, primii profesori de învăţământ superior, pe când
Grecia nu cunoscuse decât antrenori sportivi, şefi de atelier şi, pe plan şcolar, umilinţe
ale dascălilor. În pofida unor sarcasme ale socraticilor, plini de prejudecăţi
conservatoare, eu voi respecta mai întâi la ei acest caracter de oameni de meserie,
pentru care învăţământul este o profesiune, a cărei reuşită comercială atestă valoarea
intrinsecă şi eficacitatea socială”.
H.-I. Marrou, Histoire de l’éducation dans l’Antiquité, vol. I, Seuil, p. 87.
Isocrate (436-338), profesor mai curând decât practician al artei oratorice, este autorul
mai multor discursuri, printre care faimosul Panegiric al Atenei, şi care ne interesează într-un
mod mai special pentru maniera în care defineşte arta elocinţei pornind de la lucrări ca
Schimbul şi Contra sofiştilor. El refuză atât artificiile şi grandilocvenţa sofiştilor, cât şi
dialectica platoniciană. El se vrea mai curând filosof decât retor şi, în încercarea sa de
moralizare a retoricii, el caută înainte de toate să facă discursul simplu, frumos şi armonios.
Pentru el, elocinţa atotputernică şi înşelătoare trebuie să cedeze locul unei concepţii umaniste
avant la lettre despre cuvânt care, departe de a încerca să convingă cu orice preţ, se prezintă
mai curând ca o artă de a gândi, o artă de a trăi. Se observă uşor limitele unei viziuni destul de
estetizante, căci este greu de admis, pentru un filosof în sensul modern, ca cercetarea
frumosului să fie atât de uşor confundată cu cea a adevărului: tocmai acest lucru i l-a reproşat
Platon.
Cele două dialoguri ale lui Platon în care este vorba de retorică sunt Gorgias şi Fedru.
Platon (428-347) este, ca şi Isocrate, foarte critic faţă de sofişti, dar el merge mai departe: el
defineşte în mod clar exigenţele filosofice ale artei oratorice. El consideră că există două
feluri de retorici: logografia şi psihagogia. Prima, cea a sofiştilor, este cea care persuadează
pe oricine şi despre orice, fără a ţine seama de onestitatea intelectuală; cea de a doua, care
înseamnă “formarea spiritelor”, este o retorică filosofică ce are ca metodă dialectica şi ca scop
căutarea adevărului. Numai aceasta din urmă ar fi demnă de acest nume, cealaltă nefiind decât
o bucătărie demnă de dispreţ, făcută din trucuri, din rutină şi din demagogie. Totuşi, făţă de
logografie, există oare o filosofie realmente constituită? Dialectica preconizată de Platon este
un mod de a gândi în comun între interlocutori de bunăvoie şi singura justificare a retoricii
eate la rigoare de a se pune în serviciul său şi în cel al filosofiei. Singurii care se pot în mod
valabil exprima sunt cei care se adresează nu aspectelor inferioare, degradate, ale omului,
adică părţii doritoare (épitumia), ci părţii intelectuale. Datorită acestui fapt, retorica îşi pierde
existenţa sa autonomă şi nu se mai poate sprijini doar pe forţa limbajului, nici pe scriitură,
cum voiau sofiştii şi Isocrate, coborâţi de către Platon la rangul de pseudo-filosofi.
Aristotel s-a născut la Stagira, în sudul Macedoniei, în anul 384. El a urmat lecţiile lui
Platon la Academie până la moartea maestrului în anul 347. După ce a fost învăţătorul fiului
lui Filip al II-lea al Macedoniei, care va deveni Alexandru cel Mare, el se reîntoarce la Atena
şi-şi întemeiază propria sa şcoală, Liceul. Urmărit pentru impietate de către atenieni, el se va
exila la Calcis, în Eubeea, unde va muri în anul 322. Pe lângă o operă filosofică considerabilă,
el a lăsat mai multe tratate de retorică asupra cronologiei cărora specialiştii par să fie de acord.
Topicele şi Respingerile sofistice, care constituie părţile a V-a şi a VI-a ale Organonului, sunt
probabil cele mai vechi; Analiticele prime şi Analiticele secunde (părţile a III-a şi a IV-a) sunt
ulterioare şi mai curând consacrate logicii formale, dar toate datează din timpul şederii lui
Aristotel la Academie. Retorica este o lucrare mai târzie, scrisă probabil în momentul
revenirii sale la Atena în anul 355, sau puţin după aceea.
5
Dacă sofiştii lăudau retorica pentru puterea sa, Aristotel o apreciază pentru utilitatea sa.
Odată cu el, retorica nu mai este ştiinţa persuasiunii aptă să se substituie valorilor, ci devine
un mijloc de argumentare, cu ajutorul unor noţiuni comune şi elemente de probare raţionale,
cu scopul de a face ca un auditoriu să admită anumite idei. Ştiinţele îşi au limbajul lor, dar
acest limbaj nu este accesibil tuturor: retorica are deci funcţia de a comunica ideile. Ea nu mai
este nici atotputernică, nici aservită filosofiei, ci este pur şi simplu autonomă.
“Când vom poseda ştiinţa cea mai exactă, va exista cineva care nu ne va fi uşor să-l
persuadăm bazându-ne discursul doar pe această unică sursă; discursul potrivit ştiinţei
aparţine învăţământului şi este imposibil să-l întrebuinţăm aici, unde dovezile şi
discursurile trebuie să treacă în mod necesar prin noţiunile comune”.
Aristotel, Retorica, I, 1355 a.
Trebuie oare să înţelegem că retorica nu este decât arta de a ne adresa celor inculţi, ceea
ce înseamnă desigur a-i atribui aceleaşi insuficienţe ca şi autorilor precedenţi? Desigur, nu.
Este vorba de două domenii diferite: pe de o parte, ştiinţa care cere demonstraţii întemeiate pe
baze certe, iar pe de altă parte, discursul persuasiv (la o adunare sau la tribunal, de exemplu)
care nu argumentează decât cu privire la ceea ce este doar probabil, doar verosimil. Nu se
vorbeşte unei gloate aşa cum se vorbeşte studenţilor, pentru că nu se vorbeşte despre aceleaşi
lucruri şi nici în acelaşi scop. Pe de o parte, discursul raţional, pe de alta, ceea ce s-ar numi azi
“comunicarea”. Dacă retorica este constituită din reguli logice adaptate aspectului vag al
comunicărilor umane, aceasta se întâmplă deoarece majoritatea acestor comunicări au baze
incerte, greu de constatat. A fonda o retorică codificată, cea mai riguroasă posibilă, însemna
pe drept cuvânt un mod de a nu nega acest fenomen evident, de a nu ne orbi asupra
complexităţii limbajului. Acest demers curajos şi această luciditate fac din Aristotel un
gânditor foarte modern. Bineînţeles, filosoful prevede întrebuinţarea necinstită a acestei arte,
ceea ce constituie tocmai o justificare în plus a ei:
“În afară de aceasta, trebuie să fim în stare să persuadăm de contrariul tezei […],
desigur nu pentru a face în mod indiferent cele două lucruri (căci nu trebuie nicidecum
să persuadăm de ceea ce este imoral), ci pentru a nu ignora cum se pun întrebările şi,
dacă altcineva argumentează împotriva dreptăţii, de a fi în stare să-l respingem”.
Ibid., I, 1355 a.
Avocaţii ştiu acest lucru foarte bine: tocmai înţelegând argumentarea adversă, se poate
apăra mai bine o cauză. Şi nu pentru că unii utilizează în scopuri negative acest bine care este
arta de a persuada retorica este prin ea însăşi pernicioasă. Aristotel o dovedeşte printr-o
comparaţie care ne reaminteşte de “limbile lui Esop”:
“Cu excepţia virtuţii, se poate spune acest lucru la fel de bine despre oricare dintre
bunuri, mai ales despre cele mai utile, cum sunt vigoarea, sănătatea, comandarea
armatei; aşa cum justa folosire a sa poate fi utilă, la fel injusta folosire a sa poate fi
dăunătoare”.
Ibid., I, 1355 b.
Dialectica este punerea în practică a jocului retoric. Aristotel i-a determinat regulile în
cărţile V şi VI ale Organonului. Citindu-le, ne-am putea gândi la eristica sofiştilor, dar
dialectica i se opune acesteia prin faptul că ea trebuie să respecte în mod riguros regulile
logicii şi ale onestităţii intelectuale, căci nu toate loviturile sunt permise sub pretextul că nu se
caută decât verosimilul (endoxon). Topicele definesc cadrul posibilităţilor argumentative
dintre părţi. În principiu, vicleniile sofistice nu trebuie utilizate decât pentru a contra un
adversar mărginit sau de rea credinţă, scopul conversaţiei fiind de a obţine victoria cu orice
preţ, dar cu şanse egale. În ce condiţii este utilă practicarea dialecticii? Aristotel menţionează
6
trei asemenea condiţii (Topice, I, 2): exerciţiul pedagogic (el încă se practică în zilele noastre
în universităţi), “întâlnirile cotidiene” (adică conversaţia spontană de fiecare zi) şi filosofia,
căreia dialectica îi oferă “posibilitatea de a aduce problemelor argumente în cele două
sensuri” pentru a ne face “să descoperim mai uşor adevărul şi eroarea în fiecare caz”. Astfel
este trasată, cu Aristotel, calea unei retorici bazate pe logica valorilor, pornind de la
constatarea care va fi reluată în titlul piesei lui Pirandello, Fiecăruia adevărul său, canstatare
a unei raţiuni fără încetare în conflict cu cea a celorlalţi, dispută de interese şi de pasiuni,
imperfectă şi perfectibilă la infinit. La 2500 de ani după el, demersul său este încă întemeiat:
acest fapt dovedeşte că el a procedat corect.
Se obişnuieşte să se spună că romanii n-au adus nimic nou faţă de gândirea grecilor. Este
adevărat că în materie de retorică, Aristotel a trasat calea în mod esenţial. Era suficient să se
adauge anumite complemente teoretice şi să se îmbogăţească materia prin experienţa practică
şi prin ştiinţa pedagogică. Tocmai aceste lucruri le-au făcut Cicero şi Quintilian şi, înaintea
lor, autorul misterios al lucrării Rhetorica ad Herennium.
Acest tratat, multă vreme atribuit lui Cicero, datează probabil din anii 86-82, dar fără
îndoială nu este al lui (a se vedea introducerea lui Guy Achard la ediţia Les Belles Lettres,
Rhétorique à Herennius, 1989). Acesta este o sinteză a operei lui Aristotel, într-un spirit mai
practic şi mai “profesional”, care constituie o mărturie a interesului purtat învăţământului
elocinţei la Roma după secolul al II-lea.
Cicero (106-43), magistrat roman numit chestor în Sicilia în anul 75, este cunoscut
pentru pledoariile sale împotriva lui Verres şi pentru a fi urmărit, fiind consul, să dejoace
conjuraţia lui Catilina. După ruptura primului triumvirat (Cesar, Crassus, Pompei), el l-a
urmat mai întâi pe Pompei, apoi pe Cesar la victoria de la Pharsale. La moartea lui Cesar în
anul 44, el îl atacă violent pe Antoniu în Filipice. Dar acesta va forma un al doilea triumvirat
cu Octav şi Lapid şi fiul asasin. Cicero a lăsat numeroase pledoarii juridice dintre care Pro
Milone şi Pro Murena, dar ceea ce ne interesează aici sunt mai ales operele sale teoretice.
După De inventione oratoria (Despre invenţia oratorică), operă incompletă de tinereţe
consacrată artei pledoariei, el publică De oratore (Despre orator), care dispreţuieşte reţetele
pentru a da întâietate culturii şi aptitudinilor naturale ale oratorului. Opera va cunoaşte multă
vreme un mare răsunet datorită ideii de “om cinstit” care se degajă din ea. Sunt demne de
semnalat şi alte opere, cum ar fi Brutus, care expune istoria elocinţei la Roma, Oratorul, care
tratează despre calităţile pe care trebuie să le posede oratorul, în fine, Topicele şi Partiţiunile.
În toate aceste tratate, Cicero aduce puţine noutăţi pe plan filosofic. Originalitatea sa constă
mai curând în faptul că a reflectat asupra gustului şi a stilului.
Celălalt mare retor al perioadei romane este Quintilian, care a trăit în secolul I după
Cristos şi care a lăsat un voluminos tratat pe larg inspirat din Cicero, De institutione oratoria
(Arta oratorică), care cuprinde douăsprezece cărţi şi care parcurge întregul câmp în materie.
Cartea a X-a formulează pentru prima dată o reflecţie veritabilă asupra artei de a scrie, asupra
legăturii dintre retorică şi literatură. Epoca lui Quintilian marchează fără îndoială apogeul
retoricii. Se sistematizează învăţătura sa care începe la vârsta cea mai fragedă cu
grammaticus, care îi iniţiază pe elevi în gramatică şi în lectura de texte, pentru a se continua la
retor, care face să se practice în principal exerciţiile naraţiunii şi ale declamaţiei (această
ultimă materie cuprinzând elogiile, paralelele în maniera lui Plutarch şi suasoriile, discursuri
politice imaginare).
7
În lucrarea sa Dialog despre oratori, scrisă în jurul anului 81 după Cristos, Tacit constată
o slăbire a interesului pe care-l aveau romanii pentru retorică. El dă acestui fenomen o
explicaţie destul de convingătoare şi rămasă celebră: imperiul a urmat democraţiei după
Augustus şi, prin urmare, dezbaterea politică nu şi-a mai avut locul în viaţa statului. S-a văzut
într-adevăr că după primii sofişti arta oratorică s-a instituit şi s-a dezvoltat ca organul
indispensabil al democraţiei. Cuvântul nu mai este definit de acum încolo drept instrument al
persuasiunii sau al puterii, ci mai curând în funcţia sa estetică, literară. În Evul Mediu,
Aristotel va fi de altfel cunoscut mai mult pentru Poetica sa decât pentru Retorica sa. Se
remarcă chiar că, înaintea erei creştine, scriitorii latini se străduiau să reconcilieze retorica şi
poetica: acest lucru este valabil în mod special pentru Horaţiu, Ovidiu şi apoi Plutarch. Danys
din Halicarnas, retor grec care preda la Roma în timpul lui Augustus, exclude entimematicul
(logica frazei – parte totuşi esenţială la Aristotel) din tratatul său Despre dispunerea
cuvintelor, în favoarea unei abordări pur stilistice.
În Evul Mediu, retorica este mai presus de orice obiectul unui învăţământ oral lipsit de
profesori liberali care făceau concurenţă şcolilor ecleziastice. Astfel, tânărul şi strălucitorul
Abelard, din secolul al XII-lea (şase secole după Boetius), încerca să reintroducă în
programele sale dialectica aristotelică. În organizarea generală a studiilor, această disciplină
îşi găseşte locul în Septennium. Cele şapte arte despre care este vorba sunt împărţite în două
grupe: Trivium, care cuprinde gramatica, dialectica (sau logica) şi retorica, şi Quadrivium,
care grupează muzica, aritmetica, geometria şi astronomia (mai târziu se va adăuga şi
medicina). Precizăm că teologia rămâne în afara Septennium-ului. În Trivium, retorica face
mai curând figură de părinte sărac şi nu-şi va găsi debuşee veritabile decât mai târziu, cu
tratatele de artă poetică ale Renaşterii. I se preferă gramatica, disciplină în care se evidenţiază
Donat (Aelius Donatus), în secolul al IV-lea, şi Priscian (secolele V-VI), şi logica, care
absoarbe esenţialul din ştiinţele limbajului, mai ales în secolele al XII-lea şi al XIII-lea,
perioadă în care logica lui Aristotel era bine înrădăcinată în Europa.
Înainte de a continua acest excurs istoric, să fixăm marile principii care, constituite încă
din Antichitate, n-au încetat niciodată să servească drept fundamente retoricii până în zilele
noastre.
Definite de către Aristotel (Retorica, I, 1358 b) şi reluate de către ceilalţi autori, “ele sunt
în număr de trei, căci nu există decât trei feluri de auditoriu”. Genul deliberativ este cel al
adunărilor în care se iau decizii după regulile democraţiei. Acesta este genul viitorului care
constă în “a consilia sau a deconsilia” în funcţie de valorile “folositorului şi ale
vătămătorului”, ale “celui mai bun şi ale celui mai rău”. În genul judiciar, cel al tribunalelor,
se vorbeşte la trecut, pentru “a acuza sau a apăra” cu valorile “dreptului şi ale nedreptului”. În
fine, în genul epidictic, cel al discursului care face “elogiul” sau, mai rar, “blamul”
personajelor sau ideilor în diverse împrejurări, altele decât cele politice sau juridice,
exprimarea este în mod general la prezent, utilizând valorile “frumosului şi ale urâtului”.
Aceste trei împrejurări ale discursului corespund celor trei situaţii publice, ceea ce îl
conduce pe orator să varieze tehnicile de argumentare. Când se adresează unei adunări pentru
a delibera asupra oportunităţii de a mări un impozit, a declara un război sau a semna un tratat,
argumentul tip este exemplul, luat în general din istorie pentru a determina luarea deciziei
după metoda inducţiei (mişcare a gândirii care merge de la particular la general). Când el se
8
adresează unor judecători, raţionamentele sale trebuie să fie mai riguroase căci ascultătorii
sunt mai instruiţi. Ele trebuie să fie mai ales de tip deductiv (pornind de la legea generală
pentru a ajunge la o decizie particulară): aici predomină deci silogismul – se vorbeşte de altfel
încă şi azi despre “silogismul judiciar”. Exemplele de pledoarii sunt numeroase, atât la greci,
cât şi la romani: a se vedea Demostene, Lysias sau Cicero, printre alţii. Cât despre genul
epidictic, el se aplică mai puţin pentru a convinge cât pentru a evoca personaje sau
evenimente pe care ascultătorii le cunosc deja. Adeziunea auditoriului este obţinută dinainte
atunci când oratorul rosteşte un discurs comemorativ, o oraţie funebră, elogiul unui erou sau
panegiricul unui monarh. El va recurge în aceste cazuri la naraţiune şi la amplificare. Ne
putem întreba dacă această viziune ternară asupra retoricii nu este prea schematică: cum să
caracterizăm într-adevăr cuvântările politice numite filipice, introduse de către Demostene
(care se adresau lui Filip al Macedoniei) şi reluate de către Cicero? Ele se înrudesc cu genul
judiciar fără ca totuşi să se adreseze unor judecători.
Invenţia (inventio, heurésis), prima etapă a elaborării discursului, este în mod cert cea
mai complexă dintre toate şi necesită la toţi autorii antici lungi dezvoltări. Ea constă în
căutarea ideilor şi a argumentelor. Ea corespunde în linii mari celor trei capitole ale noastre
privitoare la argumentare, în aceasta constând importanţa ei. Cuvântul “invenţie” ar trebui în
realitate să fie tradus prin “descoperire” (traducerea mai exactă a lui heurésis), căci se
consideră că ar fi vorba mai puţin de “a crea” şi mai mult de “a regăsi” argumentele care ar
exista independent de orator.
Acţiunea (actio, hupocrisis) corespunde întocmai la ceea ce s-ar numi azi “elocuţiunea”:
ea este ansamblul tehnicilor discursului oral, care cuprinde mai ales activitatea vocii şi a
atitudinilor corporale, altfel spus, arta de “a face să treacă” un discurs în faţa unui public.
Anumite tratate ale perioadei romane adaugă memoria (memoria, mnémè), care cuprinde
tehnicile de memorizare a argumentelor, atunci când trebuie să se improvizeze sau să se
vorbească fără notiţe. Aceste ultime două părţi au fost întotdeauna considerate ca fiind
oarecum la periferia retoricii, deoarece ele nu tratează despre elaborarea discursului, ci despre
realizarea lui orală. Noi nu le vom aborda. Să le analizăm mai detaliat pe primele trei.
Tehnicile invenţiei
9
Ce trebuie să se întrebe oratorul înainte de a produce idei? Mai întâi, dacă trebuie să
aleagă argumente de ordin afectiv sau raţional, apoi din ce domenii îşi poate scoate probele, în
fine, dacă se află la dispoziţia sa anumite tipuri de argumente prestabilite.
Aristotel distinge trei căi argumentative (Retorica, I, 1356 a): etosul, patosul şi ceea ce el
numeşte logos (discursul), fără a folosi vreun termen mai tehnic. Primele două sunt afective,
cea de a treia este raţională. Etosul reprezintă calităţile legate de însăşi persoana oratorului,
este imaginea pe care el o realizează despre sine în faţa publicului. El trebuie să se arate în
toate cazurile cinstit, bine dispus, competent şi, după caz, sever sau binevoitor, agresiv sau
conciliant, auster sau amuzant. Pe scurt, este o problemă de aparenţă, de imagine, de postură.
Cu etosul sunt legate diferitele forme de argumente ale autorităţii. Patosul este ansamblul
emoţiilor pe care oratorul încearcă să le provoace auditoriului: milă, ură, furie, indignare,
teamă etc. Noi vom analiza doar unele argumente dintre cele mai constrângătoare, uneori cele
mai manipulatorii (a se vedea capitolul 5), cu toate că ele ar putea îmbrăca şi forme mai
moderate. În fine, logosul este argumentarea în sens logic şi lipsită de pasiuni, cea care
permite să “se dovedească”, dar cum?
Aristotel distinge două tipuri de probe: cele numite atechnoi şi cele numite entechnoi,
care s-ar putea traduce prin “extra-tehnice” şi, respectiv, “intra-technice”, adică cele care
există în fapte sau în texte, independent de orator, şi cele care sunt furnizate de către propriul
său discurs, de talentul său, de creativitatea sa. În unele tratate ulterioare, se găsesc termenii
de naturale/artificiale sau de preferat de extrinseci/intrinseci (B. Lamy, La Rhétorique ou
l’Art de parler, 1675). Primele sunt în număr de cinci, după Aristotel (Retorica, I, 1375 a –
1377 b) şi Cicero (Despre orator, II, 116) şi grupează textele de legi (care înglobează cutuma
şi jurisprudenţa), mărturiile vechi (autorităţi morale ale unor mari oameni dispăruţi) şi noi
(care atestă realitatea sau verosimilitatea faptelor – Rhetorica ad Herennium, II, 12, adaugă
rumoarea publică), contractele şi convenţiile diverse dintre particulari, mărturiile sub tortură
(numai sclavii erau torturaţi) şi, în fine, jurămintele. Probele intra-tehnice se împart în două
categorii: exemplul, în sensul larg de argument inductiv (a se vedea capitolul 4) şi entimema,
în sensul de silogism (raţionament deductiv) bazat pe premise probabile şi care ajunge la o
concluzie doar verosimilă. Vom reveni mai departe asupra acestei noţiuni.
A treia problemă relativă la invenţie este cea a surselor din care oratorul îşi poate scoate
argumentele în cadrul intra-tehnic. Aceste surse, care sunt numite locuri (loci, topoi), sunt
clasificate în Topice (Aristotel, Cicero). Locurile nu sunt argumente propriu-zise, chiar dacă
Aristotel foloseşte şi cuvântul topos pentru a defini unele “tipuri de argumente”, pe care le
analizează mai ales în cartea a II-a a Retoricii (aşa cum vom face şi noi în capitolele de la 3 la
5). Într-o altă accepţiune, rămasă mai curentă, locurile sunt rezervoare de argumente, forme
vide constituite în grile, mijloace mnemotehnice de descoperire a ideilor discursului. Astfel,
atunci când suntem în criză de idei asupra unui subiect, ne punem întotdeauna faimoasele
întrebări ale vechii scolastici, inspirate de altfel de către Quintilian: “quis, quid, ubi, quibus
auxiliis, cur, quomodo, quando?” (“cine, ce, unde, prin ce mijloace, de ce, cum, când?”).
Acest mod de a proceda porneşte de la principiul după care nu se creează argumente ex nihilo
şi că acestea din urmă, aflate la baza gândirii, nu pot să se ivească decât urmând un anumit
demers, fără care “în lipsă de metodă şi de cercetare, nu pot fi găsite decât din întâmplare”
(Quintilian, Arta oratorică, V, 10, 22). Astfel, Quintilian distinge locurile persoanei (familia
sa, patria sa, vârsta sa, sexul său, soarta sa etc.) şi locurile cauzei (locul, timpul, modul, genul,
specia, diferenţele, proprietăţile etc.). Toate aceste liste, adesea fastidioase, sunt mărturiile
unui gust nemoderat pentru clasificări care nu va înceta să se amplifice şi să se complice în
continuare, înainte de a fi în cele din urmă dezaprobat de către Arnauld şi Nicole:
10
“Spiritul se obişnuieşte cu această uşurinţă şi nu se mai forţează să găsească raţiunile
proprii, particulare şi naturale, care nu se descoperă decât prin considerarea atentă a
subiectului său”.
La logique ou l’art de penser, 1662, troisième partie, chap. XVII.
Să notăm că retorica antică vorbeşte despre locuri comune şi locuri speciale. Primele sunt
cele mai generale şi prin aceasta susceptibile de a se integra în orice discurs, fie el deliberativ,
judiciar sau epidictic. Cele secunde variază după contexte: de exemplu, locurile judiciare, care
sunt numite “stări ale cauzei” (status causae), corespund întrebărilor care nu se pun decât în
faţa unui tribunal. Rhetorica ad Herennium (I, 18-27), care simplifică tipologia lui
Hermagoras, distinge trei dintre acestea: starea conjecturală (faptul a avut într-adevăr loc?),
starea legală (probleme de interpretare a legilor) şi starea “juridicială” (termenul juridicialis,
care înseamnă “relativ la o problemă de drept”, trimite la problemele calificării judiciare a
faptelor).
Dacă expresia “loc comun” a devenit sinonimă cu “clişeu”, acest lucru se întâmplă în
acelaşi timp datorită degenerescenţei noţiunii, care desemnează încet încet o formă de
argument sau o temă bună la toate, şi intrării sale în literatura Evului Mediu. Curtius, în La
Littérature européenne et le Moyen Âge latin (1948), studiază cele mai multe dintre aceste
teme bătătorite care se regăsesc în literatura medievală, ca locul modestiei afectate sau cele
ale invocării naturii, a lumii răsturnate etc.
Tehnicile dispoziţiei
Există tot atât de multe planuri de discurs câte discursuri. Din fericire, cu excepţia
cazurilor în care elocinţa este mai degrabă plicticoasă. Putem schiţa totuşi, în liniile sale
generale, planul cel mai frecvent urmat de majoritatea discursurilor antice.
Naraţiunea (narratio, diégésis) este expunerea faptelor, care necesită, din partea
oratorului, talentul narării propriu-zise şi al descrierii (care include în mod special
topografiile, sau descrierile locurilor, şi prosopografiile, adică portretele). Foarte importantă
în pledoarii şi elogii, ea nu poate furniza, la rigoare, decât exemple în cadrul deliberativ.
Nararea trebuie să fie concisă, clară şi verosimilă, dacă nu poate fi întotdeauna veridică. În
general, tocmai aceasta este partea cea mai lungă a discursurilor, în principal a celor judiciare.
Ea este de aceea adesea subdivizată, pentru mai multă claritate. Ea poate, de asemenea, să fie
alăturată părţii care urmează, pentru a nu forma decât o singură piesă.
Probarea (confirmatio, apodeixis sau pistis) care urmează narării este enunţarea
argumentelor, a probelor. Structurarea internă a acestei părţi pune problema dispunerii
argumentelor după importanţa lor. Trebuie oare să se înceapă cu cele mai tari şi să se
sfârşească cu cele mai slabe, sau invers? Cicero preconiza un sistem mixt: “Interesul vostru,
11
spunea el, cere să răspundeţi cât mai repede posibil atenţiei judecătorilor. Dacă de la început
ei nu sunt satisfăcuţi, sarcina voastră va deveni în continuare mult mai dificilă” (Despre
orator, II, 313). Structurarea internă a acestei părţi este următoarea: propoziţia (propositio,
prothèsis) rezumă problema de dezbătut; argumentarea este expunerea probelor propriu-zise;
în fine, altercaţia este o dezbatere scurtă cu partea adversă, lansată în general de o întrebare
acuzatoare.
Roland Barthes propune să se traducă cuvântul elocutio (în greacă lexis) prin “enunţare”
sau “locuţiune”. Aceasta este într-adevăr arta de a pregăti discursul pentru a fi scris, dar ştiind
totuşi că el va fi rostit. Ceea ce-i preocupa pe antici era mai întâi corectitudinea limbajului,
respectarea gramaticii. Veneau apoi calitatea stilului şi relevanţa în raport cu subiectul tratat.
Cicero, în această privinţă, definea o teorie cu trei obiective ale retoricii: să probeze (sau să
informeze), să placă şi să emoţioneze, şi o teorie despre trei stiluri corespunzătoare (Oratorul,
69-112) adică stilul simplu, stilul mijlociu (sau plăcut) şi stilul înalt (sau grav). Stilul simplu
este cel al informării şi al explicaţiei. Despuiat de ornamente, el convine în general narării şi
probării şi trebuie să strălucească prin claritatea şi precizia sa. Stilul mijlociu, mai înflorat,
mai picant, este mai curând cel al exordiului şi al digresiunii. Cât despre stilul înalt, cel mai
ornat, cel mai puternic şi cel mai majestuos, el convine peroraţiei şi în general pasajelor care
trebuie să facă auditoriul să vibreze. Cicero ne sfătuieşte să nu abuzăm de el, căci prea multe
emoţii riscă să obosească (ibid., 98-99). Un orator abil trebuie într-adevăr să ştie să alterneze
cele trei stiluri.
Rămâne de menţionat importanţa atribuită figurilor discursului de către antici, mai ales de
către latini. Contrar celor ce doreau stiliştii şi lingviştii începând cu secolul al XIX-lea în
special, elocuţia nu se reduce la aceste figuri. Anticii sunt totuşi la originea ideii, atât de
exploatată de către urmaşi, că acestea din urmă constituie o abatere în raport cu o specie de
norme, un “grad zero al limbajului”, ca şi cum ar fi existat la origine un limbaj fără figuri pe
care retorica ar fi avut misiunea de a-l îmbogăţi şi ornamenta. Noi nu vom studia aici
clasificările lui Aristotel, Cicero şi Quintilian; ele nu sunt decât ebóşele (de altfel atât de
contradictorii între ele) nomenclatoarelor ulterioare pentru care propunem o sinteză în
capitolul care urmează.
12
Am văzut că încă înainte de Renaştere se dădea prioritate studiului stilului. Tratatele
secolului al XVI-lea, de felul Poeticii lui Aristotel, neglijau mai degrabă argumentarea pentru
a nu se ocupa decât de “arta poetică” (Sébillet, Peletier, Ronsard…) sau de retorică limitată la
elocuţie şi eventual la acţiune. Tratatul lui Fouquelin (1555) este într-adevăr redus la două
părţi: “elocuţiunea” şi “pronunţarea”; cel al contemporanului său Pierre Fabri (Grand et vrai
art de pleine rhétorique, 1521-1544) nu diferă cu nimic de cel dintâi. Majoritatea autorilor,
până în secolul al XVIII-lea, îşi orientează cercetările în special spre studiul stilului sclipitor,
al eleganţei literare: aşa este cazul în special cu iezuitul spaniol Baltasar Gracián, autor al
tratatului Art et figures de l’esprit apărut în 1647. Şcolile iezuite sunt principalii vectori ai
acestui învăţământ al retoricii, învăţământ care va predomina asupra altor discipline care au
durat în toată perioada clasică în Europa şi mai ales în Franţa. Operele părinţilor iezuiţi care se
inspiră din schema aristotelică şi care prin aceasta redevin mai complete decât tratatele
Renaşterii sunt foarte numeroase şi adesea redactate în limba latină. Printre cele mai
cunoscute, scrise în limba franceză, sunt La Rhétorique française a lui René Bary (Paris,
1653) şi La Rhétorique ou l’art de parler a lui Bernard Lamy (Paris, 1675). Celebri pentru
pedagogia lor, iezuiţii pun la punct exerciţii de compoziţie literară numite chries, din care se
vor inspira autorii până în secolul al XIX-lea.
Şi totuşi epoca clasică este cea în care retorica a murit. Locul său în învăţământ nu trebuie
să ne orbească în privinţa lipsei sale de justificare în gândirea filosofică. Deja umanistul
Petrus Ramus (1515-1572) a rupt-o cu aristotelismul şi a separat retorica, simplă tehnică
decorativă, de filosofie şi de ştiinţe. El anunţă astfel era ştiinţifică, care se instaurează odată
cu Descartes. În Discurs asupra metodei, ceea ce era cel puţin o artă (technè) pentru Aristotel
este coborât la rangul de simplu “dat al spiritului”, perfect inutil din moment ce subiecţii
vorbitori enunţă idei clare şi distincte, “măcar că ei nu vorbesc decât bretona şi că n-au învăţat
niciodată retorica” (prima parte). Cât despre dialectică, cum ar putea ea să-şi găsească locul,
ea care consacră respectul opiniei altuia? Toate acestea se află în opoziţie cu principiul “tablei
şterse” sau al “îndoielii metodice”, atât de drag cartezianismului:
“Considerând câte opinii diverse poate avea cineva în această privinţă, privind o
aceeaşi materie, care sunt susţinute de oameni învăţaţi, fără a putea avea vreodată
măcar una care să fie adevărată, eu aproape le-aş considera false pe toate cele care n-ar
fi decât verosimile”
Discurs asupra metodei, prima parte.
Iată deci retorica condamnată de către raţionalism în numele căutării adevărului. Din
motive asemănătoare, ea n-a avut o soartă mai bună nici după apariţia empiriştilor anglo-
saxoni, ca John Locke, care făcea din ea un sinonim al minciunii, în măsura în care ceea ce
considera el drept o tehnică artificială a verbului deturnează spiritul de la experienţă. Port-
Royal denunţă, de asemenea, mecanica invenţiei – analizată mai sus în legătură cu locurile –
ca şi pe cea a elocuţiunii. Se cunoaşte faimosul aforism al lui Pascal, “adevărata elocinţă îşi
bate joc de elocinţă”, care arată clar poziţia clasicilor în problema limbajului. Acesta din urmă
trebuie să poată traduce gândirea în modul cel mai fidel posibil, fără ca o muncă superfluă
asupra cuvintelor să altereze claritatea ideilor. Aceleaşi concepţii se vor găsi în secolele
următoare, de la enciclopedişti la pozitivişti, cu excepţia câtorva dizidenţi; orice s-ar spune,
predarea retoricii va dispărea din învăţământul public la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel,
clasicismul a ucis retorica iar era ştiinţifică pare a o fi înmormântat. Dar nu se pot şterge atât
de uşor cei 2500 de ani de filosofie şi de practică a discursului.
13
Lucrările lui Chaïm Perelman, îndeosebi Traité de l’argumentation pe care a scris-o în
1958 împreună cu Lucie Olbrechts-Tyteca, au trecut neobservate la vremea lor. Filosof al
dreptului, Perelman a avut ca obiectiv regăsirea în cele mai diverse practici ale argumentării
(la barou, bineînţeles, dar şi, mai ales, în filosofie şi în literatură) a principiilor care
fundamentează o logică a valorilor. El se situează în marea tradiţie aristotelică deoarece,
contrar majorităţii contemporanilor săi, el nu dispreţuieşte nici verosimilul, nici opinia. Opera
sa a format obiectul unor critici, în special din partea celor care doreau un studiu al aspectelor
non-raţionale şi necinstite ale retoricii. Este adevărat că Perelman n-a avut curajul să ţină
seama de reaua credinţă, nici de formele caracteristice ale manipulării: sofistica este practic
exclusă din Traité, la fel ca şi întreaga argumentare întemeiată pe violenţă şi pe raporturile de
forţă. Este paradoxal că cei care s-au inspirat din Perelman sunt uneori aceiaşi cu cei care au
studiat efectele manipulatorii ale discursului: aşa stau lucrurile mai ales cu Marc Angenot,
autorul lucrării La Parole pamphlétaire (Payot, 1982). Un alt reproş a fost că nu a abordat
într-un mod suficient de sitematic aspectele formale ale retoricii, într-un cuvânt, elocuţiunea.
Dar este adevărat că Traité studiază argumentarea şi nu ansamblul câmpului retoric. Gândirea
lui Perelman n-a beneficiat de audienţa meritată decât spre sfârşitul anilor şaptezeci, în
momentul în care a apărut L’Empire rhétorique (Paris, Vrin, 1977), lucrare în care el a
rezumat Traité. În acest mod de a aborda fenomenele retorice se află, într-adevăr, principalii
ingredienţi ai unei critici a discursului care nu cere decât să fie completată, ceea ce se
străduieşte, cu modestie, să facă lucrarea noastră. Lacunele lui Perelman au fost în plus
umplute de unii autori, mai ales de numeroşii cercetători americani adesea necunoscuţi de
către francezi dar cărora Christian Plantin a ştiut să le acorde locul cuvenit (Essais sur
l’argumentation, Paris, Kimé, 1990). Rămâne adevărat că contribuţia lui Perelman la studiul
retoricii este una dintre cele mai importante.
Mai ales după anii cincizeci, cercetătorii s-au interesat de tehnicile persuasiunii.
Motivarea maselor a fost mai întâi obiectul propagandei politice, înainte de a deveni
preocuparea privitoare la publicitate. Când Vance Packard scrie în 1958 The Hidden
Persuaders, el vorbeşte despre retorică, dar abordarea sa psihosociologică nu este lipsită de
interes pentru fenomenele discursului. Se va regăsi o problematică comparabilă în Franţa cu
cea a lui Jean-Noel Kapferer, autorul lucrării Chemins de la persuasion (Dunod, 1988).
Perspectiva retorică s-a regăsit cu adevărat mai ales odată cu semiologia, mai ales când ea se
interesează de discurs şi de reprezentarea vizuală. Un articol al lui Roland Barhes, intitulat
“Rhétorique de l’image”, a apărut în numărul 4 al revistei Communications (Seuil) în 1964.
Autorul analizează aici codurile şi reţelele de semnificaţii ale unei imagini publicitare din
perspectivă semiologică, în timp ce, până atunci, cercetătorii, în majoritate americani, au mers
pe calea unei abordări “motivaţioniste”. Ceea ce este nou este interesul pe care-l manifestă
această epocă pentru mesajele non-verbale (imagini, vestimentaţie, gesturi, ritualuri de
politeţe…) a căror semiologie arată că ele funcţionează ca limbaje, ca sisteme de semne.
Titlul articolului nu este lipsit de interes pentru noi: de ce “Retorica imaginii” şi nu
“semiotica”? Acesta este motivul pentru care Barthes emite ipoteza că există o retorică
formală la baza oricărui sistem de semnificaţie:
“Este chiar probabil să existe o singură formă retorică, comună, de exemplu, visului,
literaturii şi imaginii. Astfel, retorica imaginii (adică clasificarea conotatorilor săi) este
specifică în măsura în care ea este supusă constrângerilor fizice ale vederii (diferite de
constrângerile fonatoare, de exemplu), dar generală în măsura în care “figurile” nu
sunt niciodată decât raporturi formale ale elementelor”.
“Rhétorique de l’image”, Communications 4, Seuil, pp. 49-50.
14
Ideea a reuşit să se impună şi, câţiva ani mai târziu, Jacques Durand propune în aceeaşi
revistă (nº 15, 1970: “Rhétorique et image publicitaire”) un inventar de figuri utilizate în
imaginea publicitară. Într-un spirit structuralist, el pleacă de la un tablou sensibil identic cu
cel al grupului Mü şi dă exemple de gradaţii, de hiperbole, de antiteze şi de numeroase alte
figuri care nu erau studiate până atunci decât în discurs. Paralelismul mijloacelor retorice
dintre limbă şi imagine este frapant, iar demonstraţia convingătoare.
Abordarea tropologică
Deşi legată de precedenta, această abordare este fără îndoială mai contestabilă, atât în
metoda sa, cât şi în definirea retoricii pe care se bazează. Unii lingvişti din aceeaşi perioadă
nu s-au interesat cu adevărat decât de retorica “tropilor” (figuri de abatere), reducând-o la
elocuţiune, perpetuând astfel lacunele epocii clasice deja semnalate. Retorica nu mai este arta
de a persuada, ci pur şi simplu aceea de a plăcea. Această abordare pur figurală ne face să ne
întoarcem, între alţi autori, la enciclopedistul Dumarsais care, în tratatul său Des Tropes ou
des différents sens (Paris, 1730), alcătuieşte un repertoriu al figurilor întâlnite exclusiv în
literatură. În exemplele sale, el îi neglijează pe oratori pentru a-i privilegia pe poeţi, în special
pe cei latini. Un secol mai târziu, Pierre Fontanier adoptă acelaşi demers şi face o clasificare
mai complexă în două lucrări, Manuel classique pour l’étude des tropes (1821) şi Des figures
autres que tropes (1827), pe care Gérard Genette le-a reunit sub titlul: Les Figures du
discours (Paris, Flammarion, 1968). Într-un articol intitulat “La rhétorique restreinte”
(Communications l6, Seuil, 1970, p. 161), Genette arată cum anume clasificările combinate
ale celor doi autori, care elimină din domeniul “tropilor” un mare număr de figuri, acreditează
ipotezele lingviştilor moderni “pentru a obţine cuplul figural exemplar, căţeluşi de faianţă de
neînlocuit ai propriei noastre retorici moderne: metafora şi metonimia”. El face aluzie
bineînţeles la toată lingvistica structurală şi la Roman Jakobson în particular care reduce
universul limbajului la două axe, sintagmatică şi paradigmatică, simplu reper ortonormat pe
baza căruia ar trebui explicate toate virtualităţile limbajului. În această optică, Jacques Lacan
defineşte chiar un psihism cu două dimensiuni prin stabilirea unei legături între cuplul
condensare / deplasare, cele două mari moduri de elaborare a visului la Freud, şi cuplul
metaforă / metonimie (“L’instance de la lettre dans l’inconscient”, Écrits I, Seuil, 1966).
“Furiei taxinomice” a vechilor tratate, denunţate de Barthes, i se opune deci ceea ce s-ar
cuveni să se numească “fantasma binarităţii”, concepţie care pare destul de schematică.
Aceasta nu i-a împiedicat pe lingvişti, chiar atunci când ei deschideau câmpul studiului
lor ansamblului figurilor, să continue să considere că retorica se limitează la locuţiune, sau
poate ar trebui s-o facă. Grupul Mü, autor al unei Retorici generale (Larousse, 1970; Seuil,
1982), îşi asumă ca misiune să sistematizeze procedeele integrându-le într-o grilă. Figurile
sunt deci puse în tabel cu aceeaşi rigoare ştiinţifică cu care sunt puse elementele chimice.
Retorica se vrea cu orice preţ “generală”, pentru că pretinde că dă seama de “procesele de
simbolizare şi de semanticile fundamentale”, depăşind prin aceasta cadrul elocuţiunii (a se
vedea Rhétorique de la poésie, Éd. Complexe, 1977, Seuil, p. 15). Este oare această abordare
cu adevărat convingătoare? Retorica astfel definită este oare atât de “generală” pe cât pretind
autorii? Nouă ni se pare, dimpotrivă, că o teorie care îndepărtează în mod deliberat subiecţii
care vorbesc, scriitorii sau ascultătorii de câmpul său de studiu şi care tratează limbajul ca un
sistem mai mult sau mai puţin închis mai curând decât ca un ansamblu de fenomene de
comunicare se situează în acea parte a deschiderii tradiţionale a retoricii care trebuie să ia în
seamă, că vrea sau nu, ansamblul mijloacelor de persuasiune. În plus, ideea implicită pe care
se bazează edificiul rămâne aparent teoria abaterii, veche şi repetată adesea, după cum am
văzut. În acelaşi spirit şi cu aceleaşi insuficienţe, Dictionnaire de poétique et de rhétorique al
15
lui Henri Morier (Paris, PUF, 1961) inventariază mulţi termeni ai lingvisticii şi ai poeticii,
unele figuri ale retoricii, însă practic nici o noţiune de argumentare.
Abordările logico-lingvistice
16
limbajul natural, ea îşi are propriile sale reguli care o diferenţiază de raţionamentele formale.
Să încercăm să le precizăm.
Argumentare şi inferenţă
Deducţia şi silogistica
Deducţia este tipul de raţionament care merge de la general la particular. Aristotel s-a
interesat pe larg de ea şi i-a determinat condiţiile principale de validitate formală studiind
silogismul. Fie exemplul următor:
Primele două propoziţii constituie premisele raţionamentului. Prima este o lege generală,
numită majoră. Cea de a doua este un fapt particular, numit minoră. Derivarea concluziei din
premise este o inferenţă care, pentru a fi validă, trebuie să se supună unor reguli foarte
precise. Aceste reguli se spune că sunt extensionale, adică independente de conţinutul empiric
al termenilor (în caz contrar, s-ar vorbi despre intensionalitate): orice silogism, ca şi orice
raţionament formal, trebuie deci să poată fi tradus din limbajul natural într-un limbaj artificial.
Ar fi în zadar, şi mai ales foarte nepotrivit să ne extindem dincolo de mulţimea regulilor
silogisticii, asupra cărora gânditorii s-au aplecat mult din vremea scolasticii până în secolul al
XIX-lea. Ne vom mulţumi cu câteva indicaţii minimale.
Se observă imediat că cele trei propoziţii ale silogismului conţin în total trei termeni,
repartizaţi doi câte doi. Distingem termenul major (stat democratic), termenul mediu (Europa)
şi termenul minor (Franţa). După locul acestor termeni în premise, găsim patru figuri posibile.
Exemplul prezentat mai sus aparţine figurii întâi, în care termenul mediu este subiectul
majorei şi predicatul (sau, dacă preferăm, atributul) minorei. Dar termenul mediu ar putea fi şi
predicatul celor două premise (figura a doua), subiectul ambelor (figura a treia) sau, în fine,
predicatul majorei şi subiectul minorei (figura a patra).
17
permite deci teoretic 256 de posibilităţi, dintre care numai 19 sunt valide în realitate. Ele sunt
denumite cu cuvinte latineşti formate pornind de la vocalele de mai sus. Astfel, exemplul
nostru este sub forma Barbara (a, a, a) deoarece cele trei propozţii sunt toate universale
afirmative.
Noţiunea de raritate poate fi înţeleasă într-un sens natural sau într-un sens economic, de
unde ambiguitatea.
Soritul este argumentul “grămezii” (sôros), denumit astfel deoarece ne-am putea întreba
până la ce punct trebuie să adăugăm unul câte unul boabele de grâu pentru a obţine o
grămadă. Astfel, soritul se înrudeşte cu silogismul atunci când multiplicăm premisele acestuia
care se înlănţuie în număr nedeterminat ca într-o grămadă. Să reluăm exemplul nostru şi să-l
modificăm : “Franţa a cunoscut mai multe revoluţii; a face revoluţia înseamnă a dovedi că eşti
ataşat egalităţii în drepturi; a vrea egalitatea în drepturi înseamnă a face ca poporul să fie
suveran; un popor suveran este cel al unui stat democratic. Deci, Franţa este un stat
democratic”. Acest sorit este exprimarea extinsă a silogismului următor: “Toate statele care au
un popor suveran sunt democratice (majora exprimată sau nu); or, Franţa are un popor
suveran; deci, ea este un stat democratic”. Se observă cu uşurinţă că minora a fost
descompusă într-un şir de propoziţii înlănţuite prin relaţii de implicaţie. În acelaşi fel ar putea
sta lucrurile şi cu majora.
Cât despre entimemă, ea este complexă deoarece este simplificatoare, s-ar putea spune.
Spre deosebire de sorit şi de epicheremă, ea reproduce expresia silogismului. Să precizăm că
Aristotel a dat două definiţii acestei noţiuni. Prima este cea a silogismului întemeiat pe
18
premise doar verosimile. Al doilea sens al cuvântului, reţinut de majoritatea retoricienilor care
au urmat, este cel de silogism incomplet formulat, căci îi lipseşte una din premise. Una din
două: sau se consideră că premisa absentă este suficient de evidentă şi de aceea este permis să
se facă economie (versiunea onestă), sau se preferă să fie escamotată deoarece este
contestabilă, chiar falsă (versiunea sofistică). Astfel, se poate spune fără teamă: “Franţa, ca şi
restul Europei, este democratică” (escamotare a minorei considerată evidentă: se ştie că Franţa
se află în Europa), sau: “Franţa, care se găseşte în Europa, este deci democratică” (escamotare
a majorei: Europa este democratică). Dar s-ar putea găsi entimeme contestabile, de tipul:
“Cutare, ca şi toţi politehniştii, este un bun inginer” (uitarea unei minore care stabileşte că el
provine într-adevăr din şcoala politehnică, ceea ce poate fi fals), sau încă: “Acest automobil,
ca toate BMW-urile, are un motor turbo cu şase pistoane” (omiterea unei majore în mod
evident eronate). Aceste sofisme grosolane, şi totuşi foarte frecvente, ar trebui să fie uşor de
contracarat, dacă am avea în plus în minte regulile silogismului.
Inducţia şi generalizarea
Problema auditoriului
19
demonstraţie ştiinţifică, deoarece toată lumea va fi dispusă să fie convinsă în acelaşi mod,
adică în mod obiectiv. În fapt, auditoriul ideal există cu certitudine dacă avem în vedere
argumente raţionale, care exclud etosul şi patosul. În celelalte cazuri, în mod clar cele mai
numeroase, oratorul este forţat să ţină seama de caracterele subiective ale auditoriului său,
pentru a-l convinge.
Se pot, astfel, opune două tipuri de argumentare. Primul, numit argumentare ad rem
(asupra lucrului) sau ex concessis (luată din asentimentul unanim) este cel care se adresează
auditoriului universal. El necesită un acord prealabil al interlocutorilor cu privire la credinţele
şi conceptele comune. A doua argumentare, numită ad hominem (îndreptată spre om – a nu se
confunda cu ad personam, a se vedea capitolul 4) disimulează sub aparenţa unui acord
prealabil o neînţelegere fundamentală. Acesta este exemplul omului superstiţios care,
spărgând o oglindă, crede că-i va merge rău, şi care se consolează spunându-şi că spargerea
paharului gol nu este malefică. O argumentare ad rem ar dovedi că superstiţiile nu sunt
întemeiate; totuşi, în anumite cazuri este mai judicios să “intri în jocul” celui pe care vrei să-l
convingi, dacă ne limităm scopul la utilizarea slăbiciunilor de caracter sau a viciilor unui
individ pentru a-l face să înţeleagă mai bine motivul: este mai bine uneori să spunem unui
avar că dacă-şi mărită fata cu un gangster riscă să fie prejuduciat de avere, şi nu că este
împotriva moralei, sau unui alegător evlavios că cutare candidat este un păgân, nu că este un
meschin gestionar al afacerilor publice. Argumentul ad hominem nu este, deci, numai
simplificator, dar poate fi şi manipulator.
Dar este ceva mai mult. Discursul este uneori mai puţin bogat în ceea ce enunţă decât în
ceea ce nu spune: aceasta este teoria presupoziţiei a lui Oswald Ducrot (mai ales în Dire et ne
pas dire, ed. a 3-a, Hermann, 1991). Unele propoziţii sunt de ordin ideologic şi proprii unei
comunităţi, unei epoci. Marc Angenot le numeşte “ideologisme” şi constată că ele însoţesc
anumite cuvinte puternic conotate, ca “evreu” la începutul secolului al XX-lea, şi chiar mai
înainte. Se ghiceşte forţa argumentativă a acestui cuvânt în sintagma “escrocat de un evreu”,
relevată în Candide, expresie potrivită pentru a stabili o legătură de cauzalitate “evidentă”
între verb şi agent, confirmând astfel o prejudecată puternic înrădăcinată. Ducrot precizează:
“mai general încă, se poate căuta în orice text reflexul implicit al credinţelor profunde ale
epocii: se va înţelege prin aceasta că textul nu este coerent decât dacă el se completează cu
aceste credinţe. Şi aceasta, deşi se ştie că aşa ceva nu se prezintă ca o confirmare a lor” (ed.
20
cit., p. 13). Dar presupoziţia nu este doar ideologică: ea poate fi imanentă enunţului şi ridică o
multitudine de probleme analizate de către lingvişti. În afară de entimemă care, după cum am
văzut, escamotează una din premisele unui raţionament, numărul enunţurilor relevă prin
transparenţă importante presupoziţii. Propoziţia “Partidul comunist francez şi-a dat seama de
atrocităţile stalinismului” poate releva în filigran şi non-zisul, în principal în aspectele sale
ilocuţionare (fenomene de vorbire care tind să realizeze o acţiune denumită sau sugerată).
Faimosul “V-am înţeles”, lansat de generalul de Gaulle la 4 iunie 1958 în Alger şi urmat de
atâtea aclamaţii, implică unele măsuri, căci atunci când cineva îl “înţelege” pe altcineva, el se
poate aştepta la ceea ce-l satisface. Dar care ar fi exact aceste măsuri? Şi spre ce ar tinde ele?
Toată forţa ambiguităţii se află aici.
CAPITOLUL 2
Deşi argumentarea este evident o parte a retoricii, cele două noţiuni – de retorică şi de
argumentare – au fost deseori separate, multă vreme teoreticienii domeniului fiind preocupaţi
în principal de aspectele formale ale discursului. Aşa au stat lucrurile înde-osebi după apariţia
celebrelor tratate de retorică ale Renaşterii. Occidentul modern, spre deosebire de Antichitate,
s-a preocupat mai mult de apărarea şi de corectarea limbilor, din această stare de spirit
născându-se un anumit formalism, îndeosebi în Franţa epocii clasice. Până la Traité de
l’argumentation al lui Perelman şi Olbrechts-Tyteca (Paris, l958), figura retorică a fost
considerată mai ales ca figură de stil, iar tratatele de retorică au fost considerate opere de artă
poetică. Este adevărat că elocinţa nu mai este o artă foarte utilă în timpul monarhiilor, când se
preferă cultivarea genului epidictic, neglijându-se noţiunea de argumentare.
Spiritul clasic a vrut, deci, ca figura să fie considerată un simplu ornament al lim-bajului,
chiar dacă această înfloritură face parte din orice discurs bine elaborat. Tratatele de
interpretare ale epocii considerau că sunt indispensabile frazei melodice ornamentele,
trilurile, lacurile pentru fixarea poleielii de aur şi apogiaturile, maniera delicată şi savantă de a
prelungi notele emise de corzile strânse ale instrumentelor muzicale cu corzi. Ca şi cum
ornamentul n-ar fi decât un paleativ al plictiselii! Chiar şi în secolul al XX-lea se crede adesea
că este obligatoriu să se considere că există „un grad zero al scriiturii“, pornind de la care,
munca scriitorului urmăreşte să adauge, în toate modurile posibile, expresivitatea şi
originalitatea care îi lipsesc mesajului fundamental. Aceasta înseamnă a dispreţui procedeele
esenţiale ale alcătuirii limba-jului. Noi credem, dimpotrivă, că figurile retoricii pot apărea,
conştient sau nu, în chiar momentul producerii discursului, ca părţi complet distincte ale
actului enunţării. Noţiunea clasică de abatere face în mod implicit referire la o „normă“ a
limbajului şi presupune că orice activitate asupra acestuia este într-un anumit mod o
reconstrucţie artificială, poate chiar trucată. Dar când un orator foloseşte în mod spontan
figurile într-un discurs improvizat pentru că aceste „procedee“ îi vin în minte într-un mod
21
perfect natural, se observă că nu există nici o deosebire netă între ceea ce este natural şi ceea
ce este artificial în limbaj. Freud, în studiile sale asupra visului şi cuvântului de spirit, a arătat
corect cum anume figuri ca metaforele şi neologismele pot izvorî în mod spontan din
inconştientul nostru.
Dacă acordăm figurii retoricii rolul său adevărat de componentă a limbajului, ajun-gem
să-i atribuim o valoare argumentativă, şi nu pur şi simplu una decorativă. Tocmai acest lucru
l-a făcut Perelman în tratatul său, refuzând să separe fondul de formă, altfel spus, integrând
studiul figurilor în cel al procedeelor argumentative. Această abordare filosofică are meritul
că reînnoieşte considerabil problema şi reface legătura cu con-cepţiile antice, îndeosebi cu
cea a lui Aristotel. Dar se observă imediat că retorica formală nu face parte dintre principalele
obiective ale tratatului. În ceea ce ne priveşte,
noi am dori să-i informăm pe cititori asupra acestei probleme complexe în acest capitol
special în care ne propunem să clasificăm şi să analizăm principalele figuri, chiar dacă pe
unele dintre ele le vom examina în capitolele următoare. Ele sunt foarte numeroase şi poartă
nume cât se poate de ciudate. Ne-am aştepta să le vedem într-un tratat de medicină tropicală
mai curând decât sub o pană literară; dar retorica este o disciplină pretenţioasă şi, în această
calitate, cere o anumită tehnicitate.
Numeroasele clasificări, propuse de către retoricieni de-a lungul secolelor, au dat naştere
la bogate controverse pe care nu ni se pare interesant să le alimentăm. De aceea, vom distinge,
într-o manieră destul de tradiţională, patru tipuri de figuri. Figurile de sens, dintre care unele
sunt numite „tropi“, constau în îmbogăţirea semnificaţiilor unui cuvânt prin utilizarea lui într-
un context diferit de cel obişnuit. Figurile de cuvinte constituie jocuri asupra lexicului şi
sonorităţilor. Figurile de gân-dire, cu contururi foarte largi, poartă asupra unor elemente mai
generale ale enunţării şi ale tonului discursului; ele nu se bazează pe procedee formale
speciale. În fine, figu-rile de construcţie se referă la sintaxa şi locul cuvintelor. Dintre
nenumăratele figuri inventariate în dicţionare şi tratate, în special cele ale lui Fontanier,
Morier, Lausberg şi Dupriez, noi le vom reţine pe cele care ni se par cele mai importante din
punct de vedere argumentativ în sensul cel mai larg, adică prin caracterul lor raţional,
emoţional şi umoristic.
Cuvântul „trop“ vine de la termenul grecesc tropos, care înseamnă conversiune, iar acest
substantiv vine la rândul său de la verbul grecesc trepo, care înseamnă a întoar-ce. Dumarsais
defineşte aceste figuri astfel: „ele sunt numite aşa deoarece, când se ia un cuvânt, în sensul
figurat, el se întoarce, pentru a spune astfel, pentru a-l face să semnifice ceea ce nu semnifica
nicidecum în sensul său propriu“ (Des Tropes, Paris, l730, Flammarion, l988, p. 69).
Altfel spus, tropii sunt procedee de substituire a unui termen, sau a unui ansamblu de
termeni, cu un alt termen. Principalii tropi sunt metafora, metonimia şi sinecdoca. Aceste trei
figuri sunt copiii dragi ai lingvisticii moderne, datorită complexitătţii lor şi bogăţiei utilizării
lor poetice. Vom încerca să identificăm esenţa procedeeelor de for-mare a lor şi să studiem
principalele figuri înrudite cu substituţia.
1. Polul metaforic
Sensul propriu şi sensul figurat (pentru simplificarea expunerii, vom păstra denu-mirile
retoricii clasice) sunt, în cazul metaforei, în relaţie de analogie. Polul metaforic, care defineşte
domeniul general al „imaginilor“, grupează ansamblul figurilor bazate pe ideea de apropiere,
prezentă în mod implicit sau în mod explicit.
22
Comparaţia
Aceasta este o figură de sens fără a fi un trop propriu-zis, deoarece relaţia de ana-
logie este prezentă în mod explicit în context. Termenii „ca“, „în acelaşi fel“, „asemă-
nător cu“, „a se asemăna cu“ etc. relevă în mod clar intenţia locutorului. Nu se găseşte
în comparaţie caracterul condensat, adesea strălucitor şi puternic în subiectivitate, al
metaforei propriu-zise. Valoarea sa este în general cu atât mai argumentativă şi mai
raţională cu cât ea lasă mai puţin loc interpretării, deci ambiguităţii. Enunţuri ca „vă
purtaţi ca un copil“ sau „această clădire seamănă cu un pateu cu untură“ oferă imagini
care pot fi uşor identificate. Intenţia este adesea chiar aceea de a clarifica o expunere
prin a-i da un contur mai concret. Anatole France, vorbind despre ironie, spunea că
fără ea, „lumea ar fi ca o pădure fără păsări“. Utilitatea argumentativă a procedeului
comparativ se apropie, prin urmare, de exemplu şi de ilustrare. Dar poeţii suprarealişti
pot, dimpotrivă, utiliza comparaţia pentru a întări caracterul şocant al unei imagini. Ca
dovadă, acest vers celebru al lui Éluard din L’Amour, la poésie (1929):
Metafora
Enunţul îi pune faţă în faţă pe cei doi semnificaţi: „voi“ (Se2 ) şi „sarea“ (Se1).
Deşi locutorul nu oferă cheia acestei analogii, aceasta este totuşi inteligibilă pentru
fiecare, în mod imediat sau aproape, ceea ce subînţelege un acord tacit între
interlocutori cu privire la valoarea semnificantului din apropierea astfel operată.
Tocmai acest lucru îi face pe lingviştii moderni să spună că metafora, ca şi toţi tropii în
general, nu cons-tituie produsul unei schimbări unilaterale a codului, aşa cum ar vrea
teoria tradiţională a „abaterii“, deoarece substituirea poate fi decodificată fără nici o
explicaţie a locu-torului. Ea face parte din virtualităţile permanente şi cvasi-infinite ale
limbajului, de vreme ce cultura şi referenţii celor care comunică oferă suficiente
elemente comune. N-ar trebui să-i spunem unui indian pierdut în fundul Amazonului
că „Cutare are o atitudine de ghiaţă“, căci analogia n-ar putea fi decodificată, chiar
23
dacă, la rigoare, indigenul ar recunoaşte oarecum cuvântul şi noţiunea. I-ar lipsi, în
realitate, acestui cu-vânt universul semelor şi cel al conotaţiilor care nu se pot ataşa
aici decât în comuni-tăţile lingvistice, în care caz au o utilizare veritabilă.
Raportul dintre semnificaţii Se1 şi Se2 fiind cel de analogie sau, dacă preferăm, de
comparaţie operată imediat de către spirit, îl numim pe Se1 comparantul şi, respectiv,
pe Se2 comparatul. Acestor termeni lingvistici le corespund foarte îndeaproape ter-
menii de foră şi de temă proveniţi din vocabularul logicii, pe care-i vom reîntâlni mai
departe când vom analiza argumentarea prin analogie.
Uneori, fora şi tema (comparantul şi comparatul) sunt prezente în unul şi acelaşi e-
nunţ, alteori apare numai fora. În primul caz, se vorbeşte despre metaforă in
praesentia (cei doi semnificaţi sunt unul „în prezenţa“ celuilalt); în al doilea caz, se
vorbeşte des-pre metaforă in absentia.
„La urma urmei, de ce, într-adevăr, Rinul n-ar fi într-o zi o stradă pe care să se
întâlnească europenii şi nu doar un şanţ pe marginile căruia ei se bat tot
timpul?“
(Conferinţa de presă din 16 martie 1950, Discours et messages, Plon, l970,
vol. II, p. 349).
(Traducere aproximativă:
“Ce este această insulă tristă şi neagră? – este Cythera,
Ni se spune, o ţară faimoasă pentru cântece,
Eldorado banal al tuturor băieţilor bătrâni.
Priviţi, la urma urmei, este un biet pământ“.)
Acelaşi poet ne oferă un alt exemplu, sub forma unui complement de nume:
24
„Soarele negru al Melancoliei“.
(„El Desdichado“, Les Chimères)
Aceste metafore sunt la limita definiţiei noastre a tropului, deoarece aici nu există
o substituţie completă. Ele sunt de fapt la mijlocul distanţei dintre metafora in absentia
şi comparaţie deoarece relaţia de analogie este enunţată nu ca atare, ci ca o veritabilă
relaţie de identitate.
(Traducere aproximativă:
„Iubesc ca un nebun munţii semeţi şi sublimi!
Plantele nu cutează să-şi pună picioarele friguroase
Pe linţoliul de argint care le acoperă vârfurile“.)
Alte metafore
Se vorbeşte despre metafora uzată atunci când, la origine, există o intenţie sti-
listică, care cu timpul a dispărut. Aşa se face că verbul „a decola“, folosit în legătură
cu avionul, şi-a pierdut caracterul de figură. Când se foloseşte o metaforă care, deşi
uzată, îşi păstrează valoarea intenţionată de imagine, se vorbeşte mai curând despre
metaforă împietrită. De acest fel sunt numeroasele expresii stereotipe, ca „ce iei pe
mere dai pe pere“, „câinele care latră nu muşcă“ etc. Spre deosebire de imaginile ante-
rioare, acestea prezintă puţin interes în argumentare.
Se vorbeşte de catahreză atunci când metafora este utilizată mai puţin cu intenţie
stilistică şi mai ales datorită lipsei din vocabularul propriu a unor termeni potriviţi
pentru a desemna anumite situaţii sau obiecte. Expresii precum „braţul fotoliului“,
„gura văii“, „broasca uşii”, „pragul bătrâneţii“ sunt exemple de catahreze. În măsura
în care ele nu sunt folosite cu intenţii argumentative, sau stilistice, ele nu sunt figuri re-
torice, nici figuri de stil în sens strict.
În ciuda unor distincţii subtile ale lui Fontanier, există azi un acord general pentru
a face din alegorie sinonimul metaforei desfăşurate sau continue. Atunci când
alegoria dobândeşte dimensiunea unei veritabile naraţiuni, se vorbeşte despre
parabolă. Cele ale lui Isus Cristos sunt cele mai celebre, dintre acestea mai bine
cunoscute fiind pa-rabola grăuntelui bun şi a neghinei şi parabola fiului risipitor.
Polul metonimic
Se vede imediat că asocierea dintre cei doi semnificaţi nu este de acelaşi tip cu cea
care există între ucenicii lui Cristos şi „sarea pământului“. În cazul metaforei, Se1 şi
Se2 fac parte din două universuri conceptuale diferite, unul mineral şi celălalt uman. În
al doilea caz, cei doi termeni fac parte dintr-un acelaşi ansamblu şi este de aşteptat ca
ei să fie găsiţi într-un acelaşi discurs. Aceste ansamabluri conceptuale se numesc ale
izotopiei şi se remarcă faptul că dacă în cazul metaforei avem de-a face cu o disparitate
de izotopii, metonimia se bazează, dimpotrivă, pe o izotopie unică. Pentru că nu mai
avem de-a face cu o analogie, nu se mai pot, bineînţeles, folosi termenii de temă şi
foră, nici cei de comparant şi comparat.
Unii autori au dezbătut multă vreme cu privire la existenţa unei deosebiri între
metonimie şi sinecdocă. În realitate, cele două figuri corespund aceleiaşi scheme de
transfer semantic. Lingvistica contemporană consideră în general că sinecdocele for-
mează un subansamblu de metonimii, deoarece singura lor trăsătură distinctivă este că
în ambele avem de-a face cu un raport de incluziune (într-un sens sau altul) între Se 1
26
şi Se2. De exemplu, a spune o „lamă“ pentru o sabie înseamnă a substitui partea pen-
tru întreg.
Metonimia
Sinecdoca
Relaţia de incluziune care existentă între Se1 şi Se2 în cazul sinecdocii poate
adesea să opereze în cele două sensuri . Iată câteva exemple:
Extinderea
Prima figură, perifraza, în sens strict, exprimă o idee într-o manieră extinsă mai
mult decât este necesar. Este unul din procedeele comicului cuvintelor celor mai
27
caracteristice ale de nepovestitului Achille Talon de Greg, erou al unei bande desenate
care umple cu filactere întregi din logoreea sa pedantă, de exemplu în acest extras în
care el îşi exprimă plăcerea de a face picnicuri în natură:
„Se pricepe în fine să mestece, redevenind vioara candidă care n-a trebuit
niciodată să înceteze să fie marele concert al naturii care fredonează… Aceasta
este totuşi altceva decât zarva urbană a betonierelor! Să ne reculegem în faţa
marelui vid care ne invadează sufletele şi să ne punem în linişte întrebările cu
adevărat esenţiale ale înţeleptului…“
(La Traversée du desert, Dargaud, l982, p. 3)
„Scriitura însăşi (dacă vrem să n-o mai confundăm cu stilul sau cu literatura)
este violentă. Tocmai ceea ce este violenţă în scriitură este ceea ce o deosebeşte
de cuvânt, relevă în ea forţa inscripţiei, imprimarea unei urme ireversibile.
Acestei scriituri a violenţei (scriitură eminamente colectivă) nu-i lipseşte nici
măcar un cod; în aşa mod încât decidem să dăm seama de ea: tactică sau
psihanalitică, violenţa implică un limbaj al violenţei, adică semne (operaţii sau
pulsiuni) repetate, com-binate în figuri (acţiune sau complexe), într-un cuvânt,
un sistem“.
(Essais critiques IV, Le Bruissement de la langue,
Seuil, 1984, pp. 179-180).
„Cine n-a reflectat adesea la întreaga importanţă pe care o are pentru noi acest
modest animal, ornament al ogrăzilor noastre, care oferă în acelaşi timp o pernă
moale paturilor noastre, carnea sa gustoasă pentru mesele noastre, şi ouă?“
(Partea a doua, cap. 8)
28
Această figură permite în general anunţarea unei calităţi a obiectului pe care vrem
s-o punem în valoare, de exemplu, dacă se vorbeşte despre ENA ca despre „pepiniera
unor mari demnitari de stat“.
„Îmi declară că locul în care îşi va oferi omagiul îmi va lăsa şi virtutea
nepericlitată. Mă face să mă pun în genunchi, şi lipindu-se de mine în această
postură, pasiunile sale perfide se exercită într-un loc care-mi interzice în timpul
sacrificiului să mă plâng de nelegiuirea sa“.
(UGE, coll. 10/18, p. 103)
Două pagini mai departe şi câteva ore mai târziu, această scenă eroică, la început
atât de promiţătoare, se termină într-o mişcare graţioasă:
(Traducere aproximativă:
„Vântul îşi dublează eforturile
Şi o face atât de bine încât îl dezrădăcinează
Pe cel al cărui cap era vecin cu cerul
Şi ale cărui picioare atingeau imperiul celor morţi“.)
29
Metalepsa
(Traducere aproximativă:
„Da, prinţule, eu mă sfârşesc, ard pentru Tereza.
O iubesc, nu aşa cum a văzut infernul,
Nestatornic adorator a o mie de obiecte diferite,
Care vine de la Zeul morţilor să dezonoreze culcarea,
Ci fidel, dar orgolios, şi chiar un pic barbar,
Încântător, tânăr, trăgând toate inimile după sine,
Aşa cum îi zugrăvim noi pe Zeii noştri, sau aşa cum vă văd eu pe voi“.)
30
1. Jocurile lexicale
Atunci când figurile de cuvinte joacă pe lexic, ele sunt cel mai adesea creaţii. Ne
putem întreba dacă acestea sunt jocuri gratuite sau dacă, dimpotrivă, aceste figuri pot
prezenta un interes argumentativ. Ne vom situa în această a doua perspectivă.
Creaţiile
Este vorba mai întâi de malproprisme (sau pataquès) care sunt, de fapt, erori
de legătură. Noi preferăm definiţia lărgită care le prezintă ca pe nişte creaţii
involuntare de cuvinte sau de forme datorate ignoranţei. Se cunosc faimoasele „cuvinte
ale copiilor“ care amuză familiile în detrimentul autorilor lor, se cunosc, de asemenea,
necuviinţele valeţilor de comedie. Astfel, Molière face să se spună lui Marotte, în
Preţioasele ridicole (scena 6): „Doamnă! Eu nu înţeleg deloc latina, şi n-am învăţat, ca
dumneavoastră, filosofia în marele Cyre“ (este vorba de filosofie şi de Marele Cyrus,
roman al Madeleinei de Scudéry). Figurile numite pataquès nu sunt procedee
argumentative decât atunci când sunt procedee voluntare ale unor autori care vor, de
exemplu, să ridiculizeze o persoană sau un grup. Cupletiştii şi umoriştii le folosesc pe
larg atunci când imită anumite staruri ale cântecului sau ale politicii a căror ignoranţă o
ridiculizezeză.
Arhaismele constau în utilizarea unor cuvinte sau forme vechi şi nefolosite în mod
curent. Intenţia este adesea pedantă şi se urmăreşte să se impresioneze mai uşor un
auditoriu cu miasme de cultură medievală sau clasică. Folosirea verbului „a purcede“
31
pentru „a pleca“, a verbului „a certa“ pentru „a pedepsi“, a substantivului „giudeţ“
pentru „judecată“ şi a substantivului „zavistie“ pentru „intrigă“ constituie exemple de
arhaisme. Ceea ce atrage atenţia este raritatea cuvântului sau a formei verbale, pre-
ţiozitatea folosirii lor.
În fine, hipocorismele, numite şi „vorbe dulci“ sau „vorbe tandre“ (Dupriez), sunt
creaţii sau întrebuinţări de diminutive, în general destinate pentru a interpela pe cineva.
Exemple de acest gen ar fi „puişor“, „copilaş“, „bărbăţel“. La Musset, Lorenzo di
Medici şi ducele Alexandru se adresează unul altuia cu „micuţule“. Intenţia este mai
curând afectuoasă, dar poate fi, în anumite cazuri, ironică şi depreciativă. Se poate
astfel dori deprecierea interlocutorului prin a-l numi „puişorule“, pe un ton părintesc,
ceea ce este o manieră implicită de a argumenta cu privire la vârstă sau experienţă,
chiar înaintea oricărei discuţii.
Distincţiile
Prima figură, diafora, constă în a repeta un cuvânt deja folosit pentru a-i da un nou
sens sau o nouă nuanţă. Un exemplu adesea citat este faimoasa propoziţie a lui Pascal:
„Inima îşi are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte“. Nu trebuie să confundăm
această figură cu omonimia, care apropie două cuvinte diferite (de exemplu, „masă“
pentru piesa de mobilier obişnuită, pentru mulţime de oameni, pentru o proprietate
fizică a corpurilor etc.), deoarece ea asociază două accepţiuni ale aceluiaşi cuvânt.
Echivocul astfel produs este unul din constituenţii „vorbei bune“, cum este această
celebră butadă cu care începe La Lanterne a lui Henri Rochefort (1868): „Franţa
numără 36 de milioane de subiecţi – fără a socoti şi subiecţii nemulţumirii!“.
“Je souffre tous les maux que j’ai faits devant Troie.
Vaincu, chargé de fers, de regrets consumé,
32
Brûlé de plus de feux que je n’en allumai”.
(Traducere aproximativă:
„Sufăr de toate nenorocirile pe care le-am făcut Troiei.
Învins, înlănţuit, de regrete mistuit,
Ars de mai multe focuri decât am aprins“.)
Aici procedeul este oarecum forţat, căci „maux“ şi „feux“, care denotă în acelaşi
timp nenorocirile războiului şi pe cele ale iubirii, creează imagini „telescopate“ cu un
efect mai degrabă grav. Silepsa metaforei poate, de asemenea, constitui un echivoc
amuzant atunci când se spune, de exemplu: „Această magnifică maşină (voiture) ne-a
transportat“. Faimoasa formulă „Roma nu mai este în Roma“ este un exemplu de silep-
să a metonimiei, căci „Roma“ desemnează în acelaşi timp un loc geografic şi populaţia
care-l locuieşte; astfel expresia frapează prin ilogismul său aparent. Se remarcă, în
legătură cu aceasta, că pentru Fontanier silepsa poate consta în a repeta cuvântul şi
astfel a pune faţă în faţă cele două sensuri ale sale într-un acelaşi enunţ (ca şi în cazul
diaforei), sau în a nu folosi acest cuvânt decât o dată, ceea ce face să fie clasificat
printre figurile de substituţie.
Cu poliptota, numită uneori traductio, este vorba de a folosi, într-un enunţ, un ace-
laşi cuvânt sub mai multe forme (diferite genuri, diferite conjugări şi diferite cazuri în
limbile cu flexiuni). Utilitatea constă în a insista asupra unei idei sau a o nuanţa. De
exemplu, la Molière, în Femeile savante:
“Et l’on sait tout chez moi, hors ce qu’il faut savoir
(…)
Et tous ne font rien moins que ce qu’ils ont à faire”
(Traducere aproximativă:
„Şi totul se ştie la mine, în afară de ceea ce trebuie să se ştie
(…)
Şi toate nu fac cu nimic mai puţin decât ceea ce au de făcut“.)
Oarecum în acelaşi spirit, derivaţia constă în a apropia termeni născuţi din acelaşi
radical, în general cu scopul de a ne face să reflectăm asupra subtilităţilor vocabu-
larului. Exemplu din Cidul:
Figurile pur formale pot părea gratuite şi îndepărtate de câmpul argumentării. Dar
să nu uităm că mijloacele de a persuada, cum pe bună dreptate le gândea Pascal, ţin
atât de seducţie, cât şi de facultăţile raţionale. Jocurile sonore sunt, deci, mijloace de a
te face plăcut pentru auditoriu sau de a face ca acesta să râdă.
33
Asemănările
(Traducere aproximativă:
„Bucuria, ea este acolo, oraşul de acolo sau care se mişcă
Precum peisajele marine ale epocilor antice,
Soarele, l-au văzut urcând şi exaltându-se
Şi trecând neobservat din plajă în plajă,
În nori“.)
Aici, predominanţa sunetelor (a) şi (wa) este foarte clară în tot acest ansamblu
omogen prin claritatea sa fonică, în acord cu tema. Procedeu înrudit, aliteraţia este o
asemănare consonantică, după cum se vede în aceste versuri ale lui Baudelaire (“Chant
d’autumne”, din Fleurs du mal) în care predominanţa consoanei “r” accentuează cli-
matul de angoasă:
(Traducere aproximativă:
“Toată iarna va intra în fiinţa mea: mânie,
Ură, fiori, oroare, muncă grea şi forţată… “.)
Homeoteleuta apropie două sau mai multe cuvinte într-un acelaşi enunţ prin
sonori-tăţi finale identice. Această specie de rimă în proză este una din principalele
reţete ale sloganului publicitar sau politic cum sunt unele titluri groase din presă:
“CRS SS”,“Giscard à la barre”, “Boire ou conduire, il faut choisir”… Homeoteleuta
ajută la memorizarea unei idei simple şi face parte din mijloacele clasice ale intoxicării
mediatice.
Paronomaza este enunţarea a două sau mai multe paronime, adică a unor cuvinte
care se aseamănă sau, dacă preferăm, sunt aproape omonime. Dacă asemănarea se
datorează unei identităţi de rădăcină, se vorbeşte despre derivaţie, figură pe care noi
preferăm s-o clasificăm în cadrul jocurilor lexicale. Paronomaza, ca şi homeoteleuta,
nu face decât să asocieze unele sonorităţi. Găsim numeroase exemple de acest fel în
34
Cântăreaţa cheală a lui Ionesco: “Touche pas ma bouche! / Bouge pas la babouche! /
Touche la mouche, mouche pas la touche… “
Contracţiile
Figurile următoare fac parte din metaplasme, adică din ansamblul alterărilor unui
cuvânt prin adăugarea, suprimarea sau inversarea unor foneme sau a unor silabe. În
ambele cazuri va fi vorba despre suprimare. Apocopa este eliziunea unei litere sau a
unei silabe finale dintr-un cuvânt. Principalele cazuri în franceză sunt cele ale lui “e”
zis “mut”, care dispare din pronunţarea unor texte în proză şi chiar în cazul unor
anumite licenţe poetice (de exemplu, “encor” pentru “encore”). Celelalte cazuri sunt în
general greşite şi constituie o mărturie că este vorba despre o vorbire populară, atunci
când se pronunţă, de exemplu, “prop′ ” în loc de “propre”. Imitatorii unor anumiţi oa-
meni politici şi lideri sindicali reuşesc să pună în evidenţă acest gen de greşeli. Anu-
mite cuvinte argotice formate după acest procedeu neglijează adesea un sufix întreg:
aşa este cazul lui “Ritals”, al lui “cet aprèm” (pentru “Italiens”, “cet après midi”).
Afereza este eliziunea începutului unui cuvânt şi relevă aceleaşi caracteristici ca şi
figura precedentă. De exemplu, ”’tention” pentru “attention”. În acelaşi spirit, craza
este contracţia a două silabe într-una singură, de exemplu, “M’sieu”, “M’dame”.
Haplologia este eliziunea uneia din două articulaţii asemănătoare şi consecutive, ca
“t’à l’heure” pentru “tout à l’heure”. Paragoga este adăugarea unei litere sau a unei
silabe la sfârşitul unui cuvânt: formă poetică (“jusques”, “aveque”) sau complet
expresivă (Aaah!). În fine, ecolalia este repetarea unei silabe finale în ecou: “Que
dites-vous, vous?”; “CRS-S-S!”.
Imitaţii şi zgomote
Figură de imitaţie prin excelenţă, onomatopeea este transcrierea unui zgomot într-
un cuvânt. Aceasta este figura care ilustrează cel mai bine cratilismul – Cratylos este
un dialog al lui Platon în care este vorba de principiul care ar vrea o adecvare
sistematică între semnificant şi semnificat. Fie că zgomotul devine o interjecţie
(“prrr!”), fie că el constituie rădăcină a cuvântului (“crosser”, “cliquetis”…). Ono-
matopeea nu este cu adevărat o figură decât atunci când ea este o creaţie originală. Aşa
stau lucrurile cu “boom”-ul financiar şi cu “crah”-ul bursier, onomatopei azi învechite,
dar banda desenată abundă încă în creativitate poetică în acest sens. Se poate semnala
că, fără a fi în mod necesar originale, anumite onomatopei servesc la a accentua în
mod familiar anumite momente ale unei discuţii animate. De exemplu, “Pleosc!”,
“Trosc!” nu sunt lipsite de valoare argumentativă.
În fine, cacofonia este ansamblul fenomenelor care fac dezagreabilă auzirea unui
enunţ. Principalul exemplu de cacofonie este parechema, care constă în a repeta o
35
silabă în două sau mai multe cuvinte consecutive, cum ar fi “nous nous nourrissons”.
Utilizată ca figură, cacofonia poate aminti de ironie.
Procedee antifrastice
Antifraza este procedeul general care constă în a spune contrariul a ceea ce vrem
să exprimăm, cu scopul de a frapa auditoriul. Voltaire excelează în acest gen când, de
e-xemplu, descrie bătălia dintre abari şi bulgari în capitolul 3 din Candide:
Tocmai contextul este cel care face într-adevăr cunoscute oroarea şi absurditatea
războiului. Câteva rânduri mai încolo, Candide ajunge într-un sat prefăcut în cenuşă,
“pe care bulgarii îl arseseră, zice Voltaire, după legile dreptului public”.
(Traducere aproximativă:
“Poftă bună, domnilor! O, miniştri integri!
Consilieri virtuoşi! Iată modul vostru
De a servi masa, servitori care prădaţi casa!”.)
36
Persiflarea merge în acelaşi sens, dar sub forma unei batjocuri mai glumeţe.
Asteismul este, dimpotrivă, un mod de a adresa un compliment deghizat în reproş. În
Preţioasele ridicole (scena 9), Mascarille, înconjurat de cele două admiratoare zeloase
ale sale, exclamă:
(Traducere aproximativă:
“Da, frate, sunt un mincinos, un vinovat,
Un pescar nenorocit plin de nedreptate,
Cel mai mare scelerat care a existat vreodată.
Fiecare clipă a vieţii mele este încărcată de păcate;
Ea nu este decât un morman de crime şi de murdării,
Şi văd că cerul, pentru pedepsirea mea,
Vrea să mă chinui cu acest prilej”.)
Totuşi, Angenot, contrar lui Morier, refuză acestei tirade caracterul de cleuasm.
După el, ar trebui ca autoacuzarea să fie resimţită de către destinatar ca exagerată sau
ironică şi să fi existat o anumită complicitate în umorul dintre protagonişti, pe când
aici Tartuffe caută în mod manifest să-l înşele pe Orgon. Veritabilul cleuasm ar ţine
mai curând de seducţie decât de mistificare. Camus îl face pe un avocat care încearcă
să-şi povestească viaţa să uzeze de acest procedeu. Cleuasmul lui serveşte la atenuarea
elogiilor pe care şi le adresează lui însuşi:
Paradoxele
Figura cea mai tipică, paradoxismul, este o figură de gândire care prezintă o jude-
cată sau un raţionament paradoxal(ă) sub forma unei apropieri a termenilor antitetici:
“Acesta este un analfabet, ca toţi profesorii agregaţi”. Paradoxismul nu este totuşi la
fel de brutal ca antilogia sau oximoronul (cf. infra). Anumite proverbe sunt enunţate
sub această formă: “Cine-şi plăteşte datoriile se îmbogăţeşte”. Un paradoxism în care
ne prefacem că credem că o idee izvorăşte din contraria sa este numit parhyponoian:
“Ochii săi sclipeau de prostie” (Proust, citat de Cressot şi Morier).
2. Figurile de intensitate
Amplificarea
Procedeu emfatic, adică unul care tinde la mărire, la glorificare, hiperbola este
figura majoră a exagerării şi a emfazei, atât pentru a glorifica, cât şi pentru a deprecia.
Unii autori propun sinonimele de superlaţiune sau de auxeză. Se găsesc numeroase
exemple de stil emfatic în limbajul din Preţioasele ridicole (scena 9) dintre care hiper-
bola pare ornamentul cel mai important:
38
“Magdelon. – Trebuie să mărturisesc că n-am văzut niciodată purtându-se o atât
de înaltă eleganţă a îmbrăcăminţii.
Mascarille. – Puneţi un pic pe aceste mănuşi reflexul mirosului dumneavoastră.
Magdelon. – Se simte teribil de bun.
Cathos. – Eu n-am respirat niciodată un miros mai bine condiţionat”.
Exemplu de hiperbolă diminuantă, din nou la Molière (Don Juan, actul I, scena 2),
când Sganarelle dispreţuieşte cu maliţiozitate, la adresa lui Don Juan, un maestru ipo-
tetic în diminuarea la extrem:
“Voi presăraţi cu sticlă într-o singură viaţă toate extremităţile lucrurilor umane;
fericirea fără margini, la fel ca şi mizeriile; o lungă şi liniştită plăcere a uneia
dintre cele mai nobile coroane din univers, tot ceea ce pot da mai glorios
naşterea şi mărirea acumulate pe un cap, care în continuare este expus tuturor
nedreptăţilor soartei… ”
(Oraison funèbre de Henriette-Marie de France, 16 nov. 1669, Garnier, p. 112)
Se poate observa că există mai multe moduri de a crea o hiperbolă. Pe lângă alege-
rea unor termeni forte, se pot folosi superlative ca “foarte”, “prea”, “cel mai” sau afixe
cu valoare superlativă, ca prefixele “super-“, “hiper-“, “maxi-“, “mini-“, “macro-“,
“micro-“, “extra-“ etc., sau sufixul “-issim”.
39
de te ia pe sus), sau “o ceaţă, de s-o tai cu cuţitul”. Ca şi hiperbolele în general, unii
adinatoni sunt originali, alţii sunt clişee.
Litota este aparent o figură de atenuare dar al cărei scop este cel al hiperbolei. Cu
alte cuvinte, se spune mai puţin pentru a se exprima mai mult. De aceea, unii autori
vorbesc despre falsa atenuare. Singur contextul este cel care permite să se distingă
litota de extenuaţie (cf. infra) şi locutorul trebuie să găsească modalităţile potrivite
pentru a-şi face manifeste intenţiile. Astfel, faimosul “Pleacă, eu nu te detest deloc”,
adresat de Chimène lui Rodrigue în Cidul, înseamnă în mod clar: “eu continui să te
iubesc”. Deci, în mod paradoxal, tocmai printr-o economie de mijloace se exprimă idei
forte şi sentimente intense. În vorbirea curentă, unii termeni minoranţi, cum ar fi “un
pic”, “uneori”, “poate”, “cam” etc., pot servi la formarea de litote: “eu sunt cam plic-
tisit” înseamnă în general (mai ales dacă tonul vocii insistă asupra adverbului) “eu sunt
foarte plictisit”. La fel, utilizarea negaţiei este foarte frecventă în litotă, de exemplu, în
expresiile “nu este idiot”, “îşi asumă responsabilităţi neneglijabile, nu mai puţin im-
portante decât cele ale directorului său”…
Diminuarea
Contra-litota, dimpotrivă, este o falsă hiperbolă sau, altfel spus, o figură de am-
plificare aparentă care în realitate urmăreşte să atenueze o idee. În Le Lotus bleu, Tin-
tin explică prietenului său Tchang că unii europeni îşi imaginează că
“toţi chinezii sunt oameni perfizi şi cruzi, care poartă o rogojină şi care îşi
petrec timpul pentru a inventa suplicii şi a mânca ouă stricate şi cuiburi de
rândunici (…), că toţi chinezii, fără excepţie, au picioare minuscule şi că, chiar
şi acum, fetiţele chinezoaice suportă o mie de torturi, (...). În fine, ei sunt
convinşi că toate pârâurile Chinei sunt pline de bebeluşi chinezi care sunt
aruncaţi în apă după naşterea lor… “
(Hergé, Le Lotus bleu, Casterman, 1946, p. 43)
40
bine seama de falsitatea ideii. Suntem în registrul ironiei şi chiar aproape în cel al anti-
frazei, în măsura în care raportul semnificant / semnificat poate fi perceput ca raport de
atenuare a contradicţiei.
Figurile care vor fi prezentate aici se referă la locutor sau la alocutor (destinatarul
mesajului). Atunci când locutorul se străduieşte să se prezinte pe sine în discursul său,
se poate vorbi de figuri ale enunţării; când el implică destinatarul sau auditoriul, este
vorba de figuri ale dialecticii.
41
Însufleţirea
Într-un discurs politic sau judiciar, implicarea auditoriului sau a unei părţi a audi-
toriului, sau chiar a unui individ, poate fi un mijloc de a-i lăuda sau a-i blama în pu-
blic. Astfel, începutul Catilinarelor lui Cicero ia forma unei apostrofe:
Atunci când apostrofa este destinată unei terţe persoane care este absentă (perso-
nalitate, personaj istoric, erou, divinitate…), acesta poate fi mijlocul de a-l lăuda sau
de a-l blama pe acesta ca reprezentant simbolic al unei virtuţi sau al unui viciu, în
genul epidictic. Rugămintea (oraţie sau imprecaţie) este o figură reprezentativă de
apostrofă atunci când, într-un discurs adresat unor oameni, se intercalează o întrebare,
o laudă sau chiar un reproş lui Dumnezeu. O altă sursă de argumentare, specifică
dialogului, constă în a te adresa unui interlocutor real sau imaginar pentru a-l viza pe
un altul, sau de a bate şaua să priceapă iapa, folosind o intonaţie adecvată. Aşa este
cazul atunci când o menajeră cere ajutorul tânărului său fiu sperând că soţul său, căruia
îi este de fapt adresată cererea sa, va sfârşi prin a reacţiona în mod favorabil. La fel
este exemplul din Don Juan studiat mai sus, în care Sganarelle apostrofează un stăpân
imaginar pentru a adresa indirect – şi fără să fie pedepsit – unele reproşuri adevăratului
său stăpân.
Prozopopeea este procedeul general care îi face prezenţi pe cei care sunt absenţi,
pe cei morţi, pe zei, fiinţele supranaturale sau entităţile abstracte (în acest caz, avem
de-a face cu personificarea). Aceste evocări conduc cel mai adesea la a le da cuvântul.
Se vorbeşte în acest caz de sermocinaţie. Această figură poate fi în serviciul
argumentului autorităţii atunci când cuvântul este dat unor oameni iluştri din istorie.
Aşa este cazul în acest extras din Discurs asupra ştiinţelor şi artelor al lui Rousseau:
“O, Fabricius! Ce-ar fi gândit sufletul tău mare dacă, spre nenorocirea voastră,
aţi fi văzut faţa pompoasă a acestei Rome salvată de braţul vostru, şi că numele
vostru respectabil ar fi fost mai înfrumuseţat decât toate cuceririle voastre?
«Doamne! v-aţi fi spus, ce-au devenit aceste acoperişuri de colibe şi aceste
foaiere rustice în care locuiau altădată moderaţia şi virtutea? Ce splendoare
funestă a urmat simplităţii romane?»”
“Când vor citi afişele voastre, nu-i aşa? voi speraţi că umilii satelor şi oraşelor
vor fi cu voi. Ei vor spune celor setoşi de adevăr şi dreptate: «Ce ne tot păcălesc
aceia cu Dreyfus al lor, deoarece trădătorul a mărturisit totul!» Şi, după voi,
totul se va sfârşi, monstruoasa nedreptate se va consuma”.
(Scrisoare către M. Brisson, apărută în L’Aurore, 16 iul. 1898).
(Traducere aproximativă:
“Osia scârţâie şi se rupe. Curajosul Hipolit
Vrea să zboare în strălucirea carului său sfărâmat;
În hăţuri cade el însuşi încurcat.
Scuzaţi-mi durerea. Această imagine crudă
Va fi pentru mine o veşnică sursă de plânsete.
Am văzut, Doamne, am văzut pe nefericitul tău fiu
Târât de caii pe care mâna sa i-a hrănit”.)
Se remarcă mai întâi prezentul zis “al naraţiunii”, formă de reactualizare temporală
destinată să însufleţească o scenă trecută. Racine o utilizează în toată partea centrală a
povestirii, în care este prezentată acţiunea propriu-zisă. Scurtimea frazelor, făcută mai
sensibilă prin tăieturi şi cezuri, dă aici impresia de rapiditate pe care o cere o asemenea
scenă. Întreruperea versului 1545, “Scuzaţi-mi durerea… “, traduce emoţia extremă a
43
naratorului cu vocea fără vlagă constituind o reactualizare pronominală, deoarece se
trece de la persoana a treia la persoana întâia (într-un anumit fel, de la povestire la
discurs, sub forma unei paranteze). La fel, repetiţia (reduplicarea) lui “eu am văzut”
insistă în acelaşi timp asupra lui “eu” (funcţia expresivă a limbajului) şi asupra ver-
bului de percepţie (autenticitate a mărturiei). În fine, Racine accentuează patetismul
situaţiei atunci când precizează cum caii, responsabilii direcţi ai morţii lui Hipolit, sunt
nu numai “proprii săi cai”, formulă care ar fi destul de banală, ci şi “caii pe care mâna
sa i-a hrănit”, mod de a concretiza printr-o imagine relaţia afectivă (de unde patosul) şi
de a reveni, preţ de o clipă, într-un trecut apropiat (tinereţea promiţătoare a defunc-
tului).
Această figură ar mai putea lua şi forma unui portret sau a unei descrieri vivante:
în acest caz, s-ar vorbi despre etopee sau despre prozopografie. Toate aceste mijloace,
de naturi foarte diferite, concură la a face infinit de prezente, prin resursele discursului,
o scenă sau un tablou care totuşi nu sunt sub ochii destinatarului (Tezeu), nici ai pu-
blicului.
Concesia
“Datoria comediei fiind aceea de a-i îndrepta pe oameni distrându-i, eu cred că,
în postura în care mă aflu, n-am nimic mai bun de făcut decât să atac prin
imagini ridicole viciile secolului meu; şi cum ipocrizia este fără îndoială unul
dintre cele mai utilizate, dintre cele mai incomode şi dintre cele mai periculoase
mijloace de acest fel, mă gândeam, Sire, că n-aş face un mic serviciu tuturor
oamenilor cinstiţi ai regatului domniei voastre decât făcând o comedie care să-i
discrediteze pe ipocriţi… “
(Molière, Tartuffe, “Premier placet au roi”, 1664).
44
poartă asupra validităţii argumentelor locutorului, pe când concesia se poate aplica ar-
gumentelor oricărei terţe persoane citate de el. Tocmai printr-o prolepsă Jean Rostand,
apărând teza evoluţionistă din biologie, preîntâmpină criticile partizanilor fixismului:
“Căci, dacă cariera mea a fost universitară, eu n-am avut totuşi titlurile care
asigură de obicei accesul la această carieră. Şi dacă este adevărat că eu am vrut
mult timp să-mi înscriu activitatea în domeniul ştiinţei, literară, lexicografică şi
sociologică, a trebuit să recunosc că n-am produs decât eseuri, gen ambiguu pe
care scriitura şi-l dispută cu analiza (...). Acesta este deci în mod evident un
subiect impur care este dobândit într-o casă în care domnesc ştiinţa,
cunoaşterea, rigoarea şi invenţia disciplinată”.
(Lecţia inaugurală rostită la 7 ianuarie 1977 la Collège de France, Seuil,
“Points”, sub titlul Leçon, pp. 7-8).
45
Cu scuza, locutorul caută încă adeziunea auditoriului, dar nu pe terenul raţiona-
mentului, ci pe cel al moralei. El ţine seama de o greşeală pe care a comis-o – sau a
spus că a comis-o – pentru ca apoi să se justifice. Această apologie poate avea două
finalităţi: afirmarea unui interes moral superior şi reproşul. În primul caz, se poate
spune, de exemplu: “Eu am încălcat codul deontologic (secretul confesiunii, secretul
medical, secretul informaţiei etc.) publicând această informaţie, dar chestiunea era
prea gravă pentru ca publicul să nu fie informat”. La fel, un scriitor care publică o
autobiografie se poate scuza că a căzut în “cultul eului”, în numele valorii de
exemplaritate şi al instruirii necesare a generaţiilor viitoare. În al doilea caz, scuza nu
presupune nici un regret veritabil al locutorului cu privire la cuvintele sau actele sale,
ci este, dimpotrivă, un mijloc de blamare: “Eu sunt cu adevărat dezolat, dar imitaţia
dumneavoastră nu valorează deloc mai mult de 3 pe 20”. Se poate vorbi, în acest caz,
de falsa scuză. Expresii ca “Ah, pardon!…” sau “Regret mult, dar… “ sunt resimţite ca
mijloace de a-l contra profund pe interlocutor. Forma scuzei nu este decât simplă apa-
renţă şi nimic mai mult.
“Trebuie să intru într-un cabaret; nu bag de seamă că mi-e frig şi voi goli o
sticlă. – Nu; vreau să beau. Ce dracu’ vreau deci? Cabaretele sunt închise”.
(Actul IV, scena 9).
46
Distingem autocorecţia de epanortoză, care serveşte într-adevăr la a contrazice o
spusă. O distingem şi de corecţie, prin faptul că prima nu corijează decât cuvintele
locutorului. Corecţia poartă asupra cuvintelor interlocutorului sau ale unei terţe
persoane. De exemplu: “Un automobil, ziceţi: vreţi să spuneţi un vehicul demodat şi
defect!”.
Dubitaţia este, după cum indică şi numele, procedeul de exprimare a îndoielii. Lo-
cutorul ezită între mai multe cuvinte sau între mai multe părţi de luat, fie din grija pen-
tru precizie, fie din derută. Ea este destul de caracteristică stilului oral. Căutarea
preciziei poate conduce la acest gen de interogaţie: “Este aceasta o asociaţie de
credincioşi, o congregaţie, o sectă? Nu pot spune cu precizie”. O emoţie extremă poate
conduce de asemenea la aceste întrebări, cum este cazul cu numeroşi eroi tragici şi în
mod special cu Hermione atunci când ea vine să-l trimită pe Oreste s-o răzbune de
Pirus pe care ea încă îl iubea:
(Traducere aproximativă:
“Unde sunt ? Ce-am făcut? Ce mai trebuie să fac?
Ce pornire puternică m-a apucat? Ce tristeţe mă devorează?”.)
Deviaţia
47
nu întrerupe firul discursului, altfel zis, o incidentă, sau o propoziţie legată sintactic cu
subiectul principal. Exemplu de parembolă prin sintagmă scurtă:
(Traducere aproximativă:
“Un vis (dar trebuie oare să mă neliniştesc de un vis?)
Întreţine în inima mea o tristeţe care o roade”.)
“Or, iată că doi şerpi, veniţi din Tenedos pe apele liniştite (eu am fost cuprins
de spaima acestei evocări ), îşi întind peste mare imensele lor inele şi se
îndreaptă de la cap spre ţărm”.
(Eneida, II, v. 203-205)
Când scriu, trebuie să mă dezleg de această evidenţă (care, după al meu Imagi-
naire, mă sfâşii): nu există nici o bună-voinţă în scriitură… “
(Fragments d’un discours amoureaux, Paris, Seuil, 1977, p. 93)
Paranteza obligă la două pauze. Acelaşi autor vorbeşte aici de vocea de la telefon:
“De la început, această voce, când îmi vine, când este acolo, când durează (…),
eu n-o recunosc niciodată cu totul; s-ar spune că ea iese de sub o mască (astfel,
se spune, măştile tragediei greceşti aveau o funcţie magică: aceea de a da vocii
o origine htoniană, de a o deforma, de a o dezorienta, de a o face să vină de
dincolo de subteran). Şi apoi cealaltă este mereu pe poziţie de plecare; el vine
de două ori, prin vocea sa şi prin tăcerea sa… “
(Ibid., p. 132)
48
Epifonemul este o exclamaţie sentenţioasă sub forma unei paranteze care este ade-
sea plasată la sfârşitul unei dezvoltări. Fontanier remarca pe bună dreptate că
epifonemul se deosebeşte de alte paranteze prin generalitatea spusei sale. În acest sens,
s-ar putea da următorul exemplu: “În Franţa, majoritatea accidentelor rutiere sunt dato-
rate alcoolului. În mod categoric, patima beţiei este o adevărată calamitate!”.
Epifraza este o paranteză scurtă care marchează, insistând asupra lor, sentimentele
locutorului. Exemplu: “Mâine voi termina această muncă fastidioasă. Aceasta nu este
prea devreme! Vreau în sfârşit să pot pleca în vacanţă. Şi aceasta merită!”.
Manipularea
Subiecţia, prima figură de manipulare, constă în prezentarea unei idei sub forma
întrebare-răspuns. Această formulă (care nu trebuie confundată cu dubitaţia care mar-
chează ezitarea, incertitudinea) pune în valoare o idee prezentând-o ca răspuns la o în-
trebare. Ea este adesea mai eficace decât o simplă afirmaţie, mai ales orală, căci trans-
formă în mod fals monologul în dialog. Aceasta este o figură bine cunoscută a dis-
cursului politic care creează adesea aparenţa de asociere a publicului la producerea
unor idei printr-o pseudo-complicitate. Astfel se exprimă generalul de Gaulle în legă-
tură cu construcţia Europei:
“Cum să facem? Ce trebuie să fie ea? Dumneavoastră ştiţi care este poziţia celui
care vă vorbeşte. De ani de zile mă gândesc, ca mulţi alţii de altfel, că
comunitatea europeană trebuie să fie o confederaţie”.
(Conferinţa de presă din 21 decembrie 1951, Discours et messages, Plon, t. II,
1970, p. 482)
(Traducere aproximativă:
“Vreţi ca publicul să merite iubirile?
Fără încetare scriind schimbaţi-vă discursurile… “)
Ceea ce echivalează cu: “dacă vreţi… “, dar cu mult mai multă vigoare. Când
forma întrebare-răspuns este folosită în mod sistematic, procedeul se numeşte
dialogism.
Figură înrudită, întrebarea retorică sau întrebarea de stil este o întrebare care pre-
supune un răspuns unanim şi nu exprimat de către auditoriu. Cu scopul de a aduna la
un loc opiniile favorabile sau defvorabile faţă de o idee, oratorul are grijă să folosească
un vocabular meliorativ sau pejorativ care orientează spiritele în sensul pe care-l do-
reşte. Mereu în subiectul Europei, generalul se exprimă astfel câţiva ani mai târziu:
49
“Această solidaritate trebuie oare să se închidă într-un fel de citadelă politică şi
economică? Dimpotrivă!”
(Conferinţa de presă din 21 februarie 1966, Discours et messages, Plon, t. V,
1970, p. 22).
În acest extras, se înţelege, graţie folosirii expresiei “un fel de citadelă”, că răspun-
sul aşteptat la întrebare este negativ.
Febusul, numit şi amfigură (scriere sau vorbire obscură, de neînţeles) într-un mod
mai pejorativ, şi chiar galimatias sau charabia (limbă de neînţeles, stil confuz), este
procedeul care constă în a enunţa în mod “sclipitor”, dar puţin inteligibil, o idee relativ
simplă. Acest mod de enunţare utilizează adesea perifraza şi procedeele care-i sunt
asociate (cf. supra), dar se bazează adesea pe căutarea unui vocabular savant şi a unor
turnúri sibilinice. Exemplele abundă în limbajul “preţios” ca şi în limbajul “tehnocrat”
sau în cel “intelocrat”. Cu titlu de amuzament, Robert Beauvais imaginează astfel o
scrisoare de despărţire:
“Dragă,
Carenţa afectivă consecutivă dezescaladei tale a perturbat complet legăturile
care regizează cantoanele câmpului meu perceptiv! Sunt într-o stare de
derelicţiune, aruncat într-un autism care frizează prostraţia schizoidă!… “
(L’Hexagonal tel qu’on le parle, Hachette, 1970, pp. 210-211).
Toate figurile care vor urma se bazează pe construcţii sintactice. Ele se pot grupa
în două categorii: cele care joacă pe efectele de simetrie sau, dimpotrivă, de construcţii
îndrăzneţe, şi cele care sunt întemeiete pe repetiţie şi acumulare.
50
1. Figurile de simetrie şi construcţiile îndrăzneţe
Simetria
Efectul căutat este încă cel al simetriei conţinând, în plus, identitatea unor cuvinte
care stau la baza acestei simetrii.
Funcţia antimetabolei este cel mai adesea, cum este cazul aici, de a inversa rapor-
turile de cauzalitate. Această figură este de aceea adesea inclusă în clasa argumentelor
de tip cauzal. Cazul prezentat mai sus este un argument privitor la scop şi la mijloace.
Cu antiteza (sau alianţa de idei), figură dragă clasicilor, efectul de simetrie se ba-
zează pe propoziţii contrare, dintre care una are ca funcţie punerea în valoare a celei-
lalte. Exemple:
Enantioza este o antiteză care opune doi termeni sau două concepte în mod
fundamental contradictorii, într-o optică manicheistă (bine / rău, unic / multiplu,
uman / divin, material / spiritual etc.).
51
Dezarticulările
Figura cea mai simplă, asindetul (sau disjuncţia), este absenţa legăturii dintre două
propoziţii. Efectul său este în mod paradoxal de a face să se descopere legătura logică
neexprimată cu mai multă forţă. Exemple:
Voi n-aţi luat parte la decizie; voi n-aţi avea dreptul să vă plângeţi.
Am ajuns obosit, zdrobit.
Echipa Franţei a pierdut meciul; ea o va lua de la capăt.
În primul caz, avem de-a face cu suprimarea (sau elipsa) lui “deci”, care denotează
legătura de consecinţă. În al doilea caz, s-a suprimat coordonarea “şi chiar” (creând o
gradaţie, cf. infra). În cel de-al treilea, nu se exprimă conjuncţia “dar”. Ca şi în cazul
litotei, se vede că economia de mijloace este potrivită să întărească expresia.
Elipsa este suprimarea unor cuvinte (şi nu numai a unor termeni de legătură) care
ar fi în principiu ceruţi de sintaxă şi chiar de logica obişnuită a frazei. Şi aici economia
se vrea în slujba expresivităţii, după cum arată acest vers al lui Racine:
(Traducere de P. Manoliu:
“Mi-ai fost drag uşuratec; cât mi-ai fi fost fidel?”)
Enunţul complet (atât de banal) trebuia să fie: “Mi-ai fost drag chiar dacă erai
uşuratec; cât de mult mi-ai fi fost mai drag dacă mi-ai fi fost fidel?” Forţa expresivă a
versului ţine de uşoara ambiguitate în privinţa funcţiei unor adjective pe care le-am fi
putut crede prin inadvertenţă atribute ale subiectului. Impresia de telescopaj şi de
laconism (extrema concizie) forţează astfel atenţia auditoriului. Acest efect, atunci
când este împins la extrem, pune în evidenţă stilul “telegrafic” şi poate fi uneori de o
mare vigoare. De exemplu: “Cum, tu aici? Deja pentru întoarcere? Cum merge? Formă
bună?”
Formă a elipsei, brahilogia, după cum indică şi numele său (brachus, în greceşte,
înseamnă “scurt”), este un mod prescurtat de exprimare, considerat de unii autori ca
supus greşelii, mai ales atunci când ea face dificilă înţelegerea enunţului. Ea se
utilizează în numeroase expresii cum ar fi “arrêt-buffet” (“pauză pentru bufet”) sau
“pause-café” (“pauză de cafea”), dar şi în limbajul publicitar şi comercial, “solutions-
credit” (încheieri de credite), “réflexe-logement” etc. Scriitorii o utilizează uneori
pentru a contracta sintagmele care conţin în mod normal verbe declarative: “Tiens!
sursaut-t-il… “
52
Se numeşte parataxă procedeul sintactic care suprimă legăturile de coordonare, de
subordonare şi, în general, tot ceea ce stabileşte o legătură între sintagme şi între
propoziţii. Se vorbeşte despre hiperparataxă (sau dizlocaţie) atunci când procedeul
este împins până la limitele sale extreme, prin utilizarea abundentă a unor asindete.
Această sintaxă primitivă, cvasi-infantilă, poate trăda surpriza, emoţia sau furia. În
acest exemplu: “Dumneavoastră, să-mi vorbiţi pe acest ton! Acest lucru indignează.
Eu, care vă credeam un om distins! Frumoasă ispravă aţi mai făcut, nimic de zis!”,
găsim nu numai asindete, ci şi elipse de verbe şi de fraze nominale care se abat de la
sintaxa obişnuită. Să notăm că procedeele contrare de abundenţă şi de supraabundenţă
de legături sintactice se numesc hipotaxă şi, respectiv, hiperhipotaxă.
(Traducere aproximativă:
“O, cerule! cu cât îl examinez mai mult, şi cu cât îl privesc mai mult,
Este el. De oroare toate simţurile îmi sunt cuprinse”.)
Construcţii atipice
Anumite construcţii contrariază mai mult sau mai puţin obiceiurile. Zeugma,
procedeu foarte curent, este legarea (din nou) a mai multor membri ai unei fraze care
comportă un element care le este comun şi care nu este repetat. Specie a “scoaterii ca
factor comun”, cum ar spune matematicienii, aceasta este în principiu un mod de a
evita repetiţiile. Astfel, versul lui Corneille “La foudre est mon canon, les Destins mes
soldats” (“Trăznetul este tunul meu, Destinele soldaţii mei”) conţine o elipsă a
verbului care ar trebui să se acorde cu pluralul. Cel al lui Racine “Ah! cunoaşteţi crima
şi cine v-a trădat?” coordonează un substantiv şi o subordonată, ceea ce, de altfel, nu
mai este permis în limba actuală.
Mult mai puţin curent, atelajul este o asociere atipică a doi termeni într-o aceeaşi
sintagmă. Apropiat de zeugmă, el aduce uneori un element nou într-o asociere
stereotipă, redând astfel interesul pentru un clişeu. De exemplu: “un cadou şi o ciorbă
otrăvite”, “un mediu şi un magazioner dinamici” (în al doilea exemplu, adjectivul,
53
epitet a două substantive, găseşte un sens care era slăbit în clişeul “mediu dinamic”).
El constă, de asemenea, şi mai ales, în asocierea unui termen abstract cu un termen
concret, ca în acest exemplu din Michelet dat de Morier (Dictionnaire…, PUF, p.
126): “Benedictinii curăţaseră pământul şi spiritul de barbari”.
O altă figură, hendiada sau hendiadinul (etimologic: en dia duoin: “unu cu
ajutorul a doi”), constă în a enunţa o idee sub forma a două elemente coordonate prin
“şi” (sau un conector echivalent), în timp ce o singură sintagmă ar fi suficientă. O
formulă ca “nu Franţa şi castelele sale vor sfida industria japoneză” este un mod
disociativ de a spune: “nu Franţa adormită în trecutul său va sfida industria japoneză”.
Această figură prezintă interesul de a pune în paralel un obiect şi o proprietate
caracteristică a acestui obiect, enunţată sub forma unei imagini (ca în exemplul de mai
sus) sau a unei calităţi abstracte. S-ar putea de asemenea spune: “nu Franţa şi
paseismul ei…”. Intenţia este de a insista asupra caracterizării obiectului, adesea
pentru a face din el un argument cauzal pe care conectorul conjunctiv “şi” îl
disimulează cu dibăcie.
Hiperbatul adaugă un element unei fraze care ar părea terminată, element care ar
trebui în mod normal să se insereze acolo. Exemple:
Tmeza (în greacă, tmêsis înseamnă “tăietură”) disociază unele cuvinte pe care
sintaxa le face în mod normal să se înlănţuie. Intenţia de a pune în valoare este de
acelaşi ordin ca în cazul hiperbatului, dar procedeul este cel al unei intercalări, nu al
unei respingeri. Iată un exemplu citat de Morier şi Dupriez la Valéry, în “Albina”
(Charmes):
(Traducere:
“Oricât de fină şi mortală
Ţi-e-mpunsătura, blonda-albină,
Pe coşu-mi tandru se îmbină
Abia o umbră de beteală”.)
54
Atunci când elementele sunt sintactic retezabile, se vorbeşte despre intercalare
(enchâssement). Aceasta este un mijloc de a insista asupra importanţei unei incizii:
“Eu mă opun, mai trebuie s-o spun?, cu toată energia mea acestei decizii”. Separarea
unui verb de adverbul la care se raportează se numeşte trajectio (Morier): “Am
adormit, crede-mă, profund”.
Enalaga este cel mai adesea substituirea unui timp unui alt timp sau a unui mod
unui alt mod. Enalaga de mod constă cel mai adesea în înlocuirea unui timp al
indicativului cu infinitivul, procedeu frecvent la La Fontaine:
(Traducere aproximativă:
“Şi broaştele de se plâng,
Şi Jupin de le zice: «Ei, ce? Dorinţa voastră
Crede el că ne supunem legilor lor?»”)
Hipalaga constă în a atribui unor anumite cuvinte dintr-un enunţ ceea ce logic ar
trebui să fie atribuit altora, fără ca totuşi să introducă vreo veritabilă confuzie.
Exemple de hipalage curente şi chiar împietrite: “această recepţie ameninţă să devină
plictisitoare”, “la capătul puterilor”. Atunci când hipalaga devine figură, ea creează
adesea o impresie înşelătoare şi îmbogăţeşte o imagine. Astfel se exprimă Oenone:
(Traducere aproximativă:
“Fedra murea, Doamne, şi mâna sa muribundă
Îi ştergea de pe ochii ei inocenta lumină”.)
Aici, adjectivul “inocentă” ar trebui în mod normal să califice pe “ochii ei”. Există
chiar hipalage duble, adică permutări (pe care Morier şi Lausberg le analizează ca
enalage). Iată un exemplu la Mallarmé (“Apparition”, Poésies) în care poetul evită
două clişee:
55
“Neiger de blancs bouquets d’étoiles parfumées”.
Unele dintre figurile care urmează sunt destul de apropiate de figurile de enunţare
(a se vedea figurile de gândire). Acestea sunt toate procedee de punere în valoare,
uneori emfatice.
Repetiţiile
Există diverse moduri de a repeta o idee sau un termen într-un enunţ. Anadiploza
este reluarea unui termen cu care se sfârşeşte o frază la începutul frazei următoare,
procedeu de legătură emfatică: “El s-a hotărât să traverseze deşertul. Deşertul este un
univers periculos”. Reduplicarea (epizeuxa sau palilogia), procedeu înrudit, este repe-
tarea unui termen după membrul frazei care urmează: “el este atins de o îndelungă
boală, o boală mortală”.
Antepifora, figură esenţialmente poetică, este repetarea unei formule sau a unui
vers la începutul sau la sfârşitul strofei care provoacă un efect de circularitate, de
exemplu la Baudelaire (“L’irreparable” în Les Fleures du mal):
(Traducere aproximativă:
“Se poate lumina un cer noroios şi negru?
Se pot rupe tenebrele
Mai dense decât smoala, fără dimineaţă şi fără seară,
Fără aştri, fără fulgerături funebre?
56
Se poate lumina un cer noroios şi negru?”)
(Traducere aproximativă:
“Fericiţi cei care au murit pentru pământul carnal,
Dar cu condiţia ca aceasta să fie într-un război drept.
Fericiţi cei care au murit pentru patru colţuri ale pământului.
Fericiţi cei care au murit de o moarte solemnă”.)
“Cine este autorul acestei legi? Rullus. Cine a privat de sufragiu cea mai mare
parte a poporului roman? Rullus. Cine a prezidat comisiile? Rullus”
Epanoda (sau regresia) constă în a relua anumite cuvinte dintr-o frază pentru a le
explica unul câte unul. Exemplu: “Politica voastră comercială este anacronică şi
nerealistă. Anacronică, deoarece concurenţa a abandonat-o deja de mai bine de zece
ani; nerealistă, deoarece voi nu ţineţi seama de enormele investiţii publicitare pe care
ea le necesită”. Acest procedeu se potriveşte mai ales argumentului zis al partiţiunii.
În fine, repetiţia refren este, după terminologia lui Dupriez, repetarea unui proce-
deu sintactic. Propoziţiile se înlănţuie cu aceeaşi construcţie: numai cuvintele diferă.
Exemplu: “Dacă alergaţi, obosiţi; dacă mergeţi normal, înaintaţi prea încet; dacă luaţi
maşina, nu faceţi mişcare fizică”. Acest procedeu permite mai ales să se enunţe
57
argumentul soritului. El poate de asemenea să fie suportul retoric al unui raţionament
prin analogie, după cum dovedeşte acest pasaj din Pascal:
Acumulările
Atunci când repetările sunt insistente şi mijloacele multiple, se poate vorbi despre
acumulare. Astfel, polisindetul, spre deosebire de asindet, este repetarea emfatică a
unei conjuncţii: “El este îndrăgostit şi are un gol în suflet şi îşi pierde apetitul şi este
nefericit!”. Epitrochasmul este o acumulare de cuvinte scurte şi expresive, utilizate
mai ales în invectivă: “munca sa este clară, curată, bună, utilă”. Metabola este o
acumulare de expresii sinonime destinată să enunţe o idee în mod diferit şi eventual cu
mai multă forţă. În timp ce antimetabola constă în a spune altceva cu aceleaşi cuvinte,
plasate invers, metabola urmăreşte să spună acelaşi lucru cu alte cuvinte, precizând
gândirea, contrar redondanţei şi batologiei. Exemplu: “Unde este el, laureatul, eroul
zilei, genialul?” Figură apropiată, congeria (sau conglobaţiunea) constă în a acumula
într-o dezordinre aparentă componentele unei situaţii a cărei unitate se sesizează: “Noi
riscăm dictatura, creşterea inegalităţilor, aservirea presei, terorismul, mizeria… “
Parastaza, figură apropiată, constă în a relua acelaşi gând în fraze succesive, dacă este
cazul, cu imagini diferite. Iată un exemplu din Du Bellay:
(Traducere aproximativă:
“Mai mult îmi place sejurul pe care l-au făcut strămoşii mei
Pe care palatele romane îl înfruntă cu îndrăzneală,
Mai mult decât marmura dură îmi place ardezia fină,
Mai mult Loara mea veselă decât Tibrul latin,
Mai mult mica Liră decât muntele Palatin,
Şi mai mult decât aerul marin dulceaţa angevină”.)
58
O altă formă de insistenţă în repetare este redondanţa, termen utilizat nu numai în
retorică, ci şi în teoria informaţiei şi în lingvistică. Ea este formula care constă în a
exprima de două sau mai multe ori o aceeaşi informaţie într-un mesaj. Logic, ea ar fi
deci inutilă, dar regulile care guvernează comunicarea trebuie să ţină seama de atenţia
mai mult sau mai puţin mare a auditoriului. Oratorii şi cadrele didactice ştiu bine că
repetiţia face parte din arta de a comunica şi de a persuada. Formă de redondanţă,
reformularea face parte din arsenalul pedagogic. Astfel, nu este inutil să spunem:
“Economia franceză refuză în principiu protecţionismul. Noi suntem în mod tradiţional
partizani ai liberului schimb”. Această repetare, justificată în oral mai mult decât în
scris, permite clarificarea cuvântului “protecţionism” în faţa unui public puţin avertizat
şi a reformula ideea a contrario, cu scopul de a reduce riscul pierderii de informaţie în
momentul ascultării. Socrate îşi reformulează uneori întrebările, ca aici în Gorgias:
Figură de redondanţă prin excelenţă, pleonasmul este repetarea logic inutilă a unei
idei într-o aceeaşi frază sau o aceeaşi propoziţie. Ea nu este o reformulare, ci o
superfluitate în exprimarea unei formule simple, ca de exemplu: “a adăuga un cuvânt
în plus”, “a prevedea dinainte” sau “relativ mai mare”. Vom nota că asemenea expresii
nu sunt pleonastice dacă ele aduc o informaţie reală. Acesta este cazul cu “a urca până
la vârf” (se presupun etape intermediare) şi cu “a prevedea cu două zile înainte”
(informaţie despre durată). În afară de aceste cazuri, se poate cita un exemplu de
pleonasm curent, justificat printr-o grijă pentru expresivitate: “l-am văzut cu ochii
mei”.
Se numeşte batologie (de la numele regelui din Cirene, Battos, care se bâlbâia) sau
perisologie repetarea păsărească şi fastidioasă a unei idei. Procedeul este general şi
poate pune în joc toate figurile de redondanţă. Acesta este mai ales defectul
comentatorilor sportivi, când fac umplutură: “A căzut. Nu se ridică. Se pare că îi e rău.
S-ar spune cu adevărat că suferă. Maseurii şi medicii se duc la el şi aleargă pe teren.
Au ajuns. Ce păcat, prea este de tot cu echipa Franţei! Şi arbitrul care n-a fluerat
59
penalty-ul. Trebuie să credem că el n-a văzut nimic… “ Tot acest verbiaj nu este fără
legătură cu tautologia pe care noi o tratăm în categoria argumentelor.
Iată terminată această lungă listă de figuri ale discursului, moştenire a retoricii
clasice, de atâtea ori îmbogăţită şi modificată de-a lungul secolelor! Neofiţii vor crede
că ne pierdem cu uşurinţă în acest labirint de noţiuni; puriştii vor constata unele lacune
inevitabile. Oricum ar fi, conţinutul acestui capitol este de consultat şi de reconsultat
mai curând decât de cunoscut. El trebuie să servească înainte de toate la clarificarea
procedeelor formale, pentru a face să se înţeleagă mai bine cum se exprimă argu-
mentele.
60
CAPITOLUL 3
ARGUMENTELE CVASI-LOGICE
Noi vom trata pe rând argumentele bazate pe relaţiile asociative (definiţii) şi disociative
(distincţii, incompatibilităţi…), apoi argumentele calchiate pe logica formală utilizată mai ales
în matematică. Pentru a repera mai bine argumentele studiate în acest capitol şi în următoarele
două, am putea recurge la tabelul recapitulativ care se găseşte în anexă.
61
convinge mai bine. Logica furnizează mai multe moduri de a defini. Să le prezentăm pe cele
principale.
Definiţia descriptivă
Aceasta este fără îndoială procedeul definiţional cel mai sărăcăcios. El constă pur şi
simplu în a substitui termenului de explicat un alt termen pur descriptiv, neţinând seama de
proprietăţile esenţiale ale obiectului. Ministerul Economiei şi al Finanţelor poate fi astfel
definit ca “această clădire mare situată aproape de Sena în cartierul Bercy”, un marinar ca “un
bărbat îmbrăcat în bleu şi care poartă pe cap o caschetă cu ciucure roşu” etc. Recursul la
definiţia descriptivă s-ar părea deci că nu este suficient în cazul în care se cere explicarea unei
noţiuni.
Definiţia operaţională
Definiţia explicativă
62
Aceasta constituie abordarea cea mai satisfăcătoare a noţiunilor existente în lexic.
Explicare, în latină, înseamnă “a desface”. Operaţia este o dezvoltare a noţiunii în toate
implicaţiile sale conceptuale, scopul fiind de a accede la esenţa obiectului de definit. Se vor
căuta deci toate caracteristicile care permit să se distingă obiectul de obiecte vecine, prin a
recurge eventual la sinonime şi la alte noţiuni utile deoarece sunt mai bine cunoscute. S-ar
putea astfel defini paralelogramul ca “un patrulater ale cărui laturi sunt egale şi paralele două
câte două”. O definiţie de acest fel nu se referă într-adevăr decât la proprietăţile esenţiale ale
figurii, fără a se încurca , de exemplu, cu consideraţii privitoare la mărimea unghiurilor,
proprietăţi care decurg în mod necesar din cele precedente. Definiţia pătratului poate fi
enunţată astfel: “o figură rectangulară ale cărei laturi sunt toate egale între ele”. Se remarcă
faptul că simplitatea sa se datoreşte utilizării unui concept instrument, cel de “rectangular”,
care este considerat a fi definit în mod clar în spirite.
Toată dificultatea constă în exactitatea şi alegerea unor concepte fundamentale care vor
intra în definiţie. În mod firesc tocmai asupra acestor chestiuni se pot confrunta interlocutorii.
În legătură cu exactitatea, să luăm definiţia furtului din Codul penal francez din 1810
(articolul 379):
“Cel care a sustras în mod fraudulos un lucru care nu-i aparţine se face vinovat de
furt”.
Putem repera caracteristicile fundamentale ale furtului în fiecare cuvânt sau aproape al
acestei definiţii laconice. S-a dezbătut astfel asupra noţiunii de “lucru”, punându-se
întrebarea, de exemplu, dacă “furtul” de electricitate ar fi posibil (Curtea de casaţie, camera de
criminalistică, 3 august 1912). La fel, adverbul “în mod fraudulos” exclude în principiu
calificarea de furt în cazurile în care lucrul a fost luat în mod involuntar sau din greşeală.
Dacă a fost luat sub violenţă sau ameninţare, nu este vorba de furt, ci de o “extorcare”… Se
vede din acest exemplu că formularea exactă a trăsăturilor caracteristice ale unei noţiuni este
indispensabilă pentru a o circumscrie în mod corect. Schimbarea unui singur cuvânt din
articolul 379 din Codul penal ar duce la cea mai mare confuzie în calificarea juridică a
faptelor. S-ar ajunge să se confunde uşor majoritatea infracţiunilor relative la bunuri, cum ar fi
extorcarea, abuzul de încredere, abuzul de bunuri sociale, consumul într-un restaurant fără a
plăti, sau escrocheria. Jurisprudenţa, în exemplul cu furtul, a clarificat conceptele utilizate în
articolul invocat procedând la definirea lor. Ce ar trebui înţeles exact prin “lucru”, prin “a
sustrage”, prin “în mod fraudulos”? S-ar putea, fără îndoială, discuta termenii acestor definiţii
pentru a interpreta hotărârile tribunalelor, şi aşa mai departe la infinit. Aceasta dovedeşte că
definirea conceptelor, chiar a celor mai simple în aparenţă, este adesea supusă controversei şi
că este fără îndoială iluzoriu să ajungi la adevăr, chiar în contextul care se vrea cel mai
raţional şi cel mai obiectiv.
“Partea proeminentă a feţei unei regine a Egiptului celebră prin frumuseţea ei: dacă ar
fi fost mai puţin lungă, toată faţa planetei locuite de oameni ar fi trecut dintr-o stare în
alta”.
Oulipo, La Littérature potentielle, Gallimard, ’73, pp. 120-121.
63
Dacă se înlocuiesc din nou cuvintele importante cu definiţiile lor, se obţine enunţul
următor:
“Porţiunea care iese înaintea feţei soţiei regelui unei ţări din nord-estul Africii,
faimoasă pentru armonia sa fizică, morală sau artistică, dacă ar fi fost mai puţin întinsă
de la o extremitate la cealaltă, toată faţa corpului ceresc neluminos pe care îşi are
domiciliul specia umană ar fi trecut de la un mod de a fi la un altul”.
Ibid.
Şi aşa mai departe până la producerea unui text totalmente confuz şi fără nici o legătură
cu enunţul iniţial. Aceasta invită la mai multă modestie atunci când se aspiră la clarificare şi la
rigoare.
Dezbaterea, după cum am spus mai sus, poate de asemenea să poarte asupra alegerii
conceptelor. Care sunt fundamentale? Care sunt auxiliare? Şi aici se vede că definiţiile
explicative nu se aplică numai conceptelor matematice. De exemplu, conceptul de “boală” va
fi definit cu ajutorul altor concepte în esenţă după criteriul “suferinţei” şi cu ajutorul altora
după cel al abaterii de la o normalitate pur statistică. Astfel, pentru primele, toxoplasmoza, în
măsura în care nu produce suferinţă, cu greu ar putea fi considerată o boală; pentru cele
secunde, miopii şi stângacii constituie cazuri patologice.
Definiţia convenţională
Această definiţie, spre deosebire de cea precedentă, care precizează sensul unei expresii
deja cunoscute, dar cu conţinut incert, urmăreşte, dimpotrivă, să creeze, prin “convenţie” cu
auditoriul, un concept nou. Uneori termenul este inventat: în acest caz, va fi vorba de un
neologism; în alte cazuri, mult mai frecvente, un cuvânt va fi deturnat de la sensul său
obişnuit pentru a dobândi un sens special. Iată un exemplu de cuvânt inventat de Fontanier:
figura de stil pe care el o numeşte “alegorism” şi pe care o distinge de alegorie, în Les Figures
du discours. Cazul reutilizării unor cuvinte deja existente poate fi pe larg ilustrat în opera lui
Freud, care creează foarte numeroase concepte denotate cu termeni ca “regresie”, “transfer”,
“refulare”… Uneori aceste cuvinte îşi obţin locul în lexicul oficial; acesta este cazul
conceptelor freudiene. În alte cazuri, ele rezultă dintr-o convenţie punctuală cu cititorul şi
rămân sub pana doar a autorului lor. Această definiţie se mai distinge de definiţia explicativă
prin faptul că ea nu poate da naştere nici unei obiecţii veritabile deoarece ea tocmai creează
un concept. Se poate cel mult contesta alegerea cuvântului.
64
Combinarea tehnicilor definiţionale şi cerinţele lexicografiei
Definiţia orientată
Aici, contextul argumentativ este dialectic sau polemic. Definiţia serveşte la a explica,
într-un anumit sens, la a-l pregăti pe destinatarul mesajului pentru o dezvoltare pornind de la
unele noţiuni remodelate după nevoile locutorului. Unii termeni din vocabularul politic
furnizează fără îndoială cele mai bune exemple de imprecizie semantică datorită încărcăturii
lor afective şi conotaţiilor care li se ataşează. Se ştie că “stângiştii” din mai 1968 au avut
tendinţa de a abuza de cuvinte ca “burghezie” sau “fascism”. Acest ultim cuvânt a devenit
rapid, în vocabularul curent, o insultă comodă adresată oricui s-ar asemăna în mod vag cu
dreapta reacţionară. A folosi acest cuvânt pentru a defini dreapta (uneori chiar dreapta în
ansamblul ei) înseamnă a profita de caracterul său înfricoşător în imaginaţia francezilor, de
statutul său de tabú. Intenţia manipulatorie este evidentă, de unde nevoia permanentă de a
aduce explicaţii istorice, cu scopul de a restabili folosirea exactă şi neutră a cuvântului, cum
face aici René Rémond:
“N-a existat nici un fel de fascism francez deoarece era greu ca el să apară în Franţa.
Aici opinia este, în ciuda aparenţelor, refractară prestigiului fascismului: ea poate, un
timp, da iluzia că se lasă sedusă, dar aceste veleităţi nu durează deloc”.
La Droite en France, Paris, 1968, t. I, pp. 224-225.
Acest gen de punere la punct, pe care îl cere onestitatea intelectuală, poate aduce profit,
în mod indirect, extremei drepte care se pretează adesea la tratarea de “neo-nazi”, de “fascist”
sau, în cazul cel mai bun, de “fascizant”. Rigoarea istorică îi oferă un argument destinat să
sprijine o opinie deja sedusă care nu s-ar nelinişti, la rigoare, decât de anumite excese.
În această ordine de idei, să-i dăm cuvântul autorului lucrării Rhetorica ad Herennium
(II, 41):
“Este rău să uzezi de definiţii false sau bune la toate […]; de exemplu, dacă s-ar zice:
“un delator, pentru a o spune în câteva cuvinte, merită moartea, căci este un cetăţean
rău şi periculos”. Într-adevăr, definiţia dată nu mai este cea a delatorului mai mult
decât cea a hoţului, a asasinului sau a trădătorului”.
65
Ar fi destul de multe de spus despre semnificaţia cuvântului “rasism”. În momentele în
care înfloresc ideile rasiste sau xenofobe, asistăm la unele bătălii ale definiţiilor. Strategia
constă în a-i taxa pe adversarii politici de rasism apărându-te de o acuzaţie la fel de infamantă.
Unul din mijloacele cele mai sigure de a te apăra cu ajutorul unei definiţii este de a recurge la
etimologie, mai ales atunci când se ştie că sensul curent al unui cuvânt are ceva deviat de la
sensul său originar, ceea ce se întâmplă destul de frecvent. Sensul iniţial al cuvântului
“rasism” este astfel definit în Petit Robert:
“Teorie a ierarhiei raselor care conduce la necesitatea de a ocroti rasa zisă superioară
de orice încrucişare, şi la dreptul său de a-i domina pe ceilalţi…”
Conform acestei definiţii, puţini francezi ar trebui să recunoască că sunt rasişti şi este
uşor pentru unii să se ascundă în spatele faimoasei formule “eu nu sunt rasist, dar…”, ceea ce
dovedeşte că rigoarea intelectuală a unei definiţii poate fi şi o armă în slujba relei credinţe. Ar
trebui să se contra-argumenteze cu ajutorul unei redefiniri mai extinse şi mai actuale a
cuvântului, sau să se nege întregul conţinut al cuvântului controversat prin a aduce la
cunoştinţa adversarului zădărnicia unei asemenea protecţii verbale în faţa gândirii pe care o
trădează ea. Formule ca “nu ne jucăm cu cuvintele” sunt uneori comode. Dar adesea nu ne
gândim să precizăm adversarului sensul pe care îl pune în spatele unui cuvânt pe care nu l-a
definit suficient.
Mergând mai departe în arta manipulării, politicienii şi cei care se ocupă cu publicitatea
cunosc bine valoarea argumentativă a “frazei scurte” şi mai ales atunci când aceasta are
calitatea unei definiţii. Condensarea unei formule bine apreciate şi asimilarea ei cu genul
aparent riguros al definiţiei fac din acest procedeu o armă redutabilă la întâlnirea spiritelor
influenţabile. Iată două raţiuni ale acestui fenomen: întâi, place ceea ce este strălucitor şi ceea
ce frapează imaginaţia; apoi, se economiseşte energie intelectuală mulţumindu-ne cu o
judecată “muşcătoare” (à l’emporte-pièce). Iată, cu titlu de exemplu, o definiţie a şcolii
propusă de Alain Geismar în 1969:
Ceea ce frapează este începutul: “şcolile sunt închisori”. Chiar dacă explicaţia vine
imediat în continuare, făcând să apară caracterul metaforic şi puţin hiperbolic al acestei
definiţii, aceasta a frapat deja. Ea este de o simplitate extremă şi fiecare poate s-o reţină la fel
de uşor ca şi ecuaţia “a = b” şi s-o repete pretutindeni. Din două una: sau ea place şi se crede
că este bine formulată, deoarece şochează un “adevăr”; sau irită, ceea ce dovedeşte încă o dată
eficacitatea sa oratorică. În tot cazul, aici nu ar trebui să rămânem insensibili, şi tocmai în
aceasta stă puterea cuvintelor. Pentru ca o asemenea definiţie să aibă valoare argumentativă,
ea trebuie să formuleze o idee admisă în mod confuz de către destinatari. Cine, observând
şcoli şi licee construite în timpul celei de a Treia republici, n-a comparat aceste clădiri cu
închisorile şi cazărmile?
66
Astfel, Pensées-urile preşedintelui Mao Ze-dong presărate cu definiţii de acest gen: “războiul
revoluţionar este războiul maselor populare”; “în China, forma principală a luptei este
războiul, iar forma principală de organizare, armata”; “revoluţia chineză este, în fond, o
revoluţie ţărănească”… În aceste exemple, este vorba de a-i şoca pe cititori cu unele adevăruri
primare al căror caracter evident are ca funcţie să adoarmă orice spirit critic. Nu se
reacţionează, se ingurgitează un catehism.
3. Comparaţia şi deosebirea
Comparaţia
Alte comparaţii urmăresc să frapeze imaginaţia prin informaţia concretă pe care o aduc.
Este mai frapant să se reprezinte dimensiunile genocidului evreilor comparând numărul
deportaţilor cu populaţia unei capitale europene. Acesta este acelaşi gen de argument ca şi o
campanie de informare la care s-ar recurge prin a prezenta anumiţi oameni întinşi pe pământ
într-un orăşel ca simbolizând numărul victimelor accidentelor de circulaţie dintr-un an. În
stilistică, procedeul comparativ produce adesea efecte strălucite, mai ales când este combinat
cu o antiteză:
“Vai! O mică viperă, ca Dl. de Rohan, revine din mormânt; şi acest băiat amabil, bine
crescut, bine făcut, cu o fire bună, cu o inimă bună, a cărui pierdere nu face bine
nimănui, va pieri în mâinile noastre!”
Lettre de Madame de Sévigné à Madame de Grignan, 29 janvier 1672.
67
Rigoarea matematică poate fi utilizată în slujba argumentării, dacă vrem să minimizăm
sau, dimpotrivă, să sporim gravitatea unui delict. Astfel, răpirea unui minor de 16 ani va fi
prezentată în mod diferit după cum se consideră că 16 = 14 + 2 sau că 16 = 18 – 2. Într-o
dezbatere judiciară, fiecare dintre aceste moduri de a calcula va putea servi drept contra-
argument celuilalt. Ca regulă generală, precizia aritmetică obligă la “compararea a ceea ce
este comparabil” şi va oferi argumente celor care nu vor înţelege să se limiteze la apropieri
superficiale. Celor care se mulţumesc să compare preţurile călătoriei cu trenul, cu maşina şi
cu avionul între două oraşe îndepărtate, li se va obiecta că se adaugă unele cheltuieli primelor
două mijloace de transport, care nu există la cel de-al treilea, cum ar fi dejunul, amortizmentul
vehicolului, carburantul etc. Se poate astfel arăta, cu ajutorul unei argumentări comparative
aprofundate, că avionul este întotdeauna mai scump.
Anumite comparaţii sunt uneori extravagante sau implicite. Ele nu sunt însă mai puţin
elocvente. O butadă cum ar fi “Decât să intru într-o funcţie publică, mai bine mă călugăresc!”
pune în relaţie două idei al căror numitor comun se subînţelege: alienarea şi rutina. La fel,
atunci când se spune “este un adevărat şef de stat” se lasă să se înţeleagă că ceilalţi nu sunt.
Este adesea uşor de respins un argument comparativ, dacă el este în mod manifest pripit
şi superficial. Este suficient să facem să i se precizeze interlocutorului motivele comparaţiei
printr-un schimb de întrebări, până într-atât încât apropierea n-ar mai avea sens.
Deosebirea
Este vorba de o comparaţie negativă, de o inecuaţie într-un anumit fel. Acesta este
argumentul care refuză să “se amestece cârpele de şters vasele şi prosoapele”, prin care se
produce amalgamul. Este un mod de a defini utilizând, pentru a respinge, un comparant
inferior sau inadecvat. Astfel, şcoala publică şi şcoala privată se determină una în raport cu
cealaltă prin a se minimaliza reciproc; la fel, publicitatea zisă “comparativă” îşi întemeiază
întreaga argumentare pe distincţia pe care consumatorul trebuie să ştie s-o opereze între
anunţătorul demn de încredere şi concurenţa întotdeauna incompetentă şi la limită lipsită de
onestitate. Sunt adesea asociate cu deosebirea figuri cum ar fi antiteza, enantioza (figuri
disociative) şi preteriţia: “dacă v-aş spune de ce marcă este acest aparat…”; “este oare util să
vi se releveze contra-performanţele concurenţilor noştri…?” Iată un exemplu de antiteză:
“Nu trebuie niciodată să se confunde religia cu statul: religia este asocierea omului cu
Dumnezeu; statul este asocierea oamenilor între ei”.
Raportul cetăţeanului Portalis cu privire la articolele organice
ale convenţiei înaintate Parisului la 26 mesidor anul IX.
Dar abuzul de deosebire nu încetează să fie supărător, căci prea adesea oamenii se
mulţumesc să spună că “acesta nu este acelaşi lucru”, fără a argumenta prea mult. Această
subtilitate poate sluji de sprijin faimoasei maxime: “Să faci ceea ce îţi spun eu, dar să nu faci
ceea ce fac eu”. Biserica ar putea astfel respinge relativ uşor acuzaţia de încălcare a poruncii
legii mozaice “să nu ucizi” prin condamnarea la moarte a ereticilor, în măsura în care
cazuistica sa ar introduce o distincţie obscură între crimă şi pedeapsă, între ceea ce nu este
permis indivizilor şi ceea ce este autorizat instituţiilor deţinătoare de putere divină. În
dialectică, deosebirea este adesea exprimată cu ajutorul figurii de corecţie (sau de
autocorecţie). Medicul-călău al lui Ionesco îşi prezintă astfel scuzele în faţa reginei:
68
“Am executat, maiestate, n-am ucis. Mă supuneam ordinelor. Eram un simplu
instrument, mai degrabă un executant decât un executor, şi le pricinuiam o moarte fără
suferinţă, prin eutanasie”.
Regele a murit, 1962.
Tocmai un raţionament de acest tip prezintă ca ilegale, deoarece sunt contrare ordinii
publice şi bunelor moravuri, jocurile de noroc practicate cu titlu privat, în timp ce aceleaşi
jocuri devin legitime atunci când sunt organizate sau controlate de către stat. Raţiunile
profunde ale deosebirii ar părea ln acest caz puţin credibile. Una din regulile de interpretare a
textelor juridice priveşte deosebirile abuzive: “nu trebuie să distingem acolo unde legea nu
distinge” înseamnă de exemplu că dacă legiuitorul francez nu i-a exclus pe minori din
domeniul de aplicare a acuzaţiei de răpire de minori, aceştia pot fi urmăriţi pe cale juridică la
fel ca şi majorii pentru această infracţiune.
4. Incompatibilitatea
Definirea noţiunii
Una din mizele dialecticii este, se spune, de a-l pune pe interlocutor în faţa propriilor sale
“contradicţii”. Expresia nu ni se pare corectă căci în practică rareori se contrazice cineva în
sensul radical al termenului. Nu se poate în general reproşa interlocutorului că enunţă o idee
şi contrara sa, afară de cazul în care spiritul său ar fi ilogic sau deviant, ceea ce, în cele două
cazuri, înseamnă retragerea completă a obiectului supus argumentării. El ajunge mai curând
să arate o anumită incoerenţă, ceea ce constituie o dovadă de insuficientă reflecţie sau de
stângăcie care merită să fie denunţată pe motiv de rea credinţă. Tocmai acest lucru urmează să
fie examinat.
69
logicii formale, incoerenţa sa provine din incompatibilitatea dintre aserţiunea astfel produsă şi
calitatea celui care o enunţă. Aceste exemple de autofagie sunt mai numeroase decât se crede
în viaţa cotidiană. Astfel, panourile pe care este înscris “Bară de securitate destinată
nevăzătorilor” sau “Curs de alfabetizare: etajul 1, scara A” au de ce să producă râsul.
Exemplele de al doilea tip scapă mai des căci ele presupun o analiză uneori subtilă şi
exhaustivă a consecinţelor generate de principiul în discuţie. Arnold J. Toynbee poate critica
astfel raţionamentele pacifiştilor prin a releva incoerenţa atitudinii lor, evitând astfel veşnicele
dezbateri asupra valorilor:
“Obstacolul cel mai evident care se ridică în calea pacifismului este că pacifiştii sunt
obligaţi să-şi spună că dacă acţiunea lor ar fi eficace, primul său efect ar fi să pună
statele în care pacifismul ar fi o forţă politică apreciabilă la mila celor în care ea ar fi
neputincioasă, ceea ce ar reveni la a permite guvernelor mai puţin scrupuloase puteri
militare dintre cele mai oarbe, prin care ar deveni dintr-
o dată stăpânii lumii”.
Guerre et civilisation, Paris, Gallimard, 1953, p. 17.
“Deci, voi spuneţi că noi suntem incapabili de a cunoaşte dacă există Dumnezeu. Şi
totuşi, ceea ce se spune este fie că Dumnezeu există, fie că Dumnezeu nu există,
mijlocia nu este posibilă. Rămâne să vedem de ce parte ne vom aşeza. Raţiunea, ziceţi
voi, nu poate preciza nimic în această chestiune. Plutim într-un fel de haos infinit care
ne separă. Se joacă un joc la extremitatea acestei distanţe, şi acolo va cădea faţa sau
reversul. Pe care pariaţi? Prin raţiune nu puteţi lua ca sigură nici pe una, nici pe
cealaltă; prin raţiune nu puteţi nega pe nici una din două… Nu blamaţi deci falsitatea
celor care au făcut o alegere, căci nu ştiţi nimic despre ea. Nu, dar îi voi blama nu de a
fi făcut această alegere, ci o alegere, căci deşi cel care a ales faţa iar celălalt reversul ar
fi în aceeaşi greşeală, ei greşesc amândoi; ar fi drept dacă nu s-ar paria deloc. Da,
trebuie să pariaţi. Acest lucru nu este voluntar, sunteţi îmbarcaţi. Ce veţi alege deci?”
Pensées, ediţia Lafuma, fragmentul 418.
70
Pentru Pascal, ar fi trebuit să putem crede fără a trebui pariat, dar “neputinţa noastră de a
crede vine din pasiunile (noastre)”. Atitudinea creştinului este deci de a înfăţişa sub singurul
unghi al raţiunii, deoarece cealaltă cale, cea a adevărurilor revelate, nu constituie o dovadă
suficientă pentru toţi. Omul este, deci, pus în faţa unei alternative care nu acceptă nici o
poziţie intermediară, nici una de scăpare.
Argumentul terţului exclus este adesea utilizat în politică pentru a-i obliga pe indiferenţi,
pe cei indecişi, să ia poziţie într-un conflict. Clivajul sumar şi artificial dintre stânga şi dreapta
ţine, prin natura sa, de această stare de spirit. Pentru ideologi, apartenenţa la centru este un
mod de eschivare de la mizele politice şi morale ale unei societăţi, iar critica tradiţională a
stângii la adresa “burghezilor” este că ei evită să-şi asume riscuri. Paul Nizan reia o tehnică
argumentativă foarte veche:
Dilema
Aceasta este o alternativă care conduce la a optá pentru “răul cel mai mic”. Ea este în
general ataşată de către autori problematicilor părţii şi întregului. Aşa stau lucrurile cu
Arnauld şi Nicole (La Logique…, partea a treia, cap. VI) şi cu Perelman (Traité…). Alţii
(Bellenger, L’Argumentation) fac din ea un argument constrângător, apropiat de sofisme. Toţi
au dreptate. Dilema, ca alternativă de alegere negativă, poate fi un argument de bună credinţă,
întemeiat pe principiul terţului exclus. Date fiind cele două coarne ale alternativei care ajung
la aceeaşi concluzie, ne vom strădui să alegem răul cel mai mic. În Cidul, Rodrigue, care
ilustrează faimoasa dilemă a lui Corneille, a ales între a-şi răzbuna tatăl, ceea ce implică
uciderea tatălui Chimenei, şi a lăsa nepedepsit afrontul său, ceea ce face din el un fiu ticălos şi
un laş. În cele două cazuri, se crede, el se va vedea lipsit de mâna Chimenei, deoarece ea îl va
dispreţui sau îl va urî:
(Traducere aproximativă:
“Împotriva propriei mele onoare se interesează dragostea mea.
Trebuie răzbunat un tată, şi pierdută o iubită:
Unul mi-animă inima, cealaltă îmi strânge braţul
Redus la tristeţea alegerii sau a trădării patimii iubirii mele
Sau de a trăi în infamie
De ambele părţi, răul meu este infinit”.)
Eroul poate trăi în mod sincer această situaţie ce pare fără ieşire, din moment ce ea este
impusă de interdicţii sociale şi morale. Dilema va fi totuşi rezolvată printr-un deznodământ de
tip tragi-comic, deoarece incompatibilitatea dintre răzbunare şi iubire va face până la urmă
posibilă căsătoria celor doi îndrăgostiţi.
71
În alte cazuri, dilema este prezentată ca argument manipulator destinat să pună un
adversar într-o situaţie imposibil de rezolvat în mod pozitiv deoarece, după logica de la Port-
Royal, ea este “un raţionament compus, în care, după ce s-a divizat un întreg în părţile sale, se
conchide în mod afirmativ sau în mod negativ despre întreg ceea ce s-a conchis despre fiecare
parte” (Arnauld şi Nicole, La Logique…, p. 290), ceea ce înseamnă că se forţează adversarul
să admită concluzia unui raţionament prin a-l reduce în mod artificial şi necinstit la o
alternativă. Logicienii de la Port-Royal dau următorul exemplu:
“Dacă femeia care se căsătoreşte este frumoasă, ea produce gelozie; dacă este urâtă, ea
displace, deci el n-ar trebui nicidecum să se căsătorească”.
La Logique…, partea a treia, cap. XVI, p. 291.
Exemplele date de Arnauld şi Nicole pot părea puţin simpliste. Ele arată totuşi cum sunt
percepute “falsele dileme” pentru a-l închide pe adversar într-un cerc vicios. Acest gen de
argument este azi mai frecvent decât s-ar crede. Acesta, de exemplu, este o formă de
argument prin exces: “Tu nu eşti niciodată mulţumit. Când plouă, te plângi de reumatism, iar
când este timp frumos, te plângi de căldură”. Există, de asemenea, argumentul pesimistului:
“Dacă plouă, grâul va fi prea umed. Dacă nu plouă, nu vor creşte legumele”. Este încă un
mijloc de scuză abilă, alegerea crudă între “Scylla şi Caribda”: “Nu se poate în acelaşi timp
lupta împotriva inflaţiei şi apăra funcţia”. Spiritele triste ar introduce astfel o discontinuitate
forţată între timpul frumos şi timpul urât, ploaie şi secetă etc., care, bineînţeles, nu există în
realitate. Totul este de a nu te lăsa prins în jocul lor.
1. Principalele argumente
Identitatea şi tautologia
72
să nu fie destul de durabile. Alt exemplu de falsă tautologie găsim la Montaigne: “când
dansez, dansez; când dorm, dorm” (“De l’expérience”, Essais, III, 13), explicat prin ideea că
trebuie să gustăm intens clipa prezentă şi să ştim să trăim “à propos”. Se numeşte tautologie
orice judecată al cărei predicat nu adaugă nici o informaţie temei (subiectul frazei).
Tautologia (în sensul său argumentativ, cel puţin) include deci identitatea, dar poate de
asemenea să ia forma oricărei aserţiuni de tipul “a = b” în care “a” şi “b” sunt reversibile, fără
ca “b” să constituie o analiză a lui “a”. Propoziţia “un triunghi este un poligon format din trei
unghiuri”este în mod cert reversibilă (în sensul că se pot interverti subiectul şi predicatul,
simetrice în raport cu verbul “a fi”), dar utilă, căci ea conţine o definiţie analitică: ea nu este
deci o tautologie în sens argumentativ. Acesta este cazul, în schimb, cu definiţia următoare
pusă în evidenţă cu indignare de către Pascal: “Lumina este o mişcare luminoasă a unor
corpuri luminoase” (De l’esprit géométrique, Seuil, p. 350). Într-un mod mai general, se poate
califica drept tautologică orice propoziţie în mod fals semnificativă, aşa cum găsim în teatrul
absurdului:
Limbajul publicitar este, de asemenea, adesea tautologic. Sloganul de loto “100 la sută
dintre câştigători şi-au încercat şansa” se analizează astfel. Umorul nelipsit de intenţia
sofistică constă în a inversa ordinea aşteptată (100 la sută din pariori au câştigat), permiţând
să se enunţe eterna lege a pariului: “Cine nu joacă nu câştigă”. Sofismul tautologic revine la a
face dintr-o condiţie necesară a reuşitei o condiţie suficientă. Se remarcă faptul că, dacă există
identităţi aparente, adică false tautologii, există în schimb judecăţi aparent semnificative care
înşeală printr-un simulacru de informaţie.
Reciprocitatea
Această regulă are drept fundament principiul simetriei: “a” este faţă de “b” ceea ce este
“b” faţă de “a”. Maxima “ce ţie nu-ţi place altuia nu face” se bazează pe simetria dintre mine
şi celălalt. Aceasta este o formă a imperativului ipotetic din morala lui Kant. Alt raţionament
de acelaşi tip: trebuie oare excomunicaţi oamenii de teatru în numele doctrinei creştine, chiar
dacă creştinii asistă la reprezentări? Din două una: sau biserica trebuie să condamne pe toată
lumea, sau ea trebuie să autorizeze teatrul. Argumentul reciprocităţii poate servi la denunţarea
altor ipocrizii cum ar fi condamnarea prostituţiei. De ce să fie prostituatele dispreţuite dacă fiii
de familie şi oamenii “bunei burghezii” fac apel la serviciile lor? Iată un raţionament generos
de acelaşi tip sub pana împăratului Marc Aureliu:
În drept, acest raţionament conduce la legea talionului, care constă în a aplica vinovatului
pedeapsa care corespunde cel mai exact posibil prejudiciului cauzat victimei. În conversaţiile
cotidiene, se uzează frecvent de argumentul reciprocităţii atunci când se spune: “pune-te în
situaţia mea”. Această invitaţie la schimbul de situaţii este un mod de a face să se admită
celuilalt ca el să acţioneze la fel dacă s-ar afla în locul interlocutorului său. Dar evitarea este
uşoară, căci este suficient aproape întotdeauna să se răspundă: “eu nu sunt exact în situaţia
ta”, ceea ce echivalează cu un refuz al principiului interşanjabilităţii sistematice.
73
Reciprocitatea presupune într-adevăr ideea unei simetrii şi a unei echivalenţe perfecte, care se
produc rar. Şeful unei întreprinderi care, invocând dificultăţile sale financiare, anunţă o
măsură de concediere economică spunând celor interesaţi: “Nu pot face altfel, puneţi-vă în
situaţia mea”, poate fi suspectat de cinism.
Tranzitivitatea
Această regulă se aplică atât ecuaţiilor cât şi inecuaţiilor. Dacă “a = b” şi “b = c”, se poate
infera “a = c”. La fel, dacă “a > b” şi “b > c”, se deduce că “a > c” etc. Aserţiunea “prietenii
prietenilor mei sunt prietenii mei” purcede din această logică. Se vede aici forţa limitată, din
moment ce relaţia de “prietenie” este departe de a fi matematică. Alte raţionamente sunt mai
riguroase atunci când pun în joc relaţii mai simple, cum ar fi “a fi inclus în”, “a fi mai mare
decât”, “ a fi mai rapid decât”… Pronosticurile sportive, chiar dacă prin definiţie nu tratează
decât despre probabil, sunt logic riguroase: dacă jucătorul de tenis A i-a învins pe jucătorii B,
C şi D şi aceştia l-au învins pe jucătorul E, este probabil că A va repurta victoria asupra lui E.
Aceasta este logica campionatelor care instituie o ierarhie piramidală între jucători sau echipe
care nu se pot întâlni efectiv toate.
“Eu presupun, Rhédi, că n-ar fi suficiente într-un regat decât artele absolut necesare
cultivării pământului, care sunt totuşi în mare număr, şi să se respingă toate cele care
nu servesc decât plăcerii sau fanteziei; eu susţin acest lucru: acest stat ar fi unul dintre
cele mai mizerabile din lume.
Atunci când locuitorii ar avea destul curaj pentru a se lipsi de atâtea lucruri care le
trebuie pentru nevoile lor, poporul ar prăpădi toate zilele, iar statul ar deveni atât de
slab încât n-ar exista o cât de mică putere care să nu-l poată cuceri”.
Lettres persanes, 106.
Usbek imaginează deci ipoteza unei lumi fără industrie, fără progres tehnic, şi care nu s-
ar ocupa decât cu a se hrăni. El împinge până la absurd raţionamentele lui Rhédi, care afirmă
că descoperirile n-au produs decât nenorociri şi că artele i-au efeminat pe oameni (ibid., p.
105). Dar această constatare este valabilă pentru civilizaţiile muribunde, nu pentru popoarele
active care îşi datorează dinamismul şi puterea nevoii permanente de a se depăşi.
2. Întregul şi partea
74
Acest argument ne permite să evităm a trata în mod global o idee complexă atunci
când ea poate fi redusă la fiecare din componentele sale. Astfel, opinia care s-ar putea
formula cu privire la climatul social al unei întreprinderi va fi mai circumstanţiată dacă
ar fi examinate, unele după altele, principalele elemente ale unui bilanţ social: taxele
de absenteism, formarea profesională, numărul de demisii şi de concedieri, numărul de
accidente de muncă etc. Procedeul este foarte curent şi întemeiază numeroase planuri
de argumentare căci el corespunde exigenţelor metodei carteziene şi mai ales
preceptului al doilea care constă în:
Ideea generală este că întregul este tot una cu suma părţilor sale. De vreme ce
fiecare din elementele considerate seamănă cu celelalte, ansamblul concluziilor
conduce indubutabil la o concluzie generală cu acelaşi conţinut. Mai trebuie în plus ca
toate aceste elemente să fie concordante. Dacă vrem să dovedim absenţa libertăţilor
într-un stat, vom arăta că nu există libertatea de a pleca şi de a te întoarce, nici
libertatea cuvântului, a întrunirilor etc.
Dar această strategie este uneori riscantă în timpul unei dezbateri contradictorii
dacă partea adversă ajunge să contrazică una dintre concluziile parţiale sau să găsească
alte elemente care le contrazic pe cele care au fost prezentate. Ansamblul nemaifiind în
acest caz coerent, concluzia generală nu mai este dovedită. Detractorii uniunii
europene utilizează în mod negativ argumentul partiţiunii pentru a dovedi că Europa
conţine unele ţări mult mai puţin dezvolate decât altele, ceea ce strică coerenţa
ansamblului şi face cvasi-imposibilă o monedă unică. Dacă, dimpotrivă, armonizarea
se realizează, se va dovedi fără greutate că o sumă de puteri economice nu poate decât
să constituie o putere mondială.
Argumentul incluziunii
“Ceea ce nu lezează deloc cetatea nu-l lezează nici pe cetăţean. De câte ori crezi
că ai fost lezat, aplică această regulă: dacă cetatea nu este lezată, nici eu nu sunt
lezat”.
Pensées pour moi-même, cartea V, XXII.
Acest tip de argument, dimpotrivă, constă în a spune că dacă cutare fenomen cere
cutare judecată, fenomenul invers trebuie în mod normal să atragă după sine judecata
inversă. Dacă dreptul la vot, în Franţa, este deschis francezilor majori, se poate infera
a contrario că el nu este deschis nici străinilor, nici minorilor. Dar în general, trebuie
să nu avem încredere în argumentul a contrario, în special în materie juridică. O
examinare a textului este adesea necesară pentru a determina dacă trebuie să prevaleze
interpretarea a pari sau a contrario. Dacă, de exemplu, cutare concurs este deschis
“bărbaţilor tineri”, este el oare interzis fetelor tinere? Adesea contextul istoric este cel
care permite să se interpreteze voinţa legiuitorului şi să se decidă dacă o lege sau un
regulament trebuie să se înţeleagă în mod restrictiv sau în mod extensiv. Din
numeroase dezbateri juridice sau doctrinare provine incertitudinea în utilizarea unui
argument sau a celuilalt.
Argumentul inseparabilelor
77
Acesta este cel care asociază într-un mod inextricabil două idei sau două situaţii.
Nu se poate considera una fără cealaltă. El este argumentul lui “tot sau nimic” care se
opune diametral principiului incompatibilităţii care obligă la o alegere, dar în cele din
urmă la fel de constrângător atunci când este folosit într-un mod simplificator. De
acest fel este adagiul “nu se face omleta fără a se sparge ouălele”. La fel, se poate
spune că dacă se acceptă noţiunea de inconştient, se acceptă prin aceasta şi cea de
refulare. În Problema evreiască, Marx asociază printr-o legătură de necesitate
iudaismul şi capitalismul: dacă se suprimă unul, credea el, se aboleşte automat şi
celălalt. Andromaca utilizează acest argument pentru a-şi salva fiul Astianax, pe care
trebuia să-l omoare Pirus, regele Epirului, de care ea era îndrăgostită:
(Traducere aproximativă:
“Ah! Doamne, opreşte-te! Ce-mi cereţi să fac?
Dacă-mi redaţi fiul, îi redaţi deci mama”.)
În conversaţia cotidiană, acest argument este uneori folosit în mod abuziv, în lipsă
de suficientă reflecţie: dacă cineva îl iubeşte pe Tolstoi, atunci îl iubeşte pe
Dostoievski; dacă cineva este catolic, atunci este împotriva avortului… Asemenea
asocieri forţate constituie una din tehnicile amalgamului, viciu de raţionament,
voluntar sau nu, care produce încurcături celor care se lasă privaţi de o alegere sub
pretext că li se impune un ansamblu preconstituit “după cum doreşti” (“à prendre ou à
laisser”). Foarte adesea nu ne gândim să-l somăm pe interlocutor să-şi justifice
caracterul pretins indisociabil al elementelor.
Argumentarea probabilistă
78
“Să considerăm cele două cazuri: dacă câştigaţi, câştigaţi totul, iar dacă pierdeţi,
nu pierdeţi nimic: pariaţi deci că există, fără a ezita”.
Pensées, ediţia Lafuma, fragmentul 418.
Într-adevăr, nu există o damnare posibilă dacă Dumnezeu există, în timp ce, dacă
nu există, nu ai de ce te teme. Deci, pierzi totul dacă nu crezi în existenţa sa dacă el
există realmente, în timp ce n-ai nimic de pierdut dacă crezi în existenţa sa în caz că el
nu există. Raţionamentul este perfect raţional.
79
CAPITOLUL 4
ARGUMENTELE EMPIRICE
“El a eşuat deoarece nu şi-a elaborat suficient proiectul”; “El poate întotdeauna
vorbi despre rigoarea morală, tocmai el, care a fost condamnat pentru calomnie!”;
“Statelor Unite le-ar trebui un preşedinte de talia lui Kennedy”; “O muzică fără linie
melodică este ca o pictură fără culori”. Ce au în comun aceste patru argumente? Toate
se bazează pe fapte, pe experienţe observate sau trăite. Aceste argumente pot fi numite
“empirice”, adică întemeiate pe experienţă, şi se disting de argumentele cvasi-logice
care se bazează pe relaţii formale sau matematice în măsura în care, contrar acestora
din urmă, nu pot exista fără observarea realităţii. Astfel, atunci când facem să intervină
noţiunile de cauză, de fapt, de exemplu, de model etc., în joc nu sunt anumite relaţii
abstracte între elemente, ci relaţii experimentale. Este vorba de a explica realul după
înlănţuiri care se derulează sub ochii noştri – aceasta este în special problematica
cauzalităţii şi a confruntării cu realitatea – sau chiar de a recrea lumea după scheme şi
modelări ideale – după cum se vrea promovarea unei idei sau a unui comportament
graţie unui exemplu, unei ilustrări, unui model sau unei analogii. Vom distinge deci
argumentele care rezultă din observarea unor relaţii empirice, pe cele care sunt bazate
pe o confruntare şi, în fine, pe cele care recreează anumite relaţii după principiul
inducţiei.
1. Cauzalitatea
De ce a luat acest elev o notă proastă la exerciţiu? Se poate răspunde: pentru că n-a
pregătit lecţia; pentru că a fost bolnav în ziua aceea; pentru că profesorul său este prea
exigent; pentru că are un comportament deviant sau încă pentru că a vrut să producă o
suferinţă părinţilor săi. Toate raţiunile astfel invocate pot fi numite “cauze”, chiar dacă
ele constituie tipuri de explicaţie foarte diferite. Ele se pot exclude unele pe altele sau,
dimpotrivă, se pot suprapune. Recursul la una sau la alta dintre ele relevă deci o
strategie argumentativă. Fără a pretinde că facem o tipologizare a cauzelor, ne
propunem doar să le reperăm pe cele care intervin cel mai des în argumentare.
Mai întâi, cauza “imediată”, cea mai simplă, este cea la care pare cel mai natural
să ne gândim pentru a explica un fenomen simplu. Astfel, evaporarea apei este cauza
formării norilor. Această cauză este numită şi “materială” sau “instrumentală”.
80
Utilizarea ei prezintă un interes special atunci când ea ocultează o cauzalitate mai
profundă.
Cauza “profundă” sau “mediată” comportă o analiză mai dificilă. Dacă este vorba
de cauzele primului război mondial, nici un istoric serios nu s-ar opri la atentatul de la
Sarajevo. Trebuie, bineînţeles, urcat la explicaţii mai îndepărtate, care fac să intervină
economia, politica, mentalităţile… A invoca o cauză imediată pentru a oculta o cauză
profundă poate ţine de o strategie manipulatorie pe care Roland Barthes o analizează
în legătură cu războiul din Algeria, legându-se mai ales de pujadişti:
Invers, se pot minimaliza cauzele imediate ale unui fenomen punând în evidenţă
cauze înedpărtate, ceea ce face în mod normal să iasă în relief seriozitatea analizei – nu
se caută explicaţii sumare – şi serveşte obiective la fel de manipulatorii, ca în acest text
al mareşalului Pétain citit la radio în 10 octombrie 1940:
“Franţa a cunoscut, cu patru luni în urmă, una dintre cele mai mari înfrângeri
din istoria sa. Această înfrângere are numeroase cauze, dar nu toate sunt de
ordin tehnic. Dazastrul nu este, în realitate, decât reflexul, pe plan militar, al
slăbiciunilor şi tarelor vechiului regim politic, […]. Niciodată, în istoria Franţei,
statul n-a fost mai aservit ca în cursul acestor ultimi douăzeci de ani, aservit în
diverse moduri, succesiv şi uneori simultan, de coaliţii de interese economice şi
de echipe politice şi sindicale, care pretindeau în mod greşit că reprezintă clasa
muncitoare”.
Philippe Pétain, Actes et écrits, éd. J. Isorni, Paris,
Flammarion, 1974, p. 470.
Acest prim tip de cauză, imediată sau profundă, poate fi comod numit “cauză
eficientă” şi diferă de cauza zisă “finală” în care nu se mai înfăţişează o explicaţie cu
privire la antecedentul necesar al fenomenului, cu privire la condiţiile care au condus
la realizarea sa, ci un plan urmat de către un autor. Acel “pentru că” devine “pentru
ca”; altfel spus, un fenomen se explică admiţându-se că el este mijlocul unui scop.
“Cauza finală a impozitelor este de a asigura serviciile publice” (exemplu dat de
Lalande); la fel, una dintre probele existenţei lui Dumnezeu constă în a arăta că
creaţiile sale participă la un proiect, cum încearcă să facă Sganarelle, adresându-se
stăpânului său:
“Aş dori să vă întreb cine a făcut aceşti copaci, aceste stânci, acest pământ şi
acest cer care iată-l acolo sus, şi dacă toate acestea au fost clădite de el însuşi”.
Don Juan, actul III, scena 1.
82
Se observă uşor că sunt puţine fenomenele cărora să nu li se poată atribui mai
multe cauze. Argumentarea se va strădui să le aleagă pe cele care servesc cel mai bine
persuasiunea şi obiectivul urmărit. Uneori aceste alegeri sunt deliberate, alteori ele
sunt inconştiente.
Raţionalizarea este un procedeu de argumentare mai mult sau mai puţin conştient.
Potrivit acestui concept care aparţine psihologiei, individul este adesea înclinat să se
protejeze de un eşec sau de o întâmplare neplăcută prin a le atribui acestora cauze
diferite de cauzele reale; ele sunt resimţite ca fiind mai suportabile. Aceasta este ceea
ce în mod familiar se numeşte “a se resemna”. De exemplu, cel care a cunoscut un
eşec în dragoste este tentat să oculteze slăbiciunea capacităţilor sale de seducţie prin
raţiuni care nu pun în cauză elementele sensibile ale relaţiei: persoana iubită nu face
parte din acelaşi mediu social, este dezagreabilă din punct de vedere fizic etc. Uneori
chiar va fi comod să se transfere asupra altuia defectele care se observă la sine fără a
cuteza să le recunoască. Raţionalizarea are loc a posteriori. Ea este un mod de a
reconstitui, de a aranja realul în sensul care convine argumentării. În alte domenii
decât cel al psihologiei, ea serveşte la justificarea unei opinii deja admise. Astfel, acel
“şoc petrolier” a permis să se explice relativ uşor dificultăţile economice ale ţărilor
industrializate. Argumentul “ţapului ispăşitor”, ferment al rasismului şi al xenofobiei,
face parte din această strategie, ceea ce n-a scăpat apărătorului lui Dreyfus:
(Traducere aproximativă:
“Este, Domnule, ora trei şi jumătate;
83
O anumită datorie pioasă mă chiamă acolo sus,
Şi dumneavoastră mă veţi scuza că vă părăsesc atât de devreme”.)
Încă mai specioase sunt inversiunile în ordinea cauzalităţii. Astfel, putem invoca
inversiunea între cauză şi consecinţă, ceea ce duce adesea la o anumită încurcătură.
“Sunt infidel pentru că soţia mă înşeală” poate fi înţeleasă în celălalt sens: “soţia mă
înşeală pentru că sunt infidel”. Cine a început? Aceasta este faimoasa poveste cu oul şi
găina. Astfel, într-un conflict, fiecare din cele două părţi aruncă responsabilitatea
agresiunii asupra celeilalte părţi; invadatorul (sau colonizatorul) a intervenit pentru “a
pacifica” un popor aflat în criză, care se consideră în drept să fie revoltat tocmai pentru
că este ocupat de duşman. Pe cine să credem?
“Aceasta este ceea ce constă în a crede că cucerirea puterii publice este prin ea
însăşi un scop, când de fapt ea nu este decât un mijloc. Deschideţi-vă carnetul
de partid. Care este obiectivul pe care partidul socialist şi l-a propus? Este
transformarea regimului economic”.
Discurs citat de J. Lacouture, Léon Blum, Paris, Seuil, 1977.
2. Fapte şi cauzalitate
N-ar trebui să fie nimic mai obiectiv decât faptele; experienţa arată totuşi că acest
lucru nu este deloc evident. Dacă unele sunt incontestabile, altele sunt susceptibile de
interpretări diferite, deci de controverse. O bandă magnetică, o emisiune de televiziune
sau un articol de presă constituie fapte solide, dacă, bineînţeles, aceste documente nu
sunt trucate. Luptele cu cifrele dovedesc, de asemenea, că chiar aritmetica cea mai
riguroasă în aparenţă poate fi adaptată după nevoile unei strategii argumentative.
Exemplele se multiplică în dezbaterile politice actuale, în care cuvintele model de
“adevăr” şi de “claritate” apar ca virtuţi absolute. Se practică sprijinirea întotdeauna pe
organisme de sondaje recunoscute şi pe institute reputate competente pentru a avansa
date cifrice în cursul unei dezbateri. Rămâne să se determine dacă bazele de calcul
sunt atăt de “clare” cât se pretinde. Ce produse sunt luate în seamă pentru calcularea
ratelor de inflaţie? Ce populaţii intră în statisticile şomajului? Se caută ca spectatorul
unei dezbateri politice să fie mai mult sau mai puţin resemnat (sau fascinat) în faţa
autorităţii cifrelor, pentru că ea girează, prin aparenţa sa de obiectivitate, autoritatea
celui care le foloseşte într-un scop de putere.
Faptele pun o altă problemă metodologică, cea a valorii lor cauzale: dificultatea
bine cunoscută de ştiinţele experimentale, dar şi de raţionamentele cotidiene. Noi nu
85
stăpânim decât foarte rar principiile care ne-ar conduce să inferăm direct pornind de la
fapte, mai ales în domeniul pe care psihologii îl numesc “inducţia vagă”. Lucrările lui
Meharabian (citate de François Sulger, Les Gestes vérité, Paris, Sand, 1986) arată că
într-o comunicare orală, gestualul intervine în procentul de 55 la sută în înţelegerea de
ansamblu, ceea ce vrea să spună că numeroase fapte non-verbale rămân tot timpul a fi
decodificate fără a se reflecta prea mult asupra legilor care le guvernează. Unele
metode de analiză a gestualului încearcă să găsească modalităţi de a scăpa aceste fapte
de arbitrariul interpretării subiective. La fel, în general, metodele de analiză a
problemelor, total impregnate de raţionalismul cartezian, se străduiesc să elimine ceea
ce unii numesc “salturile la cauză”, care rezultă din raţionamente pripite.
Descrierea şi naraţiunea
Şi aici este vorba de un mod de argumentare prin fapte, foarte eficient chiar atunci
când este vorba de a emoţiona. Reamintim că descrierea se articulează în spaţiu iar
naraţiunea în timp. Faptele trebuie să vorbească prin ele însele, fără să fie necesar să se
aducă alte elemente de probă. Vrei să pledezi împotriva fricii de moarte? Este suficient
să descrii o cameră cu gaz. Lamartine utilizează acest procedeu al naraţiunii pentru a-l
întrista pe cititor în legătură cu soarta girondinilor:
“Când tot părul a căzut pe lespezile celulei, executorii şi jandarmii i-au adunat
pe condamnaţi şi i-au făcut să meargă în coloană spre curtea palatului. Cinci
trăsuri aşteptau să-i încarce. O mulţime imensă îi înconjura. La primul pas în
afara închisorii, girondinii intonează cu o singură voce şi ca un marş funebru
prima strofă din Marseillaise, […]. Din acest moment, ei încetează să se ocupe
de ei înşişi pentru a nu se gândi decât la exemplul morţii republicane pe care
voiau să-l lase poporului”.
Histoire des Girondins, ed. 1860, vol. V, p. 236.
Argumentul sacrificiului
Acesta este fără îndoială cel care vrea să dea cea mai multă autoritate faptelor.
Considerat ca fiind cvasi-logic de către Perelman, pentru că se înrudeşte cu argumentul
comparativ, el urmăreşte în principal să facă credibilă o teză sau o acţiune prin a
argumenta dintr-un sacrificiu la care nu s-ar putea consimţi fără o convingere şi o bună
credinţă absolute. Se pun în balanţă teza şi faptul sacrificiului, sperându-se să se
dovedească o echivalenţă. Pentru creştini, sacrificiul lui Cristos este pe măsura
veracităţii cuvântului său. Pentru calvin, credinţa protestantă trebuie s-o învingă pe cea
a catolicilor, deoarece ea se află deasupra probelor:
“Credinţa noastră este cu totul alta, care nu se teme nici de chinurile morţii,
nici de judecata lui Dumnezeu”.
Lettre de Roi de France précédant
l’Institution de la religion chrétienne, 1560.
“Eu nu-l cunosc absolut deloc pe Dl. Diderot, nu l-am văzut niciodată, ştiu doar
că a fost nenorocit şi persecutat; această singură raţiune ar trebui să vă facă să
vă cadă pana din mâini”.
Lettre à Charles Palissot, 4 juin 1760.
Argumentul risipei
(Traducere aproximativă:
“Ea are prea multe virtuţi pentru a nu fi creştină:
Cu prea multe merite el vă imploră s-o modelaţi,
Pentru a nu vă cunoaşte şi a nu vă iubi,
Pentru a trăi infernuri sclavă nenorocită,
Şi sub jugul lor trist să mori cum s-a născut ea”.)
87
Argumentul depăşirii
“Astăzi, Franţa îmi întoarce simpatia sa, pentru că eu nu sunt din familia
ideologilor. […] Se cuvine, totuşi, eu, ca împărat, să am multe cuceriri de făcut.
[…] Noi avem imense teritorii nelucrate de desţelenit, drumuri de deschis,
porturi de săpat, […] Iată cum înţeleg eu imperiul, dacă imperiul trebuie să se
restabilească…”
Le Moniteur universel, 12 octombrie 1852.
Argumentul direcţiei
“Ce noapte de 4 august vă rămâne de făcut? Este deci adevărat că este timpul să
terminăm Revoluţia; că dacă ea a trebuit să fie începută şi susţinută pentru
gloria şi onoarea naţiunii, ea trebuie să se oprească în momentul în care este
gata; şi că în momentul în care naţiunea este liberă, în care toţi francezii sunt
egali, a vrea mai mult înseamnă a vrea să înceapă să înceteze de a fi liberi şi să
devină vinovaţi”.
Discours sur l’inviolabilité royale, 15 juillet 1791, în
R. Rémond, La Vie politique en France,
Paris, A. Colin, 1965, t. I, p. 98.
II. Argumentele bazate pe confruntare
88
Argumentele empirice nu se opresc la observarea cauzalităţii şi a succesiunii. Ele
pot fi bazate şi pe o confruntare de elemente: confruntare între o persoană sau un act şi
ceea ce se apreciază in drept de a se aştepta, sau între două ordini de mărime, două
ierarhii comparabile, principiu al argumentelor a fortiori.
Argumentele autorităţii
Autoritatea poate fi, de asemenea, cea a unui grup de oameni sau a unei epovi
glorioase din istorie. Astfel, mişcării din mai 1968 îi plăcea uneori să se reclame de la
Comună:
Mai constrângător şi mai puţin bine apreciat, fără îndoială, este argumentul
autorităţii scos din persoana oratorului însuşi (atingând etosul), atunci când el îşi
obligă auditoriul să-l creadă scoţând în evidenţă titlurile sale, referinţele sale sau
poziţia sa socială. O asemenea atitudine impresionează până la un anumit punct şi nu
este cu adevărat utilă decât atunci când conflictul opune în mod radical doi
interlocutori cu niveluri de competenţă diferite. Aici se poate pune punct graţie unor
formule de genul: “Aici, profesorul sunt eu”. Formule care nu trebuie utilizate, după
părerea noastră, decât în caz de extremă necesitate. În vocabularul lui Pascal,
argumentul autorităţii în materie teologică se numeşte “opinie probabilă”. Aceasta este
o trăsătură caracteristică a gândirii evreilor pe care el o atacă cu vigoare. Naratorul
anonim al Provincialelor se întreţine cu unul dintre ei, care citează un pasaj al
doctrinei:
90
Dacă nu trebuie să râdem de aceasta, avem tot astfel dreptul de a fi miraţi de faptul
că opinia unui doctrinar sofisticat ar putea prevala asupra textelor sfinte, mai ales dacă
zisul teolog este în contradicţie cu alţi confraţi la fel de originali!
Argumentul autorităţii încearcă cel mai adesea să intimideze. El poate lua forma
argumentului ad verecundiam (verecundia însemnând în latină “pudoare, modestie”)
atunci când oratorul se pricepe să impună respect adversarului şi să-l strivească cu
ştiinţa sa, sau forma ad ignorantiam (“din ignoranţă” – această formulă, ca şi cea
precedentă, este a lui John Locke), atunci când îşi obligă auditoriul să accepte soluţiile
sale în lipsa găsirii unora mai bune. Partizanii energiei nucleare pot astfel încerca să-i
reducă la tăcere pe ecologişti prin a cere ca ei să cunoască alte surse de energie
nepoluante care să existe în cantităţi inepuizabile. Dar aceştia din urmă pot, la rândul
lor, să respingă argumentul prin contestarea premiselor raţionamentului (epuizarea
altor resurse) sau prin a cere, la rândul lor, “specialiştilor” capacitatea de a găsi alte
soluţii.
Argumentul a minori ad majus (de la cel mai mic la cel mai mare)
Aceasta este prima formă a argumentului a fortiori (prin cel mai tare). Este vorba
de a pune faţă în faţă două ordine de mărime comparabile şi uşor cognoscibile pentru a
spune că dacă se admite cel care este mai mic, se admite cel care este mai mare “cu
atât mai multă dreptate”. Acest argument este utilizat în drept, mai ales în cazurile
prescripţiilor negative. De exemplu, dacă este interzis să pătrunzi într-un loc, este a
fortiori interzis să locuieşti acolo. Iată argumentul lui Isus care arată discipolilor săi
inutilitatea banilor: “Priviţi păsările cerului, spune el, ele nu seamănă, nici nu seceră,
ele nu strâng în hambare; iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte! Oare nu sunteţi voi cu
mult mai presus decât ele?” (Matei, 6, 26). Acest argument serveşte, de asemenea,
pentru apărarea lui Agnès, acuzată de Arnolphe de a-l fi primit şi îngrijit pe Horaţiu
care murea… de dragoste:
(Traducere aproximativă:
“Şi, după toate astea, aş mai putea eu avea conştiinţa
De a-l lăsa să moară din lipsa unei asistenţe,
Eu, care-i compătimesc atât pe oamenii care suferă
Şi apoi, fără să plâng, să văd un puişor murind?”)
Argumentul a majori ad minus (de la cel mai mare la cel mai mic)
91
Acesta corespunde adagiului “cine poate mai mult poate şi mai puţin”. Un
campion mondial ar trebui în mod normal să câştige campionatele Europei. Încă o dată
trebuie să se înţeleagă bine preeminenţa unei ierarhii asupra alteia: dacă se poate spune
în mod rezonabil că un profesor agregat are un nivel de cunoştinţe cel puţin superior
celui al unui tânăr bacalaureat, nu se poate afirma că un politehnician este a fortiori în
stare să facă munci de topire şi de prelucrare a plumbului. În drept, acest argument
eate utilizat mai ales în legătură cu prescripţiile pozitive: dacă minorii au posibilitatea
să încheie anumite contracte, cei majori au acest drept cu atât mai mult; dacă cineva
poate fi eligibil la un scrutin, el poate a fortiori să fie în acest caz alegător.
1. Argumentele inductive
Exemplul
“Toate cele în legătură cu care ne-am trezit sub semnul radical al anticulturii, al
subversiunii sensului, al destrucţiei raţiunii şi al sfârşitului reprezentării, toată
această anziutopie care a dezlănţuit în Europa atâtea convulsii teoretice şi
politice, estetice şi sociale, fără ca vreodată să se realizeze cu adevărat (mai 68
este un ultim exemplu de acest gen), toate acestea sunt realizate aici, în
America, în modul cel mai simplu şi cel mai radical”.
Amérique, Paris, Grasset, 1986, p. 95.
Exemplul poate fi enunţat în câteva cuvinte sau într-o dezvoltare lungă. Jurnalele
televizate uzează de el şi abuzează de el, când propun interviuri cu persoane care sunt
considerate ca reprezentând o comunitate, un corp profesional, o clasă de vârstă etc.
(tehnica “micro-trotuarului”). Telespectatorul este astfel condus să generalizeze aceste
cazuri şi să infereze că, întrucât cutare ţăran este nemulţumit sau că cutare avion s-a
zdrobit de sol, toţi cultivatorii sunt nenorociţi sau că avioanele sunt un mijloc de
92
transport prea puţin sigur. Exemplul este şi un mijloc de respingere, cu atât mai
eficient cu cât argumentarea adversă va fi fost bazată pe exemple rău alese sau false.
aCesta este “contra-exemplul “polemic, bazat pe un fapt invalidant.
Ilustrarea
“Una din problemele specifice Statelor Unite este gloria, în parte datorită
extremei sale rarităţi în zilele noastre, dar şi datorită extremei sale popularizări.
«În această ţară, fiecare a fost sau va fi celebru cel puţin zece minute» (Andy
Warhol). Şi acest lucru este adevărat – cum este cazul cu cel care greşeşete
avionul şi se trezeşte transportat în Auckland, în Noua Zeelandă, în loc de
Oakland, aproape de San Francisco. Această peripeţie l-a transformat în eroul
zilri, el a fost intervievat pretutindeni, s-a turnat şi un film despre el”.
J. Baudillard, op. cit., p. 59.
Modelul
“Poporul, care are viitorul şi care n-are prezentul; poporul, orfan, sărac,
inteligent şi puternic; situat foarte jos şi care aspiră foarte sus […]. Poporul,
acesta era Ruy Blas”.
Victor Hugo, prefaţa la Ruy Blas, 1838.
93
Dimpotrivă, alte personaje sunt antimodele şi servesc ca personaje care, prin
contrast, îi scot pe alţii în relief. Istoria a acordat privilegiul unor şefi de stat de a fi
trecut de la o extremă la alta (Stalin, după aceea Lenin). Literatura îşi bazează una
dintre principalele resurse ale comicului pe antimodel: Harpagon, Trissotin, anumite
“caractere” ale lui La Bruyère şi atâtea altele. Molière îşi concepe personajele comice
în acest mod, când vorbeşte în prefaţa la Tartuffe, despre “a ataca prin zugrăveli
ridicole viciile secolului [său]”.
Principiul raţionamentului
Fie exemplul următor: “Aşa cum ochii liliecilor sunt orbiţi de lumina zilei, la fel
inteligenţa noastră este orbită de lucrurile cele mai evidente în mod natural” (Aristotel,
Metafizica, 983 b). Apropiat de argumentul comparativ, argumentul prin analogie nu
este totuşi clasat printre argumentele cvasi-logice, căci el nu stabileşte o ecuaţie pur
formală, ci face să intervină experienţa. Ceea ce se compară sunt anumite raporturi
(care implică prezenţa a patru termeni) şi nu două entităţi, extrapolarea unui domeniu
în altul (izotopii) având ca scop să persuadeze. Principiul constă în a afirma că “a” este
faţă de “b” ceea ce este “c” faţă de “d”. Ceea ce poate fi enunţat sub formă algebrică:
a/b = c/d
Rolul pedagogic al analogiei este la fel de important ca şi rolul său euristic (care
face să se descopere o idee). Unul dintre criteriile de măsurare a capacităţilor
intelectuale constă în a testa aptitudinile individului de a repera forme sau ordini
analoage. Numeroase teste, mai ales sub formă de matrici progresive, sunt utilizate
pentru a evalua coeficientului de inteligenţă. Epistemologii au denunţat adesea
raţiunile şi abuzurile raţionamentului analogic în ştiinţe deoarece raţiunile care conduc
la compararea fenomenelor sunt cel mai adesea intuitive şi nu autorizează prin ele
însele legi riguroase. Astfel, analogia dintre fluiditatea curentului electric şi cea a
lichidelor sau gazelor ne permite să degajăm legi fizice dincolo de anumite limite.
Totuşi, intuiţiile analogice sunt foarte adesea la originea unor descoperiri ştiinţifice. În
argumentare, analogia este mai ales folosită în scopuri persuasive sau pedagogice. Se
94
autorizează mai multe libertăţi în afara contextului ştiinţific, deoarece trebuie înainte
de toate să frapeze auditoriul cu ajutorul unor imagini emoţionante, să utilizeze
cunoscutul pentru a face să se înţeleagă necunoscutul. Uneori chiar cunoscutul este de
ordinul presupusului, ceea ce implică un acord cu auditoriul asupra realităţii forei sau,
în caz contrar, un raţionament constrângător. Două exemple:
“Justiţia militară este faţă de justiţie ceea ce este muzica militară faţă de
muzică”. (Clémenceau)
Poeţii, care ştiu cel mai bine că oricine îşi exprimă gândirea intuitivă, utilizează
uneori analogii. Iată un celebru pasaj în care Rimbaud explică faptul că geniul creator
este incontrolabil de către poet. Procedeul ar fi pur metaforic dacă imaginea n-ar fi
urmată de o explicaţie:
95
CAPITOLUL 5
Se aud adesea fraze cum ar fi: “n-ai făcut alegerea cea bună”; “este nedemn de un
stat democratic”; “nu este normal ca taxele de imigrare să depăşească un anumit prag”;
“vreţi ca soţiile voastre şi copiii voştri să poată circula în siguranţă prin cartierul
vostru?” sau “dacă nu realizaţi cifra de afaceri, noi trebuie să ne separăm de voi”. În
argumentele de acest tip, se vede imediat că interlocutorii nu se află pe picior de
egalitate. Este vorba de a-l manipula pe celălalt sau de a-l ţine la respect cu ajutorul
unor tehnici cunoscute, în cea mai mare parte, încă de pe vremea lui Aristotel. Noi
grupăm în acest capitol argumentele bazate pe “bunul simţ”, pe apelul la conformism,
pe şiretenie sau violenţă. Aceasta nu înseamnă că argumentele studiate anterior ar fi
scutite de acest caracter deconcertant – noi le-am semnalat la timpul potrivit –, dar
unele dintre ele, îndeosebi cele manipulatorii, nu se prezintă în mod evident ca deviaţii
de la argumentele cvasi-logice sau empirice. Îndepărtate în mare parte de preocupările
lui Perelman şi ale filosofiei moderne, care preferă să nu ia cu adevărat în consideraţie
decât argumentele de bună credinţă pentru a le distinge după gradul lor de relevanţă,
ele au fost totuşi studiate, ca atare, de numeroşi teoreticieni, mai ales din Antichitate şi
de la Port-Royal. Aceste argumente, multă vreme ignorate de către cercetători, se
găsesc totuşi în toată literatura precum şi în discursurile politice şi ideologice din toate
secolele. Ele au format însă obiectul unei interes teoretic sporit doar de câteva decenii
încoace, în momentul în care democraţiile, sistemele consumatoriste şi mediile au
început să le folosească pe scară largă. Noi le vom clasifica în două categorii: cea mai
puţin periculoasă este cea a argumentelor constrângătoare, în cazul cărora intervin
toate speciile de valori şi de presupoziţii, a doua, mai pernicioasă, joacă pe viclenie, în
sensul intelectual şi în cel afectiv, şi chiar pe anumite forme de violenţă.
I. Argumentele constrângătoare
În acest tip de argumentare, se caută să se persuadeze nu pe căi raţionale, ci
aducându-l pe interlocutor sau auditoriu pe terenul valorilor pe care se consideră că el
şi le-a însuşit, sau profitând de lipsa lui de experienţă dialectică.
1. Recursul la valori
“Valorile” sunt repere morale admise de o societate dată, jucând aproape acelaşi
rol ca şi axiomele sau teoremele din matematică. Acestea sunt într-un anumit fel
96
“locuri etice”. Ele pot fi clasificate în două categorii: valorile abstracte şi valorile
concrete.
Valorile abstracte pot fi universale, adică admise de orice om, oricare ar fi epoca
sau locul considerate: binele, frumosul, bunul, purul, absolutul, perfectul, adevăratul
fac parte din această categorie. Ele pot fi şi particulere şi pot privi în principal anumite
grupuri de oameni sau anumite epoci. Aşa sunt cazurile rangului sau al naşterii sub
Vechiul Regim, precum şi al curajului, al castităţii, al virtuţii, al onoarei etc. Azi,
aceste valori sunt în cea mai mare parte în regres şi chiar înlocuite cu altele, cum ar fi
loialitatea comercială sau spiritul sportiv. Jean-Jacques Rousseau enumera aici mai
multe valori abstracte de două tipuri:
“Atât timp cât oamenii se vor mulţumi cu colibele lor rustice, cât timp ei se vor
mărgini să-şi coasă hainele de piele cu ghimpi sau cu oase de peşte, […] ei vor
fi liberi, sănătoşi, buni şi fericiţi atât cât pot fi ei prin natura lor…”
Discours sur l’inégalité, partea a doua.
Valorile concrete sunt realităţi tangibile: statul, binele public, legea… Unele, cele
mai numeroase, sunt conservatoare (biserica), altele sunt dinsmice, în general cele ale
căutării (Pământul sfânt) sau ale revendicării sociale (poporul). Retorica permite
uneori să le exprimăm sub forma mai figurată a simbolului sau a emblemei, studiate în
capitolul despre figuri: acesta este cazul mai ales cu drapelul, cu secera şi ciocanul, cu
echerul şi compasul.
Proverbele şi maximele
Acestea sunt moduri comode de a exprima fie valori, fie adevăruri eterne. “Cine
merge încet merge sigur” exprimă valoarea prudenţei; “Una pierdută, zece câştigate”
este un adevăr fără îndoială mai puţin moral, dar uneori reconfortant. Folosirea
dictoanelor pune în evidenţă o lipsă de imaginaţie şi produce un efect mai curând
mediocru. Ea constituie o mărturie în acelaşi timp a unui anumit conformism
intelectual şi a unei lipse de cultură în măsura în care locutorul nu invocă în ejutorul
său decât înţelepciunea popoarelor, cel mai slab dintre argumentele autorităţii.
Discursul valeţilor de comedie sunt pline de acest gen de formule, cum este cazul la
Racine în ceea ce urmează:
97
“Cel care râde vineri, va plânge dumunică”.
[…]
Înveţi să urli, zise celălalt, cu lupii.
[…]
Cine vrea să călătorească departe îşi menajează calul”.
Les Plaideurs, extras din tirada lui Petit Jean, actul I, scena 1.
“Trebuie să-i dăm dreptate lui Flaubert împotriva criticului său Sartre,
burghezul nu este raţiunea suficientă a prostiei, este un vals identic de marote şi
de nebunii care animă, sub o caschetă nouă şi proletară ca sub vechea pălărie de
fetru, harababura ideilor fixe şi false: «burghezul, adică omenirea întreagă,
inclusiv poporul»”.
La Bêtise, Paris, Grasset 1985, pp. 159-160.
98
Cât despre bunul simţ, care este, după Descartes, “lucrul cel mai bine împărţit între
oameni”, el permite, de asemenea, să se justifice cu puţin effort orice adevăr, mai ales
când se înscrie pe o linie conservatoare. Formule cum ar fi “este evident”, “asta se
vede cu ochiul liber”, “nici un om de bun simţ n-ar crede că…” sună uneori ca tot
atâtea ţeluri de neacceptat, după cum remarcă Roland Barthes pentru care bunul simţ,
ca şi tautologia, este marcat ideologic:
Ele sunt considerate printre cele mai importante. Locul cantităţii este cel care
face apel la numărul cel mai mare. El este fără îndoială locul comun cel mai
revelator al democraţiei şi al societăţii de consum. Toată viaţa politică a
Occidentului se articulează actualmente în jurul alegerilor, al sondajelor de
opinie şi al indicatorilor de ascultare. Viaţa economică nu se poate lipsi nici de
publicitate, nici de comerţ. De aceea, toate tehnicile de persuasiune care
urmăresc să mişte maselefac uz de locul cantităţii. Este vorba de a îndemna
auditoriul să se alăture celor care au ales cutare orientare politică. Şi dacă nu
există majoritate, abilitatea politicienilor va consta în a face să se creadă că
există una:
“Romantismul de atâtea ori rău definit nu este, dacă ne gândim bine, şi aceasta
este definiţia lui reală, dacă el nu este înfăţişat sub latura sa militantă, decât
99
liberalismul în literatură. Acest adevăr este deja înţeles aproape de toate
spiritele, şi numărul acestora este mare…”
Victor Hugo, prefaţa la Hernani.
În publicitate, produsele de larg consum sunt cele care se vând în acest fel, în
principal detergenţii şi produselel menajere, scopul fiind de a acţiona prin a exercita
asupra consumatorilor ceea ce psihologii numesc “presiunea conformismului”. Cei
care se ocupă cu publicitatea speculează nevoia pe care o au indivizii de a căuta
siguranţa (nevoie vitală, după maslow), de a se identifica cu masele, de a urma módele
şi de a-l egala pe vecin pentru a nu părea demodat.
“Ei! Ce importanţă are dacă o oră din această reverie produce mai multe opere
decât douăzeci de zile de acţiune ale altora! Cine poate judeca între ei şi mine?”
Chatteron, actul I, scena 5.
Locul unicităţii, care derivă din cel precedent, este locul comun prin excelenţă al
discursului galant, după cum arată această replică a domnului de Clèves soţiei sale:
“Femeile sunt de neînţeles şi, când le văd pe toate, mă simt atât de fericit de a
vă avea, încât nu mă mai satur să admir propria-mi fericire”.
Madame de La Fayette, La princesse de Clèves.
În politică, locul calităţii serveşte la a distinge un candidat de alţii, ceea ce-i poate
lămuri pe alegători cu privire la modul de a-i departaja: de Gaulle era considerat de
unii ca singurul care ar putea pune capăt războiului din Algeria. În publicitate, este
vorba de a promova produse de lux sau reputate (automobile, cafea, ciocolată…). Se
ajunge ca acest tip de argumentare să fie utilizat în legătură cu produse curente, în
general pentru a le conferi o imagine superioară faţă de cele concurente, rezultatul
nefiind de altfel lipsit de umor: tăiţeii devin bijuterii, iar pateul pentru câini un meniu
gastronomic.
Alte locuri
S-ar putea adăuga acestei liste locul mijlocului just, care preconizează temperanţă
în judecăţi şi neîncrederea cu privire la extreme; cel al progresului, pe care se
întemeiază teoriile evoluţiei omenirii (marxismul, de exemplu) şi ale creşterii
economice,sau cele ale primatului raţiunii asupra pasiunilor, în ciuda acelui “Sturm
und Drang” şi a epocii romantice care, dimpotrivă, valorizează pasiunile. Sau încă cele
ale primatului naturalului asupra artificialului, care furnizează argumente
ecologiştilor – în a distinge valoarea “natură” folosită într-un sens pur moral.
Întrebările dialectice
101
“Aux cris demi-formés de leurs voix expirantes,
Au spectacle effrayant de leurs cendres fumantes,
Direz-vous: «C’est l’effet des éternelles lois
Qui d’un Dieu libre et bon nécessitent le choix»?
Direz-vous, en voyant cet amas de victimes:
«Dieu s’est vengé, leur mort est le prix de leurs crimes»?
Quel crime, quelle faute ont commis ces enfants
Sur le sein maternel écrasés et sanglant?”
Poème sur le désastre de Lisbonne sau Examen
de cet axiome: “tout est bien”, 1756.
(Traducere aproximativă:
“Ţipetelor abia auzite ale vocilor lor muribunde,
Spectacolului înfricoşător al cenuşilor lor fumegânde,
Spuneţi voi: «Acesta este efectul legilor eterne
Pe care un Dumnezeu liber şi bun trebuie să-l aleagă»?
«Dumnezeu s-a răzbunat, moartea lor este preţul crimelor lor»?
Ce crimă, ce greşeală au comis aceşti copii
La sânurile materne strivite şi însângerate?”)
Mai constrângătoare, întrebarea sugestivă induce un răspuns care, dacă este cazul,
va fi exprimat de către interlocutor. Ea este adesea închisă (cerând un răspuns de tipul
da/nu) şi eventual destul de arogantă: “cine este patronul, aici?” Ea este, în nueroase
cazuri, legată cu alte întrebări de acelaşi gen. Strategia constă în acest caz în a-l ghida
pe celălalt spre un răspuns final: decizia de cumpărare într-o conversaţie comercială
sau adeziunea la o idee în orice alt scenariu persuasiv, ca în maieutica socratică:
“Socrate. – Există, nu-i aşa, foarte mulţo oameni pe care tu I-ai numi fără
judecată şi alţii cu judecată?
Alcibiade. – Da.
Socrate. – Şi cei fără judecată sunt cei mai mulţi iar cei cu judecată sunt cei mai
puţini?
Alcibiade. – Este exact.
Socrate. – Şi tu ai în vedere vreun motiv pentru a-i califica astfel pe unii şi pe
ceilalţi?
Alcibiade. – Da.
Socrate. – Atunci este omul care ştie să sfătuiască, fără să ştie ce este cel mai
bine şi în ce moment acel ceva este cel mai bine, cel pe care tu-l numeşti cu
judecată?
Alcibiade. – Nu, desigur”.
Platon, Alcibiade secund, 145 a – 145 b.
Acestea fac mai mult decât doar să manipuleze sau să eschiveze: ele provoacă sau
agresează. Cea mai puţin crudă este întrebarea destabilizatoare, care urmăreşte sâ-l
încurce pe interlocutor prin prea marea sa anvergură (“Ce înseamnă, după voi, a fi
intelectual?”) sau prin latura sa neaşteptată sau insolentă: “Nu vă e ruşine că japonezii
vă iau prin surprindere cu toate mărfurile?”
Scopurile sofisticii
Le vom reţine numai pe acelea care pot privi limba actuală*. Omonimia este o
ambiguitate care provine din dublul sens al unor cuvinte. De exemplu, “a învăţa”
înseamnă în acelaşi timp “a studia” şi “a preda” (a-i învăţa pe alţii); la fel, verbul “a
închiria” se foloseşte pentru a vorbi atât despre cel care închiriază (comanditar), cât şi
despre chiriaş (locatar). Toate limbile comportă ambiguităţi de acest tip, utilizabile
pentru a crea enunţuri cu dublu sens. De exemplu, la oral, fraza “cu un regim
poliţienesc, eşti în mai mare siguranţă” poate fi înţeleasă: “nu mai eşti în siguranţă”.
Destinatarul acestui tip de enunţ este cel care trebuie să-I precizeze sensul. Altă formă
de ambiguitate, amfibolia (a se distinge de ambibologie, figură a retoricii) joacă pe
construcţia frazei. Începutul articolului 405 din Codul penal din 1810 ne oferă un
exemplu fără îndoială involuntar. Este vinovat de delictul de escrocherie:
105
“Oricine face uz de nume false sau de calităţi false, fie folosind manevre
frauduloase pentru a persuada de existenţa unor false întreprinderi, de o putere
sau de un credit imaginar, sau pentru a face să se nască speranţa sau teama de
un succes, de un accident […] va fi determinat să pună la loc […] fonduri […]”.
Absenţa (uitarea) unei virgule după “frauduloase” schimbă sensul frazei şi, prin
aceasta, regimul probei. Jurisprudenţa n-a putut decât să confirme sensul literal al
textului: “Folosirea unui nume fals sau a unei calităţi false este suficientă pentru a
constitui delictul de escrocherie fără a fi necesar ca această folosire să fi avut ca scop
să persuadeze de existenţa unor false întreprinderi etc.” (Curtea de casaţie, camera de
criminalistică, 28 martie 1839) ceea ce nu este cazul, fiind vorba de “manevre”.
Petitio principii este, după Perelman, o greşeală de retorică mai curând decât de
raţionament căci ea este motivată de căutarea adeziunii auditoriului, mai curând decât
de cea a adevărului. Oricum ar fi, este vorba de a postula ceea ce tocmai ar trebui să fie
dovedit, altfel spus, de a enunţa în premisele raţionamentului o propoziţie care se
consideră că auditoriul a admis-o deja, deşi acest lucru nu este încă dovedit. Raymond
Barre, primul ministru, conchidea o conversaţie televizată printr-o petiţie de principiu
sub formă de întrebare retorică: “Cum vreţi ca un prim ministru, care are cele mai
grele responsabilităţi, să dea uitării viitorul ţării sale?” Silogismul implicit ar fi
următorul: cel care are sarcina unei guvernări ştie să administreze viitorul naţiunii; or,
eu sunt prim ministru, deci, eu ştiu să administrez viitorul Franţei. Dar majora rămâne
să fie dovedită şi s-ar putea contra-argumenta cu ajutorul unor exemple istorice
invalidante – argument care ar fi cu atât mai puternic cu cât el ne-ar face să ne îndoim
de onestitatea primului ministru în discuţie. Acest viciu de retorică se găseşte adesea
exprimat în anumite forme condensate, cum ar fi epitetele şi apoziţiile care sunt forme
de judecăţi expeditive, nesupuse criticii şi exercitând un rol apropiat de cel pe care-l
joacă imaginile subliminale în publicitate: “această lege nedreaptă se află la originea
creşterii chiriilor”; “guvernul, iresponsabil, a fost incapabil să evite conflictele
sociale”. Aceste adjective, care ar părea că enunţă adevăruri admise, conţin în realitate
concluzia raţionamentelor.
Paralogismul non causa pro causa,sau al falsei cauze, este corespondentul a ceea
ce s-a numit “saltul la cauză”, al confuziei dintre cauză şi succesiune (post hoc, ergo
propter hoc) şi al celorlalte capcane studiate în legătură cu argumentele empirice
asupra cărora nu mai revenim. Dar legăturile de coexistenţă, de succesiune şi de
cauzalitate furnizează şi alte două paralogisme, legate prin natura lor. În cele două
cazuri, într-adevăr, se confundă implicaţia şi echivalenţa logică, altfel spus, condiţia
necesară şi condiţia suficientă. Primul, numit afirmarea consecventului, dă argumentul
următor: “Există un război civil în această ţară, deci trebuie să existe inegalităţi
sociale”. Să descompunem silogismul: inegalităţile (p) atrag după ele războaie civile
(q), or, există un război civil, deci există inegalităţi. Numai că se uită să se ţină seama
de faptul că inegalităţile sunt o cauză, dar nu singura posibilă (o altă cauză ar putea fi
un conflict etnic, de exemplu). Celălalt paralogism, numit negaţia antecedentului, este
următorul: “Nu există inegalităţi sociale în această ţară, deci nu există riscul războiului
civil”. Raţionamentul implicit: inegalităţile (p) atrag după ele războaiele civile (q), or,
nu există inegalităţi (non-p), deci, nu există riscul războiului civil (non-q). acest
silogism este la fel de eronat ca şi primul pentru aceleaşi raţiuni. Se pot, evident,
respinge paralogismele prin contra-xemple, dar logica formală furnizează argumente
mai riguroase.
Primul raţionament:
p ⇒q
or, q (afirmarea consecventului q)
deci p.
107
Nu se poate nicidecum conchide din q, căci el ar putea fi consecventul oricărui
antecedent, inclusiv al lui non-p.
Al doilea raţionament:
p ⇒q
or, “non-p” (negaţia antecedentului p)
deci “non-q”.
108
monede unice în Europa”. Cine sunt mai exact oamenii denunţaţi? Sunt ei aceiaşi?
Există deci cu adevărat incoerenţă?
Vom adăuga la această listă sofismul amalgamului, despre care am văzut deja
câteva elemente constitutive în legătură cu definiţia condensată şi cu argumentul
inseparabilelor (argumente cvasi-logice). Procedeu pur polemic şi cu grijă analizat de
Angenot (La Parole pamhlétaire, Paris, Payot, 1982, IV, 2), el uneşte două entităţi,
două personaje diferite, chiar opuse, pentru a crea un inamic unic în imaginaţia
auditoriului. Tocmai astfel s-au născut adjective compuse ca “iudeo-masonic” sau
“nazeo-stalinist”. Unii polemişti îşi permit să concilieze extremele, după cum arată
Angenot care citează un text din Jean Kanapa, L’Existentialism n’est pas un
humanisme (1947). Acest autor remarcă faptul că Sartre era existenţialist şi la fel
Heidegger, că, pe de altă parte, acesta din urmă avusese simpatii pentru regimul
hitlerist: s-ar putea deci infera în mod legitim că existenţialismul ar fi însuşi nazismul
şi că Sartre ar fi fost de extremă dreaptă!
Paradoxul
“Un popor n-are decât un duşman periculos, anume guvernul său; al vostru v-a
făcut mereu cu impunitate”.
Saint-Just, discursul din 10 octombrie 1793.
109
Dar paradoxul provoacă şi în mod ştiinţific, şi tocmai aici îşi află el rolul său
esenţial în gândirea modernă. O întreagă teză n-ar fi suficientă pentru a da seama de el,
într-atât constituie elun mod de raţionament privilegiat de către cercetători. Toată
gândirea sociologică, de la Durkheim la baudrillard, este folosită pentru a răsturna
ideile preconcepute de o manieră aproape sistematică. Jean-jacques rousseau
exprimase deja foarte bine demersul gândirii critice, pe care nici un intelectual de azi,
după părerea noastră, nu l-ar dezavua:
Aceste procedee împing şi mai departe provocarea deoarece ele sunt adesea
mijloace de întrerupere sau de suspendare a comunicării. S-a văzut, în legătură cu
figurile, cum funcţionează mecanismele ironiei. Din punct de vedere strict
argumentativ, geniul gândirii se întâlneştr cu cel al limbii, iar resursele de ironie par
limitate. Dicţionarele de citate sunt pline de cuvinte frumoase şi de formule
răsunătoare semnate de Talleyrand, Oscar Wilde, Tristan Bernard, Sacha Guitry şi
atâţia alţii. Acest tip de argument este când un mijloc de eschivare de la dezbaterile
serioase prin deriziune, când, dimpotrivî, un mod de a le transcende. Trebuie totuşi să
le considerăm în mod diferit după cum este aplicat în dialectică sau în discursul
oratoric. În primul caz, el urmăreşte să-l dezarmeze pe adversar prin a pune râsul
auditoriului în serviciul oratorului; în al doilea, el se străduieşte mai curând să facă să
se înţeleagă o idee prin procedee plăcute şi sclipitoare.
(Traducere aproximativă:
“Dă-mi toate numele destinate jurămintelor false:
Eu mă tem de tăcerea voastră, şi nu de insultele voastre;
Şi inima mea, care ridică mii de martori secreţi,
Îmi va spune cu arât mai mult cu cât voi spuneţi mai puţin”.)
Dar argumentul tăcerii poate fi un mod de “a-ţi ţine gura”, de a evita să rosteşti
cuvinte dezagreabile din prudenţă diplomatică, argument care se ataşează diferitelor
figuri ale atenuării (eufemismul, preteriţia etc.), dar care nu este mai puţin critic, ba
chiar destul de redutabil deoarece el nu se expune la replică. El s-ar putea numi deci
argumentul subînţelesului, cel al lui “da, dar…” sau al lui “eu nu spun asta, dar…”.
Alceste, care nu cutează să spună dintr-o dată lui Oronte că sonetul său este prost, se
exprimă cu semi-cuvânt şi prin alt poet interpus, ceea ce nu face decât să sporească
nerăbdarea (şi neputinţa) via-à-vis de el:
A acţiona asupra emoţiilor publicului înseamnă cel mai adesea a provoca mila sa,
frica sa sau prejudecăţile sale. Să vedem câteva exemple.
Mai întâi, a stârni mila este un argument relativ facil, foarte utilizat mai ales în
cerşetorie şi îmn justiţia penală. El este numit şi argumentul ad misericordiam. El este
manipulator însensul în care evită cu dibăcie chestiunile de fond care provoacă
plânsul. Avem de-a face aici cu o deplasare a câmpului argumentativ spre pathos, spre
afectiv. Se ştie că un cerşetor are mai mare succes atunci când este însoţit de un animal
sau de un copil. Din punct de vedere strict raţional, argumentul este puţin solid căci,
dacă se acceptă principiul cerşetoriei, trebuie să se dea pomană tuturor cerşetorilor, şi
dacă se refuză, nu trebuie să se dea nimic nimănui. Prezenţa câinelui sau a copilului
înduioşează în cel mai înalt grad, prin simplul fapt că este vorba de fiinţe fără apărare.
Ea se lipseşte de orice reflecţie asupra utilităţii sociale a carităţii; şi totuşi ea este un
argument sficace în ataşarea, se poate spune, la filosofie a sensibilităţii false şi
exagerate. Acest argument se poate dovedi inoperant dacă este la timp nepotrivit şi
când oratorul nu este destul de simpatic pentru a atrage cu temei mila, ceea ce este
cazul lui Bérenger I, regele muribund al lui Ionesco, egoist şi ridicol în dorinţa sa de
nemurire:
“Nu, nu plând destul cei din jurul meu, nu mă compătimesc destul. Nu par
destul de îngrijoraţi. (Margaretei.) Nu le împiedicaţi să plângă, să urle, să le fie
milă de Rege, de tânărul rege, de micuţul şi bietul Rege, de bătrânul rege. Mie
mi se rupe inima când mă gândesc că au să-mi ducă dorul, că n-au să mă mai
vadă, că au să fie părăsite, că au să fie singure. Tot eu trebuie să mă gândesc la
ceilalţi, la toţi. Pătrundeţi în mine, voi ceilalţi, fiţi în locul meu, intraţi în pielea
mea. Mor, auziţi? Vreau să spun că mor şi nu izbutesc s-o spun, nu fac decât
literatură”.
Regele moare, în Teatru, vol. II, 1968.
112
“Ei bine, te numesc sublocotenent în regimentul 10 de cazaci, şi păzeşte-te dacă
trădezi. Dacă vei lupta bine, vei fi recompensat”.
Alfred Jarry, Ubi roi, actul III, scena 6.
Uneori, sfaturile generoase sunt prezentate sub această formă de către cel care ştie,
care se consideră investit cu o autoritate, celui care nu ştie: “Trebuie să alegeţi o secţie
ştiinţifică, dacă vreţi să vă daţi o şansă de a obţine o slujbă”. Subînţelesul: “Dacă nu
faceţi asta, cu atât mai rău pentru dumneavoastră”. Cel care dă sfatul poate termina
intervenţia sa apărându-se de orice acuzaţie de tiranie: “dar, bineînţeles, domnia
voastră faceţi ce doriţi!”, ultimul rafinament al argumentului autorităţii.
“Cu credinţele populare nu stai la discuţie, cum nu stai nici cu ciclonii. Dogma
votului universal are astăzi puterea de odinioară a dogmelor creştine”.
Psihologia mulţimilor, Bucureşti, 1999.
Astfel, putem evita discuţia, putem s-o refuzăm sau putem s-o constrângem. Putem
utiliza toate resursele ethos-ului sau ale pathos-ului pentru a părăsi domeniul raţional
şi a provoca teama, respectul sau emoţia. Acesta este câmpul argumentării, deschis la
numeroase forme de seducţie.
113
CAPITOLUL 6
I. Structuri clasice
Modelele antice ale discursului se regăsesc în literatura clasică, atât în roman, cât
şi în tragedie, poezie sau arta epistolară. Exemplele care urmează se pot înrudi cu cele
trei mari genuri ale Antichităţii, chiar dacă împrejurările producerii lor şi cele ale
prezentării lor în faţa unui public diferit oarecum de cel al epocii lui Cicero. Anumite
texte urmează deci destul de îndeaproape prescripţiile antice, altele într-un mod mai
liber.
Deliberativul
Acest discurs al lui Mirabeau aproape că putea fi rostit în faţa senatului roman. Pe
când Adunarea naţională îşi avea pentru prima dată reşedinţa la Paris, în sala
arhiepiscopală, două personalităţi, Bailly şi La Fayette, au venit să-i prezinte omagiile
lor. Mirabeau propune să se voteze mulţumiri publice acestor protectori ai noului
regim:
114
“Domnilor
[1] Cea dintâi dintre şedinţele noastre în capitală nu este oare cel mai bun lucru pe
care l-am putea alege pentru a ne îndeplini o obligaţie de justiţie şi, aş putea
adăuga, o datorie de suflet?
[2a] Doi dintre colegii noştri, după cum ştiţi, au fost desemnaţi prin vocea publică să
ocupe cele două prime funcţii din Paris, unul ca civil, celălalt ca militar. Eu detest
tonul elogiilor şi sper ca noi să ne apropiem din timp sau nu ne ne vom mai lăuda
decât prin simpla expunere a faptelor. Aici faptele vă sunt cunoscute. Ştiţi în ce
situaţie, în mijlocul a ce greutăţi cu adevărat imposibil de descris, s-au găsit aceşti
bravi cetăţeni. Prudenţa nu ne permite să dezvăluim toate împrejurările delicate,
toate crizele primejdioase, toate pericolele personale, toate ameninţările, toate
necazurile poziţiei lor într-un oraş de şapte sute de mii de locuitori, ţinuţi într-o
fierbere continuă, ca urmare a unei revoluţii care a bulversat toate vechile relaţii;
într-o vreme de tulburări şi terori, în care mâini invizibile făceau să dispară
abundenţa şi se luptau în secret cu toate grijile, toate eforturile conducătorilor
pentru a hrăni imensitatea acestui popor, obligat să-şi cucerească prin puterea
răbdării bucata de pâine pe care şi-o câştigase deja prin ostenelile sale.
[2b] Ce administraţie! Ce epocă în care trebuie să credem totul şi să bravăm totul; în
care tumultul renaşte din tumult; în care se produce o răzmeriţă cu mijloacele care
se iau pentru a o preveni, în care trebuie fără încetare măsuri şi în care măsurile
par echivoce, timide, fricoase; în care trebuie desfăşurată multă forţă şi în care
forţa pare tiranie; în care trebuie să ne temem până şi de cetăţenii ale căror intenţii
sunt curate, dar pe care neîncrederea, neliniştea, exagerarea le fac aproape la fel de
redutabile ca şi pe conspiratori; în care eşti redus, chiar şi în ocazii dificile, să
cedezi din înţelepciune, să conduci dezordinea pentru a o opri, să te însărcinezi cu
o funcţie glorioasă, este adevărat, dar înconjurat de nelinişti crude; în care trebuie,
de asemenea, în mijlocul unor dificultăţi atât de mari, să te prezinţi cu fruntea
senină, să fii mereu calm, să pui ordine până şi în cele mai mici obiecte, să nu
ofensezi pe nimeni, să vindeci toate invidiile, să serveşti fără încetare, şi să cauţi să
placi ca şi cum n-ai fi servit deloc.
[3a] Eu vă propun, Domnilor, să votăm mulţumirile aduse acestor doi cetăţeni, pen-
tru munca enormă depusă de ei şi pentru infatigabila lor vigilenţă. S-ar putea
spune, este adevărat, că este o onoare care ni se cuvine şi nouă, deoarece aceşti
cetăţeni sunt colegii noştri. Dar fără a încerca să-l disimulăm, noi simţim un nobil
orgoliu, dacă căutăm printre noi apărătorii patriei şi sprijinitorii libertăţii; dacă
recompensăm zelul nostru dându-ne nobila preferinţă pentru posturile cele mai
primejdioase, de muncă şi de sacrificii.
[3b] Nu ne temem deloc să ne manifestăm recunoştinţa faţă de colegii noştri, şi dăm
acest exemplu unui anumit număr de oameni care, îmbibaţi de noţiuni fals
republicane, devin invidioşi pe autoritate chiar în momentul în care ei şi-au pus
încrederea în ea, şi când la un termen fixat ei pot să şi-o retragă; care nu se
bazează niciodată nici pe prevederile legilor, nici pe virtuţile indivizilor; care se
sperie fără încetare de fantomele propriei lor imaginaţii; care nu ştiu că cineva se
umple de onoare dacă-i respectă pe conducătorii care au fost aleşi; care nu se
îndoiesc destul că zelul libertăţii nu trebuie să semene nicidecum cu invidia pe
locuri şi pe persoane; care primesc prea uşor toate falsele zvonuri, toate
calomniile, toate reproşurile. Şi iată totuşi cum autoritatea cea mai legitimă este
115
iritată, degradată, înjosită; cum neîncrederea îşi răspândeşte peste tot otrăvurile;
cum respectarea legilor se loveşte de mii de obstacole; cum, în loc de a prezenta o
societate de cetăţeni care înalţă împreună edificiul libertăţii, nu s-ar mai asemăna
decât cu sclavii nesupuşi care vin să-şi rupă lanţurile şi care se slujesc de ele
pentru a se bate şi a se sfâşia unii pe alţii.
[4] Eu cred, deci, Domnilor, că sentimentul de echitate, care ne determină să votăm
mulţumirile aduse celor doi colegi ai noştri, constituie încă o invitaţie indirectă,
dar eficace, o recomandare puternică făcută tuturor cetăţenilor buni de a se uni cu
noi pentru a face să se respecte autoritatea legitimă, pentru a o menţine împotriva
strigătelor de protest ale ignoranţei, ale ingratitudinii sau ale răzvrătirii, pentru a
uşura munca conducătorilor, necesarul lor control, supunerea faţă de legi, regula,
disciplina, moderaţia, toate aceste virtuţi ale libertăţii. Eu cred, în fine, că acest act
de mulţumire va dovedi locuitorilor capitalei, că noi ştim, în magistraţii care au
fost aleşi, să le onorăm opera şi să-i respectăm în alegerea lor. Vom uni, în aceste
mulţumiri, pe bravii miliţieni, al căror patriotism curajos a supus despotismul
ministerial; reprezentanţii comunei şi comitetele de districte, ale căror munci
civice au adus atâtea servicii cu adevărat naţionale”.
Mirabeau, “Discours du 19 octobre 1789”, Discours,
Gallimard, “Folio”, éd. F. Furet, 1973, pp. 124-127.
Exordiul [1] este scurt. El stabileşte rapid locul discursului în procesul cadrul
desfăşurării evenimentelor şi-l justifică prin două locuri: dreptatea şi sentimentul.
Naraţiunea care urmează [2] se împarte în doi timpi. Mai întâi, naraţiunea propriu-zisă
[2a], sau cel puţin faptul al cărui loc îl ţine, căci Mirabeau nu povesteşte aproape
nimic. Ea se deschide cu locul comun al primatului faptelor asupra elogiilor şi se
continuă cu o preteriţie reclamată de către “prudenţă”. Oratorul părăseşte repede
istoria celor doi invitaţi pentru a evoca timpurile tulburi şi a termina cu o avântare
lirică în care poporul devine eroul. Urmarea este o lărgire a temei instabilităţii politice,
dramatizată de unele distincţii (prudenţă / frică; forţă / tiranie…) şi de unele antiteze
(inocenţi / redutabili; înţelepciune / dezordine…). În chip de confirmare [3], Mirabeau
propune rezolvarea [3a], apoi argumentează cu privire la temeiul actului simbolic [3b]
care constituie un răspuns organizat la neliniştile precedente. Se remarcă aici unele
figuri de repetiţie şi mai ales unele anafore (propoziţii care încep aici cu “cine” sau cu
“cum”). Peroraţia [4], care se deschide cu o frumoasă perioadă, adică o frază lungă şi
bine echilibrată, nu este aici decât o sporire a valorii acestor ultime teme.
Judiciarul
Voltaire, la puţin timp după ce a apărat memoria lui Calas, a intervenit pe lângă
acelaşi parlament din Toulouse în favoarea soţilor Sirven, într-o chestiune destul de
asemănătoare cu cea precedentă. Scrisoarea pe care el o adresează unuia dintre
consilieri prezintă principalele caracteristici ale unei pledoarii:
[1] Domnule, nu-mi cer deloc iertare în faţa dumneavoastră pentru a-mi fi luat
libertatea de a vă scrie fără a avea onoarea de a fi cunoscut de către
dumneavoastră. Un hazard unic condusese în întoarcerea mea spre casă, pe
116
frontierele cu Elveţia, copiii nenorocitului Calas; un alt hazard aduce aici familia
Serven, condamnată la Castres, sub acuzaţia sau, mai curând, sub bănuiala de
aceeaşi crimă care se pusese pe seama lui Calas.
[2] Tatăl şi mama au fost acuzaţi că şi-au înecat fiica într-un puţ, din motive de
ordin religios. Atât de multe paricide nu sunt din fericire în natura umană; pot să fi
existat în acest caz unele depoziţii formale împotriva lui Calas, nu există nici una
împotriva soţilor Sirven. Eu am văzut procesul-verbal, am interogat mult timp
această familie deplorabilă; vă pot asigura, domnule, că eu n-am văzut niciodată
atâta inocenţă însoţită de atâta nenorocire: tocmai furia poporului din Languedoc
împotriva soţilor Calas a determinat familia Sirven să fugă în momentul în care ea
s-a văzut pusă sub acuzare. Ea rătăceşte acum fără pâine, netrăind decât din mila
unor străini! Nu sunt deloc uimit că ea luase hotărârea de a se feri de furia
poporului, dar cred că trebuia să aibă încredere în echitatea parlamentului
dumneavoastră.
Dacă strigătul public, numărul de martori înşelaţi de fanatism, teroare şi
dezordinea de idei care putea împiedica familia Calas să se apere ar fi făcut să
sucombe Calas tatăl, n-ar fi fost la fel cu soţii Sirven. Raţiunea condamnării lor se
află în fuga lor. Ei au fost condamnaţi în contumacie, şi tocmai datorită raportului
dumneavoastră, domnule, sentinţa a fost confirmată de parlament.
Nu vă voi ascunde deloc că exemplul familiei Calas i-a speriat pe cei din
familia Sirven şi i-a împiedicat să se înfăţişeze. Trebuie totuşi sau ca ei să-şi
piardă bunurile pentru totdeauna, sau ca ei să renunţe la contumacie, sau ca ei să se
predea Consiliului regelui.
[3a] Dumneavoastră înţelegeţi mai bine ca mine cât ar fi de neplăcut ca două procese
de o aceeaşi natură să fie ţinute într-un an în faţa Majestăţii Sale; şi eu simt, ca şi
dumneavoastră, că este mult mai convenabil şi mult mai demn de augustul
dumneavoastră corp de avocaţi ca familia Sirven să vă implore dreptatea. Publicul
va vedea că dacă un morman de împrejurări fatale a putut smulge de la judecători
arestul care-i face pe Calas să piară, echitatea lor luminată, nefiind răsturnată de
aceleaşi capcane, nu va fi decât mai hotărâtă să ajute inocenţa celor din familia
Sirven.
[3b] Aveţi sub ochii dumneavoastră toate piesele procesului: aţi cuteza, domnule, să
rugaţi stăruitor să fie revăzute? Eu sunt convins că dumneavoastră nu veţi găsi nici
cea mai măruntă probă împotriva tatălui şi a mamei; în acest caz, domnule, eu
îndrăznesc să vă implor să fiţi protectorul lor.
[3c] Mi-ar fi oare îngăduit să vă cer şi o altă favoare? aceea de a da citire chiar
acestor piese în faţa unora dintre magistraţii confreriilor voastre. Dacă aş putea fi
sigur că nici dumneavoastră nici ei n-aţi găsit alt motiv de condamnare a celor din
familia Sirven decât fuga lor; dacă aş putea risipi temerile lor, întemeiate numai pe
prejudecăţile poporului, aş aduce la picioarele dumneavoastră această familie
nefericită, demnă de întreaga dumneavoastră milă; căci, domnule, dacă populaţia
catolică superstiţioasă îi crede pe protestanţi capabili de a fi paricizi din pietate,
protestanţii cred că se vrea ca toţi să fie traşi pe roată prin devoţiune, iar eu n-aş
putea să-i întorc pe cei din familia Sirven decât cu întreaga certitudine că
judecătorii lor cunosc procesul lor şi inocenţa lor. Aş avea fericirea de a preveni
zgomotul asurzitor al unui nou proces la Consiliul regelui şi de a vă da în acelaşi
timp o dovadă a încrederii mele în inteligenţa şi în bunătatea dumneavoastră.
Iertaţi acest demers pe care compasiunea mea pentru nefericiţi şi veneraţia mea
117
pentru parlament şi pentru persoana dumneavoastră m-au făcut să le fac din
străfundul deşerturilor mele.
Am onoarea de a fi cu respect, domnule, al dumneavoastră etc.”
Voltaire, “Lettre à M. Conseilleur au Parlament de Toulouse”,
Éd. J. Van den Heuvel, Gallimard, “Folio”, 1975, pp. 200-202.
Epidicticul
“Domnilor,
[1a] Lăudând omul incomparabil ale cărui funeralii această ilustră adunare i le
celebrează şi ale cărui virtuţi i le onorează, eu aş lăuda înţelepciunea sa; şi
înţelepciunea pe care trebuie s-o laud în acest discurs nu este cea pe care i-o
slăvesc oamenii şi care măreşte casele, nici cea care guvernează imperiile, care
reglementează pacea şi războiul, şi, în fine, care dictează legile şi care se lipseşte
de favoruri. Căci, deşi acest mare ministru, ales de Providenţa divină pentru a
prezida consiliile mai înţelept decât toţi regii, fusese instrumentul demn al
planurilor celor mai bine concertate pe care Europa le-a avut vreodată, deşi
înţelepciunea, după ce l-a guvernat din copilăria sa, îi purta cele mai mari onoruri
şi în culmea fericirii umane, sfârşitul său ne-a făcut să ni se pară că nu pentru
aceste avantaje el asculta sfaturile. [1b] Ceea ce am văzut că el a părăsit fără
suferinţă nu era obiectul dragostei sale. El a cunoscut înţelepciunea pe care lumea
n-o cunoştea, această înţelepciune care vine din înalturi, care descinde din
Părintele luminilor şi care îi face pe oameni să meargă pe căile dreptăţii. Atins de
nemuririle sale şi farmecele indivizibile, el a căutat-o cu ardoare, după preceptele
118
înţeleptului. Înţelepciunea vă va înălţa, spune Salomon, şi vă va da gloria, când o
veţi îmbrăţişa. Dar aceasta va fi o glorie pe care gândirea omenească n-o poate
înţelege. Cum acest ministru înţelept şi puternic aspira la această glorie, el a
preferat-o celei de care se vedea înconjurat pe pământ. De aceea, moderaţia sa l-a
pus întotdeauna mai presus de norocul său. Incapabil să fie orbit de măreţiile ome-
[2] neşti, cum el părea fără ostentaţie, el a văzut aici fără pizmă, [2] şi noi remarcăm
în conduita sa aceste trei caractere ale adevăratei înţelepciuni, că ridicat fără zel la
cele dintâi onoruri el a trăit pe cât de modest pe atât de măreţ; că în funcţiile sale
importante, fie că ne părea, în calitate de Cancelar, însărcinat cu importanta
administrare a justiţiei sau că noi îl vom considera, în celelalte ocupaţii ale unui
lung ministeriat, superior intereselor sale, pe el nu l-a interesat decât binele
public; şi că, în fine, o fericită bătrâneţe, gata să ia cu marele său suflet depozitul
sacru al autorităţii atât de bine încredinţate grijilor sale, el a văzut cum dispare
întreaga sa grandoare cu viaţa sa fără ca aceasta să-l fi costat măcar un singur
oftat. […]”
Bossuet, Oraison funèbre de Michel Le Tellier, prononcée en
l’église Saint-Gervais le 25 janvier 1686, in Oraisons funèbres,
éd. J. Truchet, “Classiques Garnier”, Bordas, 1988, pp. 309-310.
2. Variaţiuni
Elocinţa în tragedie
Nimeni n-ar şti să ataşeze tragedia, nici teatrul în ansamblul său, vreunui gen
oratoric în particular. În realitate, ele sunt adesea toate prezente şi pot chiar coexista
într-una şi aceeaşi tiradă. Această declamaţie de dragoste a lui Hippolyte făcută lui
Aricie ar trebui cu atât mai mult să se îndepărteze de convenţiile retorice cu cât
personajul o recunoaşte fără voia lui, împins de o pasiune irezistibilă. Cu toate acestea,
regulile dispoziţiei sunt respectate, şi fără afectare:
“Hippolyte
[1] Eu îmi iau aici riscul, cu multe rezerve, cu scrupulele infinite pe care trebuie
să le ai când vrei să precuzezi provizoriu ceea ce nu este susceptibil de o
veritabilă rigoare, – îmi iau riscul de a vă propune o încercare de definiţie.
Aceasta nu este o definiţie logică pe care vreau s-o dezvolt în faţa
dumneavoastră. Este un mod de a vedea, un punct de vedere, fiind de la sine
înţeles că există numeroase alte definiţii care nu sunt nici mai mult nici mai
puţin legitime.
Ei bine, eu voi considera ca europene toate popoarele care au suferit în
decursul istoriei cele trei influenţe pe care vi le voi prezenta.
[2] Prima este cea a Romei. Pretutindeni unde Imperiul roman a dominat şi
pretutindeni unde puterea sa s-a făcut simţită; şi chiar pretutindeni unde
Imperiul a fost obiectul fricii, al amiraţiei şi al invidiei; pretutindeni unde
greutatea spadei romane s-a făcut simţită; pretutindeni ubde majestatea
instituţiilor şi legilor, unde aparatul şi demnitatea magistraturii au fost
recunoscute, copiate, uneori chiar în mod bizar maimuţărite, – acolo este ceva
european. Roma este modelul etern al puterii organizate şi stabile. […]
[3] Vine în continuare creştinismul. Dumneavoastră ştiţi cum s-a răepândit el
puţin câte puţin în chiar spaţiul cuceririi romane. Dacă se exceptează Lumea
Nouă, care n-a fost creştinată, decât cât a fost populată de creştini; dacă se
exceptează Rusia, care a ignorat în cea mai mare parte a sa legea romană şi
imperiul lui Cesar, se vede că extinderea religiei lui Cristos coincide încă şi azi
aproape exact cu cea a domeniului autorităţii imperiale. […]
Vă reamintesc doar câteva din caracteristicile acţiunii sale; şi mai întâi el
aduce o norală subiectivă, şi mai ales el impune unificarea moralei. Această
nouă unitate se juxtapune unităţii juridice pe care o adusese dreptul roman;
analiza, din ambele părţi, tinde să unifice prescripţiile. […]
Creştinismul propune spiritului problemele cele mai subtile, cele mai
importante şi chiar cele mai fecunde. Că este vorba de distincţia dintre raţiune
şi credinţă, despre opoziţia care se declară între ele, de antagonismul dintre
credinţă şi acte şi opere; că este vorba despre puteri spirituale şi materiale,
despre condiţiile femeilor, – ce mai ştiu eu? – creştinismul educă, suscită, face
să acţioneze şi să reacţioneze milioane de spirite de-a lungul unui şir de secole.
[…]
121
[4] Cu toate acestea, noi nu suntem încă europeni deplini. Înfăţişării noastre îi
lipseşte ceva; îi lipseşte această minunată modificare căreia îi datorăm nu doar
sentimentul de ordine publică şi cultul cetăţii şi al justiţiei temporale; şi
nicidecum profunzimea sufletelor noastre, idealitatea absolută şi simţul unei
justiţii eterne; ci ne lipseşte această acţiune subtilă şi puternică căreia noi îi
datorăm tot ce este mai bun din inteligenţa noastră, fineţea, solidaritatea
ştiinţei noastre, – aşa cum îi datorăm curăţenia, puritatea şi distincţia artelor şi
literaturii noastre; aceste virtuţi ne vin de la greci. […]
Ceea ce datorăm noi Greciei este poate ceea ce ne-a distins în modul cel
mai profund de restul umanităţii. Noi îi datorăm disciplina Spiritului. […]
Din această disciplină ştiinţa trebuia să apară. Ştiinţa noastră adică produsul
cel mai caracteristic, gloria cea mai sigură şi cea mai personală a spiritului
nostru. Europa este înainte de toate creatoarea ştiinţei. Au existat arte din toate
ţările, nu există ştiinţe veritabile decât din Europa. […]
[5] Acestea mi se par a fi cele trei condiţii esenţiale care mi se par a defini un
veritabil european, un om în care spiritul european poate locui în plenitudinea
sa. Pretutindeni unde numele lui Cesar, al lui Caius, al lui Traian şi al lui
Virgilius, pretutindeni unde numele lui Moise şi al sfântului Paul, pretutindeni
unde numele lui Aristotel, al lui Platon şi al lui Euclid au avut o semnificaţie şi
o autoritate simultane, acolo este Europa. Orice rasă şi orice pământ care au
fost succesiv romanizate, creştinate şi supuse, cât priveşte spiritul, disciplinei
grecilor, este absolut europeană. […]”.
Paul Valéry, “La crise de l’esprit”, în Variété I,
Paris, Gallimard, 1924, pp. 44-53.
122
1. Retorici ale eseului
Este comod pentru cine vrea să argumenteze într-o direcţie unică. Argumentele se
succed după schemele clasice ale confirmării antice. Acesta este planul de tipul: întâi /
apoi / în fine. Iată exemplul uni text structurat după acest procedeu. Nu vom reproduce
decât principalele puncte ale articulaţiei:
“În lumea actuală, cultura în sensul larg s-a disociat şi este pentru a spune astfel
descompusă. Se pot distinge aici trei tendinţe totalmente străine una de alta şi
chiar contradictorii, care presupun trei tipuri de spirite între care nici un dialog
nu pare posibil. Această distorsiune, mai mult sau mai puţin resimţită, explică
inconfortul şi dezordinea unei tinereţi rupte în patru părţi.
Există mai întâi cultura tradiţională. Ea îmbrăţişează toate sectoarele:
religios, filosofic, artistic, literar. Ea este cea care se predă în şcoli şi în biserici,
ceea ce desemnează încă, de bine de rău, însuşi cuvântul de cultură. Eate o
cultură predată, deci intelectuală, dar conceptele pe care ea le inculcă
acţionează asupra imaginaţiei şi sensibilităţii. […]
Faţă de această cultură tradiţională, stânjenită de trecutul său şi incapabilă de
a se reînnoi, se dezvoltă într-un fel de barbarie, de vid cultural, riguroasa
condiţionare a spiritelor şi a inimilor pe care o provoacă educaţia tehnică şi
ştiinţifică. Această formare începe încă din liceu (în concurenţă triumfătoare cu
cursurile de literatură), reţine după aceea, în timpul anilor cruciali, toată atenţia
adolescenţilor. Nu este vorba de exagerarea influenţei sale numai asupra
funcţionării şi condiţionării inteligenţelor, ci asupra comportamentului în
ansamblul său.
Intelectul pus în slujba legilor naturii se dovedeşte în curând alienant; el
absoarbe puţin câte puţin energiile spirituale şi împiedicăconştiinţele să se
interiorizeze. Când nu ai ocazia să utilizezi de dimineaţa până seara şi în timpul
întregii tale vieţi decât “spiritul geometric” sfârşeşti prin a pierde contactul cu
tine însuţi şi cu ceilalţi, tinzi să devii un robot, complet pus în slujba montării şi
demontării unor mecanisme abstracte. De asemenea, formaţia ştiinţifică şi
tehnică intensivă nu este mai puţin deformatoare şi sclerozantă (dar într-un sens
foarte diferit) decât cultura tradiţională. […]
De aici rezultă o distanţă crucială – şi pentru adolescenţi o distorsiune care
poate fi apreciată drept tragică – între condiţionările care impun cele două
culturi.
Atunci intervine în interval, în zona de ruptură, o a treia cultură cu un
caracter cu totul nou. Ea s-a format în vid. Spre deosebire de celelalte două şi în
contradicţie cu noţiunea însăşi de cultură, ea este un produs sălbatic şi spontan;
dar ea joacă bine rolul de cultură şi merită acest titlu deoarece ea asigură pe
lângă tinerele generaţii o funcţie esenţială: ea le permite să se exprime, să se
apere pe dinafară şi să dea, cel puţin provizoriu, o configuraţie experienţei lor
de viaţă. Este vorba de ansamblul creaţiilor contemporane de artă, de teatru, de
muzică, de cinema şi de litere […]
123
Acestea sunt cele trei culturi faţă în faţă”.
Jean Onimus, L’enseignement des lettres et de la vie, Paris, Desclée de
Brouwer.
Planurile opoziţionale
– în două părţi:
Avantaje / dezavantaje
Trecut / prezent
Prezent / viitor
Realităţi / limite
Examinarea unei teze / respingere
Respingerea unei teze / propunerea alteia
Teză propusă / respingere anticipată a obiecţiilor
– în trei părţi:
“De câţiva ani, se poate în mod legitim crede că limba franceză s-ar apropia
de o criză care i-ar fi fatală. O observaţie lingvistică obiectivă ar permite să se
constate o divergenţă din ce în ce mai mare între franceza vorbită şi franceza
scrisă. Nu ar fi vorba de o simplă problemă de vocabular, ci mai mult de
sintaxă. S-ar elabora o nouă gramatică, ce ar ameninţa în mod special
suprimarea unui anumit număr de timpuri (imperfectul subjonctivului fiind deja
în afara luptei) şi bulversarea ordinii însăşi a cuvintelor. […]
Această teză, pe care mi-am propus s-o susţin în mai multe rânduri de vreo
douăzeci de ani, nu mi s-ar mai părea la fel de bine întemeiată. S-a produs un
fenomen care mi-a pus serios în cauză validitatea ei şi ale cărui efecte de
frânare devin manifeste: este vorba de dezvoltarea televiziunii (radioul – fără
faţă umană – n-a avut această influenţă). Cu ajutorul vederii pe micul ecran a
altor euri care se exprimă într-o franceză (în general aproape) corectă, francezii
s-au pus să supravegheze modul în care ei se exprimă. N-are importanţă cine
poate fi chemat dintr-un motiv oarecare să “spună două cuvinte” în faţa unei
camere: cum nu trebuie să devenim ridicoli, să le spunem într-o franceză
corectă. Şi cum obişnuinţa – pe care nimeni n-o ignoră – este o a doua natură, şi
de data aceasta se manifestă obişnuinţa, chiar dacă microfonul nu este acolo.
Franceza vorbită care-şi urmăreşte modelul din ce în ce mai mult în scris, şi eu
124
cred că acest lucru nu l-au putut obţine puriştii, mijloacele audiovizuale l-au
impus. Pe scurt, este o derută a neo-francezei. […]
Curios destin: nu se putea nicidecum prevedea că se va obţine – involuntar –
acest rezultat graţie televiziunii”.
Raymond Queneau, Bâtons, chiffres et lettres, Gallimard, Paris, 1950.
Planurile analitice
Textul de mai jos îşi dezvoltă argumentarea pe planul general următor: constatare /
avantaje / dezavantaje. Noi nu vom reproduce decât începuturile unor paragrafe:
“[1] Orice societate secretă a unor elite, adică a unor cercuri de responsabili
uniţi printr-o reţea de raporturi de cooperare şi de rivalitate, şi capabili de a
se îndepărta sau cel puţin de a restrânge competiţia graţie unui ansamblu de
protecţii şi de complicităţi. Liberalii pot visa o piaţă perfect transparentă de
talente, iar autogestionarii o suprimare a oricărei ierarhii: nici o societate nu
a reuşit vreodată să trăiască fără elită. […]
[2] În Franţa de azi, în lumea administrativă şi în domenii de activitate
foarte mari care sunt direct legate cu ea, cunoaştem, în ciuda unor anumite
aparenţe, o situaţie extrem de restrictivă. Toate posturile sunt într-un anumit
mod deschise talentelor, în mod egalitar. Onestitatea concursurilor este
foarte pe larg recunoscută. Cu toate acestea, fenomenele de acaparare care
s-ar putea crede că sunt astfel eliminate se regăsesc, cel puţin la fel de
puternice, sub o altă formă: prin constituirea de grupuri foarte mici care
dispun de fapt de organizarea selecţiei, de un cvasi-monopol asupra unui
anumit număr de posturi. […]
[3] Ce anume a permis acestui sistem să se menţină şi să se dezvolte? Faptul
că el prezintă, pe lângă inconvenientele sale, un anumit număr de avantaje
neneglijabile, mai ales următoarele trei:
– O selecţie de această natură permite promovarea foarte rapidă în
posturi importante a unor oameni tineri, străluciţi şi dinamici. Fără ea, ar
exista riscul de a prevala promovarea celor bătrâni. Colectivităţile mari
constituie un rezervor şi o pepinieră de talente.
– Micile grupuri elitiste, dispersate printre diversele funcţii de
conducere şi de responsabilitate, constituie reţele de cunoaştere reciprocă
125
şi de comunicare extrem de dense şi de puternice, prin care se reglează
nenumărate probleme de coordonare şi se elaborează aranjamente
indispensabile.
– În fine, concursul constituie o sursă de legitimitate foarte
importantă, care fundamentează dreptul de a comanda şi asigura celor
care dirijează siguranţa şi libertatea necesare pentru a-şi asuma unele
riscuri. Tocmai graţie elitei sale administraţia franceză a putut asigura
funcţii de inovaţie.
[4] Aceste avantaje sunt totuşi plătite cu un preţ foarte greu şi atrag după ele
contrapărţi dezastruoase. Mai întâi de toate, dacă sistemul elitist permite
oamenilor tineri să acceadă rapid la posturi de mare responsabilitate, trebuie
observat că aceste elemente strălucite nu sunt în mod natural dinamice. Într-
adevăr, sistemul întreţine conformismul, presiunea mediului fiind cu atât
mai puternică cu cât grupul este mai mic şi mai restrictiv. Unele elite prea
închise tind în mod natural la aroganţă şi la conformism. […]
Alt inconvenient profund, caracterul prea omogen al acestor medii, absenţa
fecundităţii intelectuale care singură poate aduce diversitatea de obârşii şi
de funcţii. […]
În fine, soliditatea elitei mici de la vârf exercită un efect de degradare
asupra tutror eşaloanelor inferioare care, pe de o parte, imită elita în toate
defectele ei, pe de alta, se străduiesc în mod instinctiv s-o paralizeze. […]
[5] Dar viciul cel mai profund al sistemului ţine, în mod mai profund, de
rolul pe care-l joacă existenţa acestor elite în menţinerea şi dezvoltarea
modelului birocratic al guvernării. Cele două trăsături fundamentale ale
modelului, într-adevăr, stratificarea şi centralizarea, sunt în mod direct
legate de modul de organizare a elitei. […]
Ultimul element legat de organizarea elitei: modul de raţionare dominant al
administraţiei franceze, mod impersonal, abstract, deductiv, comun
juriştilor săi, inginerilor săi, finanţiştilor săi, condiţionează foarte strict
performanţele sale şi capacităţile sale. Acestea sunt formaţiunile care
pregătesc pentru concurs, apoi marile şcoli însele, care pepetuează acest
mod de raţionare. […]
[6] Acest sistem, care destinează inovaţia unor elite înguste rupte de
experienţă şi pe care jocul prea prudent al puterii îl poate înclina spre
conformism, nu mai poate fi apărat într-o lume în care inovaţia devine
decisivă în toate activităţile umane, şi în mod cu totul special în activităţile
de gestionare şi de reglare a ţesăturii colective”.
Michel Crozier, On ne change pas la société par décret,
Grasset, Paris, 1979, pp. 147-152.
126
Dacă examinăm problema structurării părţilor şi paragrafelor, remarcăm că
retorica oferă încă numeroase posibilităţi. Tipurile de planuri se pot combina aproape
la infinit, permiţând, de exemplu, structurarea după modul opoziţional a diferitelor
părţi ale unui text de tip analitic (avantaje / dezavantaje; teză refuzată / teză propusă;
teză propusă / respingerea obiecţiilor eventuale...) sau mai frecvent după modul
categorial, ca în exemplul lui Michel Crozier.
2. Circuite complexe
Digresiuni şi vagabondaje
127
cu privire la vanitate şi mai ales la plăcerea iraţională a onorurilor, deşi
împărtăşită de toţi.
Se vede prin acest plan cum şerpuieşte reflecţia pornind de la un subiect abstract
(vanitatea), în jurul unui fir conducător concret (călătoria), prin digresiuni (arta
descrierii) şi numeroase extinderi tematice prin asociaţii de idei. În ciuda acestui fapt,
ansamblul este coerent. Făcând acest drum, gândirea se hrăneşte cu teme diverse, a
căror legătură cu subiectul iniţial o sesizăm numai prea târziu. Dar acest raport există
şi scriitura este dirijată spre scopul fixat de la început. Ea se dă ca transcriere a unui
proces natural al gândirii şi, pornind de la acest principiu, cine s-ar mira de înlănţuirile
sale anarhice? Ceea ce este remarcabil este tocmai eficacitatea lor argumentativă care
sfidează orice academism.
Retorica fărâmiţată
128
[7] Este suficient de altfel, pentru a ne da seama de ceea ce avansăm noi, de
a ne reprezenta o clipă un turn ameţitor de ridicol dominând Parisul, ca un
gigantic coş de uzină, care striveşte cu masa sa barbară Notre-Dame,
Sainte-Chapelle, domul Invalizilor, Arcul de Triumf, toate monumentele
noastre umilite, toate arhitecturile noastre înjosite, care vor dispare în acest
vis stupefiant. Şi timp de douăzeci de ani vom vedea înălţându-se de-asupra
întregului oraş, fremătând încă de geniul atâtor secole, vom vedea
înălţându-se ca o pată de cerneală umbra odioasă a odioasei coloane de
tinichele fixate cu şuruburi…”
Argumentarea se sprijină pe silogismul următor: “Parisul este cel mai frumos oraş
din lume; or, turnul Eiffel este monstruos; deci, el va urâţi Parisul”. Totuşi, textul nu
urmează această ordine: el inversează minora şi concluzia. Introducerea [1] începe cu
prezentarea unor autori, apoi se înlănţuie asupra obiectului manifestului, cu două
argumente principale: petitio principii în formă de epitet (“inutilul şi monstruosul turn
Eiffel”) şi argumentul a fortiori entimematic (dacă chiar şi publicul răuvoitor – care nu
este lipsit de bun simţ – detestă monumentul, atunci…). Se remarcă de asemenea
metonimia “răutate publică” (substituirea concret / abstract) care joacă aici rolul unei
hiperbole. Vine în continuare majora silogismului [2]: Parisul este cel mai frumos oraş
din lume. Autorii au fără îndoială dreptate să înceapă cu o precauţie oratorică, dar este
oare acest lucru suficient să-i pună la adăpost de acuzaţia de “şovinism”, dat fiind
numărul de poncife privitore la oraşul etern care năvălesc în acest text? Totul este
hiperbolic: “a proclama foarte importantul”, “fără rival”, “magnific” etc. Concluzia
silogismului se situează în centrul textului [3]: încă un argument a fortiori (“pe care
nici măcar America comercială nu l-ar dori”), apoi recursul la locul cantităţii (“fiecare
o simte…”). Rămâne de dat cuvântul turiştilor (prosopopee) pentru a exprima antiteza
dintre ceea ce ar trebui să fie şi ceea ce va fi, apoi să se opună o lungă enumerare de
sculptori şi de arhitecţi doar în numele sărmanului Dlui Eiffel. Textul se termină cu
privire la minora silogismului [4], căci redactorii manifestului ţin fără îndoială să
păstreze pentru sfârşit imaginea binelui concret (etopeea) a monstrului de acoperit de
ruşine. Această prezentare este asociată cu o comparaţie depreciativă (coşul uzinei) şi
cu o nouă acumulare, de monumente de acestă dată, care repetă antiteza turnul Eiffel /
Paris. Nici chiar aici nu lipsesc hiperbolele: una dintre ele este întărită cu o reversiune
(“umbra odioasă a odioasei coloane”).
Aceste exemple de strategii retorice, alese dintre mai multe, dovedesc marea
varietate posibilă în modurile de a prezenta argumentele şi de a le “încarna” în
materialul textual. Invenţia, elocuţia şi dispoziţia, aproape întotdeauna puternic
imbricate în elaborarea unui text sau a unui discurs, trebuie în general să facă obiectul
unei analize globale din partea criticii. Bineînţeles, şi exemplele noastre arată acest
lucru, interesul nu este repartizat în toate textele în mod egal între cele trei componente
ale retoricii, dar acestea nu trebuie niciodată să se excludă reciproc.
129
BIBLIOGRAFIE
Istoria retoricii
Barthes, R., “L’ancienne rhétorique”, Communications 16, Seuil, 1970.
Curtius, E.-R., La littérature européenne et le Moyen Âge latin, trad. J. Bréjoux, PUF
1956; Presses pocket, 1991.
Fumaroli, M., L’Âge de l’éloquence, Droz, 1980.
Marrou, H.-I., Histoire de l’éducation dans l’Antiquité, Seuil, 1948, «Pionts», 2 vol.
Patillon, M., Éléments de rhétorique classique, Nathan, 1990.
Romeyer-Dherbey, G., Les Sophistes, PUF, «Que sais-je?», 1985.
Romilly, J. de, Les Grands sophistes dans l’Athènes de Périclès, de Fallois, 1988;
Hachette, «Livre de poche».
Retorică generală
Anonyme, Rhétorique à Herennius, trad. G. Achard, Les Belles Lettres, 1989.
Aristote, Organon V, Les Topiques, trad. J. Tricot, Vrin, 1984; Organon VI, Les
Réfutations sophistiques, trad. J. Tricot, Vrin, 1987; Rhétorique, trad. M. Dufour et
A. Wartelle, Les Belles Lettres, 1931-1973, 3 vol. (ediţia citată în lucrarea de faţă)
şi Hachette, «Livre de poche», cu introducere de M. Meyer; Poétique, trad. M.
Magnien, Hachette, «Livre de poche», 1990.
Bary, R., La Rhétorique française, Paris, 1653.
Bretteville, E.-D. de, L’Éloquence de la chaire et du barreau, Paris, 1689, 2 vol.
Cicéron, Brutus, trad. J. Martha, Les Belles Lettres, 1973; De l’invention, trad. H.
Bornecque, Garnier, 1932; De l’orateur, trad. E. Courbaud et H. Bornecque, Les
Belles Lettres, 1922-1930, 3 vol.; L’Orateur, trad. A. Yon, Les Belles Lettres,
1964.
Fabri, P., Grand et vrai art de pleine rhétorique, Paris, 1521-1544.
Genette, G., Figures, Seuil, 1966; “Rhétorique et enseignement”, în Figures II, Seuil,
1969; “La rhétorique restreinte”, Communications 16, Seuil, 1970.
Gilbert, B., Jugements des savants sur les autores qui ont traité de la rhétorique, Paris,
1713-1719, 3 vol.; La Rhétorique ou les règles de l’éloquence, Paris, 1730.
Gracián, B., Art et figures de l’esprit (Agudeza y arte del ingenio), 1647, trad. B.
Pelegrín, Seuil, 1983.
Kibedi-Varga, A., Rhétorique et la littérature, Didier, 1970.
Lamy, B., La Rhétorique ou l’art de parler, Paris, 1675.
Lausberg, H., Handbuch der literarischen Rhetorik, Munich, Max Hueber, 1960, 2
vol.
Meyer, M. (sous la direction de), “Rhétorique et littérature”, Langue française 79,
septembre 1988.
130
Platon, Gorgias, trad. E. Chambry, GF Flammarion, 1967; Phèdre, trad. L. Brisson,
GF Flammarion, 1989.
Quintilien, Institution oratoire, trad. J. Cousin, Les Belles Lettres, 7 vol., 1975-1980.
Reboul, O., La Rhétorique, PUF, «Que sais-je?», 3e édition, 1990.
Sébillet, Aneau, Peletier, Fouquelin, Ronsard, Traité de poétique et de rhétorique de la
Renaissance, Hachette, «Livre de poche», 1990.
Tacite, Dialogue des orateurs, trad. P. Grimal, în Œuvres complètes, Gallimard,
«Pléiade», 1990.
Argumentare şi limbă
Anscombre, J.-C. et Ducrot, O., L’Argumentation dans la langue, Bruxelles, Mardaga,
1983.
Austin, J.-L., Quand dire, c’est faire (How to Do Things with Words, Oxford
University Press, 1962), trad. G. Lane, Seuil, «Points», 1970.
Ducrot, R., Dire et ne pas dire, Hermann, 1972, 3e éditions, 1991; La Preuve et le dire,
Mame, 1973; Les Échelles argumentatives, Éditions de Minuit, 1980; Le Dire et le
dit, Éditions de Minuit, 1984.
Eluerd, R., La Pragmatique linguistique, Nathan, 1985.
Kerbrat-Orecchioni, C., L’Implicite, A. Colin, 1968; La Connotation, PUL, 1977;
L’Énonciation de la subjectivité dans le langage, A. Colin, 1980.
132