Sunteți pe pagina 1din 132

Jean-Jacques Robrieux

RETORICĂ ŞI ARGUMENTARE

Traducerea cărţii

Éléments de Rhétorique
et d’Argumentation

DUNOD, Paris, 1993

Timişoara
2000

INTRODUCERE

Cuvântul “retorică” este folosit azi adesea în expresii peiorative, în acelaşi fel ca
“cinema” sau “circ”. Dar dacă în cazul acestor ultimi doi termeni limbajul ne ajută să
recunoaştem distanţa dintre sensul originar şi sensul metaforic perceput cu uşurinţă ca
impropriu, nu acelaşi lucru se întâmplă cu primul termen. Se vorbeşte despre “discursuri
retorice” aşa cum se vorbeşte despre “muzică retorică” sau despre “artă retorică”, pentru a
deprecia modurile de exprimare afectate, bombastice sau artificiale. Dacă acest cuvânt suferă
de conotaţii negative şi persistente, acest lucru se întâmplă întrucât el aminteşte de practici ale
limbajului considerate suspecte încă de pe vremea lui Platon şi a sofiştilor. Aproape în toate
epocile şi sub toate regimurile, puterea limbajului a inspirat teamă, mai ales celor care n-o
posedau. Activitatea cu limbajul a fost întotdeauna considerată subversivă şi periculoasă,
chiar şi în epocile (în general democratice) în care retorica făcea parte din instituţiile oficiale
şi de învăţământ. Cu toate acestea, chiar proscrisă, chiar clandestină, ea n-a încetat să existe
sub o formă sau alta. Învăţământul public francez din secolul al XIX-lea, reluând în mare
parte programele colegiilor iezuite, a menţinut multă vreme clasa de “retorică”, echivalentă cu
actuala clasă primară, înlăturând pentru o vreme tabú-ul acestei denumiri. Dar acum, când
literatura şi filosofia constituie partea esenţială a claselor superioare ale liceelor moderne, se
resimte un gol care se umple puţin câte puţin cu termenul mai flatant – dar cu cât mai bogat! –
de “comunicare”. Cu toate acestea, cuvântul “retorică” a reapărut: ce desemnează el de fapt?
Care este domeniul său? Pentru ce s-a reintrodus această disciplină? La ce serveşte ea? Cum
trebuie ea studiată?

Definiţiile retoricii abundă în momentul în care se trece la studierea acestei materii. Ele se
nuanţează şi se precizează unele pe altele, dar se revine mereu la aceleaşi definiţii, care ar
putea fi rezumate foarte simplu astfel: retorica este arta de a ne exprima şi de a persuada.
Această definiţie dualistă nu întruneşte probabil unanimitatea, căci dacă toată lumea este de
acord cu privire la ideea de tehnici formale şi stilistici ale expresiilor, unii vor neglija câmpul
argumentativ în studiul discursului. Noi credem, dimpotrivă, că a venit timpul reconstituirii
ansamblului disciplinei, nu numai pentru că ea era unificată încă de pe vremea Antichităţii
greceşti, dar şi pentru că nici o abordare serioasă a fenomenelor de limbaj şi de comunicare nu
poate separa astăzi sensul discursului de procedeele sale, altfel spus, fondul şi forma. O
retorică ce n-ar avea drept finalitate să persuadeze, adică, în sens pascalian, să convingă
(aspectul raţional) şi să placă (aspectul iraţional sau afectiv) şi, într-un sens mai general, să
comunice idei şi să producă emoţii, ar echivala cu o medicină care n-ar avea ca obiectiv
vindecarea. Acesta este motivul pentru care noi vom înclina să punem accentul pe studiul
argumentării, adesea mult mai puţin tratat decât stilistica.

Dar este oare evidentă prezenţa retoricii în orice discurs? O propoziţie de genul “oricărui
condamnat la moarte i se va tăia capul” în mod incontestabil nu relevă nici un fel de retorică,
afară de cazul în care, la rigoare, Fernandel o refuză pe toate tonurile pentru a produce efecte
asupra publicului spectator. Nu există retorică decât atunci când finalitatea discursului este de
a transmite un mesaj. Aceasta deoarece trebuie excluse unele forme literare şi, în mod
deosebit, poezia “pură” în măsura în care ea impresionează fără să încerce să persuadeze,
chiar şi într-un sens mai larg. În operele narative, şi cu atât mai mult în teatru, numeroase
pasaje sunt retorice. Nu este, de aceea, de mirare, că în această lucrare se vor găsi numeroase
referinţe literare. În schimb, textele sau comunicările care se mărginesc să informeze (legile,
regulamentele, pancartele…) sunt, în principiu, nonretorice. La fel stau lucrurile cu discursul
ştiinţific, nu numai pentru că este pur raţional, ci şi pentru că se bazează pe realităţi certe, în
timp ce domeniul retoricii este cel al verosimilului.

Revenirea retoricii înseamnă redescoperirea tradiţiilor antice. După literatura beletristică,


pozitivismul, formaliştii ruşi şi lingvistica structurală, care au negat complet sau numai parţial
retorica, în cele din urmă oamenii şi-au dat seama că fenomene atât de importante ca
dezbaterea politică, discursul mediatic, publicitatea şi atâtea altele relevă procedee cunoscute
şi stăpânite de secole de către oratori. De ce să nu fie ele studiate în mod riguros? Şi mai ales
de ce să nu se introducă în programele oficiale principiile pe care se bazează ele? Această
lacună este acum umplută în învăţământul universitar prin “tehnicile de exprimare şi
comunicare”, “comunicarea publicitară” sau “audio-vizuală” etc. În pofida caracteristicilor
specifice ale acestor diverse discipline, ele au în mod firesc un numitor comun: arta de a
comunica.

Care este deci utilitatea retoricii azi? Coexistă şi se completează două preocupări. Mai
întâi, o nevoie de exprimare şi, apoi, necesitatea de a decodifica mesaje din ce în ce mai
complexe. Desigur, elita oratorilor şi a decidenţilor nu se aşteaptă decât ca cercetările să se
orienteze spre practicile discursului; dar aprofundarea teoretică a noţiunilor şi a tehnicilor pe
care le folosesc trebuie să-i conducă la diversificarea cunoştinţelor lor, reflectând mai ales
asupra datelor psihologice, sociologice, logice şi lingvistice ale comunicării. Ei ar trebui de
fapt să conceptualizeze tehnicile pe care le folosesc, să se întrebe cui se adresează, în ce stil şi
cu ce tipuri de argumente. Dar cel mai greu este, fără îndoială, să stăpânească dialectica: cum
să se răspundă la o întrebare capcană? Cum să se opună unui argument de rea credinţă?
Aceasta este soarta cotidiană a tuturor actorilor unei democraţii, dar şi a tuturor celor care
discută şi care negociază. Dimpotrivă, numeroşii destinatari ai unor mesaje persuasive nu se
pot mulţumi cu o lectură sau cu o audiţie inocentă, fără care ei ar rămâne pe gânduri într-un
univers de cuvinte şi de imagini ale căror chei nu le deţin. Retorica le aduce elementele
indispensabile unei analize critice. Tocmai învăţând cum este produs un mesaj, din punctul de
vedere al stilului, argumentelor şi structurilor, se poate sesiza cu adevărat sensul care se află
dincolo de aparenţe.

Abordarea în acest mod nu este uşoară căci trebuie să compunem sau să citim un mesaj
ţinând cont în acelaşi timp de conţinutul său, de stilul său, de planul său şi de modul în care
este pronunţat dacă este vorba de un mesaj oral. Retorii antici divizau această activitate în
etape succesive dintr-o comoditate pedagogică, cum se va vedea în primul capitol. Aceasta va
fi şi metoda noastră, cu două variante apropiate. Pe de o parte, figurile discursului vor fi
studiate înaintea argumentelor şi planurilor, căci pare preferabil să pornim de la observarea
concretă a fenomenelor textuale înainte de a analiza într-un studiu mai teoretic şi mai direct

2
valoarea lor argumentativă; pe de altă parte, aspectele pur orale sau nonverbale ale elocinţei
(dicţia, gesticulaţia etc.), în ciuda interesului pe care-l prezintă analiza lor, nu vor fi abordate
în această lucrare.

Precizăm, în fine, că conceptele retoricii sunt numeroase, au fost multă vreme utilizate şi
sunt încă în mare măsură necunoscute. Cititorul să nu se aştepte deci să găsească aici un
manual de popularizare care l-ar scuti de orice dificultate – a pretinde contratiul înseamnă a-l
înşela –, ci, mai curând, o operă de referinţă care-l informează cât se poate de complet şi de
riguros.

CAPITOLUL 1

RETORICA: ISTORIE ŞI MIZE

În acest prim capitol, vom încerca mai curând să trasăm în liniile lor mari principalele
etape ale istoriei retoricii, pentru a înţelege mai bine ce poate însemna în zilele nostre această
disciplină complexă. A rezuma în câteva pagini două milenii şi jumătate de artă oratorică
constituie fără nici o îndoială un pariu, şi totuşi această abordare este cu atât mai necesară cu
cât unele lucrări uşor accesibile, mai ales în limba franceză, ne informează asupra acestei
probleme. Tocmai acest lucru îl constatase Roland Barthes în anii şaizeci, când trebuia să ţină
un curs despre “retorica antică”, curs pe care cu modestie l-a publicat după multe ezitări
(Communications 16, Seuil, 1970) căci nu era decât un “aide-mémoire” incomplet, totuşi
foarte util încă şi azi. Zece ani mai târziu, apărea L’Age de l’éloquence a lui Marc Furmaroli
(Droz, 1980), lucrare inspirată, printre altele, de o vie înflorire a interesului intelectualilor
pentru o disciplină prea discreditată până atunci. Studiul nostru foarte sumar al istoriei şi
cadrelor retoricii antice şi clasice nu pretinde, evident, ca cititorul să se dispenseze de
consultarea lucrărilor erudite menţionate în bibliografie.

I. Retorica din Antichitate până în zilele noastre

O istorie rapidă a retoricii, de la Corax până la cercetările contemporane din ştiinţele


limbajului, ne va permite să marcăm mai bine conceptul de retorică, aşa cum evoluţia sa i-a
modificat definiţia şi obiectivele, atât intelectuale cât şi ideologice şi instituţionale.

1. De la Antichitate la Evul Mediu

Sofiştii, Isocrate, Platon

La începutul secolului al V-lea înainte de Cristos, doi tirani ai Siciliei, Gelon şi Hieron, îi
expropriază şi-i deportează pe locuitorii insulei pentru a-şi instala aici mercenarii. Atunci când
o mişcare democratică i-a răsturnat, au trebuit reparate toate stricăciunile şi au fost intentate
numeroase procese pentru recuperarea terenurilor. Aceste procese se derulează, fără îndoială
pentru prima dată, în faţa unor jurii populare. Pentru a le convinge, se creează o artă, artă a
democraţiei prin excelenţă: retorica. Oratorii care marchează această epocă au fost Empedocle
din Agrigent, Corax şi Tisias, care strălucesc atât la Siracuza, cât şi la Atena.

Sofiştii cei mai celebri ai Antichităţii ateniene au fost Protagoras, Gorgias, Lycofron,
Prodicos, Trasymac, Hippias, Antifon şi Critias. Noi îi cunoaştem mai puţin din scrierile lor,
din care n-a rămas aproape nimic, cât din Platon şi Aristotel, primul pentru că i-a pus în scenă
faţă de Socrate, al doilea pentru că i-a citat şi a propus un studiu teoretic şi critic al metodelor

3
lor. O prezentare aprofundată a sofiştilor ar necesita dezvoltări foarte lungi, aşa încât ne vom
mulţumi cu câteva scurte remarci asupra celor doi principali.

Protagoras, născut la Abdera, în Tracia, probabil în jurul anului 492, şi mort în jurul
anului 422, este cunoscut prin faptul că a fost prietenul şi sfătuitorul lui Pericle. El profesează
timp de circa patruzeci de ani o doctrină fondată pe relativismul sceptic. Neglijând cercetarea
filosofică a adevărului, el îi va învăţa pe tinerii din clasele bogate să-şi apere înainte de toate
punctele de vedere şi interesle pentru a triumfa în faţa adversarilor lor în timpul dezbaterilor
politice. Tocmai datorită acestui fapt el poate fi considerat unul dintre principalii fondatori ai
doctrinei sofiste şi ai genului eristic (dialog conflictual, de la grecescul éris, luptă). Acest
învăţământ este plătit cu onorarii extraordinar de mari, cum este în general cazul la sofişti.
Protagoras este, de asemenea, cunoscut pentru agnosticismul său, iar ofensele sale la adresa
zeilor cetăţii ateniene i-au atras o condamnare la moarte. Dar după cum se ştie, la Atena totul
era prevăzut pentru ca această condamnare simbolică să nu aibă nici o şansă de a fi executată,
aşa încât filosoful a fost doar exilat.

Gorgias, născut în jurul anului 485 la Leontium, în Sicilia, este şi el un profesor itinerant.
Prestigiul său în întreaga Grecie este imens şi el formează, în aceleaşi condiţii ca şi
Protagoras, elevi la fel de iluştri, cum sunt Critias, Alcibiade, Tucidide, Menon, Aristip şi
Isocrate. Orator strălucit, el întemeiază cu adevărat poetica prozei, o codificare retorică ce nu
exista înaintea lui, căci orice literatură (epopee, tragedie) era în versuri. El a lăsat tratate, dar
mai ales o pledoarie (Apărarea lui Palamede) şi unele elogii (Elogiul Elenei, Oraţie funebră
pentru eroii morţi în luptă etc.). El a inaugurat genul epidictic, cel al discursului sub formă de
elogiu în principal.

Ce ar trebui să credem azi despre sofişti? Din lecturile lui Platon şi Aristotel, se păstrează
în acest sens o imagine negativă greu de şters, chiar dacă unele pasaje din Platon aduc omagii
unor anumite idei din doctrina lor. La fel, dispreţul ulterior al culturii occidentale pentru
retorică, în numele raţiunii, a accentuat şi mai mult discreditarea lor. Cine zice “sofişti” se
gândeşte la “sofisme” şi la manipulare. Atunci când Platon îi dă cuvântul lui Gorgias in
dialogul care-i poartă numele, personajul apare oarecum ca un şarlatan pretenţios. Cultura sa
generală nu este de fapt decât “praful în ochi”, bun pentru a înşela spiritele slabe:

“Şi cu oricare alt om de meserie ar concura, oratorul ar reuşi să se facă ales mai
degrabă decât oricine. Nu există chestiune pe care oratorul să nu o trateze mai
convingător decât oricare dintre oamenii de meserie din mulţime. Atât de mare este,
aşadar, puterea acestei arte şi de acest soi este ea”.
Gorgias, 456 c

El realizează totuşi o punere a problemei deontologice puţin mai departe. La urma urmei,
dacă eristica este un sport, sportul îşi are regulile sale:

“Însă nu este câtuşi de puţin dator să uzurpe reputaţia medicilor – pentru motivul că
este în stare s-o facă – nici a altor oameni de meserie, ci trebuie să se folosească cu
justeţe de retorică ca şi de arta de a lupta”.
Ibid., 457 b

Dar nu trebuie să uităm nici faptul că sofiştii au ajuns să umple mai multe lacune
importante ale civilizaţiei greceşti, după cum amintesc Henri-Irénée Marrou şi Jacqueline de
Romilly. Rolul lor a fost de a organiza principalele structuri educative în domeniile cele mai
diverse ale filosofiei, ale gramaticii, ale elocinţei şi chiar ale ştiinţelor, fără a mai socoti
influenţa lor asupra dezvoltării spiritului critic:

4
“Îi salutăm pe aceşti mari înaintaşi, primii profesori de învăţământ superior, pe când
Grecia nu cunoscuse decât antrenori sportivi, şefi de atelier şi, pe plan şcolar, umilinţe
ale dascălilor. În pofida unor sarcasme ale socraticilor, plini de prejudecăţi
conservatoare, eu voi respecta mai întâi la ei acest caracter de oameni de meserie,
pentru care învăţământul este o profesiune, a cărei reuşită comercială atestă valoarea
intrinsecă şi eficacitatea socială”.
H.-I. Marrou, Histoire de l’éducation dans l’Antiquité, vol. I, Seuil, p. 87.

Isocrate (436-338), profesor mai curând decât practician al artei oratorice, este autorul
mai multor discursuri, printre care faimosul Panegiric al Atenei, şi care ne interesează într-un
mod mai special pentru maniera în care defineşte arta elocinţei pornind de la lucrări ca
Schimbul şi Contra sofiştilor. El refuză atât artificiile şi grandilocvenţa sofiştilor, cât şi
dialectica platoniciană. El se vrea mai curând filosof decât retor şi, în încercarea sa de
moralizare a retoricii, el caută înainte de toate să facă discursul simplu, frumos şi armonios.
Pentru el, elocinţa atotputernică şi înşelătoare trebuie să cedeze locul unei concepţii umaniste
avant la lettre despre cuvânt care, departe de a încerca să convingă cu orice preţ, se prezintă
mai curând ca o artă de a gândi, o artă de a trăi. Se observă uşor limitele unei viziuni destul de
estetizante, căci este greu de admis, pentru un filosof în sensul modern, ca cercetarea
frumosului să fie atât de uşor confundată cu cea a adevărului: tocmai acest lucru i l-a reproşat
Platon.

Cele două dialoguri ale lui Platon în care este vorba de retorică sunt Gorgias şi Fedru.
Platon (428-347) este, ca şi Isocrate, foarte critic faţă de sofişti, dar el merge mai departe: el
defineşte în mod clar exigenţele filosofice ale artei oratorice. El consideră că există două
feluri de retorici: logografia şi psihagogia. Prima, cea a sofiştilor, este cea care persuadează
pe oricine şi despre orice, fără a ţine seama de onestitatea intelectuală; cea de a doua, care
înseamnă “formarea spiritelor”, este o retorică filosofică ce are ca metodă dialectica şi ca scop
căutarea adevărului. Numai aceasta din urmă ar fi demnă de acest nume, cealaltă nefiind decât
o bucătărie demnă de dispreţ, făcută din trucuri, din rutină şi din demagogie. Totuşi, făţă de
logografie, există oare o filosofie realmente constituită? Dialectica preconizată de Platon este
un mod de a gândi în comun între interlocutori de bunăvoie şi singura justificare a retoricii
eate la rigoare de a se pune în serviciul său şi în cel al filosofiei. Singurii care se pot în mod
valabil exprima sunt cei care se adresează nu aspectelor inferioare, degradate, ale omului,
adică părţii doritoare (épitumia), ci părţii intelectuale. Datorită acestui fapt, retorica îşi pierde
existenţa sa autonomă şi nu se mai poate sprijini doar pe forţa limbajului, nici pe scriitură,
cum voiau sofiştii şi Isocrate, coborâţi de către Platon la rangul de pseudo-filosofi.

Aristotel şi redefinirea retoricii

Aristotel s-a născut la Stagira, în sudul Macedoniei, în anul 384. El a urmat lecţiile lui
Platon la Academie până la moartea maestrului în anul 347. După ce a fost învăţătorul fiului
lui Filip al II-lea al Macedoniei, care va deveni Alexandru cel Mare, el se reîntoarce la Atena
şi-şi întemeiază propria sa şcoală, Liceul. Urmărit pentru impietate de către atenieni, el se va
exila la Calcis, în Eubeea, unde va muri în anul 322. Pe lângă o operă filosofică considerabilă,
el a lăsat mai multe tratate de retorică asupra cronologiei cărora specialiştii par să fie de acord.
Topicele şi Respingerile sofistice, care constituie părţile a V-a şi a VI-a ale Organonului, sunt
probabil cele mai vechi; Analiticele prime şi Analiticele secunde (părţile a III-a şi a IV-a) sunt
ulterioare şi mai curând consacrate logicii formale, dar toate datează din timpul şederii lui
Aristotel la Academie. Retorica este o lucrare mai târzie, scrisă probabil în momentul
revenirii sale la Atena în anul 355, sau puţin după aceea.

5
Dacă sofiştii lăudau retorica pentru puterea sa, Aristotel o apreciază pentru utilitatea sa.
Odată cu el, retorica nu mai este ştiinţa persuasiunii aptă să se substituie valorilor, ci devine
un mijloc de argumentare, cu ajutorul unor noţiuni comune şi elemente de probare raţionale,
cu scopul de a face ca un auditoriu să admită anumite idei. Ştiinţele îşi au limbajul lor, dar
acest limbaj nu este accesibil tuturor: retorica are deci funcţia de a comunica ideile. Ea nu mai
este nici atotputernică, nici aservită filosofiei, ci este pur şi simplu autonomă.

“Când vom poseda ştiinţa cea mai exactă, va exista cineva care nu ne va fi uşor să-l
persuadăm bazându-ne discursul doar pe această unică sursă; discursul potrivit ştiinţei
aparţine învăţământului şi este imposibil să-l întrebuinţăm aici, unde dovezile şi
discursurile trebuie să treacă în mod necesar prin noţiunile comune”.
Aristotel, Retorica, I, 1355 a.

Trebuie oare să înţelegem că retorica nu este decât arta de a ne adresa celor inculţi, ceea
ce înseamnă desigur a-i atribui aceleaşi insuficienţe ca şi autorilor precedenţi? Desigur, nu.
Este vorba de două domenii diferite: pe de o parte, ştiinţa care cere demonstraţii întemeiate pe
baze certe, iar pe de altă parte, discursul persuasiv (la o adunare sau la tribunal, de exemplu)
care nu argumentează decât cu privire la ceea ce este doar probabil, doar verosimil. Nu se
vorbeşte unei gloate aşa cum se vorbeşte studenţilor, pentru că nu se vorbeşte despre aceleaşi
lucruri şi nici în acelaşi scop. Pe de o parte, discursul raţional, pe de alta, ceea ce s-ar numi azi
“comunicarea”. Dacă retorica este constituită din reguli logice adaptate aspectului vag al
comunicărilor umane, aceasta se întâmplă deoarece majoritatea acestor comunicări au baze
incerte, greu de constatat. A fonda o retorică codificată, cea mai riguroasă posibilă, însemna
pe drept cuvânt un mod de a nu nega acest fenomen evident, de a nu ne orbi asupra
complexităţii limbajului. Acest demers curajos şi această luciditate fac din Aristotel un
gânditor foarte modern. Bineînţeles, filosoful prevede întrebuinţarea necinstită a acestei arte,
ceea ce constituie tocmai o justificare în plus a ei:
“În afară de aceasta, trebuie să fim în stare să persuadăm de contrariul tezei […],
desigur nu pentru a face în mod indiferent cele două lucruri (căci nu trebuie nicidecum
să persuadăm de ceea ce este imoral), ci pentru a nu ignora cum se pun întrebările şi,
dacă altcineva argumentează împotriva dreptăţii, de a fi în stare să-l respingem”.
Ibid., I, 1355 a.

Avocaţii ştiu acest lucru foarte bine: tocmai înţelegând argumentarea adversă, se poate
apăra mai bine o cauză. Şi nu pentru că unii utilizează în scopuri negative acest bine care este
arta de a persuada retorica este prin ea însăşi pernicioasă. Aristotel o dovedeşte printr-o
comparaţie care ne reaminteşte de “limbile lui Esop”:

“Cu excepţia virtuţii, se poate spune acest lucru la fel de bine despre oricare dintre
bunuri, mai ales despre cele mai utile, cum sunt vigoarea, sănătatea, comandarea
armatei; aşa cum justa folosire a sa poate fi utilă, la fel injusta folosire a sa poate fi
dăunătoare”.
Ibid., I, 1355 b.

Dialectica este punerea în practică a jocului retoric. Aristotel i-a determinat regulile în
cărţile V şi VI ale Organonului. Citindu-le, ne-am putea gândi la eristica sofiştilor, dar
dialectica i se opune acesteia prin faptul că ea trebuie să respecte în mod riguros regulile
logicii şi ale onestităţii intelectuale, căci nu toate loviturile sunt permise sub pretextul că nu se
caută decât verosimilul (endoxon). Topicele definesc cadrul posibilităţilor argumentative
dintre părţi. În principiu, vicleniile sofistice nu trebuie utilizate decât pentru a contra un
adversar mărginit sau de rea credinţă, scopul conversaţiei fiind de a obţine victoria cu orice
preţ, dar cu şanse egale. În ce condiţii este utilă practicarea dialecticii? Aristotel menţionează

6
trei asemenea condiţii (Topice, I, 2): exerciţiul pedagogic (el încă se practică în zilele noastre
în universităţi), “întâlnirile cotidiene” (adică conversaţia spontană de fiecare zi) şi filosofia,
căreia dialectica îi oferă “posibilitatea de a aduce problemelor argumente în cele două
sensuri” pentru a ne face “să descoperim mai uşor adevărul şi eroarea în fiecare caz”. Astfel
este trasată, cu Aristotel, calea unei retorici bazate pe logica valorilor, pornind de la
constatarea care va fi reluată în titlul piesei lui Pirandello, Fiecăruia adevărul său, canstatare
a unei raţiuni fără încetare în conflict cu cea a celorlalţi, dispută de interese şi de pasiuni,
imperfectă şi perfectibilă la infinit. La 2500 de ani după el, demersul său este încă întemeiat:
acest fapt dovedeşte că el a procedat corect.

Perioada romană: Cicero şi Quintilian

Se obişnuieşte să se spună că romanii n-au adus nimic nou faţă de gândirea grecilor. Este
adevărat că în materie de retorică, Aristotel a trasat calea în mod esenţial. Era suficient să se
adauge anumite complemente teoretice şi să se îmbogăţească materia prin experienţa practică
şi prin ştiinţa pedagogică. Tocmai aceste lucruri le-au făcut Cicero şi Quintilian şi, înaintea
lor, autorul misterios al lucrării Rhetorica ad Herennium.

Acest tratat, multă vreme atribuit lui Cicero, datează probabil din anii 86-82, dar fără
îndoială nu este al lui (a se vedea introducerea lui Guy Achard la ediţia Les Belles Lettres,
Rhétorique à Herennius, 1989). Acesta este o sinteză a operei lui Aristotel, într-un spirit mai
practic şi mai “profesional”, care constituie o mărturie a interesului purtat învăţământului
elocinţei la Roma după secolul al II-lea.

Cicero (106-43), magistrat roman numit chestor în Sicilia în anul 75, este cunoscut
pentru pledoariile sale împotriva lui Verres şi pentru a fi urmărit, fiind consul, să dejoace
conjuraţia lui Catilina. După ruptura primului triumvirat (Cesar, Crassus, Pompei), el l-a
urmat mai întâi pe Pompei, apoi pe Cesar la victoria de la Pharsale. La moartea lui Cesar în
anul 44, el îl atacă violent pe Antoniu în Filipice. Dar acesta va forma un al doilea triumvirat
cu Octav şi Lapid şi fiul asasin. Cicero a lăsat numeroase pledoarii juridice dintre care Pro
Milone şi Pro Murena, dar ceea ce ne interesează aici sunt mai ales operele sale teoretice.
După De inventione oratoria (Despre invenţia oratorică), operă incompletă de tinereţe
consacrată artei pledoariei, el publică De oratore (Despre orator), care dispreţuieşte reţetele
pentru a da întâietate culturii şi aptitudinilor naturale ale oratorului. Opera va cunoaşte multă
vreme un mare răsunet datorită ideii de “om cinstit” care se degajă din ea. Sunt demne de
semnalat şi alte opere, cum ar fi Brutus, care expune istoria elocinţei la Roma, Oratorul, care
tratează despre calităţile pe care trebuie să le posede oratorul, în fine, Topicele şi Partiţiunile.
În toate aceste tratate, Cicero aduce puţine noutăţi pe plan filosofic. Originalitatea sa constă
mai curând în faptul că a reflectat asupra gustului şi a stilului.

Celălalt mare retor al perioadei romane este Quintilian, care a trăit în secolul I după
Cristos şi care a lăsat un voluminos tratat pe larg inspirat din Cicero, De institutione oratoria
(Arta oratorică), care cuprinde douăsprezece cărţi şi care parcurge întregul câmp în materie.
Cartea a X-a formulează pentru prima dată o reflecţie veritabilă asupra artei de a scrie, asupra
legăturii dintre retorică şi literatură. Epoca lui Quintilian marchează fără îndoială apogeul
retoricii. Se sistematizează învăţătura sa care începe la vârsta cea mai fragedă cu
grammaticus, care îi iniţiază pe elevi în gramatică şi în lectura de texte, pentru a se continua la
retor, care face să se practice în principal exerciţiile naraţiunii şi ale declamaţiei (această
ultimă materie cuprinzând elogiile, paralelele în maniera lui Plutarch şi suasoriile, discursuri
politice imaginare).

Antichitatea târzie şi Evul Mediu

7
În lucrarea sa Dialog despre oratori, scrisă în jurul anului 81 după Cristos, Tacit constată
o slăbire a interesului pe care-l aveau romanii pentru retorică. El dă acestui fenomen o
explicaţie destul de convingătoare şi rămasă celebră: imperiul a urmat democraţiei după
Augustus şi, prin urmare, dezbaterea politică nu şi-a mai avut locul în viaţa statului. S-a văzut
într-adevăr că după primii sofişti arta oratorică s-a instituit şi s-a dezvoltat ca organul
indispensabil al democraţiei. Cuvântul nu mai este definit de acum încolo drept instrument al
persuasiunii sau al puterii, ci mai curând în funcţia sa estetică, literară. În Evul Mediu,
Aristotel va fi de altfel cunoscut mai mult pentru Poetica sa decât pentru Retorica sa. Se
remarcă chiar că, înaintea erei creştine, scriitorii latini se străduiau să reconcilieze retorica şi
poetica: acest lucru este valabil în mod special pentru Horaţiu, Ovidiu şi apoi Plutarch. Danys
din Halicarnas, retor grec care preda la Roma în timpul lui Augustus, exclude entimematicul
(logica frazei – parte totuşi esenţială la Aristotel) din tratatul său Despre dispunerea
cuvintelor, în favoarea unei abordări pur stilistice.

În Evul Mediu, retorica este mai presus de orice obiectul unui învăţământ oral lipsit de
profesori liberali care făceau concurenţă şcolilor ecleziastice. Astfel, tânărul şi strălucitorul
Abelard, din secolul al XII-lea (şase secole după Boetius), încerca să reintroducă în
programele sale dialectica aristotelică. În organizarea generală a studiilor, această disciplină
îşi găseşte locul în Septennium. Cele şapte arte despre care este vorba sunt împărţite în două
grupe: Trivium, care cuprinde gramatica, dialectica (sau logica) şi retorica, şi Quadrivium,
care grupează muzica, aritmetica, geometria şi astronomia (mai târziu se va adăuga şi
medicina). Precizăm că teologia rămâne în afara Septennium-ului. În Trivium, retorica face
mai curând figură de părinte sărac şi nu-şi va găsi debuşee veritabile decât mai târziu, cu
tratatele de artă poetică ale Renaşterii. I se preferă gramatica, disciplină în care se evidenţiază
Donat (Aelius Donatus), în secolul al IV-lea, şi Priscian (secolele V-VI), şi logica, care
absoarbe esenţialul din ştiinţele limbajului, mai ales în secolele al XII-lea şi al XIII-lea,
perioadă în care logica lui Aristotel era bine înrădăcinată în Europa.

2. Cadrele retoricii antice

Înainte de a continua acest excurs istoric, să fixăm marile principii care, constituite încă
din Antichitate, n-au încetat niciodată să servească drept fundamente retoricii până în zilele
noastre.

Cele trei genuri ale elocinţei

Definite de către Aristotel (Retorica, I, 1358 b) şi reluate de către ceilalţi autori, “ele sunt
în număr de trei, căci nu există decât trei feluri de auditoriu”. Genul deliberativ este cel al
adunărilor în care se iau decizii după regulile democraţiei. Acesta este genul viitorului care
constă în “a consilia sau a deconsilia” în funcţie de valorile “folositorului şi ale
vătămătorului”, ale “celui mai bun şi ale celui mai rău”. În genul judiciar, cel al tribunalelor,
se vorbeşte la trecut, pentru “a acuza sau a apăra” cu valorile “dreptului şi ale nedreptului”. În
fine, în genul epidictic, cel al discursului care face “elogiul” sau, mai rar, “blamul”
personajelor sau ideilor în diverse împrejurări, altele decât cele politice sau juridice,
exprimarea este în mod general la prezent, utilizând valorile “frumosului şi ale urâtului”.

Aceste trei împrejurări ale discursului corespund celor trei situaţii publice, ceea ce îl
conduce pe orator să varieze tehnicile de argumentare. Când se adresează unei adunări pentru
a delibera asupra oportunităţii de a mări un impozit, a declara un război sau a semna un tratat,
argumentul tip este exemplul, luat în general din istorie pentru a determina luarea deciziei
după metoda inducţiei (mişcare a gândirii care merge de la particular la general). Când el se

8
adresează unor judecători, raţionamentele sale trebuie să fie mai riguroase căci ascultătorii
sunt mai instruiţi. Ele trebuie să fie mai ales de tip deductiv (pornind de la legea generală
pentru a ajunge la o decizie particulară): aici predomină deci silogismul – se vorbeşte de altfel
încă şi azi despre “silogismul judiciar”. Exemplele de pledoarii sunt numeroase, atât la greci,
cât şi la romani: a se vedea Demostene, Lysias sau Cicero, printre alţii. Cât despre genul
epidictic, el se aplică mai puţin pentru a convinge cât pentru a evoca personaje sau
evenimente pe care ascultătorii le cunosc deja. Adeziunea auditoriului este obţinută dinainte
atunci când oratorul rosteşte un discurs comemorativ, o oraţie funebră, elogiul unui erou sau
panegiricul unui monarh. El va recurge în aceste cazuri la naraţiune şi la amplificare. Ne
putem întreba dacă această viziune ternară asupra retoricii nu este prea schematică: cum să
caracterizăm într-adevăr cuvântările politice numite filipice, introduse de către Demostene
(care se adresau lui Filip al Macedoniei) şi reluate de către Cicero? Ele se înrudesc cu genul
judiciar fără ca totuşi să se adreseze unor judecători.

Cele cinci părţi ale retoricii

Majoritatea tratatelor din Antichitate împart sarcinile oratorului în cinci etape de


importanţă variabilă: invenţia, dispoziţia, elocuţia, acţiunea şi memoria. Aceste cuvinte sunt
traducerile literale ale unor cuvinte latineşti şi nu corespund întotdeauna sensurilor care li se
dau în mod curent. Noi vom da fiecăruia dintre ele termenii latineşti şi greceşti
corespunzători.

Invenţia (inventio, heurésis), prima etapă a elaborării discursului, este în mod cert cea
mai complexă dintre toate şi necesită la toţi autorii antici lungi dezvoltări. Ea constă în
căutarea ideilor şi a argumentelor. Ea corespunde în linii mari celor trei capitole ale noastre
privitoare la argumentare, în aceasta constând importanţa ei. Cuvântul “invenţie” ar trebui în
realitate să fie tradus prin “descoperire” (traducerea mai exactă a lui heurésis), căci se
consideră că ar fi vorba mai puţin de “a crea” şi mai mult de “a regăsi” argumentele care ar
exista independent de orator.

Dispoziţia (dispositio, taxis) este arta de a ordona argumentele, altfel spus, de a le


asambla conform cu un plan. Vom vedea în ultimul capitol că planurile discursului sunt
oarecum “prefabricate” aşa cum sunt, într-un anumit mod, planurile noastre ale dizertaţiilor,
scrisorilor comerciale sau rapoartelor profesionale. Dar în Antichitate, ca şi azi de altfel,
planurile tip autorizează şi, dacă este cazul, reclamă anumite libertăţi.

Elocuţia (elocutio, lexis) nu trebuie confundată cu termenul modern care nu se aplică


decât discursului oral. Aici este, dimpotrivă, ansamblul tehnicilor relative la scriitura unui
discurs sau, dacă preferăm, studiul stilului, al ornamentelor şi al tuturor procedeelor estetice.

Acţiunea (actio, hupocrisis) corespunde întocmai la ceea ce s-ar numi azi “elocuţiunea”:
ea este ansamblul tehnicilor discursului oral, care cuprinde mai ales activitatea vocii şi a
atitudinilor corporale, altfel spus, arta de “a face să treacă” un discurs în faţa unui public.
Anumite tratate ale perioadei romane adaugă memoria (memoria, mnémè), care cuprinde
tehnicile de memorizare a argumentelor, atunci când trebuie să se improvizeze sau să se
vorbească fără notiţe. Aceste ultime două părţi au fost întotdeauna considerate ca fiind
oarecum la periferia retoricii, deoarece ele nu tratează despre elaborarea discursului, ci despre
realizarea lui orală. Noi nu le vom aborda. Să le analizăm mai detaliat pe primele trei.

Tehnicile invenţiei

9
Ce trebuie să se întrebe oratorul înainte de a produce idei? Mai întâi, dacă trebuie să
aleagă argumente de ordin afectiv sau raţional, apoi din ce domenii îşi poate scoate probele, în
fine, dacă se află la dispoziţia sa anumite tipuri de argumente prestabilite.

Aristotel distinge trei căi argumentative (Retorica, I, 1356 a): etosul, patosul şi ceea ce el
numeşte logos (discursul), fără a folosi vreun termen mai tehnic. Primele două sunt afective,
cea de a treia este raţională. Etosul reprezintă calităţile legate de însăşi persoana oratorului,
este imaginea pe care el o realizează despre sine în faţa publicului. El trebuie să se arate în
toate cazurile cinstit, bine dispus, competent şi, după caz, sever sau binevoitor, agresiv sau
conciliant, auster sau amuzant. Pe scurt, este o problemă de aparenţă, de imagine, de postură.
Cu etosul sunt legate diferitele forme de argumente ale autorităţii. Patosul este ansamblul
emoţiilor pe care oratorul încearcă să le provoace auditoriului: milă, ură, furie, indignare,
teamă etc. Noi vom analiza doar unele argumente dintre cele mai constrângătoare, uneori cele
mai manipulatorii (a se vedea capitolul 5), cu toate că ele ar putea îmbrăca şi forme mai
moderate. În fine, logosul este argumentarea în sens logic şi lipsită de pasiuni, cea care
permite să “se dovedească”, dar cum?

Aristotel distinge două tipuri de probe: cele numite atechnoi şi cele numite entechnoi,
care s-ar putea traduce prin “extra-tehnice” şi, respectiv, “intra-technice”, adică cele care
există în fapte sau în texte, independent de orator, şi cele care sunt furnizate de către propriul
său discurs, de talentul său, de creativitatea sa. În unele tratate ulterioare, se găsesc termenii
de naturale/artificiale sau de preferat de extrinseci/intrinseci (B. Lamy, La Rhétorique ou
l’Art de parler, 1675). Primele sunt în număr de cinci, după Aristotel (Retorica, I, 1375 a –
1377 b) şi Cicero (Despre orator, II, 116) şi grupează textele de legi (care înglobează cutuma
şi jurisprudenţa), mărturiile vechi (autorităţi morale ale unor mari oameni dispăruţi) şi noi
(care atestă realitatea sau verosimilitatea faptelor – Rhetorica ad Herennium, II, 12, adaugă
rumoarea publică), contractele şi convenţiile diverse dintre particulari, mărturiile sub tortură
(numai sclavii erau torturaţi) şi, în fine, jurămintele. Probele intra-tehnice se împart în două
categorii: exemplul, în sensul larg de argument inductiv (a se vedea capitolul 4) şi entimema,
în sensul de silogism (raţionament deductiv) bazat pe premise probabile şi care ajunge la o
concluzie doar verosimilă. Vom reveni mai departe asupra acestei noţiuni.

A treia problemă relativă la invenţie este cea a surselor din care oratorul îşi poate scoate
argumentele în cadrul intra-tehnic. Aceste surse, care sunt numite locuri (loci, topoi), sunt
clasificate în Topice (Aristotel, Cicero). Locurile nu sunt argumente propriu-zise, chiar dacă
Aristotel foloseşte şi cuvântul topos pentru a defini unele “tipuri de argumente”, pe care le
analizează mai ales în cartea a II-a a Retoricii (aşa cum vom face şi noi în capitolele de la 3 la
5). Într-o altă accepţiune, rămasă mai curentă, locurile sunt rezervoare de argumente, forme
vide constituite în grile, mijloace mnemotehnice de descoperire a ideilor discursului. Astfel,
atunci când suntem în criză de idei asupra unui subiect, ne punem întotdeauna faimoasele
întrebări ale vechii scolastici, inspirate de altfel de către Quintilian: “quis, quid, ubi, quibus
auxiliis, cur, quomodo, quando?” (“cine, ce, unde, prin ce mijloace, de ce, cum, când?”).
Acest mod de a proceda porneşte de la principiul după care nu se creează argumente ex nihilo
şi că acestea din urmă, aflate la baza gândirii, nu pot să se ivească decât urmând un anumit
demers, fără care “în lipsă de metodă şi de cercetare, nu pot fi găsite decât din întâmplare”
(Quintilian, Arta oratorică, V, 10, 22). Astfel, Quintilian distinge locurile persoanei (familia
sa, patria sa, vârsta sa, sexul său, soarta sa etc.) şi locurile cauzei (locul, timpul, modul, genul,
specia, diferenţele, proprietăţile etc.). Toate aceste liste, adesea fastidioase, sunt mărturiile
unui gust nemoderat pentru clasificări care nu va înceta să se amplifice şi să se complice în
continuare, înainte de a fi în cele din urmă dezaprobat de către Arnauld şi Nicole:

10
“Spiritul se obişnuieşte cu această uşurinţă şi nu se mai forţează să găsească raţiunile
proprii, particulare şi naturale, care nu se descoperă decât prin considerarea atentă a
subiectului său”.
La logique ou l’art de penser, 1662, troisième partie, chap. XVII.

Să notăm că retorica antică vorbeşte despre locuri comune şi locuri speciale. Primele sunt
cele mai generale şi prin aceasta susceptibile de a se integra în orice discurs, fie el deliberativ,
judiciar sau epidictic. Cele secunde variază după contexte: de exemplu, locurile judiciare, care
sunt numite “stări ale cauzei” (status causae), corespund întrebărilor care nu se pun decât în
faţa unui tribunal. Rhetorica ad Herennium (I, 18-27), care simplifică tipologia lui
Hermagoras, distinge trei dintre acestea: starea conjecturală (faptul a avut într-adevăr loc?),
starea legală (probleme de interpretare a legilor) şi starea “juridicială” (termenul juridicialis,
care înseamnă “relativ la o problemă de drept”, trimite la problemele calificării judiciare a
faptelor).

Dacă expresia “loc comun” a devenit sinonimă cu “clişeu”, acest lucru se întâmplă în
acelaşi timp datorită degenerescenţei noţiunii, care desemnează încet încet o formă de
argument sau o temă bună la toate, şi intrării sale în literatura Evului Mediu. Curtius, în La
Littérature européenne et le Moyen Âge latin (1948), studiază cele mai multe dintre aceste
teme bătătorite care se regăsesc în literatura medievală, ca locul modestiei afectate sau cele
ale invocării naturii, a lumii răsturnate etc.

Tehnicile dispoziţiei

Există tot atât de multe planuri de discurs câte discursuri. Din fericire, cu excepţia
cazurilor în care elocinţa este mai degrabă plicticoasă. Putem schiţa totuşi, în liniile sale
generale, planul cel mai frecvent urmat de majoritatea discursurilor antice.

Se începe în general cu un exordiu sau proem (exordium, prooimion), partea introductivă


în care oratorul se străduieşte să satisfacă două obiective: să capteze atenţia şi să-şi anunţe
planul. Remarcăm în treacăt o anumită analogie cu introducerile dizertaţiilor şcolare şi
universitare actuale; dar este oare acest fapt întâmplător? Exordiul începe deci cu ceea ce
latinii numeau captatio benvolentiae (“captarea bunăvoinţei”), subdiviziune care constă în a
atrage pur şi simplu atenţia auditoriului dacă este vorba de o cauză simplă de pledat sau dacă
discursul se situează în cadrul epidictic, sau de a-l emoţiona dacă respectiva cauză este
obscură sau dificil de apărat. Această primă secvenţă este uneori urmată de respingerile
eventualelor obiecţii. Exordiul se termină cu partitio sau divisio, termeni latineşti care
corespund anunţării planului (“partiţiune” sau “diviziune”).

Naraţiunea (narratio, diégésis) este expunerea faptelor, care necesită, din partea
oratorului, talentul narării propriu-zise şi al descrierii (care include în mod special
topografiile, sau descrierile locurilor, şi prosopografiile, adică portretele). Foarte importantă
în pledoarii şi elogii, ea nu poate furniza, la rigoare, decât exemple în cadrul deliberativ.
Nararea trebuie să fie concisă, clară şi verosimilă, dacă nu poate fi întotdeauna veridică. În
general, tocmai aceasta este partea cea mai lungă a discursurilor, în principal a celor judiciare.
Ea este de aceea adesea subdivizată, pentru mai multă claritate. Ea poate, de asemenea, să fie
alăturată părţii care urmează, pentru a nu forma decât o singură piesă.

Probarea (confirmatio, apodeixis sau pistis) care urmează narării este enunţarea
argumentelor, a probelor. Structurarea internă a acestei părţi pune problema dispunerii
argumentelor după importanţa lor. Trebuie oare să se înceapă cu cele mai tari şi să se
sfârşească cu cele mai slabe, sau invers? Cicero preconiza un sistem mixt: “Interesul vostru,

11
spunea el, cere să răspundeţi cât mai repede posibil atenţiei judecătorilor. Dacă de la început
ei nu sunt satisfăcuţi, sarcina voastră va deveni în continuare mult mai dificilă” (Despre
orator, II, 313). Structurarea internă a acestei părţi este următoarea: propoziţia (propositio,
prothèsis) rezumă problema de dezbătut; argumentarea este expunerea probelor propriu-zise;
în fine, altercaţia este o dezbatere scurtă cu partea adversă, lansată în general de o întrebare
acuzatoare.

Digresiunea (digressio, parekbasis) este o paranteză mobilă, în general plasată aproape


de probare. Acesta este momentul potrivit pentru a miza pe pathè, fie pentru amuzament, fie
pentru a provoca indignarea sau mila printr-o povestire sau o descriere care se îndepărtează de
subiect stricto sensu.

În fine, discursul se termină cu o peroraţie (peroratio, épilogos), parte a bravurii finale în


care oratorul mizează pe pasional. Uneori destul de lungă, această concluzie reia chestiunile
esenţiale ale argumentării şi le amplifică, adică dramatizează, mizele procesului sau temele
discursului.

Găsim, deci, în planul general al discursurilor, o structură în chiasm pentru că


argumentarea raţională (nararea, probarea) este încadrată de un început şi de un sfârşit
(exordiul, peroraţia) care privilegiază afectivul.

Elocuţia sau arta de a scrie

Roland Barthes propune să se traducă cuvântul elocutio (în greacă lexis) prin “enunţare”
sau “locuţiune”. Aceasta este într-adevăr arta de a pregăti discursul pentru a fi scris, dar ştiind
totuşi că el va fi rostit. Ceea ce-i preocupa pe antici era mai întâi corectitudinea limbajului,
respectarea gramaticii. Veneau apoi calitatea stilului şi relevanţa în raport cu subiectul tratat.
Cicero, în această privinţă, definea o teorie cu trei obiective ale retoricii: să probeze (sau să
informeze), să placă şi să emoţioneze, şi o teorie despre trei stiluri corespunzătoare (Oratorul,
69-112) adică stilul simplu, stilul mijlociu (sau plăcut) şi stilul înalt (sau grav). Stilul simplu
este cel al informării şi al explicaţiei. Despuiat de ornamente, el convine în general narării şi
probării şi trebuie să strălucească prin claritatea şi precizia sa. Stilul mijlociu, mai înflorat,
mai picant, este mai curând cel al exordiului şi al digresiunii. Cât despre stilul înalt, cel mai
ornat, cel mai puternic şi cel mai majestuos, el convine peroraţiei şi în general pasajelor care
trebuie să facă auditoriul să vibreze. Cicero ne sfătuieşte să nu abuzăm de el, căci prea multe
emoţii riscă să obosească (ibid., 98-99). Un orator abil trebuie într-adevăr să ştie să alterneze
cele trei stiluri.

Rămâne de menţionat importanţa atribuită figurilor discursului de către antici, mai ales de
către latini. Contrar celor ce doreau stiliştii şi lingviştii începând cu secolul al XIX-lea în
special, elocuţia nu se reduce la aceste figuri. Anticii sunt totuşi la originea ideii, atât de
exploatată de către urmaşi, că acestea din urmă constituie o abatere în raport cu o specie de
norme, un “grad zero al limbajului”, ca şi cum ar fi existat la origine un limbaj fără figuri pe
care retorica ar fi avut misiunea de a-l îmbogăţi şi ornamenta. Noi nu vom studia aici
clasificările lui Aristotel, Cicero şi Quintilian; ele nu sunt decât ebóşele (de altfel atât de
contradictorii între ele) nomenclatoarelor ulterioare pentru care propunem o sinteză în
capitolul care urmează.

3. Supravieţuirea, declinul şi renaşterea retoricii

Retorica în perioada clasică

12
Am văzut că încă înainte de Renaştere se dădea prioritate studiului stilului. Tratatele
secolului al XVI-lea, de felul Poeticii lui Aristotel, neglijau mai degrabă argumentarea pentru
a nu se ocupa decât de “arta poetică” (Sébillet, Peletier, Ronsard…) sau de retorică limitată la
elocuţie şi eventual la acţiune. Tratatul lui Fouquelin (1555) este într-adevăr redus la două
părţi: “elocuţiunea” şi “pronunţarea”; cel al contemporanului său Pierre Fabri (Grand et vrai
art de pleine rhétorique, 1521-1544) nu diferă cu nimic de cel dintâi. Majoritatea autorilor,
până în secolul al XVIII-lea, îşi orientează cercetările în special spre studiul stilului sclipitor,
al eleganţei literare: aşa este cazul în special cu iezuitul spaniol Baltasar Gracián, autor al
tratatului Art et figures de l’esprit apărut în 1647. Şcolile iezuite sunt principalii vectori ai
acestui învăţământ al retoricii, învăţământ care va predomina asupra altor discipline care au
durat în toată perioada clasică în Europa şi mai ales în Franţa. Operele părinţilor iezuiţi care se
inspiră din schema aristotelică şi care prin aceasta redevin mai complete decât tratatele
Renaşterii sunt foarte numeroase şi adesea redactate în limba latină. Printre cele mai
cunoscute, scrise în limba franceză, sunt La Rhétorique française a lui René Bary (Paris,
1653) şi La Rhétorique ou l’art de parler a lui Bernard Lamy (Paris, 1675). Celebri pentru
pedagogia lor, iezuiţii pun la punct exerciţii de compoziţie literară numite chries, din care se
vor inspira autorii până în secolul al XIX-lea.

Şi totuşi epoca clasică este cea în care retorica a murit. Locul său în învăţământ nu trebuie
să ne orbească în privinţa lipsei sale de justificare în gândirea filosofică. Deja umanistul
Petrus Ramus (1515-1572) a rupt-o cu aristotelismul şi a separat retorica, simplă tehnică
decorativă, de filosofie şi de ştiinţe. El anunţă astfel era ştiinţifică, care se instaurează odată
cu Descartes. În Discurs asupra metodei, ceea ce era cel puţin o artă (technè) pentru Aristotel
este coborât la rangul de simplu “dat al spiritului”, perfect inutil din moment ce subiecţii
vorbitori enunţă idei clare şi distincte, “măcar că ei nu vorbesc decât bretona şi că n-au învăţat
niciodată retorica” (prima parte). Cât despre dialectică, cum ar putea ea să-şi găsească locul,
ea care consacră respectul opiniei altuia? Toate acestea se află în opoziţie cu principiul “tablei
şterse” sau al “îndoielii metodice”, atât de drag cartezianismului:

“Considerând câte opinii diverse poate avea cineva în această privinţă, privind o
aceeaşi materie, care sunt susţinute de oameni învăţaţi, fără a putea avea vreodată
măcar una care să fie adevărată, eu aproape le-aş considera false pe toate cele care n-ar
fi decât verosimile”
Discurs asupra metodei, prima parte.

Iată deci retorica condamnată de către raţionalism în numele căutării adevărului. Din
motive asemănătoare, ea n-a avut o soartă mai bună nici după apariţia empiriştilor anglo-
saxoni, ca John Locke, care făcea din ea un sinonim al minciunii, în măsura în care ceea ce
considera el drept o tehnică artificială a verbului deturnează spiritul de la experienţă. Port-
Royal denunţă, de asemenea, mecanica invenţiei – analizată mai sus în legătură cu locurile –
ca şi pe cea a elocuţiunii. Se cunoaşte faimosul aforism al lui Pascal, “adevărata elocinţă îşi
bate joc de elocinţă”, care arată clar poziţia clasicilor în problema limbajului. Acesta din urmă
trebuie să poată traduce gândirea în modul cel mai fidel posibil, fără ca o muncă superfluă
asupra cuvintelor să altereze claritatea ideilor. Aceleaşi concepţii se vor găsi în secolele
următoare, de la enciclopedişti la pozitivişti, cu excepţia câtorva dizidenţi; orice s-ar spune,
predarea retoricii va dispărea din învăţământul public la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel,
clasicismul a ucis retorica iar era ştiinţifică pare a o fi înmormântat. Dar nu se pot şterge atât
de uşor cei 2500 de ani de filosofie şi de practică a discursului.

Perelman şi reînnoirea tradiţiei aristotelice

13
Lucrările lui Chaïm Perelman, îndeosebi Traité de l’argumentation pe care a scris-o în
1958 împreună cu Lucie Olbrechts-Tyteca, au trecut neobservate la vremea lor. Filosof al
dreptului, Perelman a avut ca obiectiv regăsirea în cele mai diverse practici ale argumentării
(la barou, bineînţeles, dar şi, mai ales, în filosofie şi în literatură) a principiilor care
fundamentează o logică a valorilor. El se situează în marea tradiţie aristotelică deoarece,
contrar majorităţii contemporanilor săi, el nu dispreţuieşte nici verosimilul, nici opinia. Opera
sa a format obiectul unor critici, în special din partea celor care doreau un studiu al aspectelor
non-raţionale şi necinstite ale retoricii. Este adevărat că Perelman n-a avut curajul să ţină
seama de reaua credinţă, nici de formele caracteristice ale manipulării: sofistica este practic
exclusă din Traité, la fel ca şi întreaga argumentare întemeiată pe violenţă şi pe raporturile de
forţă. Este paradoxal că cei care s-au inspirat din Perelman sunt uneori aceiaşi cu cei care au
studiat efectele manipulatorii ale discursului: aşa stau lucrurile mai ales cu Marc Angenot,
autorul lucrării La Parole pamphlétaire (Payot, 1982). Un alt reproş a fost că nu a abordat
într-un mod suficient de sitematic aspectele formale ale retoricii, într-un cuvânt, elocuţiunea.
Dar este adevărat că Traité studiază argumentarea şi nu ansamblul câmpului retoric. Gândirea
lui Perelman n-a beneficiat de audienţa meritată decât spre sfârşitul anilor şaptezeci, în
momentul în care a apărut L’Empire rhétorique (Paris, Vrin, 1977), lucrare în care el a
rezumat Traité. În acest mod de a aborda fenomenele retorice se află, într-adevăr, principalii
ingredienţi ai unei critici a discursului care nu cere decât să fie completată, ceea ce se
străduieşte, cu modestie, să facă lucrarea noastră. Lacunele lui Perelman au fost în plus
umplute de unii autori, mai ales de numeroşii cercetători americani adesea necunoscuţi de
către francezi dar cărora Christian Plantin a ştiut să le acorde locul cuvenit (Essais sur
l’argumentation, Paris, Kimé, 1990). Rămâne adevărat că contribuţia lui Perelman la studiul
retoricii este una dintre cele mai importante.

Abordările comunicaţională şi semiologică

Mai ales după anii cincizeci, cercetătorii s-au interesat de tehnicile persuasiunii.
Motivarea maselor a fost mai întâi obiectul propagandei politice, înainte de a deveni
preocuparea privitoare la publicitate. Când Vance Packard scrie în 1958 The Hidden
Persuaders, el vorbeşte despre retorică, dar abordarea sa psihosociologică nu este lipsită de
interes pentru fenomenele discursului. Se va regăsi o problematică comparabilă în Franţa cu
cea a lui Jean-Noel Kapferer, autorul lucrării Chemins de la persuasion (Dunod, 1988).
Perspectiva retorică s-a regăsit cu adevărat mai ales odată cu semiologia, mai ales când ea se
interesează de discurs şi de reprezentarea vizuală. Un articol al lui Roland Barhes, intitulat
“Rhétorique de l’image”, a apărut în numărul 4 al revistei Communications (Seuil) în 1964.
Autorul analizează aici codurile şi reţelele de semnificaţii ale unei imagini publicitare din
perspectivă semiologică, în timp ce, până atunci, cercetătorii, în majoritate americani, au mers
pe calea unei abordări “motivaţioniste”. Ceea ce este nou este interesul pe care-l manifestă
această epocă pentru mesajele non-verbale (imagini, vestimentaţie, gesturi, ritualuri de
politeţe…) a căror semiologie arată că ele funcţionează ca limbaje, ca sisteme de semne.
Titlul articolului nu este lipsit de interes pentru noi: de ce “Retorica imaginii” şi nu
“semiotica”? Acesta este motivul pentru care Barthes emite ipoteza că există o retorică
formală la baza oricărui sistem de semnificaţie:

“Este chiar probabil să existe o singură formă retorică, comună, de exemplu, visului,
literaturii şi imaginii. Astfel, retorica imaginii (adică clasificarea conotatorilor săi) este
specifică în măsura în care ea este supusă constrângerilor fizice ale vederii (diferite de
constrângerile fonatoare, de exemplu), dar generală în măsura în care “figurile” nu
sunt niciodată decât raporturi formale ale elementelor”.
“Rhétorique de l’image”, Communications 4, Seuil, pp. 49-50.

14
Ideea a reuşit să se impună şi, câţiva ani mai târziu, Jacques Durand propune în aceeaşi
revistă (nº 15, 1970: “Rhétorique et image publicitaire”) un inventar de figuri utilizate în
imaginea publicitară. Într-un spirit structuralist, el pleacă de la un tablou sensibil identic cu
cel al grupului Mü şi dă exemple de gradaţii, de hiperbole, de antiteze şi de numeroase alte
figuri care nu erau studiate până atunci decât în discurs. Paralelismul mijloacelor retorice
dintre limbă şi imagine este frapant, iar demonstraţia convingătoare.

Abordarea tropologică

Deşi legată de precedenta, această abordare este fără îndoială mai contestabilă, atât în
metoda sa, cât şi în definirea retoricii pe care se bazează. Unii lingvişti din aceeaşi perioadă
nu s-au interesat cu adevărat decât de retorica “tropilor” (figuri de abatere), reducând-o la
elocuţiune, perpetuând astfel lacunele epocii clasice deja semnalate. Retorica nu mai este arta
de a persuada, ci pur şi simplu aceea de a plăcea. Această abordare pur figurală ne face să ne
întoarcem, între alţi autori, la enciclopedistul Dumarsais care, în tratatul său Des Tropes ou
des différents sens (Paris, 1730), alcătuieşte un repertoriu al figurilor întâlnite exclusiv în
literatură. În exemplele sale, el îi neglijează pe oratori pentru a-i privilegia pe poeţi, în special
pe cei latini. Un secol mai târziu, Pierre Fontanier adoptă acelaşi demers şi face o clasificare
mai complexă în două lucrări, Manuel classique pour l’étude des tropes (1821) şi Des figures
autres que tropes (1827), pe care Gérard Genette le-a reunit sub titlul: Les Figures du
discours (Paris, Flammarion, 1968). Într-un articol intitulat “La rhétorique restreinte”
(Communications l6, Seuil, 1970, p. 161), Genette arată cum anume clasificările combinate
ale celor doi autori, care elimină din domeniul “tropilor” un mare număr de figuri, acreditează
ipotezele lingviştilor moderni “pentru a obţine cuplul figural exemplar, căţeluşi de faianţă de
neînlocuit ai propriei noastre retorici moderne: metafora şi metonimia”. El face aluzie
bineînţeles la toată lingvistica structurală şi la Roman Jakobson în particular care reduce
universul limbajului la două axe, sintagmatică şi paradigmatică, simplu reper ortonormat pe
baza căruia ar trebui explicate toate virtualităţile limbajului. În această optică, Jacques Lacan
defineşte chiar un psihism cu două dimensiuni prin stabilirea unei legături între cuplul
condensare / deplasare, cele două mari moduri de elaborare a visului la Freud, şi cuplul
metaforă / metonimie (“L’instance de la lettre dans l’inconscient”, Écrits I, Seuil, 1966).
“Furiei taxinomice” a vechilor tratate, denunţate de Barthes, i se opune deci ceea ce s-ar
cuveni să se numească “fantasma binarităţii”, concepţie care pare destul de schematică.

Aceasta nu i-a împiedicat pe lingvişti, chiar atunci când ei deschideau câmpul studiului
lor ansamblului figurilor, să continue să considere că retorica se limitează la locuţiune, sau
poate ar trebui s-o facă. Grupul Mü, autor al unei Retorici generale (Larousse, 1970; Seuil,
1982), îşi asumă ca misiune să sistematizeze procedeele integrându-le într-o grilă. Figurile
sunt deci puse în tabel cu aceeaşi rigoare ştiinţifică cu care sunt puse elementele chimice.
Retorica se vrea cu orice preţ “generală”, pentru că pretinde că dă seama de “procesele de
simbolizare şi de semanticile fundamentale”, depăşind prin aceasta cadrul elocuţiunii (a se
vedea Rhétorique de la poésie, Éd. Complexe, 1977, Seuil, p. 15). Este oare această abordare
cu adevărat convingătoare? Retorica astfel definită este oare atât de “generală” pe cât pretind
autorii? Nouă ni se pare, dimpotrivă, că o teorie care îndepărtează în mod deliberat subiecţii
care vorbesc, scriitorii sau ascultătorii de câmpul său de studiu şi care tratează limbajul ca un
sistem mai mult sau mai puţin închis mai curând decât ca un ansamblu de fenomene de
comunicare se situează în acea parte a deschiderii tradiţionale a retoricii care trebuie să ia în
seamă, că vrea sau nu, ansamblul mijloacelor de persuasiune. În plus, ideea implicită pe care
se bazează edificiul rămâne aparent teoria abaterii, veche şi repetată adesea, după cum am
văzut. În acelaşi spirit şi cu aceleaşi insuficienţe, Dictionnaire de poétique et de rhétorique al

15
lui Henri Morier (Paris, PUF, 1961) inventariază mulţi termeni ai lingvisticii şi ai poeticii,
unele figuri ale retoricii, însă practic nici o noţiune de argumentare.

Abordările logico-lingvistice

Cercetarea nu s-a concentrat doar asupra elocuţiunii şi figurilor. Ea s-a interesat şi de


argumentare. Meritul său este de a fi încercat să trateze mesajele după regulile logicii formale.
Făcând ca logica să evolueze de la silogistica aristotelică încoace, unii cercetători ca
Wittgenstein, Frege, Russell, Quine etc. au căutat principiile unei filosofii a limbajului.
Problematicile lor diferă de cea a lui Perelman în sensul că orice tentativă de asimilare a
discursului cu logica presupune că nu există, în ultimă instanţă, decât raţionalul în limbaj.
Perelman pleacă, dimpotrivă, de la principiul conform căruia argumentarea nu există decât
pentru că există un auditoriu, principiu care relativizează caracterul “logic” al discursului şi
care stabileşte o diferenţă ontologică între limbajul formal de tip logico-matematic, scutit de
ambiguitate deoarece el nu tratează decât despre propoziţii evidente, şi limbajul natural ale
cărui posibilităţi sunt infinite şi care are supleţea necesară, deoarece el trebuie să gireze
incertitudinile semanticii (conotaţiile…) şi caracterul afectiv al relaţiilor dintre interlocutori.
Noi credem deci că abordarea formalizantă a logicienilor şi a lingviştilor nu priveşte, la fel ca
şi abordarea tropologică, decât o parte a retoricii (argumentarea) şi pornind de la presupoziţii
cu totul diferite.

O altă abordare neo-lingvistică este reprezentată de cercetători ca Jean-Claude


Anscombre şi Oswald Ducrot. Legată de pragmatica lingvistică a şcolii de la Oxford, şi mai
ales de Searle şi Austin, această tendinţă se străduieşte să resitueze actele de limbaj în
contextele lor de enunţare, refuzând să considere că analiza enunţului, în conţinutul său
explicit, este suficientă pentru a face să se înţeleagă argumentarea. Enunţul este, într-adevăr,
indisociabil legat de presupoziţii şi de implicaţii, adică de factori impliciţi situaţi în amonte şi
în aval de discurs, condiţionând inteligibilitatea explicitului şi concluziile care se pot trage din
el (se vorbeşte despre “semantica intenţională”). Această lingvistică are meritul de a ieşi din
sistemul totalmente închis al analizei enunţurilor şi de a se interesa de procesele enunţării
însele. Ea cercetează principiile argumentării în limbă, în timp ce Perelman şi majoritatea
cercetătorilor americani ai aceleiaşi epoci le analizează în discurs. Obiectivul lingviştilor este
de a găsi, printr-un studiu al explicitului, constante şi variabile revelatorii ale unui sistem
autonom nu în mod necesar determinat de valorile pe care este dispus să le admită. Sistem
neînchis, dar totuşi sistem. Argumentarea se reduce în realitate la o combinatorică teoretic
limitată de procese logico-lingvistice care par a exista în mod independent de psihologie şi de
istorie, pe scurt, de bogăţia şi de complexitatea oamenilor. Validitatea unui argument se
apreciază deci după locul său şi prezentarea sa în enunţ, fără să fie nevoie să se ţină seama de
personalitatea şi de cultura interlocutorilor. Se vede că lingvistica, în pofida contribuţiilor sale
interesante la înţelegerea fenomenelor de comunicare, nu abandonează tendinţa sa spre
sistematismul structuralist.

II. Problemele generale ale argumentării

Studierea argumentării, în sensul în care vrem să o întreprindem noi, necesită unele


remarci prealabile. Întemeiată în parte pe logica formală, ea se bazează pe forme de
raţionament pe care ţinem să le reamintim, fără ca aceste preliminarii să aibă în vreun fel
pretenţia că ar constitui un curs de logică. Pe de altă parte, aşa cum este ea vehiculată de

16
limbajul natural, ea îşi are propriile sale reguli care o diferenţiază de raţionamentele formale.
Să încercăm să le precizăm.

1. Argumentarea decurge din reguli logice

Argumentare şi inferenţă

Argumentarea nu se deosebeşte de raţionamentele formale prin obiectivele sale, ci doar


prin modalităţile sale. Este vorba, în ambele cazuri, de a face să progreseze gândirea pornind
de la cunoscut pentru a face să se admită necunoscutul. Logica numeşte această operaţie
inferenţă. Să notăm totuşi că nu toate inferenţele provin în mod necesar din raţionamente: de
exemplu, dacă auzim soneria telefonului, inferăm imediat că la capătul celălalt al firului se
află un corespondent. Deci, simpla noastră experienţă cu lumea ne permite deja să facem
inferenţe. Datorită faptului că ţin de evidenţă, ele scapă domeniului argumentării. Alte
inferenţe, în schimb, pun unele probleme. Acestea necesită o veritabilă operaţie intelectuală în
plus faţă de experienţă (domeniul foarte vast al raţionamentelor empirice), sau chiar din afara
experienţei (domeniul ştiinţelor exacte). Se admite deci că aceste raţionamente se împart în
două specii principale: deducţia şi inducţia (unii adaugă analogia, pe care noi o tratăm la
argumentele empirice).

Deducţia şi silogistica

Deducţia este tipul de raţionament care merge de la general la particular. Aristotel s-a
interesat pe larg de ea şi i-a determinat condiţiile principale de validitate formală studiind
silogismul. Fie exemplul următor:

Toată Europa este democratică.


Franţa face parte din Europa.
Deci, Franţa este un stat democratic.

Primele două propoziţii constituie premisele raţionamentului. Prima este o lege generală,
numită majoră. Cea de a doua este un fapt particular, numit minoră. Derivarea concluziei din
premise este o inferenţă care, pentru a fi validă, trebuie să se supună unor reguli foarte
precise. Aceste reguli se spune că sunt extensionale, adică independente de conţinutul empiric
al termenilor (în caz contrar, s-ar vorbi despre intensionalitate): orice silogism, ca şi orice
raţionament formal, trebuie deci să poată fi tradus din limbajul natural într-un limbaj artificial.
Ar fi în zadar, şi mai ales foarte nepotrivit să ne extindem dincolo de mulţimea regulilor
silogisticii, asupra cărora gânditorii s-au aplecat mult din vremea scolasticii până în secolul al
XIX-lea. Ne vom mulţumi cu câteva indicaţii minimale.

Se observă imediat că cele trei propoziţii ale silogismului conţin în total trei termeni,
repartizaţi doi câte doi. Distingem termenul major (stat democratic), termenul mediu (Europa)
şi termenul minor (Franţa). După locul acestor termeni în premise, găsim patru figuri posibile.
Exemplul prezentat mai sus aparţine figurii întâi, în care termenul mediu este subiectul
majorei şi predicatul (sau, dacă preferăm, atributul) minorei. Dar termenul mediu ar putea fi şi
predicatul celor două premise (figura a doua), subiectul ambelor (figura a treia) sau, în fine,
predicatul majorei şi subiectul minorei (figura a patra).

Silogistica mai distinge şi modurile, adică aranjarea termenilor după variabilele


universală / particulară şi afirmativă / negativă, ceea ce dă propoziţiile universale afirmative
(a), universale negative (e), particulare afirmative (i) şi particulare negative (o). Aceste notaţii
sub formă de vocale datează din timpul scolasticii. Combinarea figurilor şi a modurilor

17
permite deci teoretic 256 de posibilităţi, dintre care numai 19 sunt valide în realitate. Ele sunt
denumite cu cuvinte latineşti formate pornind de la vocalele de mai sus. Astfel, exemplul
nostru este sub forma Barbara (a, a, a) deoarece cele trei propozţii sunt toate universale
afirmative.

Interesul silogisticii este de a demonstra validitatea raţionamentelor deductive


independent de conţinutul propoziţiilor, cu condiţia să fie respectat principiul
extensionalităţii; mai trebuie să ne punem de acord cu privire la relevanţa termenilor. Dacă, în
exemplul nostru, înlocuim Franţa cu Israelul sau Ucraina, aparteneţa lor la Europa (noţiune
destul de vagă) nu întruneşte unanimitatea. În realitate, logica formală nu permite să se
dejoace decât capcanele argumentative cele mai izbitoare, în fapt rarisime în discursuri şi
conversaţii, ceea ce remarcau pe bună dreptate Arnauld şi Nicole în introducerea la partea a
treia a Logicii: “majoritatea erorilor oamenilor (…) vin mai curând din faptul că ei raţionează
pe baza unor principii false decât din faptul că ei raţionează rău urmându-şi principiile”.
Tocmai incertitudinile limbajului sunt cele care dau naştere majorităţii sofismelor, după cum
arată acest exemplu celebru, ireproşabil din punct de vedere formal şi totuşi absurd:

Tot ceea ce este rar este scump.


Un cal ieftin este rar.
Deci, un cal ieftin este scump.

Noţiunea de raritate poate fi înţeleasă într-un sens natural sau într-un sens economic, de
unde ambiguitatea.

Întrucât bogăţia de raţionamente deductive depăşeşte cadrul formalului, tratatele de


retorică de la Aristotel încoace studiază silogismele “complexe”, adică cele care nu sunt
prezentate sub forma canonică cu trei propoziţii. Acestea sunt soritul, epicherema şi
entimema.

Soritul este argumentul “grămezii” (sôros), denumit astfel deoarece ne-am putea întreba
până la ce punct trebuie să adăugăm unul câte unul boabele de grâu pentru a obţine o
grămadă. Astfel, soritul se înrudeşte cu silogismul atunci când multiplicăm premisele acestuia
care se înlănţuie în număr nedeterminat ca într-o grămadă. Să reluăm exemplul nostru şi să-l
modificăm : “Franţa a cunoscut mai multe revoluţii; a face revoluţia înseamnă a dovedi că eşti
ataşat egalităţii în drepturi; a vrea egalitatea în drepturi înseamnă a face ca poporul să fie
suveran; un popor suveran este cel al unui stat democratic. Deci, Franţa este un stat
democratic”. Acest sorit este exprimarea extinsă a silogismului următor: “Toate statele care au
un popor suveran sunt democratice (majora exprimată sau nu); or, Franţa are un popor
suveran; deci, ea este un stat democratic”. Se observă cu uşurinţă că minora a fost
descompusă într-un şir de propoziţii înlănţuite prin relaţii de implicaţie. În acelaşi fel ar putea
sta lucrurile şi cu majora.

Epicherema, un alt mod de extindere a silogismului, reprezintă un aport de argumente


(probe sau locuri comune) la premisele considerate prea puţin convingătoare. S-ar putea spune
deci: “Toată Europa este democratică [definind noţiunea de “democraţie” şi trecând în revistă
diferitele state care satisfac această noţiune]; or, Franţa face parte din Europa; deci, ea este
democratică”. Aici majora este cea care a fost confirmată prin dovezi, dar am putea face
acelaşi lucru cu minora, ceea ce, într-un fel, ar fi prea puţin util.

Cât despre entimemă, ea este complexă deoarece este simplificatoare, s-ar putea spune.
Spre deosebire de sorit şi de epicheremă, ea reproduce expresia silogismului. Să precizăm că
Aristotel a dat două definiţii acestei noţiuni. Prima este cea a silogismului întemeiat pe

18
premise doar verosimile. Al doilea sens al cuvântului, reţinut de majoritatea retoricienilor care
au urmat, este cel de silogism incomplet formulat, căci îi lipseşte una din premise. Una din
două: sau se consideră că premisa absentă este suficient de evidentă şi de aceea este permis să
se facă economie (versiunea onestă), sau se preferă să fie escamotată deoarece este
contestabilă, chiar falsă (versiunea sofistică). Astfel, se poate spune fără teamă: “Franţa, ca şi
restul Europei, este democratică” (escamotare a minorei considerată evidentă: se ştie că Franţa
se află în Europa), sau: “Franţa, care se găseşte în Europa, este deci democratică” (escamotare
a majorei: Europa este democratică). Dar s-ar putea găsi entimeme contestabile, de tipul:
“Cutare, ca şi toţi politehniştii, este un bun inginer” (uitarea unei minore care stabileşte că el
provine într-adevăr din şcoala politehnică, ceea ce poate fi fals), sau încă: “Acest automobil,
ca toate BMW-urile, are un motor turbo cu şase pistoane” (omiterea unei majore în mod
evident eronate). Aceste sofisme grosolane, şi totuşi foarte frecvente, ar trebui să fie uşor de
contracarat, dacă am avea în plus în minte regulile silogismului.

Inducţia şi generalizarea

Invers faţă de deducţie, inducţia porneşte de la fapte particulare şi ajunge în principiu la o


generalizare. Această activitate a spiritului este necesară demersului ştiinţific deoarece
permite să se degajeze legile pornind de la fapte observate, dar şi un număr de raţionamente
din viaţa cotidiană. Logicienii disting în general inducţia completă, care permite inferenţe
pornind de la totalitatea fenomenelor care ne interesează, şi inducţia amplificatoare, care nu
utilizează decât un eşantion din clasa fenomenelor. Prima formă este puţin interesantă pentru
cunoaşterea ştiinţifică deoarece este vorba de a confirma o lege care se degajă din examinarea
unor cazuri. Dar ea este indispensabilă atunci când avem nevoie de o observare exhaustivă a
realităţii: nu se poate induce că nici un elev nu este absent decât după ce s-a făcut apelul
general; la fel, o regulă de gramatică nu poate fi enunţată decât în virtutea unui studiu complet
al formelor şi al excepţiilor. Inducţia amplificatoare este mai îndrăzneaţă, deci totodată mai
productivă din punct de vedere euristic (propriu descoperirii) şi mai susceptibilă de erori. Într-
adevăr, pe de o parte, spiritul nostru are adesea tendinţa să generalizeze în sensul în care ne
convine, conştient sau nu, din motive afective; pe de altă parte, întotdeauna există problema
metodologică de a şti dacă fenomenele observate sunt reprezentative pentru o clasă şi dacă
avem dreptul să inducem o lege generală pornind de la numărul lor restrâns. Aceste
incertitudini se regăsesc în metoda ştiinţifică, dar şi în argumentare, ceea ce ne interesează
într-un mod special. Le vom regăsi când vom studia argumentele empirice şi sofismele.

Să precizăm că raţionamentul inductiv nu ajunge întotdeauna la o generalizare, ci uneori


la concluzii referitoare la fapte particulare. Acesta este demersul anchetatorului de poliţie
care, pornind de la unele indicii factuale concordante, va induce la culpabilitatea unui suspect.
Raţionamentul este inversat în silogismul judiciar, cel al judecătorului care va spune, atunci
când culpabilitatea va fi stabilită: “orice hoţ intră sub incidenţa legii; or, Cutare este învinuit
de furt; deci, el va fi pedepsit cu închisoarea”.

2. Argumentarea depinde de criterii specifice

Problema auditoriului

Pentru a întemeia filosofic argumentarea conform cu o teorie a valorilor, o raţiune


practică într-un anume fel, Perelman înfăţişează necesitatea unui “auditoriu universal”. Ce
poate însemna această noţiune? Discursul retoric, am văzut cu Aristotel, se consideră că se
adresează unor nespecialişti, şi chiar unor oameni fără instruire, spre deosebire de discursul
ştiinţific. Auditoriul universal ar fi în acest caz auditoriul mediu. Dar poate fi vorba şi de
auditoriul ideal şi, în acest caz, argumentarea ar deveni în principiu la fel de riguroasă ca şi o

19
demonstraţie ştiinţifică, deoarece toată lumea va fi dispusă să fie convinsă în acelaşi mod,
adică în mod obiectiv. În fapt, auditoriul ideal există cu certitudine dacă avem în vedere
argumente raţionale, care exclud etosul şi patosul. În celelalte cazuri, în mod clar cele mai
numeroase, oratorul este forţat să ţină seama de caracterele subiective ale auditoriului său,
pentru a-l convinge.

Trebuie, deci, se pare, să disociem noţiunile de argumentare şi de demonstraţie.


Demonstraţia este o înlănţuire de raţionamente, legate între ele într-un mod necesar – căci nu
se poate sări peste etape – şi aproape independente de voinţa autorului său. Este într-adevăr
rareori posibil să demonstrăm în matematică şi chiar în ştiinţele experimentale în afara unor
metode dinainte stabilite; ele sunt uneori numeroase, dar ca număr limitate. În argumentare,
dimpotrivă, oratorul îşi alege şi-şi articulează argumentele în funcţie de o strategie, altfel spus,
de abordarea sa concretă a publicului. Ea este, deci, legată de invenţie, de dispoziţie etc., ceea
ce arată că emiţătorul şi destinatarul comunicării retorice sunt entităţi reale şi că aceştia pot fi
cu greu definiţi în termeni ideali sau abstracţi.

Se pot, astfel, opune două tipuri de argumentare. Primul, numit argumentare ad rem
(asupra lucrului) sau ex concessis (luată din asentimentul unanim) este cel care se adresează
auditoriului universal. El necesită un acord prealabil al interlocutorilor cu privire la credinţele
şi conceptele comune. A doua argumentare, numită ad hominem (îndreptată spre om – a nu se
confunda cu ad personam, a se vedea capitolul 4) disimulează sub aparenţa unui acord
prealabil o neînţelegere fundamentală. Acesta este exemplul omului superstiţios care,
spărgând o oglindă, crede că-i va merge rău, şi care se consolează spunându-şi că spargerea
paharului gol nu este malefică. O argumentare ad rem ar dovedi că superstiţiile nu sunt
întemeiate; totuşi, în anumite cazuri este mai judicios să “intri în jocul” celui pe care vrei să-l
convingi, dacă ne limităm scopul la utilizarea slăbiciunilor de caracter sau a viciilor unui
individ pentru a-l face să înţeleagă mai bine motivul: este mai bine uneori să spunem unui
avar că dacă-şi mărită fata cu un gangster riscă să fie prejuduciat de avere, şi nu că este
împotriva moralei, sau unui alegător evlavios că cutare candidat este un păgân, nu că este un
meschin gestionar al afacerilor publice. Argumentul ad hominem nu este, deci, numai
simplificator, dar poate fi şi manipulator.

Domeniul incertului şi al verosimilului

Argumentarea este o chestiune de limbă şi nu pur şi simplu de concepte. Pluralitatea de


sensuri a unor anumite cuvinte (polisemia) şi ambiguităţile, care fac bogăţia poeticii
limbajului, îi dau o forţă argumentativă redutabilă. Pentru a ne convinge, este suficient să
cercetăm definiţiile majorităţii cuvintelor care se termină în “-ism”. Aspectul vag al retoricii,
instrument de putere pentru cine ştie să se folosească de ea, permite toate tururile de forţă ale
comunicării, jocurile de cuvinte, sofismele.

Dar este ceva mai mult. Discursul este uneori mai puţin bogat în ceea ce enunţă decât în
ceea ce nu spune: aceasta este teoria presupoziţiei a lui Oswald Ducrot (mai ales în Dire et ne
pas dire, ed. a 3-a, Hermann, 1991). Unele propoziţii sunt de ordin ideologic şi proprii unei
comunităţi, unei epoci. Marc Angenot le numeşte “ideologisme” şi constată că ele însoţesc
anumite cuvinte puternic conotate, ca “evreu” la începutul secolului al XX-lea, şi chiar mai
înainte. Se ghiceşte forţa argumentativă a acestui cuvânt în sintagma “escrocat de un evreu”,
relevată în Candide, expresie potrivită pentru a stabili o legătură de cauzalitate “evidentă”
între verb şi agent, confirmând astfel o prejudecată puternic înrădăcinată. Ducrot precizează:
“mai general încă, se poate căuta în orice text reflexul implicit al credinţelor profunde ale
epocii: se va înţelege prin aceasta că textul nu este coerent decât dacă el se completează cu
aceste credinţe. Şi aceasta, deşi se ştie că aşa ceva nu se prezintă ca o confirmare a lor” (ed.

20
cit., p. 13). Dar presupoziţia nu este doar ideologică: ea poate fi imanentă enunţului şi ridică o
multitudine de probleme analizate de către lingvişti. În afară de entimemă care, după cum am
văzut, escamotează una din premisele unui raţionament, numărul enunţurilor relevă prin
transparenţă importante presupoziţii. Propoziţia “Partidul comunist francez şi-a dat seama de
atrocităţile stalinismului” poate releva în filigran şi non-zisul, în principal în aspectele sale
ilocuţionare (fenomene de vorbire care tind să realizeze o acţiune denumită sau sugerată).
Faimosul “V-am înţeles”, lansat de generalul de Gaulle la 4 iunie 1958 în Alger şi urmat de
atâtea aclamaţii, implică unele măsuri, căci atunci când cineva îl “înţelege” pe altcineva, el se
poate aştepta la ceea ce-l satisface. Dar care ar fi exact aceste măsuri? Şi spre ce ar tinde ele?
Toată forţa ambiguităţii se află aici.

Pentru a încheia, rămâne să precizăm că aspectul sau caracterul verosimil al cuvântului


argumentativ ne permite să nu legăm auditoriul de concluziile oratorului. Pentru toate
motivele pe care le-am expus, discursul este întotdeauna în mare parte subiectiv. Dacă nu este
în mod necesar manipulator, el este întotdeauna retoric, tinzând la persuasiune, fie pentru ca
“să se pună la puterea de înţelegere” a publicului (cazul pedagogiei), fie pentru că există un
antagonism la baza dialogului (cazul judiciarului), sau cel puţin unele divergenţe de păreri
(cazul deliberativului). Cu greu se poate măsura eficacitatea sa, altfel decât prin sondaje de
opinie, atunci când destinatarii sunt numeroşi. Dar se poate încerca să se identifice şi să se
evalueze mijloacele: acest lucru ne propunem să-l facem odată cu studiul elocuţiunii.

CAPITOLUL 2

PRINCIPALELE FIGURI ALE DISCURSULUI

Deşi argumentarea este evident o parte a retoricii, cele două noţiuni – de retorică şi de
argumentare – au fost deseori separate, multă vreme teoreticienii domeniului fiind preocupaţi
în principal de aspectele formale ale discursului. Aşa au stat lucrurile înde-osebi după apariţia
celebrelor tratate de retorică ale Renaşterii. Occidentul modern, spre deosebire de Antichitate,
s-a preocupat mai mult de apărarea şi de corectarea limbilor, din această stare de spirit
născându-se un anumit formalism, îndeosebi în Franţa epocii clasice. Până la Traité de
l’argumentation al lui Perelman şi Olbrechts-Tyteca (Paris, l958), figura retorică a fost
considerată mai ales ca figură de stil, iar tratatele de retorică au fost considerate opere de artă
poetică. Este adevărat că elocinţa nu mai este o artă foarte utilă în timpul monarhiilor, când se
preferă cultivarea genului epidictic, neglijându-se noţiunea de argumentare.
Spiritul clasic a vrut, deci, ca figura să fie considerată un simplu ornament al lim-bajului,
chiar dacă această înfloritură face parte din orice discurs bine elaborat. Tratatele de
interpretare ale epocii considerau că sunt indispensabile frazei melodice ornamentele,
trilurile, lacurile pentru fixarea poleielii de aur şi apogiaturile, maniera delicată şi savantă de a
prelungi notele emise de corzile strânse ale instrumentelor muzicale cu corzi. Ca şi cum
ornamentul n-ar fi decât un paleativ al plictiselii! Chiar şi în secolul al XX-lea se crede adesea
că este obligatoriu să se considere că există „un grad zero al scriiturii“, pornind de la care,
munca scriitorului urmăreşte să adauge, în toate modurile posibile, expresivitatea şi
originalitatea care îi lipsesc mesajului fundamental. Aceasta înseamnă a dispreţui procedeele
esenţiale ale alcătuirii limba-jului. Noi credem, dimpotrivă, că figurile retoricii pot apărea,
conştient sau nu, în chiar momentul producerii discursului, ca părţi complet distincte ale
actului enunţării. Noţiunea clasică de abatere face în mod implicit referire la o „normă“ a
limbajului şi presupune că orice activitate asupra acestuia este într-un anumit mod o
reconstrucţie artificială, poate chiar trucată. Dar când un orator foloseşte în mod spontan
figurile într-un discurs improvizat pentru că aceste „procedee“ îi vin în minte într-un mod

21
perfect natural, se observă că nu există nici o deosebire netă între ceea ce este natural şi ceea
ce este artificial în limbaj. Freud, în studiile sale asupra visului şi cuvântului de spirit, a arătat
corect cum anume figuri ca metaforele şi neologismele pot izvorî în mod spontan din
inconştientul nostru.
Dacă acordăm figurii retoricii rolul său adevărat de componentă a limbajului, ajun-gem
să-i atribuim o valoare argumentativă, şi nu pur şi simplu una decorativă. Tocmai acest lucru
l-a făcut Perelman în tratatul său, refuzând să separe fondul de formă, altfel spus, integrând
studiul figurilor în cel al procedeelor argumentative. Această abordare filosofică are meritul
că reînnoieşte considerabil problema şi reface legătura cu con-cepţiile antice, îndeosebi cu
cea a lui Aristotel. Dar se observă imediat că retorica formală nu face parte dintre principalele
obiective ale tratatului. În ceea ce ne priveşte,
noi am dori să-i informăm pe cititori asupra acestei probleme complexe în acest capitol
special în care ne propunem să clasificăm şi să analizăm principalele figuri, chiar dacă pe
unele dintre ele le vom examina în capitolele următoare. Ele sunt foarte numeroase şi poartă
nume cât se poate de ciudate. Ne-am aştepta să le vedem într-un tratat de medicină tropicală
mai curând decât sub o pană literară; dar retorica este o disciplină pretenţioasă şi, în această
calitate, cere o anumită tehnicitate.
Numeroasele clasificări, propuse de către retoricieni de-a lungul secolelor, au dat naştere
la bogate controverse pe care nu ni se pare interesant să le alimentăm. De aceea, vom distinge,
într-o manieră destul de tradiţională, patru tipuri de figuri. Figurile de sens, dintre care unele
sunt numite „tropi“, constau în îmbogăţirea semnificaţiilor unui cuvânt prin utilizarea lui într-
un context diferit de cel obişnuit. Figurile de cuvinte constituie jocuri asupra lexicului şi
sonorităţilor. Figurile de gân-dire, cu contururi foarte largi, poartă asupra unor elemente mai
generale ale enunţării şi ale tonului discursului; ele nu se bazează pe procedee formale
speciale. În fine, figu-rile de construcţie se referă la sintaxa şi locul cuvintelor. Dintre
nenumăratele figuri inventariate în dicţionare şi tratate, în special cele ale lui Fontanier,
Morier, Lausberg şi Dupriez, noi le vom reţine pe cele care ni se par cele mai importante din
punct de vedere argumentativ în sensul cel mai larg, adică prin caracterul lor raţional,
emoţional şi umoristic.

I. Figurile de sens sau tropii

Cuvântul „trop“ vine de la termenul grecesc tropos, care înseamnă conversiune, iar acest
substantiv vine la rândul său de la verbul grecesc trepo, care înseamnă a întoar-ce. Dumarsais
defineşte aceste figuri astfel: „ele sunt numite aşa deoarece, când se ia un cuvânt, în sensul
figurat, el se întoarce, pentru a spune astfel, pentru a-l face să semnifice ceea ce nu semnifica
nicidecum în sensul său propriu“ (Des Tropes, Paris, l730, Flammarion, l988, p. 69).

Altfel spus, tropii sunt procedee de substituire a unui termen, sau a unui ansamblu de
termeni, cu un alt termen. Principalii tropi sunt metafora, metonimia şi sinecdoca. Aceste trei
figuri sunt copiii dragi ai lingvisticii moderne, datorită complexitătţii lor şi bogăţiei utilizării
lor poetice. Vom încerca să identificăm esenţa procedeeelor de for-mare a lor şi să studiem
principalele figuri înrudite cu substituţia.

1. Polul metaforic

Sensul propriu şi sensul figurat (pentru simplificarea expunerii, vom păstra denu-mirile
retoricii clasice) sunt, în cazul metaforei, în relaţie de analogie. Polul metaforic, care defineşte
domeniul general al „imaginilor“, grupează ansamblul figurilor bazate pe ideea de apropiere,
prezentă în mod implicit sau în mod explicit.

22
Comparaţia

Aceasta este o figură de sens fără a fi un trop propriu-zis, deoarece relaţia de ana-
logie este prezentă în mod explicit în context. Termenii „ca“, „în acelaşi fel“, „asemă-
nător cu“, „a se asemăna cu“ etc. relevă în mod clar intenţia locutorului. Nu se găseşte
în comparaţie caracterul condensat, adesea strălucitor şi puternic în subiectivitate, al
metaforei propriu-zise. Valoarea sa este în general cu atât mai argumentativă şi mai
raţională cu cât ea lasă mai puţin loc interpretării, deci ambiguităţii. Enunţuri ca „vă
purtaţi ca un copil“ sau „această clădire seamănă cu un pateu cu untură“ oferă imagini
care pot fi uşor identificate. Intenţia este adesea chiar aceea de a clarifica o expunere
prin a-i da un contur mai concret. Anatole France, vorbind despre ironie, spunea că
fără ea, „lumea ar fi ca o pădure fără păsări“. Utilitatea argumentativă a procedeului
comparativ se apropie, prin urmare, de exemplu şi de ilustrare. Dar poeţii suprarealişti
pot, dimpotrivă, utiliza comparaţia pentru a întări caracterul şocant al unei imagini. Ca
dovadă, acest vers celebru al lui Éluard din L’Amour, la poésie (1929):

„Pământul este albastru ca o portocală“.

Metafora

Un acelaşi semnificant, adică o singură realitate lingvistică în acelaşi timp grafică


şi sonoră, trimite la unul sau la mai mulţi semnificaţi, adică mai multe sensuri iden-
tificabile dintr-un dicţionar, de exemplu. Astfel, semnificantului „sare“ îi corespunde
cel puţin un semnificat care ar fi aproximativ următorul: „substanţă minerală albă cu
gust picant şi care se foloseşte la asezonarea mâncării“. Dacă spun în timpul mesei:
„Dă-mi sarea“, propoziţia mea nu constituie o figură, deoarece cuvântul este utilizat
într-un sens convenit. Dar când Isus Cristos spune ucenicilor săi: „Voi sunteţi sarea
pământului“, cuvântul este utilizat în afara sensului său „propriu“. Acesta este un trop,
deoarece avem de-a face cu deturnarea sensului, şi este o metaforă, deoarece subs-
tituirea se explică printr-un raport de analogie între doi semnificaţi, ingredientul care
dă gust mâncării şi oamenii care vor pune în valoare, care „vor releva“ umanitatea din
ei. Fie St semnificantul şi Se semnificatul. Putem schematiza procedeul metaforic în
felul următor:

St „sare“ ⇒ Se1 „substanţă minerală…“


⇒ Se2 „ucenici…“

Enunţul îi pune faţă în faţă pe cei doi semnificaţi: „voi“ (Se2 ) şi „sarea“ (Se1).
Deşi locutorul nu oferă cheia acestei analogii, aceasta este totuşi inteligibilă pentru
fiecare, în mod imediat sau aproape, ceea ce subînţelege un acord tacit între
interlocutori cu privire la valoarea semnificantului din apropierea astfel operată.
Tocmai acest lucru îi face pe lingviştii moderni să spună că metafora, ca şi toţi tropii în
general, nu cons-tituie produsul unei schimbări unilaterale a codului, aşa cum ar vrea
teoria tradiţională a „abaterii“, deoarece substituirea poate fi decodificată fără nici o
explicaţie a locu-torului. Ea face parte din virtualităţile permanente şi cvasi-infinite ale
limbajului, de vreme ce cultura şi referenţii celor care comunică oferă suficiente
elemente comune. N-ar trebui să-i spunem unui indian pierdut în fundul Amazonului
că „Cutare are o atitudine de ghiaţă“, căci analogia n-ar putea fi decodificată, chiar
23
dacă, la rigoare, indigenul ar recunoaşte oarecum cuvântul şi noţiunea. I-ar lipsi, în
realitate, acestui cu-vânt universul semelor şi cel al conotaţiilor care nu se pot ataşa
aici decât în comuni-tăţile lingvistice, în care caz au o utilizare veritabilă.

Raportul dintre semnificaţii Se1 şi Se2 fiind cel de analogie sau, dacă preferăm, de
comparaţie operată imediat de către spirit, îl numim pe Se1 comparantul şi, respectiv,
pe Se2 comparatul. Acestor termeni lingvistici le corespund foarte îndeaproape ter-
menii de foră şi de temă proveniţi din vocabularul logicii, pe care-i vom reîntâlni mai
departe când vom analiza argumentarea prin analogie.
Uneori, fora şi tema (comparantul şi comparatul) sunt prezente în unul şi acelaşi e-
nunţ, alteori apare numai fora. În primul caz, se vorbeşte despre metaforă in
praesentia (cei doi semnificaţi sunt unul „în prezenţa“ celuilalt); în al doilea caz, se
vorbeşte des-pre metaforă in absentia.

Prezenţa sau absenţa comparatului

Prima figură, metafora in praesentia, pune în raport direct comparantul şi com-


paratul în general cu ajutorul unei atribuiri, al unei apoziţii sau al unui complement de
nume. Ea nu se poate, deci, aplica decât numelor. Se înţelege uşor, fără ajutorul con-
textului, despre ce vorbea generalul de Gaulle într-o conferinţă de presă din 1950:

„La urma urmei, de ce, într-adevăr, Rinul n-ar fi într-o zi o stradă pe care să se
întâlnească europenii şi nu doar un şanţ pe marginile căruia ei se bat tot
timpul?“
(Conferinţa de presă din 16 martie 1950, Discours et messages, Plon, l970,
vol. II, p. 349).

Un alt exemplu, din Baudelaire, sub forma unei apoziţii:

„Quelle est cette île triste et noire? – C’est Cythère,


Nous dit-on, un pays fameux dans les chansons,
Eldorado banal de tous les vieux garçons.
Regardez, après tout, c’est une pauvre terre”.
(„Un voyage à Cythère“, Les Fleures du mal)

(Traducere aproximativă:
“Ce este această insulă tristă şi neagră? – este Cythera,
Ni se spune, o ţară faimoasă pentru cântece,
Eldorado banal al tuturor băieţilor bătrâni.
Priviţi, la urma urmei, este un biet pământ“.)

Acelaşi poet ne oferă un alt exemplu, sub forma unui complement de nume:

Sub biciul plăcerii…“


(„Recueilement“, ibid)

Găsim, încă, la Nerval:

24
„Soarele negru al Melancoliei“.
(„El Desdichado“, Les Chimères)

Aceste metafore sunt la limita definiţiei noastre a tropului, deoarece aici nu există
o substituţie completă. Ele sunt de fapt la mijlocul distanţei dintre metafora in absentia
şi comparaţie deoarece relaţia de analogie este enunţată nu ca atare, ci ca o veritabilă
relaţie de identitate.

A doua figură: metafora in absentia. Aici tema (comparatul) dispare complet în


fa-voarea forei. Avem de-a face cu condensarea forei în temă şi cu transferul de sem-
nificaţie. În aceste versuri ale lui Théophile Gautier, este nevoie de context pentru a
decodifica imaginea zăpezii:

“J’aime d’un fol amour les monts fiers et sublimes!


Les plantes n’osent pas poser leurs pieds frileux
Sur le linceul d’argent qui recouvre leurs cimes”.
(„Dans la sierra“, Émaux et camées)

(Traducere aproximativă:
„Iubesc ca un nebun munţii semeţi şi sublimi!
Plantele nu cutează să-şi pună picioarele friguroase
Pe linţoliul de argint care le acoperă vârfurile“.)

Alte metafore

Se vorbeşte despre metafora uzată atunci când, la origine, există o intenţie sti-
listică, care cu timpul a dispărut. Aşa se face că verbul „a decola“, folosit în legătură
cu avionul, şi-a pierdut caracterul de figură. Când se foloseşte o metaforă care, deşi
uzată, îşi păstrează valoarea intenţionată de imagine, se vorbeşte mai curând despre
metaforă împietrită. De acest fel sunt numeroasele expresii stereotipe, ca „ce iei pe
mere dai pe pere“, „câinele care latră nu muşcă“ etc. Spre deosebire de imaginile ante-
rioare, acestea prezintă puţin interes în argumentare.

Se vorbeşte de catahreză atunci când metafora este utilizată mai puţin cu intenţie
stilistică şi mai ales datorită lipsei din vocabularul propriu a unor termeni potriviţi
pentru a desemna anumite situaţii sau obiecte. Expresii precum „braţul fotoliului“,
„gura văii“, „broasca uşii”, „pragul bătrâneţii“ sunt exemple de catahreze. În măsura
în care ele nu sunt folosite cu intenţii argumentative, sau stilistice, ele nu sunt figuri re-
torice, nici figuri de stil în sens strict.

Simbolul sau emblema constau în reprezentarea metaforică a unui obiect printr-un


semn. Justiţia este reprezentată printr-o balanţă, metaforă concretă a noţiunii de drep-
tate. În acelaşi fel, anumite logotipuri au valoare simbolică, exemple de acest fel fiind
leul lui Peugeot şi tigrul lui Esso. Alegoria este o metaforă figurativă care nu este
condensată, ca în exemplele precedente, ci care se dezvoltă, dimpotrivă, elemenet cu
element. Fora este întotdeauna concretă şi adesea personificată (sau animalizată). De
aceea, suntem tentaţi să confundăm figura alegoriei cu figura personificării. Alegoria
timpului este un schelet îmbrăcat în zdrenţe şi înarmat cu o coasă. Fiecare dintre atri-
25
butele sale este semnificativ şi tocmai coerenţa ansamblului constituie metafora. Fon-
tanier dă un exemplu din Art poétique a lui Boileau (a se vedea ediţia Flammarion,
1988, p. 115) în care este vorba de preferinţa autorului pentru stilul „dulce, înflorat şi
îngrijit“:

“J’aime mieux un ruisseau qui, sur la molle arène,


Dans un pré plein de fleurs lentement se promène,
Qu’un torrent débordé qui, d’un cours orageux,
Roule plein de gravier sur un terrain fangeux”.

(„Iubesc mai mult un pârâu care, pe arena moale,


Pe o pajişte plină de flori se plimbă agale
Decât un torent debordant care, dintr-un curs vijelios
Se rostogoleşte plin de pietriş pe un teren mocirlos“.)

În ciuda unor distincţii subtile ale lui Fontanier, există azi un acord general pentru
a face din alegorie sinonimul metaforei desfăşurate sau continue. Atunci când
alegoria dobândeşte dimensiunea unei veritabile naraţiuni, se vorbeşte despre
parabolă. Cele ale lui Isus Cristos sunt cele mai celebre, dintre acestea mai bine
cunoscute fiind pa-rabola grăuntelui bun şi a neghinei şi parabola fiului risipitor.

Polul metonimic

Cealaltă mare categorie de tropi este metonimia. Spre deosebire de metaforă, ea


operează un transfer între Se1 şi Se2 de tip discursiv şi nu analogic ca în cazurile an-
terioare. Aceasta înseamnă că raportul de sens dintre cele două este permis de către
apartenenţa lor la un acelaşi ansamblu, la un acelaşi lanţ logic. Când se spune despre
cineva că n-are „materie cenuşie“, trebuie înţeles că-i lipseşte judecata. Relaţia logică
se poate schematiza după cum urmează:

St: „materie cenuşie“: ⇒ Se1: „encefal“


⇒ Se2: „inteligenţă“.

Se vede imediat că asocierea dintre cei doi semnificaţi nu este de acelaşi tip cu cea
care există între ucenicii lui Cristos şi „sarea pământului“. În cazul metaforei, Se1 şi
Se2 fac parte din două universuri conceptuale diferite, unul mineral şi celălalt uman. În
al doilea caz, cei doi termeni fac parte dintr-un acelaşi ansamblu şi este de aşteptat ca
ei să fie găsiţi într-un acelaşi discurs. Aceste ansamabluri conceptuale se numesc ale
izotopiei şi se remarcă faptul că dacă în cazul metaforei avem de-a face cu o disparitate
de izotopii, metonimia se bazează, dimpotrivă, pe o izotopie unică. Pentru că nu mai
avem de-a face cu o analogie, nu se mai pot, bineînţeles, folosi termenii de temă şi
foră, nici cei de comparant şi comparat.

Unii autori au dezbătut multă vreme cu privire la existenţa unei deosebiri între
metonimie şi sinecdocă. În realitate, cele două figuri corespund aceleiaşi scheme de
transfer semantic. Lingvistica contemporană consideră în general că sinecdocele for-
mează un subansamblu de metonimii, deoarece singura lor trăsătură distinctivă este că
în ambele avem de-a face cu un raport de incluziune (într-un sens sau altul) între Se 1
26
şi Se2. De exemplu, a spune o „lamă“ pentru o sabie înseamnă a substitui partea pen-
tru întreg.
Metonimia

Este vorba despre o figură la fel de condensată ca şi metafora. Relaţia dintre Se 1 şi


Se2 poate fi de tipul:

- cauză /efect: „a citi un Balzac“:


- abstract / concret: „sexul frumos“ (femeile); „fericirea vieţii mele“
(adresându-ne unei persoane);
- concret / abstract: „cătuşele“ (robia);
- instrument / utilizator: un „flaut“ (un cântăreţ la flaut);
- loc / obiect: „o sticlă de bordeaux“;
- semn / lucru: „coroană“ (puterea regală);
- fizic / moral: „a avea nas“ (a avea fler sau intuiţie);
- stăpân / entitate condusă: „de Gaulle“ (Franţa) etc.

Să remarcăm că dacă anumite simboluri şi embleme sunt metaforice, altele sunt


me-tonimice. Aşa stau lucrurile, de exemplu, cu uneltele care reprezintă anumite
genuri de meserii.

Sinecdoca

Relaţia de incluziune care existentă între Se1 şi Se2 în cazul sinecdocii poate
adesea să opereze în cele două sensuri . Iată câteva exemple:

- parte / întreg: „o pânză“ (un vapor);


- materie / obiect: „fierul“ (sabia, bara pusă în beton, lanţul condamnatului);
- gen / specie: „bovina“, „cetaceul“ (vaca, balena);
- specie / gen: „pâinea cea de toate zilele“ (hrana);
- singular / plural: „duşmanul“ (duşmanii);
- plural / singular (pluralul emfatic): „Ar trebui la guvern cei care sunt
Malraux şi cei care sunt Pinay“ (acest gen de figură poate servi în
argumentuarea prin modelare, argumentare empirică);
- nume comun / nume propriu sau invers (această sinecdocă specială se
numeşte antonomază): „un Harpagon“ (un avar); „un Saint-Just“ (un om
integru şi pur, figură care permite să se argumenteze pe baza modelului);
„diavolul şchiop“ (Talleyrand); „balcanizarea“, „finlandizarea“ sau
„libanizarea“ (aceste ultime trei antonomaze corespund argumentării prin
exemplu şi prin regula prece-dentului, alte argumente empirice)

3. Alte figuri ale substituţiei

Extinderea

Prima figură, perifraza, în sens strict, exprimă o idee într-o manieră extinsă mai
mult decât este necesar. Este unul din procedeele comicului cuvintelor celor mai
27
caracteristice ale de nepovestitului Achille Talon de Greg, erou al unei bande desenate
care umple cu filactere întregi din logoreea sa pedantă, de exemplu în acest extras în
care el îşi exprimă plăcerea de a face picnicuri în natură:

„Se pricepe în fine să mestece, redevenind vioara candidă care n-a trebuit
niciodată să înceteze să fie marele concert al naturii care fredonează… Aceasta
este totuşi altceva decât zarva urbană a betonierelor! Să ne reculegem în faţa
marelui vid care ne invadează sufletele şi să ne punem în linişte întrebările cu
adevărat esenţiale ale înţeleptului…“
(La Traversée du desert, Dargaud, l982, p. 3)

Traducere: „un dejun în natură ne reface după viaţa urbană şi ne invită să


filosofăm“.

Parafraza, procedeu înrudit, propune o substituire într-un termen prezent în enunţ,


ca şi în cazul comparaţiei şi cel al metaforei in praesentia. Este vorba de un termen pe
care vrem să-l explicăm sau să-l lămurim. Este un fel de amplificare care joacă pe
paralelismul enunţurilor, uneori aproape de corecţie, şi este exprimată cel mai adesea
prin paranteze (sau sub formă de note pe marginea sau la subsolul paginii: se vorbeşte
în acest caz despre glosă sau despre marginalia). Roland Barthes iubeşte acest pro-
cedeu care-i permite să precizeze sau să prezinte sub un alt aspect o idee delicat de
exprimat:

„Scriitura însăşi (dacă vrem să n-o mai confundăm cu stilul sau cu literatura)
este violentă. Tocmai ceea ce este violenţă în scriitură este ceea ce o deosebeşte
de cuvânt, relevă în ea forţa inscripţiei, imprimarea unei urme ireversibile.
Acestei scriituri a violenţei (scriitură eminamente colectivă) nu-i lipseşte nici
măcar un cod; în aşa mod încât decidem să dăm seama de ea: tactică sau
psihanalitică, violenţa implică un limbaj al violenţei, adică semne (operaţii sau
pulsiuni) repetate, com-binate în figuri (acţiune sau complexe), într-un cuvânt,
un sistem“.
(Essais critiques IV, Le Bruissement de la langue,
Seuil, 1984, pp. 179-180).

Să notăm că cuvântul „parafrază“, care înseamnă prin extensiune „comentariu sau


dezvoltare difuză şi prolixă“, este mai adesea folosit în acest sens larg. Dar aceasta nu
este, desigur, o figură.

Pronominaţia este o perifrază care substituie o dezvoltare într-un cuvânt ciudat.


Efectul poate fi la fel de pedant dacă se spune „pasărea Minervei“ în loc de bufniţă,
dar poate prezenta uneori interesul unei enigme care reţine atenţia auditoriului. În
Madame Bovary, discursul ridicol al consilierului Lieuvain care face elogiul agri-
culturii conţine un cuplet despre găină:

„Cine n-a reflectat adesea la întreaga importanţă pe care o are pentru noi acest
modest animal, ornament al ogrăzilor noastre, care oferă în acelaşi timp o pernă
moale paturilor noastre, carnea sa gustoasă pentru mesele noastre, şi ouă?“
(Partea a doua, cap. 8)
28
Această figură permite în general anunţarea unei calităţi a obiectului pe care vrem
s-o punem în valoare, de exemplu, dacă se vorbeşte despre ENA ca despre „pepiniera
unor mari demnitari de stat“.

Perifraza şi pronominaţia sunt în general forme de eufemism, atunci când ele


permit să se evite un cuvânt dur sau şocant, şi sunt adesea asociate cu metaforele.
Marchizul de Sade este un virtuos al perifrazei şi al pronominaţiei eufemistice. Într-o
epocă în care se ezită să se „numească o pisică pisică“, limba trebuie să furnizeze
Erzatz-uri care, sub pana unuia şi aceluiaşi autor, devin chei. Sade face astfel să se
exprime nenorocita eroină din Infortunes de la vertu, în legătură cu unul dintre călăii
săi:

„Îmi declară că locul în care îşi va oferi omagiul îmi va lăsa şi virtutea
nepericlitată. Mă face să mă pun în genunchi, şi lipindu-se de mine în această
postură, pasiunile sale perfide se exercită într-un loc care-mi interzice în timpul
sacrificiului să mă plâng de nelegiuirea sa“.
(UGE, coll. 10/18, p. 103)

Două pagini mai departe şi câteva ore mai târziu, această scenă eroică, la început
atât de promiţătoare, se termină într-o mişcare graţioasă:

„Aceste orori săvârşite, eu am recăzut pe altarul în care am fost sacrificată,


aproape fără cunoştinţă şi fără mişcare“
(Ibid., p. 105).

Dimpotrivă, pronominaţia serveşte în general pentru a releva o terminologie plată.


Ea se înrudeşte adesea cu procedeul amplificării. Iată un frumos exemplu din La Fon-
taine care, vorbind despre stejar în aceste versuri inspirate din Virgiliu, dă o dimen-
siune în acelaşi timp poetică şi grandioasă căderii copacului:

“Le vent redouble ses efforts


Et fait si bien qu’il déracine
Celui de qui la tête au ciel était voisine
Et don’t les pieds touchaient à l’empire des morts”.
(„Le Chêne et le roseau“, Fables, I, 22, v. 29-32).

(Traducere aproximativă:
„Vântul îşi dublează eforturile
Şi o face atât de bine încât îl dezrădăcinează
Pe cel al cărui cap era vecin cu cerul
Şi ale cărui picioare atingeau imperiul celor morţi“.)

Se observă aici două pronominaţii imbricate: în interiorul ultimelor două versuri


care constituie o sintagmă substituită cuvântului „stejar“, locuţiunea „imperiul celor
morţi“ desemnează pământul (sau infernul) şi permite evitarea opoziţiei un pic sche-
matice dintre „cer“ şi „pământ“.

29
Metalepsa

O altă figură a substituţiei, metalepsa (care înseamnă în mod literal „permutare“),


înlocuieşte un lucru cu un altul care-l precede, îl urmează sau i se alătură într-un mod
oarecare. Exemplu de antecedent pentru consecvent: „a băut“, pentru „este beat“; ex-
emplu de consecvent pentru antecedent: „nu mai suferă“, pentru „a murit“. Alt exem-
plu de metalepsă în sensul general analizat de Fontanier este declaraţia făcută de Fedru
lui Hipolit, în care sentimentul dragostei atât de greu de mărturisit este mai întâi
destinat Terezei, până ce o comparaţie a tatălui şi a fiului îl face să înţeleagă pe acesta
din urmă că el este adevăratul destinatar al acestui elogiu:

“Oui, Prince, je languis, je brûle pour Thésée.


Je l’aime, non point tel que l’ont vu les enfers,
Volage adorateur de mille objets divers,
Qui va du Dieu des morts déshonorer la couche,
Mais fidèle, mais fier, et même un peu farouche,
Charmant, jeune, traînant tous les cœurs après soi,
Tel qu’on dépeint nos Dieux, ou tel que je vous voi”.
(Racine, Phèdre, act. II, sc. 5).

(Traducere aproximativă:
„Da, prinţule, eu mă sfârşesc, ard pentru Tereza.
O iubesc, nu aşa cum a văzut infernul,
Nestatornic adorator a o mie de obiecte diferite,
Care vine de la Zeul morţilor să dezonoreze culcarea,
Ci fidel, dar orgolios, şi chiar un pic barbar,
Încântător, tânăr, trăgând toate inimile după sine,
Aşa cum îi zugrăvim noi pe Zeii noştri, sau aşa cum vă văd eu pe voi“.)

Metalepsa este deci o specie de metonimie al cărei termen substituit este o


propoziţie sau un enunţ complex, şi nu un simplu cuvânt. Lui i se pot găsi două funcţii
retorice principale. Prima este de a insista asupra unei legături cauzale, chiar de a o
crea, dacă există o permutare într-un sens sau altul între antecedent şi consecvent. „Aţi
reuşit la examen? – Nu, am suferit o intervenţie chirurgicală săptămâna trecută“: acest
răspuns substituie unei cauze imediate (nu eram în formă sau nu eram pregătit) o
situaţie anterioară prezentată drept cauză, pe drept sau pe nedrept. La fel, a spune „aţi
băut“ pentru „vorbiţi prostii“ este un mod insultător de a repezi un adversar, prin abuz
de raţionament cauzal. A doua funcţie este de a permite eufemismul (a se vedea mai
departe).

II. Figurile de cuvinte


Se disting figurile de sens, care se referă la substituţiile semantice, şi figurile de
cuvinte, care grupează celelalte jocuri. Aceste ultime procedee pot fi clasate în două
categorii: lexicale şi sonore.

30
1. Jocurile lexicale

Atunci când figurile de cuvinte joacă pe lexic, ele sunt cel mai adesea creaţii. Ne
putem întreba dacă acestea sunt jocuri gratuite sau dacă, dimpotrivă, aceste figuri pot
prezenta un interes argumentativ. Ne vom situa în această a doua perspectivă.

Creaţiile

Este vorba mai întâi de malproprisme (sau pataquès) care sunt, de fapt, erori
de legătură. Noi preferăm definiţia lărgită care le prezintă ca pe nişte creaţii
involuntare de cuvinte sau de forme datorate ignoranţei. Se cunosc faimoasele „cuvinte
ale copiilor“ care amuză familiile în detrimentul autorilor lor, se cunosc, de asemenea,
necuviinţele valeţilor de comedie. Astfel, Molière face să se spună lui Marotte, în
Preţioasele ridicole (scena 6): „Doamnă! Eu nu înţeleg deloc latina, şi n-am învăţat, ca
dumneavoastră, filosofia în marele Cyre“ (este vorba de filosofie şi de Marele Cyrus,
roman al Madeleinei de Scudéry). Figurile numite pataquès nu sunt procedee
argumentative decât atunci când sunt procedee voluntare ale unor autori care vor, de
exemplu, să ridiculizeze o persoană sau un grup. Cupletiştii şi umoriştii le folosesc pe
larg atunci când imită anumite staruri ale cântecului sau ale politicii a căror ignoranţă o
ridiculizezeză.

Neologismele, spre deosebire de figurile precedente, sunt creaţii lexicale


conştiente, uneori chiar savante. Ele servesc pentru a umple lacunele dicţionarelor,
întotdeauna prea sărace pentru ştiinţe. Aşa stau lucrurile în medicină, în ştiinţe în
general şi în multe alte domenii. Pentru a vorbi despre neologism, cuvântul trebuie să
fie „nou“ (néos), ca el să fie resimţit ca o creaţie recentă şi nu ca un termen aparţinând
unui lexic paralel, argotic, de exemplu. El devine cu adevărat o figură în momentul în
care relevă o intenţie a autorului său, în general o intenţie umoristică sau dramatică.
Achille Talon foloseşte şi cuvântul „dezagreabilităţi“ pentru a desemna cuvinte
injurioase; Alphonse Allais inventează adjectivul „cefaloftalmic“, care înseamnă „de
nepreţuit“ (care costă „ochii din cap“). Dramatismul este elocvent atunci când este
vorba de a crea cuvinte ca genocid sau totalitarism.

Cuvintele-valiză, procedeu tradus din expresia lui Lewis Carroll „portmanteau-


word“, sunt neologisme care unesc două cuvinte. Freud a studiat acest gen de figuri în
Cuvântul de spirit şi raporturile sale cu inconştientul şi a dat exemplul lui Sainte-
Beuve care crease cuvântul „Cartachinezărie“ („Carthaginoiserie“) din cuvintele
„Cartagina“ şi „chinezărie“ („Carhage“ şi „chinoiserie“) pentru a califica romanul lui
Flaubert Salambô, ceea ce înseamnă a zeflemisi sofisticăriile literare şi istorice ale au-
torului. Ca orice cuvânt de spirit, cuvântul-valiză este o figură argumentativă reduta-
bilă prin spontaneitatea ironiei sale. Se poate în acest caz să fie clasificat în categoria
calambururilor, adică a aproximativului (à-peu-près) sau a echivocului, în aceeaşi
calitate ca şi silepsa şi paronomaza, figuri care vor fi prezentate mai departe.

Arhaismele constau în utilizarea unor cuvinte sau forme vechi şi nefolosite în mod
curent. Intenţia este adesea pedantă şi se urmăreşte să se impresioneze mai uşor un
auditoriu cu miasme de cultură medievală sau clasică. Folosirea verbului „a purcede“
31
pentru „a pleca“, a verbului „a certa“ pentru „a pedepsi“, a substantivului „giudeţ“
pentru „judecată“ şi a substantivului „zavistie“ pentru „intrigă“ constituie exemple de
arhaisme. Ceea ce atrage atenţia este raritatea cuvântului sau a formei verbale, pre-
ţiozitatea folosirii lor.

Etimologismele constau în a lua un cuvânt în sensul său originar. Dacă, de pildă,


se foloseşte azi cuvântul „stil“ (care vine de la latinescul „stylus“) pentru a desemna un
obiect alungit, cu vârf ascuţit, folosit pentru a zgâria semne grafice pe o tablă de ceară,
numit şi „stilet“, se poate vorbi despre etimologism. Cuvântul “dispută” însuşi sem-
nifică etimologic “discuţie” şi nu “altercaţie”. Ca şi arhaismele, etimologismele cons-
tituie adesea un mod oarecum “snob” de exprimare.

În fine, hipocorismele, numite şi „vorbe dulci“ sau „vorbe tandre“ (Dupriez), sunt
creaţii sau întrebuinţări de diminutive, în general destinate pentru a interpela pe cineva.
Exemple de acest gen ar fi „puişor“, „copilaş“, „bărbăţel“. La Musset, Lorenzo di
Medici şi ducele Alexandru se adresează unul altuia cu „micuţule“. Intenţia este mai
curând afectuoasă, dar poate fi, în anumite cazuri, ironică şi depreciativă. Se poate
astfel dori deprecierea interlocutorului prin a-l numi „puişorule“, pe un ton părintesc,
ceea ce este o manieră implicită de a argumenta cu privire la vârstă sau experienţă,
chiar înaintea oricărei discuţii.

Distincţiile

Prima figură, diafora, constă în a repeta un cuvânt deja folosit pentru a-i da un nou
sens sau o nouă nuanţă. Un exemplu adesea citat este faimoasa propoziţie a lui Pascal:
„Inima îşi are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte“. Nu trebuie să confundăm
această figură cu omonimia, care apropie două cuvinte diferite (de exemplu, „masă“
pentru piesa de mobilier obişnuită, pentru mulţime de oameni, pentru o proprietate
fizică a corpurilor etc.), deoarece ea asociază două accepţiuni ale aceluiaşi cuvânt.
Echivocul astfel produs este unul din constituenţii „vorbei bune“, cum este această
celebră butadă cu care începe La Lanterne a lui Henri Rochefort (1868): „Franţa
numără 36 de milioane de subiecţi – fără a socoti şi subiecţii nemulţumirii!“.

Antanaclaza, după definiţia lui H. Lausberg, este o diaforă dialectică ce se


bazează pe un cuvânt folosit de un adversar şi căruia i se agaţă o accepţiune diferită.
De pildă: „Eu ştiu că nu ştiu nimic“ (răspunsul lui Socrate la întrebarea de ce oracolul
de la Delfi l-a declarat cel mai înţelept dintre oameni), „Unii spun totdeauna ce ştiu, iar
alţii ştiu totdeauna ce spun“, în ambele cazuri verbul „a şti“ figurând cu nuanţe de sens
diferite la începutul şi la sfârşitul fiecărei propoziţii.

Silepsa, figură apropiată de diaforă, constă în a lua un cuvânt sau o expresie în


acelaşi timp în sensul său propriu şi în sensul său figurat. Este vorba aici de silepsa
sensului, sau silepsa oratorică (a nu se confunda cu silepsa gramaticală, care nu este o
figură). Fontanier distinge silepsa de metaforă, de metonimie şi de sinecdocă. El citea-
ză aceste versuri din Racine, luate din Andromaca, în care Pirus exclamă:

“Je souffre tous les maux que j’ai faits devant Troie.
Vaincu, chargé de fers, de regrets consumé,
32
Brûlé de plus de feux que je n’en allumai”.

(Traducere aproximativă:
„Sufăr de toate nenorocirile pe care le-am făcut Troiei.
Învins, înlănţuit, de regrete mistuit,
Ars de mai multe focuri decât am aprins“.)

Aici procedeul este oarecum forţat, căci „maux“ şi „feux“, care denotă în acelaşi
timp nenorocirile războiului şi pe cele ale iubirii, creează imagini „telescopate“ cu un
efect mai degrabă grav. Silepsa metaforei poate, de asemenea, constitui un echivoc
amuzant atunci când se spune, de exemplu: „Această magnifică maşină (voiture) ne-a
transportat“. Faimoasa formulă „Roma nu mai este în Roma“ este un exemplu de silep-
să a metonimiei, căci „Roma“ desemnează în acelaşi timp un loc geografic şi populaţia
care-l locuieşte; astfel expresia frapează prin ilogismul său aparent. Se remarcă, în
legătură cu aceasta, că pentru Fontanier silepsa poate consta în a repeta cuvântul şi
astfel a pune faţă în faţă cele două sensuri ale sale într-un acelaşi enunţ (ca şi în cazul
diaforei), sau în a nu folosi acest cuvânt decât o dată, ceea ce face să fie clasificat
printre figurile de substituţie.

Cu poliptota, numită uneori traductio, este vorba de a folosi, într-un enunţ, un ace-
laşi cuvânt sub mai multe forme (diferite genuri, diferite conjugări şi diferite cazuri în
limbile cu flexiuni). Utilitatea constă în a insista asupra unei idei sau a o nuanţa. De
exemplu, la Molière, în Femeile savante:

“Et l’on sait tout chez moi, hors ce qu’il faut savoir
(…)
Et tous ne font rien moins que ce qu’ils ont à faire”

(Traducere aproximativă:
„Şi totul se ştie la mine, în afară de ceea ce trebuie să se ştie
(…)
Şi toate nu fac cu nimic mai puţin decât ceea ce au de făcut“.)

Oarecum în acelaşi spirit, derivaţia constă în a apropia termeni născuţi din acelaşi
radical, în general cu scopul de a ne face să reflectăm asupra subtilităţilor vocabu-
larului. Exemplu din Cidul:

„Neînvins ţi-e breţul, dar nu de neînvins“.

2. Jocurile asupra sonorităţilor şi asemănărilor formale

Figurile pur formale pot părea gratuite şi îndepărtate de câmpul argumentării. Dar
să nu uităm că mijloacele de a persuada, cum pe bună dreptate le gândea Pascal, ţin
atât de seducţie, cât şi de facultăţile raţionale. Jocurile sonore sunt, deci, mijloace de a
te face plăcut pentru auditoriu sau de a face ca acesta să râdă.

33
Asemănările

Asonanţa mai întâi este o asemănare vocalică destinată să creeze o impresie, să


producă un climat. Ca în versurile:

“La joie, elle est là-bas, la ville en or bougeant


Que les marins des anciens âges,
Le soir, ont vu monter et s’exalter
Et s’effacer de plage en plage
Dans les nuages”
(Verhaeren, “La Joie”)

(Traducere aproximativă:
„Bucuria, ea este acolo, oraşul de acolo sau care se mişcă
Precum peisajele marine ale epocilor antice,
Soarele, l-au văzut urcând şi exaltându-se
Şi trecând neobservat din plajă în plajă,
În nori“.)

Aici, predominanţa sunetelor (a) şi (wa) este foarte clară în tot acest ansamblu
omogen prin claritatea sa fonică, în acord cu tema. Procedeu înrudit, aliteraţia este o
asemănare consonantică, după cum se vede în aceste versuri ale lui Baudelaire (“Chant
d’autumne”, din Fleurs du mal) în care predominanţa consoanei “r” accentuează cli-
matul de angoasă:

“Tout l’hiver va rentrer dans mon être: celère,


Haine, frissons, horreur, labeur dur et forcé… “

(Traducere aproximativă:
“Toată iarna va intra în fiinţa mea: mânie,
Ură, fiori, oroare, muncă grea şi forţată… “.)

Atunci când asonanţele şi aliteraţiile sunt combinate în mod savant, în principal în


textele poetice, se vorbeşte despre armonism. Dacă sonorităţile produse imită anumite
zgomote din realitate, acest efect se numeşte armonie imitativă.

Homeoteleuta apropie două sau mai multe cuvinte într-un acelaşi enunţ prin
sonori-tăţi finale identice. Această specie de rimă în proză este una din principalele
reţete ale sloganului publicitar sau politic cum sunt unele titluri groase din presă:
“CRS SS”,“Giscard à la barre”, “Boire ou conduire, il faut choisir”… Homeoteleuta
ajută la memorizarea unei idei simple şi face parte din mijloacele clasice ale intoxicării
mediatice.

Paronomaza este enunţarea a două sau mai multe paronime, adică a unor cuvinte
care se aseamănă sau, dacă preferăm, sunt aproape omonime. Dacă asemănarea se
datorează unei identităţi de rădăcină, se vorbeşte despre derivaţie, figură pe care noi
preferăm s-o clasificăm în cadrul jocurilor lexicale. Paronomaza, ca şi homeoteleuta,
nu face decât să asocieze unele sonorităţi. Găsim numeroase exemple de acest fel în
34
Cântăreaţa cheală a lui Ionesco: “Touche pas ma bouche! / Bouge pas la babouche! /
Touche la mouche, mouche pas la touche… “

Contracţiile

Figurile următoare fac parte din metaplasme, adică din ansamblul alterărilor unui
cuvânt prin adăugarea, suprimarea sau inversarea unor foneme sau a unor silabe. În
ambele cazuri va fi vorba despre suprimare. Apocopa este eliziunea unei litere sau a
unei silabe finale dintr-un cuvânt. Principalele cazuri în franceză sunt cele ale lui “e”
zis “mut”, care dispare din pronunţarea unor texte în proză şi chiar în cazul unor
anumite licenţe poetice (de exemplu, “encor” pentru “encore”). Celelalte cazuri sunt în
general greşite şi constituie o mărturie că este vorba despre o vorbire populară, atunci
când se pronunţă, de exemplu, “prop′ ” în loc de “propre”. Imitatorii unor anumiţi oa-
meni politici şi lideri sindicali reuşesc să pună în evidenţă acest gen de greşeli. Anu-
mite cuvinte argotice formate după acest procedeu neglijează adesea un sufix întreg:
aşa este cazul lui “Ritals”, al lui “cet aprèm” (pentru “Italiens”, “cet après midi”).
Afereza este eliziunea începutului unui cuvânt şi relevă aceleaşi caracteristici ca şi
figura precedentă. De exemplu, ”’tention” pentru “attention”. În acelaşi spirit, craza
este contracţia a două silabe într-una singură, de exemplu, “M’sieu”, “M’dame”.
Haplologia este eliziunea uneia din două articulaţii asemănătoare şi consecutive, ca
“t’à l’heure” pentru “tout à l’heure”. Paragoga este adăugarea unei litere sau a unei
silabe la sfârşitul unui cuvânt: formă poetică (“jusques”, “aveque”) sau complet
expresivă (Aaah!). În fine, ecolalia este repetarea unei silabe finale în ecou: “Que
dites-vous, vous?”; “CRS-S-S!”.

Imitaţii şi zgomote

Figură de imitaţie prin excelenţă, onomatopeea este transcrierea unui zgomot într-
un cuvânt. Aceasta este figura care ilustrează cel mai bine cratilismul – Cratylos este
un dialog al lui Platon în care este vorba de principiul care ar vrea o adecvare
sistematică între semnificant şi semnificat. Fie că zgomotul devine o interjecţie
(“prrr!”), fie că el constituie rădăcină a cuvântului (“crosser”, “cliquetis”…). Ono-
matopeea nu este cu adevărat o figură decât atunci când ea este o creaţie originală. Aşa
stau lucrurile cu “boom”-ul financiar şi cu “crah”-ul bursier, onomatopei azi învechite,
dar banda desenată abundă încă în creativitate poetică în acest sens. Se poate semnala
că, fără a fi în mod necesar originale, anumite onomatopei servesc la a accentua în
mod familiar anumite momente ale unei discuţii animate. De exemplu, “Pleosc!”,
“Trosc!” nu sunt lipsite de valoare argumentativă.

Mimologia este imitarea vocii umane şi a caracteristicilor sale colective (accente


străine sau regionale) sau individuale (bâlbâiala, sâsâiala…), în general practicate cu o
intenţie batjocoritoare sau caricaturală. În scris, aceasta îl face pe un autor să traducă
fonetic un enunţ fără a ţine seama de ortografie. Accentul german poate fi imitat astfel:
“Fous me plaissez peaucoup Madmasselle”.

În fine, cacofonia este ansamblul fenomenelor care fac dezagreabilă auzirea unui
enunţ. Principalul exemplu de cacofonie este parechema, care constă în a repeta o

35
silabă în două sau mai multe cuvinte consecutive, cum ar fi “nous nous nourrissons”.
Utilizată ca figură, cacofonia poate aminti de ironie.

III. Figurile de gândire


Se numesc “figuri de gândire” figurile prin care o idee sau o judecată sunt expri-
mate fără recurs la procedeele substituţiei, nici la tehnici particulare privind voca-
bularul sau sintaxa. N-ar trebui, evident, să deducem a contrario că celelalte figuri nu
conţin “gândire”, dar clasificarea lor în alte categorii se poate justifica prin caracte-
risticile formale ale constituirii lor. Noi vom clasifica figurile de gândire în trei grupe:
figurile ironiei şi alte figuri deconcertante, figurile intensităţii şi figurile enunţării sau
ale dialecticii.

1. Ironia şi procedeele deconcertante

Cuvântul “ironie” vine de la grecescul eirôneia care înseamnă “interogaţie”. Des-


tinatarul unui discurs ironic trebuie într-adevăr să se întrebe asupra a ceea ce s-a vrut
să i se spună. Formula constă în a spune contrariul a ceea ce se crede, lăsând să se în-
ţeleagă mai mult sai mai puţin explicit adevărul. Mai multe figuri se înrudesc cu ironia,
dar nu sunt singurele care creează îndoiala şi confuzia.

Procedee antifrastice

Antifraza este procedeul general care constă în a spune contrariul a ceea ce vrem
să exprimăm, cu scopul de a frapa auditoriul. Voltaire excelează în acest gen când, de
e-xemplu, descrie bătălia dintre abari şi bulgari în capitolul 3 din Candide:

“Nimic nu era aşa de frumos, de fercheş, de strălucit şi de bine orânduit cum


erau cele două oştiri. Trâmbiţele, surlele, oboii, tobele, tunurile alcătuiau o
armonie cum nici în infern nu se află”

Tocmai contextul este cel care face într-adevăr cunoscute oroarea şi absurditatea
războiului. Câteva rânduri mai încolo, Candide ajunge într-un sat prefăcut în cenuşă,
“pe care bulgarii îl arseseră, zice Voltaire, după legile dreptului public”.

Diasirmul (sau sarcasmul) este un discurs agresiv şi denunţător. Începutul faimoa-


sei tirade a lui Ruy Blas constituie un exemplu în acest sens:

“Bon appétit, messieurs! Ô ministres intègres!


Conseilleurs vertueux! Voilà votre façon
De servir, serviteurs qui pillez la maison!”
(Victor Hugo, Ruy Blas, actul III, scena 2)

(Traducere aproximativă:
“Poftă bună, domnilor! O, miniştri integri!
Consilieri virtuoşi! Iată modul vostru
De a servi masa, servitori care prădaţi casa!”.)
36
Persiflarea merge în acelaşi sens, dar sub forma unei batjocuri mai glumeţe.
Asteismul este, dimpotrivă, un mod de a adresa un compliment deghizat în reproş. În
Preţioasele ridicole (scena 9), Mascarille, înconjurat de cele două admiratoare zeloase
ale sale, exclamă:

“Cum! Amândouă împotriva inimii mele, în acelaşi timp! Să mă atace din


dreapta şi din stânga! Ah! Este împotriva dreptului oamenilor; părţile nu sunt
egale; şi eu voi striga cu glas tare morţii”.

Cleuasmul, numit şi prosopoieză sau autocategoremă, este o autoapologie prin


antifrază. Cel care-l face îşi adresează sieşi reproşuri sau îşi atribuie defecte cu scopul
de a suscita o reacţie compensatorie din partea auditoriului. “Deci sunt un neghiob!”,
“Sunt un mizerabil!” sunt formule autodepreciative curente. Ironia îndreptată către
sine însuşi poate fi o formă de cochetărie (“Nu sunt decât un beoţian în această
privinţă”) sau chiar de ipocrizie: acesta este cazul lui Tartuffe care, denunţat lui Orgon
de către Damis, se biciuieşte pentru a atrage consideraţia şi mila (actul III, scena 6):

“Oui, mon frère, je suis un méchant, un coupable,


Un malhereux pécheur tout plein d’iniquité,
Le plus grand scélérat qui ait jamais été.
Chaque instant de ma vie est chargé de souillures;
Elle n’est qu’un amas de crimes et d’ordures,
Et je vois que le Ciel, pour ma punition,
Me veut mortifier en cette occasion”.

(Traducere aproximativă:
“Da, frate, sunt un mincinos, un vinovat,
Un pescar nenorocit plin de nedreptate,
Cel mai mare scelerat care a existat vreodată.
Fiecare clipă a vieţii mele este încărcată de păcate;
Ea nu este decât un morman de crime şi de murdării,
Şi văd că cerul, pentru pedepsirea mea,
Vrea să mă chinui cu acest prilej”.)

Totuşi, Angenot, contrar lui Morier, refuză acestei tirade caracterul de cleuasm.
După el, ar trebui ca autoacuzarea să fie resimţită de către destinatar ca exagerată sau
ironică şi să fi existat o anumită complicitate în umorul dintre protagonişti, pe când
aici Tartuffe caută în mod manifest să-l înşele pe Orgon. Veritabilul cleuasm ar ţine
mai curând de seducţie decât de mistificare. Camus îl face pe un avocat care încearcă
să-şi povestească viaţa să uzeze de acest procedeu. Cleuasmul lui serveşte la atenuarea
elogiilor pe care şi le adresează lui însuşi:

“Eram într-adevăr ireproşabil în viaţa mea profesională. (…) În fine, nu i-am


făcut niciodată pe cei săraci să plătească şi niciodată n-am trâmbiţat. Să nu
credeţi, dragă domnule, că eu mă laud cu aceste lucruri. Meritul meu era nul.
Aviditatea mea care, în societatea noastră, ţine de ambiţie, m-a făcut
întotdeauna să râd”.
(La Chute, Gallimard, “Folio”, p. 24)
37
Contrafiziunea este o exclamaţie ironică în formă de sfat care invită implicit să nu
fie respectat: “Fiţi generoşi cu indigenii! Priviţi-i aşa cum vă privesc ei. Epitropa (în
accepţiunea reţinută de Fontanier; Lamy vorbeşte despre epitrofă), sau permisiunea
este o invitaţie ironică sau o atitudine criticabilă al cărei caracter insuportabil vrem să-l
accentuăm: “Asta este, mai ales nu vă jenaţi să vă puneţi picioarele pe fotoliile mele.
Faceţi ca acasă la dumneavoastră!”.

Paradoxele

Figura cea mai tipică, paradoxismul, este o figură de gândire care prezintă o jude-
cată sau un raţionament paradoxal(ă) sub forma unei apropieri a termenilor antitetici:
“Acesta este un analfabet, ca toţi profesorii agregaţi”. Paradoxismul nu este totuşi la
fel de brutal ca antilogia sau oximoronul (cf. infra). Anumite proverbe sunt enunţate
sub această formă: “Cine-şi plăteşte datoriile se îmbogăţeşte”. Un paradoxism în care
ne prefacem că credem că o idee izvorăşte din contraria sa este numit parhyponoian:
“Ochii săi sclipeau de prostie” (Proust, citat de Cressot şi Morier).

Antilogia este o contradicţie paradoxală a unor termeni dintr-un enunţ predicativ.


“Tot ceea ce este bun este rău” poate însemna “Tot ceea ce este agreabil la gust este în
general nerecomandabil sub raport dietetic”. Dar prezentată astfel, formula este decon-
certantă şi ajunge la un nonsens. Voluntar sau nu, raţionamentul este inacceptabil din
punct de vedere formal. Antilogiile sunt formalizări posibile ale unor sofisme sau para-
logisme.

Oximoronul (oxymoron sau alianţa de cuvinte) asociază în mod paradoxal doi


termeni contradictorii într-o formulă scurtă (adesea un cuvânt compus sau un nume şi
un epitet), de exemplu, “un mort viu”, “un reçu-collé” (admis-trântit), “o flacără atât
de neagră” (Racine), “această claritate obscură care cade din stele” (Corneille). Ase-
menea formule sunt foarte frapante atunci când sunt originale, căci se degajă în mod
clar un sens. Angenot consideră oximoronul o “figură simptom” a discursului pamfle-
tar. Această “conjugare de contrarii” traduce indispoziţia de a aparţine unei lumi pe
dos în care valorile sunt pervertite, lumea la fel de ilogică pe cât este de imorală. A-l
trata pe cineva drept “proletar monden” sau drept “anticonformist instituţional”
constituie un mod de a sublinia anumite contradicţii profunde ale societăţii.

2. Figurile de intensitate

Anumite figuri de stil au funcţia de a face să varieze intensitatea unui cuvânt în


sen-sul sporirii sau diminuării. Iată-le pe cele principale.

Amplificarea

Procedeu emfatic, adică unul care tinde la mărire, la glorificare, hiperbola este
figura majoră a exagerării şi a emfazei, atât pentru a glorifica, cât şi pentru a deprecia.
Unii autori propun sinonimele de superlaţiune sau de auxeză. Se găsesc numeroase
exemple de stil emfatic în limbajul din Preţioasele ridicole (scena 9) dintre care hiper-
bola pare ornamentul cel mai important:
38
“Magdelon. – Trebuie să mărturisesc că n-am văzut niciodată purtându-se o atât
de înaltă eleganţă a îmbrăcăminţii.
Mascarille. – Puneţi un pic pe aceste mănuşi reflexul mirosului dumneavoastră.
Magdelon. – Se simte teribil de bun.
Cathos. – Eu n-am respirat niciodată un miros mai bine condiţionat”.

Exemplu de hiperbolă diminuantă, din nou la Molière (Don Juan, actul I, scena 2),
când Sganarelle dispreţuieşte cu maliţiozitate, la adresa lui Don Juan, un maestru ipo-
tetic în diminuarea la extrem:

“Tocmai dumneavoastră, râmuşoaro, piticuţule ce sunteţi (eu spun maestrului


ce am de spus), tocmai dumneavoastră aţi vrut să vă amestecaţi în a lua în
bătaie de joc tot ceea ce oamenii cinstesc”.

Hiperbola este în general considerată o figură un pic dificilă şi de care ne temem


să abuzăm. Ea caracterizează în special limbajul snob, cel al preţioaselor din secolul al
XVII-lea cum este cel al lui Marie-Chantal. Astfel, adjective ca “formidabil”, “extra-
ordinar”, “minunat” sau “fantastic” sunt azi hiperbole răsuflate. A califica un lucru ca
“genial” sau ca “egal cu zero” pune în evidenţă un spirit lipsit de nuanţă şi o sărăcie de
vocabular mai curând decât o veritabilă intenţie stilistică sau argumentativă. Cu toate
acestea, nu putem să nu apreciem estetica exagerării în genul satiric, în epopee, la
Rabelais, la romantici, ca şi în literatura populară. Hiperbola este îndreptăţită atunci
când ea preamăreşte, dacă în joc se află grandilocvenţa, sau amuză, ca procedeu ironic
sau umoristic. Se cuvine să evităm folosirea ei banală, sistematică sau deplasată,
ţinând seama de circumstanţele enunţării. Un discurs plângăreţ de tipul “Doctore, sunt
cu un picior în groapă, această gripă mă face să sufăr ca un martir” n-are, evident, nici
o eficienţă retorică, afară de cazul când scopul ar fi tocmai de a produce râsul. Stilul
tehnocratic al discursurilor oficiale de azi evită mai degrabă întorsăturile hiperbolice,
considerate ca fiind vestigii ale unui limbaj sublim dar revolut. S-ar pune mai multă
simplitate într-un discurs funebru decât făcea Bossuet:

“Voi presăraţi cu sticlă într-o singură viaţă toate extremităţile lucrurilor umane;
fericirea fără margini, la fel ca şi mizeriile; o lungă şi liniştită plăcere a uneia
dintre cele mai nobile coroane din univers, tot ceea ce pot da mai glorios
naşterea şi mărirea acumulate pe un cap, care în continuare este expus tuturor
nedreptăţilor soartei… ”
(Oraison funèbre de Henriette-Marie de France, 16 nov. 1669, Garnier, p. 112)

Se poate observa că există mai multe moduri de a crea o hiperbolă. Pe lângă alege-
rea unor termeni forte, se pot folosi superlative ca “foarte”, “prea”, “cel mai” sau afixe
cu valoare superlativă, ca prefixele “super-“, “hiper-“, “maxi-“, “mini-“, “macro-“,
“micro-“, “extra-“ etc., sau sufixul “-issim”.

Adinatonul este o hiperbolă care merge până la imposibilitate şi la nerealism.


Acesta este cazul cu numeroase expresii cum ar fi “a cădea ca un fulger”, “o credinţă
care mută munţii din loc”, “un vânt care să-i lase pe boi fără coarne” (un vânt puternic

39
de te ia pe sus), sau “o ceaţă, de s-o tai cu cuţitul”. Ca şi hiperbolele în general, unii
adinatoni sunt originali, alţii sunt clişee.

Litota este aparent o figură de atenuare dar al cărei scop este cel al hiperbolei. Cu
alte cuvinte, se spune mai puţin pentru a se exprima mai mult. De aceea, unii autori
vorbesc despre falsa atenuare. Singur contextul este cel care permite să se distingă
litota de extenuaţie (cf. infra) şi locutorul trebuie să găsească modalităţile potrivite
pentru a-şi face manifeste intenţiile. Astfel, faimosul “Pleacă, eu nu te detest deloc”,
adresat de Chimène lui Rodrigue în Cidul, înseamnă în mod clar: “eu continui să te
iubesc”. Deci, în mod paradoxal, tocmai printr-o economie de mijloace se exprimă idei
forte şi sentimente intense. În vorbirea curentă, unii termeni minoranţi, cum ar fi “un
pic”, “uneori”, “poate”, “cam” etc., pot servi la formarea de litote: “eu sunt cam plic-
tisit” înseamnă în general (mai ales dacă tonul vocii insistă asupra adverbului) “eu sunt
foarte plictisit”. La fel, utilizarea negaţiei este foarte frecventă în litotă, de exemplu, în
expresiile “nu este idiot”, “îşi asumă responsabilităţi neneglijabile, nu mai puţin im-
portante decât cele ale directorului său”…

Trebuie totuşi să veghem să menţinem întreaga coerenţă a figurii care tinde să se


transforme prea adesea în formulă goală (formule creuse = vorbă goală) dacă i se
asociază termeni incompatibili, în cazul de faţă a unor termeni hiperbolici cu termeni
minoranţi. Litote de tipul “sunt un pic consternat” sau “este relativ scandalos” sunt evi-
dent construcţii stângace.

Diminuarea

Primul procedeu, extenuaţia (meїosis sau tapinose), invers hiperbolei, înlocuieşte


ideea de exprimat cu o alta, de mai mică importanţă, adesea o remarcă anodină care nu
angajează la nimic. De exemplu, “nu e formidabil” (“ça ne casse pas des briques”)
poate însemna “aceasta nu prezintă mare interes”; “n-am ieşit încă din necaz” (“on
n’est pas sortis de l’auberge” = “n-am ieşit încă din han”) vrea să spună “partida va fi
dură”. Aceasta este o atenuare care se distinge de eufemism în sensul că ea atenuează
ideea în ansamblul ei, chiar dacă, în funcţie de context, ea poate condiţiona litota sau
eufemismul (cf. infra).

Contra-litota, dimpotrivă, este o falsă hiperbolă sau, altfel spus, o figură de am-
plificare aparentă care în realitate urmăreşte să atenueze o idee. În Le Lotus bleu, Tin-
tin explică prietenului său Tchang că unii europeni îşi imaginează că

“toţi chinezii sunt oameni perfizi şi cruzi, care poartă o rogojină şi care îşi
petrec timpul pentru a inventa suplicii şi a mânca ouă stricate şi cuiburi de
rândunici (…), că toţi chinezii, fără excepţie, au picioare minuscule şi că, chiar
şi acum, fetiţele chinezoaice suportă o mie de torturi, (...). În fine, ei sunt
convinşi că toate pârâurile Chinei sunt pline de bebeluşi chinezi care sunt
aruncaţi în apă după naşterea lor… “
(Hergé, Le Lotus bleu, Casterman, 1946, p. 43)

Această acumulare de hiperbole este în mod normal destinată să declanşeze


prejude-cata xenofobă. Cu cât vorbeşte despre asta mai mult, cu atât cititorul îşi dă mai

40
bine seama de falsitatea ideii. Suntem în registrul ironiei şi chiar aproape în cel al anti-
frazei, în măsura în care raportul semnificant / semnificat poate fi perceput ca raport de
atenuare a contradicţiei.

Eufemismul, importantă figură de atenuare, se distinge de extenuaţie prin faptul că


poartă esenţialmente asupra elementelor şocante, grosolane sau penibile ale unei idei.
Din prefixul “eu-“, care denotă frumosul, şi din phêmê care înseamnă cuvânt, sensul
actual al cuvântului a fost dat de Dumarsais. Acesta este un mod de “a zice bine”
lucrurile, respectând bună-cuviinţa şi sensibilitatea auditoriului. Eufemismul poate fi
redat printr-o metaforă: une vie de “bâton de chaise” (“mener une vie de bâton de
chaise” = “a-şi face de cap”, “a o duce tot într-un chef”) înseamnă o viaţă deosebit de
“agitată”, aşa cum ar putea fi lonjeroanele lecticelor, care servesc uneori drept arme
contra agresorilor. El poate fi construit după modelul extenuaţiei: “el n-a ieşit din
Politehnică” sau “face şi el ce poate” pot însemna “el nu este şmecher”. Putem avea şi
aici eufemism prin alegerea unui termen edulcorant (de exemplu, “inadaptat” pentru
“debil”, “handicapat” pentru “ifirm”, “nevăzător” pentru “orb”…), prin elipsă şi mai
precis prin estompare lexicală (“el a consimţit la ceea ce mă gândesc eu”), prin meta-
plasmă, adică prin transformare morfologică (acesta este cazul cu numeroase înjurături
deghizate, cum ar fi “zău!” care înseamnă “prin sângele lui Dumnezeu!”), prin peri-
frază sau prin pronominaţiune (Voltaire propune un eufemism fermecător pentru
“închisoare” în Candide la cap. 6: “apartamente cu o răcoare extremă, în care nu eşti
niciodată incomodat de soare”), sau încă prin metaplasmă: “ne-a părăsit” pentru “a
murit”.

Funcţia eufemismului este de a evita contrazicerea tabu-urilor şi a convenienţelor


sociale. El se justifică pe deplin pentru eliminarea bârfelii, a fricii sau a conflictelor
inutile şi, în general, pentu a rămâne amabil şi prudent. Dar, ca şi în cazul tuturor
celorlalte figuri, trebuie să ne ferim să abuzăm de el. Pentru tehnocraţi, nu există
niciodată o situaţie “gravă”, ci una “serioasă”, nu există “greve”, ci “conflicte sociale”,
nu există “puşcării”, ci “închisori” sau “locuri de arest”, nu există “supraveghetori
generali”, ci “sfătuitori principali în ale educaţiei”… Ar trebui uneori să ne întrebăm
ce se ascunde în spatele unor asemenea delicatese verbale.

În fine, compensaţia, apropiată de eufemism, permite atenuarea sensului unui


cuvânt prin adăugarea unei expresii cu sens contrar. De exemplu, “acest artist a pictat,
cu mult talent şi cu sinceritate, o operă naivă” este un mod de a neutraliza adjectivul
de-valorizant “naiv”. Compensaţia poate fi unul din procedeele cleuasmului: “Am
repur-tat multe triumfuri mici”. Contextul trebuie să indice clar că există o intenţie de
atenuare, fără care se cade în formule goale (a se vedea litota).

2. Figurile enunţării şi ale dialecticii

Figurile care vor fi prezentate aici se referă la locutor sau la alocutor (destinatarul
mesajului). Atunci când locutorul se străduieşte să se prezinte pe sine în discursul său,
se poate vorbi de figuri ale enunţării; când el implică destinatarul sau auditoriul, este
vorba de figuri ale dialecticii.

41
Însufleţirea

O primă figură, apostrofa, constă în a te adresa, într-un discurs sau într-o


povestire, tuturor felurilor de interlocutori: auditoriu, cititori sau un terţ. În general ea
intervine cu ocazia unei întreruperi sau, în orice caz, în interiorul unei dezvoltări.
Acesta poate fi un mijloc eficient şi original de a implica lectorul într-o povestire, cum
se întâmplă, de exemplu, în această discuţie între patru ochi luată de la începutul
lucrării Jacques fatalistul a lui Diderot:

“Să vedeţi, cititorule, că eu sunt pe calea cea bună, şi că el ţinea ca eu să vă fac


să aşteptaţi un an, doi ani, trei ani, povestea iubirilor lui Jacques… “

Într-un discurs politic sau judiciar, implicarea auditoriului sau a unei părţi a audi-
toriului, sau chiar a unui individ, poate fi un mijloc de a-i lăuda sau a-i blama în pu-
blic. Astfel, începutul Catilinarelor lui Cicero ia forma unei apostrofe:

“Până când, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră?”

Atunci când apostrofa este destinată unei terţe persoane care este absentă (perso-
nalitate, personaj istoric, erou, divinitate…), acesta poate fi mijlocul de a-l lăuda sau
de a-l blama pe acesta ca reprezentant simbolic al unei virtuţi sau al unui viciu, în
genul epidictic. Rugămintea (oraţie sau imprecaţie) este o figură reprezentativă de
apostrofă atunci când, într-un discurs adresat unor oameni, se intercalează o întrebare,
o laudă sau chiar un reproş lui Dumnezeu. O altă sursă de argumentare, specifică
dialogului, constă în a te adresa unui interlocutor real sau imaginar pentru a-l viza pe
un altul, sau de a bate şaua să priceapă iapa, folosind o intonaţie adecvată. Aşa este
cazul atunci când o menajeră cere ajutorul tânărului său fiu sperând că soţul său, căruia
îi este de fapt adresată cererea sa, va sfârşi prin a reacţiona în mod favorabil. La fel
este exemplul din Don Juan studiat mai sus, în care Sganarelle apostrofează un stăpân
imaginar pentru a adresa indirect – şi fără să fie pedepsit – unele reproşuri adevăratului
său stăpân.

Prozopopeea este procedeul general care îi face prezenţi pe cei care sunt absenţi,
pe cei morţi, pe zei, fiinţele supranaturale sau entităţile abstracte (în acest caz, avem
de-a face cu personificarea). Aceste evocări conduc cel mai adesea la a le da cuvântul.
Se vorbeşte în acest caz de sermocinaţie. Această figură poate fi în serviciul
argumentului autorităţii atunci când cuvântul este dat unor oameni iluştri din istorie.
Aşa este cazul în acest extras din Discurs asupra ştiinţelor şi artelor al lui Rousseau:

“O, Fabricius! Ce-ar fi gândit sufletul tău mare dacă, spre nenorocirea voastră,
aţi fi văzut faţa pompoasă a acestei Rome salvată de braţul vostru, şi că numele
vostru respectabil ar fi fost mai înfrumuseţat decât toate cuceririle voastre?
«Doamne! v-aţi fi spus, ce-au devenit aceste acoperişuri de colibe şi aceste
foaiere rustice în care locuiau altădată moderaţia şi virtutea? Ce splendoare
funestă a urmat simplităţii romane?»”

Se observă că prozopopeea urmează aici unei apostrofe, ceea ce se întâmplă frec-


vent. Rousseau face să vorbească în mod fictiv un ilustru reprezentant al virtuţii
42
romane, procedeu profund clasic al genului epidictic, mai ales când e vorba de a blama
epoca contemporană confruntând-o cu valorile trecutului. În discursul polemic, pro-
zopopeea face, de asemenea, să vorbească morţii pentru a denunţa decadenţa sau
nerespectarea principiilor sacre. Dacă Marx ar fi trăit în epoca lui Stalin, dacă Mozart
ar fi auzit de Boulez, ce-ar fi spus ei? Este în orice caz uşor să dai unor autorităţi
necontestate cuvântul în mod fictiv delegându-le puterea de a defăima. Această figură
permite în plus să se prezinte punctul de vedere al unui adversar sau al unei terţe
persoane sub forma pseudo-obiectivă a citării şi a discursului direct, deformându-i
gândirea la nevoie, sau anunţând modul de a servi interesele oratorului. Aşa este cazul,
de exemplu, atunci când Zola dă cuvântul micii adunări pe care unii ar fi vrut s-o vadă
urmându-i servilă pe antidreyfusieni. Eficienţa formulei ţine de realismul stilului şi de
aspectul său condensat:

“Când vor citi afişele voastre, nu-i aşa? voi speraţi că umilii satelor şi oraşelor
vor fi cu voi. Ei vor spune celor setoşi de adevăr şi dreptate: «Ce ne tot păcălesc
aceia cu Dreyfus al lor, deoarece trădătorul a mărturisit totul!» Şi, după voi,
totul se va sfârşi, monstruoasa nedreptate se va consuma”.
(Scrisoare către M. Brisson, apărută în L’Aurore, 16 iul. 1898).

Ipotipoza, altă figură de enunţare, grupează ansamblul variat al procedeelor care


fac vie şi realistă o descriere, scopul fiind de a provoca emoţia, râsul, printr-un efect de
real. Unele dintre aceste numeroase procedee figurează în povestea pe care Théramène
o adresează lui Tezeu, relatându-i moartea tragică a lui Hipolit:

“L’essieu crie et se rompt. L’intrépide Hippolyte


Voit voler en éclats tout son char fracassé;
Dans les rênes lui-même il tombe embarrasé.
Excusez ma douleur. Cette image cruelle
Sera pour moi de pleurs une source éternelle.
J’ai vu, Seigneur, j’ai vu votre malhereux fils
Traîné par les chevaux que sa main a nourris”.
(Racine, Fedra, actul V, scena 6).

(Traducere aproximativă:
“Osia scârţâie şi se rupe. Curajosul Hipolit
Vrea să zboare în strălucirea carului său sfărâmat;
În hăţuri cade el însuşi încurcat.
Scuzaţi-mi durerea. Această imagine crudă
Va fi pentru mine o veşnică sursă de plânsete.
Am văzut, Doamne, am văzut pe nefericitul tău fiu
Târât de caii pe care mâna sa i-a hrănit”.)

Se remarcă mai întâi prezentul zis “al naraţiunii”, formă de reactualizare temporală
destinată să însufleţească o scenă trecută. Racine o utilizează în toată partea centrală a
povestirii, în care este prezentată acţiunea propriu-zisă. Scurtimea frazelor, făcută mai
sensibilă prin tăieturi şi cezuri, dă aici impresia de rapiditate pe care o cere o asemenea
scenă. Întreruperea versului 1545, “Scuzaţi-mi durerea… “, traduce emoţia extremă a

43
naratorului cu vocea fără vlagă constituind o reactualizare pronominală, deoarece se
trece de la persoana a treia la persoana întâia (într-un anumit fel, de la povestire la
discurs, sub forma unei paranteze). La fel, repetiţia (reduplicarea) lui “eu am văzut”
insistă în acelaşi timp asupra lui “eu” (funcţia expresivă a limbajului) şi asupra ver-
bului de percepţie (autenticitate a mărturiei). În fine, Racine accentuează patetismul
situaţiei atunci când precizează cum caii, responsabilii direcţi ai morţii lui Hipolit, sunt
nu numai “proprii săi cai”, formulă care ar fi destul de banală, ci şi “caii pe care mâna
sa i-a hrănit”, mod de a concretiza printr-o imagine relaţia afectivă (de unde patosul) şi
de a reveni, preţ de o clipă, într-un trecut apropiat (tinereţea promiţătoare a defunc-
tului).

Această figură ar mai putea lua şi forma unui portret sau a unei descrieri vivante:
în acest caz, s-ar vorbi despre etopee sau despre prozopografie. Toate aceste mijloace,
de naturi foarte diferite, concură la a face infinit de prezente, prin resursele discursului,
o scenă sau un tablou care totuşi nu sunt sub ochii destinatarului (Tezeu), nici ai pu-
blicului.

Concesia

Unele figuri marchează o reţinere modestă şi prudentă a locutorului în faţa pu-


blicului. Astfel, premoniţia (sau precauţia oratorică), figură care implică locutorul,
este un avertisment destinat ascultătorilor sau cititorilor, al cărui scop este de a-i
pregăti în legătură cu anumite cuvinte şocante sau surprinzătoare. Acesta este stilul a
numeroase “avertismente date cititorilor” care preced unele opere controversate sau
susceptibile să producă indignarea, ca în acest caz:

“Datoria comediei fiind aceea de a-i îndrepta pe oameni distrându-i, eu cred că,
în postura în care mă aflu, n-am nimic mai bun de făcut decât să atac prin
imagini ridicole viciile secolului meu; şi cum ipocrizia este fără îndoială unul
dintre cele mai utilizate, dintre cele mai incomode şi dintre cele mai periculoase
mijloace de acest fel, mă gândeam, Sire, că n-aş face un mic serviciu tuturor
oamenilor cinstiţi ai regatului domniei voastre decât făcând o comedie care să-i
discrediteze pe ipocriţi… “
(Molière, Tartuffe, “Premier placet au roi”, 1664).

Prolepsa argumentativă sau oratorică (numită şi ocupaţia şi care trebuie


deosebită de prolepsa narativă, care constă în anticiparea unui fapt într-un discurs sau
o naraţiune) serveşte ca prolog într-un ansamblu argumentativ. Autorul sau locutorul
începe prin a cita o obiecţie care i s-ar putea adresa – sau care i-a fost deja efectiv
adresată în alte ocazii – pentru a o respinge apoi. Eficacitatea oratorică a prolepsei ţine
de prezenţa unor argumente adverse în gura oratorului însuşi, care are grijă “s-o ia
înaintea adversarului”, să preîntâmpine eventualele intervenţii defavorabile pentru a le
elimina mai uşor. O asemenea manevră tinde să probeze caracterul irefutabil al
argumentării susţinute; căci auditoriul este făcut să creadă că oratorul a avut intenţia de
a face toate obiecţiile sau cel puţin pe cele mai importante. Prolepsele sunt aproape în-
totdeauna construite după schema concesiei “desigur… dar…” sau “mi-aţi spus că…
dar eu v-aş fi răspuns că…”. Unii autori fac distincţie între prolepsă şi concesie:
această distincţie nu se justifică, după părerea noastră, decât în măsura în care prolepsa

44
poartă asupra validităţii argumentelor locutorului, pe când concesia se poate aplica ar-
gumentelor oricărei terţe persoane citate de el. Tocmai printr-o prolepsă Jean Rostand,
apărând teza evoluţionistă din biologie, preîntâmpină criticile partizanilor fixismului:

“Desigur, noi vom recunoaşte, cu toată obiectivitatea, că nimeni n-are dreptul să


susţină că evoluţia organică este o certitudine absolută de vreme ce este vorba
de evenimente revolute fără mărturii şi în legătură cu care ne este permis să ne
îndoim că natura actuală ne furnizează încă exemplul; dar (…) ar fi supărător ca
un exces de scrupul pozitivist să cântărească în favoarea unor ipoteze cu mult
mai puţin plauzibile decât cea a evoluţiei”.
(Ce que je crois, Paris, Grasset, 1953, p. 24).

Vom face observaţia că cleuasmul, pe care l-am clasificat în rândul figurilor


ironiei, se bazează în general pe structura prolepsei dacă autodeprecierea este urmată
de o respingere argumentată de către locutorul însuşi. Acest lucru se întâmplă în Don
Juan, atunci când Sganarelle minimalizează ştiinţa sa livrescă pentru a-şi pune în
valoare bunul simţ:

“Cât despre mine, Domnule, eu n-am studiat deloc ca dumneavoastră,


mulţumesc lui Dumnezeu, şi nimeni nu s-ar aventura să se laude că m-a învăţat
vreodată ceva; dar, cu micul meu simţ, cu mica mea judecată, eu văd lucrurile
mai bine decât toate cărţile… “
(Actul III, scena 1).

Vom distinge prolepsa de cesiune, formă de concesie la sfârşitul căreia locutorul


nu stabileşte nici o respingere, nici o schimbare de tactică. Ea este într-un fel o auto-
depreciere simplă şi modestă care nu atribuie oratorului decât meritul de a fi cinstit.
Acest tip de figură se întâlneşte uneori în exordii, mai ales în captatio benevolentiae.
În lecţia sa inaugurală la Collège de France, Roland Barth a urmat acest model clasic:

“Căci, dacă cariera mea a fost universitară, eu n-am avut totuşi titlurile care
asigură de obicei accesul la această carieră. Şi dacă este adevărat că eu am vrut
mult timp să-mi înscriu activitatea în domeniul ştiinţei, literară, lexicografică şi
sociologică, a trebuit să recunosc că n-am produs decât eseuri, gen ambiguu pe
care scriitura şi-l dispută cu analiza (...). Acesta este deci în mod evident un
subiect impur care este dobândit într-o casă în care domnesc ştiinţa,
cunoaşterea, rigoarea şi invenţia disciplinată”.
(Lecţia inaugurală rostită la 7 ianuarie 1977 la Collège de France, Seuil,
“Points”, sub titlul Leçon, pp. 7-8).

Sincoreza este o concesie aparentă făcută unui adversar, care precede o


contradicţie sau o capcană. Un inspector de poliţie i-ar putea spune unui suspect: “Să
presupunem că dumneavoastră n-aţi fost aici în seara crimei, că alibiul dumneavoastră
s-a verificat şi că dumneavoastră n-aţi auzit niciodată vorbindu-se despre victimă. Dar
cum dracu’ vă explicaţi că această armă, cu amprentele dumneavoastră, a fost găsită la
locul crimei?” Acest procedeu trebuie alăturat argumentelor fondate pe
incompatibilitate.

45
Cu scuza, locutorul caută încă adeziunea auditoriului, dar nu pe terenul raţiona-
mentului, ci pe cel al moralei. El ţine seama de o greşeală pe care a comis-o – sau a
spus că a comis-o – pentru ca apoi să se justifice. Această apologie poate avea două
finalităţi: afirmarea unui interes moral superior şi reproşul. În primul caz, se poate
spune, de exemplu: “Eu am încălcat codul deontologic (secretul confesiunii, secretul
medical, secretul informaţiei etc.) publicând această informaţie, dar chestiunea era
prea gravă pentru ca publicul să nu fie informat”. La fel, un scriitor care publică o
autobiografie se poate scuza că a căzut în “cultul eului”, în numele valorii de
exemplaritate şi al instruirii necesare a generaţiilor viitoare. În al doilea caz, scuza nu
presupune nici un regret veritabil al locutorului cu privire la cuvintele sau actele sale,
ci este, dimpotrivă, un mijloc de blamare: “Eu sunt cu adevărat dezolat, dar imitaţia
dumneavoastră nu valorează deloc mai mult de 3 pe 20”. Se poate vorbi, în acest caz,
de falsa scuză. Expresii ca “Ah, pardon!…” sau “Regret mult, dar… “ sunt resimţite ca
mijloace de a-l contra profund pe interlocutor. Forma scuzei nu este decât simplă apa-
renţă şi nimic mai mult.

Tăcerea sau ezitarea


Din diverse motive, putem fi puşi în situaţia de a nu vorbi sau de a ezita să vorbim.
Preteriţiunea (de la latinescul praetereo, a trece sub tăcere) este numită şi preter-
misiune sau paralipsă. Este vorba de a tăcea aparent în legătură cu un subiect, adesea
pentru a-l aborda cu mai multă forţă. Formulele cele mai uzuale sunt: “nu v-aş spu-
ne… “, “trec peste… “, “mai bine să nu vorbim despre asta”, “nu v-aş aduce nici o
ofensă dacă v-aş reaminti că… “, şi servesc toate, de fapt, pentru a dezvolta subiectul
despre care ne facem că tăcem. Ea este deci un mijloc de insistenţă şireată şi eficace,
deoarece este bine cunoscut că publicul îşi pleacă urechea în momentul în care cu-
vintele păstrate de către orator riscă să fie indiscrete sau inedite.

Epanortoza, numită şi retroacţie sau expoliţiune, constă, pentru un autor, în a


reveni asupra a ceea ce a spus pentru a nuanţa sau chiar a retracta. Exemple: “Eu aş
dori ca el să fie pus în arest dacă nu chiar molestat cum se cuvine”; “Sunteţi un om
necinstit, sau cel puţin incompetent”. Se poate vorbi chiar despre retractare atunci
când locutorul se corijează schimbându-şi părerea sau decizia. În Lorenzaccio, eroul,
căzând pradă exaltării în faţa crimei pe care o va comite, este uneori condus la astfel
de contradicţii:

“Trebuie să intru într-un cabaret; nu bag de seamă că mi-e frig şi voi goli o
sticlă. – Nu; vreau să beau. Ce dracu’ vreau deci? Cabaretele sunt închise”.
(Actul IV, scena 9).

Autocorecţia modifică ceea ce intenţionăm să spunem, pentru a-i substitui un


cuvânt mai tare sau mai convenabil. De exemplu, în faimoasa tiradă a nasului din
Cyrano de Bergerac:

“Descriptiv: «Este o stâncă! Este un vârf de munte!… este un promontoriu! Ce


spun eu, este un promontoriu? Este o peninsulă!»”

46
Distingem autocorecţia de epanortoză, care serveşte într-adevăr la a contrazice o
spusă. O distingem şi de corecţie, prin faptul că prima nu corijează decât cuvintele
locutorului. Corecţia poartă asupra cuvintelor interlocutorului sau ale unei terţe
persoane. De exemplu: “Un automobil, ziceţi: vreţi să spuneţi un vehicul demodat şi
defect!”.

Aposiopeza (sau reticenţa), uneori asimilată cu preteriţia, este o întrerupere bruscă


într-un discurs destinat să marcheze o ezitare, o emoţie sau o ameninţare. Ea poate fi
clasată printre figurile de gândire în măsura în care traduce, mai mult sau mai puţin
natural, intenţia de a nu formula o parte a discursului.Un exemplu ne este oferit de
Virgiliu în Eneida, în momentul în care Neptun se enervează văzând cum furtuna se
înverşunează împotriva lui Eneas şi ai săi:

“Cutezaţi voi, fără permisiunea mea, o, vânturilor, să tulburaţi cerul şi pământul


şi să ridicaţi asemenea mase? Vă doresc din răsputeri să…! Dar trebuie mai
întâi să se liniştească valurile dezlănţuite… “
(Eneida, I, v. 133-135).

Dubitaţia este, după cum indică şi numele, procedeul de exprimare a îndoielii. Lo-
cutorul ezită între mai multe cuvinte sau între mai multe părţi de luat, fie din grija pen-
tru precizie, fie din derută. Ea este destul de caracteristică stilului oral. Căutarea
preciziei poate conduce la acest gen de interogaţie: “Este aceasta o asociaţie de
credincioşi, o congregaţie, o sectă? Nu pot spune cu precizie”. O emoţie extremă poate
conduce de asemenea la aceste întrebări, cum este cazul cu numeroşi eroi tragici şi în
mod special cu Hermione atunci când ea vine să-l trimită pe Oreste s-o răzbune de
Pirus pe care ea încă îl iubea:

“Où suis-je? Qu’ai-je fait? Que dois-je faire encore?


Quel transport me saisit? Quel chagrin me dévore?”
(Andromaca, actul V, scena 1).

(Traducere aproximativă:
“Unde sunt ? Ce-am făcut? Ce mai trebuie să fac?
Ce pornire puternică m-a apucat? Ce tristeţe mă devorează?”.)

Deviaţia

S-a văzut mai sus, în legătură cu figurile de substituţie, că parafraza poate fi


enunţată sub forma unei paranteze. Aici vom examina funcţia parantezei în general,
ca figură de enunţare. Am definit-o ca un enunţ care-l întrerupe pe un altul într-un
acelaşi text sau un acelaşi discurs şi care este independent de acesta din punct de
vedere sintactic. Această autonomie este marcată prin punctuaţie şi mai ales prin
utilizarea unor “semne de paranteză”, a unor croşete, a unor linioare şi chiar pur şi
simplu a unor puncte sau virgule. Unii autori propun să se numească parembolă o
paranteză care este în legătură cu subiectul. Dar Dupriez remarcă în mod corect că
parantezele au întotdeauna un anumit raport de sens cu contextul (Gradus…, UGE, p.
330). Vom propune deci să se numească parembolă o paranteză destul de scurtă şi care

47
nu întrerupe firul discursului, altfel zis, o incidentă, sau o propoziţie legată sintactic cu
subiectul principal. Exemplu de parembolă prin sintagmă scurtă:

“Un songe (me devrais-je inquiéter d’un songe?)


Entretient dans mon cœur un chagrin qui le ronge”.
(Racine, Athalie, actul II, scena 5).

(Traducere aproximativă:
“Un vis (dar trebuie oare să mă neliniştesc de un vis?)
Întreţine în inima mea o tristeţe care o roade”.)

Alt exemplu de acelaşi tip, la fel de celebru ca şi primul, faimosul horresco


referens al lui Virgiliu, care dramatizează povestirea morţii lui Laocoon:

“Or, iată că doi şerpi, veniţi din Tenedos pe apele liniştite (eu am fost cuprins
de spaima acestei evocări ), îşi întind peste mare imensele lor inele şi se
îndreaptă de la cap spre ţărm”.
(Eneida, II, v. 203-205)

Exemplu de parembolă cu legătură sintactică la Barthes:

Când scriu, trebuie să mă dezleg de această evidenţă (care, după al meu Imagi-
naire, mă sfâşii): nu există nici o bună-voinţă în scriitură… “
(Fragments d’un discours amoureaux, Paris, Seuil, 1977, p. 93)

Paranteza obligă la două pauze. Acelaşi autor vorbeşte aici de vocea de la telefon:

“De la început, această voce, când îmi vine, când este acolo, când durează (…),
eu n-o recunosc niciodată cu totul; s-ar spune că ea iese de sub o mască (astfel,
se spune, măştile tragediei greceşti aveau o funcţie magică: aceea de a da vocii
o origine htoniană, de a o deforma, de a o dezorienta, de a o face să vină de
dincolo de subteran). Şi apoi cealaltă este mereu pe poziţie de plecare; el vine
de două ori, prin vocea sa şi prin tăcerea sa… “
(Ibid., p. 132)

Atunci când parantezele produc o dezvoltare cu greu inteligibilă datorită


numărului lor sau lungimii lor, ele se înrudesc cu procedeul sinchizei sau bruiajului
sintactic. Atunci când ele sunt extraordinar de lungi şi când constituie dezvoltări sau
povestiri întregi, ele se numesc digresiuni. În Jacques fatalistul a lui Diderot, istoriile
marchi-zului de Arcis şi ale părintelui Hudson (povestiri în povestire) sunt exemple de
acest fel.

Înrudită cu paranteza, parabaza era iniţial un discurs de corifeu în comedia greacă.


Se extinde azi această figură la orice intruziune a unui autor de ficţiune în povestirea
sa, scopul fiind întotdeauna pentru el de a se exprima personal şi direct înaintea
publicului (eventual sub forma unei apostrofe, cf. supra). Astfel, putem considera tira-
da ipocriziei (Don Juan, actul V, scena 2) ca un pasaj în care Molière expune în faţa
publicului, prin gura personajului său, o analiză personală a unui subiect de actualitate.

48
Epifonemul este o exclamaţie sentenţioasă sub forma unei paranteze care este ade-
sea plasată la sfârşitul unei dezvoltări. Fontanier remarca pe bună dreptate că
epifonemul se deosebeşte de alte paranteze prin generalitatea spusei sale. În acest sens,
s-ar putea da următorul exemplu: “În Franţa, majoritatea accidentelor rutiere sunt dato-
rate alcoolului. În mod categoric, patima beţiei este o adevărată calamitate!”.

Epifraza este o paranteză scurtă care marchează, insistând asupra lor, sentimentele
locutorului. Exemplu: “Mâine voi termina această muncă fastidioasă. Aceasta nu este
prea devreme! Vreau în sfârşit să pot pleca în vacanţă. Şi aceasta merită!”.

Manipularea

Subiecţia, prima figură de manipulare, constă în prezentarea unei idei sub forma
întrebare-răspuns. Această formulă (care nu trebuie confundată cu dubitaţia care mar-
chează ezitarea, incertitudinea) pune în valoare o idee prezentând-o ca răspuns la o în-
trebare. Ea este adesea mai eficace decât o simplă afirmaţie, mai ales orală, căci trans-
formă în mod fals monologul în dialog. Aceasta este o figură bine cunoscută a dis-
cursului politic care creează adesea aparenţa de asociere a publicului la producerea
unor idei printr-o pseudo-complicitate. Astfel se exprimă generalul de Gaulle în legă-
tură cu construcţia Europei:

“Cum să facem? Ce trebuie să fie ea? Dumneavoastră ştiţi care este poziţia celui
care vă vorbeşte. De ani de zile mă gândesc, ca mulţi alţii de altfel, că
comunitatea europeană trebuie să fie o confederaţie”.
(Conferinţa de presă din 21 decembrie 1951, Discours et messages, Plon, t. II,
1970, p. 482)

Adesea subiecţia este un mod de a înlocui o propoziţie ipotetică. Iată un exemplu


dat de Fontanier, luat din L’Art poétique a lui Boileau:

“Voulez-vous du public mériter les amours?


Sans cesse en écrivant variez vos discours…”

(Traducere aproximativă:
“Vreţi ca publicul să merite iubirile?
Fără încetare scriind schimbaţi-vă discursurile… “)

Ceea ce echivalează cu: “dacă vreţi… “, dar cu mult mai multă vigoare. Când
forma întrebare-răspuns este folosită în mod sistematic, procedeul se numeşte
dialogism.

Figură înrudită, întrebarea retorică sau întrebarea de stil este o întrebare care pre-
supune un răspuns unanim şi nu exprimat de către auditoriu. Cu scopul de a aduna la
un loc opiniile favorabile sau defvorabile faţă de o idee, oratorul are grijă să folosească
un vocabular meliorativ sau pejorativ care orientează spiritele în sensul pe care-l do-
reşte. Mereu în subiectul Europei, generalul se exprimă astfel câţiva ani mai târziu:

49
“Această solidaritate trebuie oare să se închidă într-un fel de citadelă politică şi
economică? Dimpotrivă!”
(Conferinţa de presă din 21 februarie 1966, Discours et messages, Plon, t. V,
1970, p. 22).

În acest extras, se înţelege, graţie folosirii expresiei “un fel de citadelă”, că răspun-
sul aşteptat la întrebare este negativ.

Febusul, numit şi amfigură (scriere sau vorbire obscură, de neînţeles) într-un mod
mai pejorativ, şi chiar galimatias sau charabia (limbă de neînţeles, stil confuz), este
procedeul care constă în a enunţa în mod “sclipitor”, dar puţin inteligibil, o idee relativ
simplă. Acest mod de enunţare utilizează adesea perifraza şi procedeele care-i sunt
asociate (cf. supra), dar se bazează adesea pe căutarea unui vocabular savant şi a unor
turnúri sibilinice. Exemplele abundă în limbajul “preţios” ca şi în limbajul “tehnocrat”
sau în cel “intelocrat”. Cu titlu de amuzament, Robert Beauvais imaginează astfel o
scrisoare de despărţire:

“Dragă,
Carenţa afectivă consecutivă dezescaladei tale a perturbat complet legăturile
care regizează cantoanele câmpului meu perceptiv! Sunt într-o stare de
derelicţiune, aruncat într-un autism care frizează prostraţia schizoidă!… “
(L’Hexagonal tel qu’on le parle, Hachette, 1970, pp. 210-211).

Acest exemplu este de-abia caricatural. Stilul “hexagonalian” n-are ca funcţie


decât să-i impresioneze pe cei “creduli” şi nu poate avea un veritabil conţinut
argumentativ. Un public, oricare ar fi el, este întotdeauna îndreptăţit să-i ceară unui
orator sau scriitor un minimum de claritate.

În fine, circumlocuţiunea este un mod complicat de exprimare, care se explică


ade-sea printr-o timiditate sau o jenă pe care nu vrem s-o lăsăm să pară că “înneacă
peş-tele”. Ne putem imagina o scrisoare prin care un patron îşi exprimă refuzul unui
can-didat la angajare: “Regret că-mi aduceţi la cunoştinţă că candidatura
dumneavoastră, în ciuda întregului interes pe care-l prezintă, nu figurează printre cele
care sunt sus-ceptibile de a fi reţinute… “ Dacă circumlocuţiunea comportă repetiţii
inutile, se vo-beşte despre perisologie (a se vedea figurile de construcţie).

IV. Figurile de construcţie

Toate figurile care vor urma se bazează pe construcţii sintactice. Ele se pot grupa
în două categorii: cele care joacă pe efectele de simetrie sau, dimpotrivă, de construcţii
îndrăzneţe, şi cele care sunt întemeiete pe repetiţie şi acumulare.

50
1. Figurile de simetrie şi construcţiile îndrăzneţe

Simetria

Figura cea mai cunoscută, chiasmul, constă în a plasa consecutiv şi în ordine


inver-să două sintagme construite în mod identic. Efectul simetriei astfel produs se
găseşte atât în versuri cât şi în proză. De exemplu:

Eu discut cu democraţii; cu extremiştii refuz să discut.

Chiasmul facilitează exprimarea paralelismelor, a comparaţiilor şi a antitezelor. El


dă în plus frazei o dezvoltare armonioasă cu o impresie de întoarcere asupră-şi.
Epanadiploza, figură apropiată de chiasm, uneşte două propoziţii dintre care prima
începe cu un cuvânt care se găseşte la sfârşitul celei de a doua. De exemplu, la Victor
Hugo:

“Nimic nu mă va mai vedea, eu nu voi mai vedea nimic”


(La Légende du siècle, “La conscience”).

Efectul căutat este încă cel al simetriei conţinând, în plus, identitatea unor cuvinte
care stau la baza acestei simetrii.

Antimetabola, numită şi reversiune de către unii autori, permite ca, permutând


două cuvinte dintr-un enunţ, să construim un altul cu sens invers. Exemplu la Molière
(Avarul):

“Trebuie să mâncăm pentru a trăi şi nu să trăim pentru a mânca”.

Funcţia antimetabolei este cel mai adesea, cum este cazul aici, de a inversa rapor-
turile de cauzalitate. Această figură este de aceea adesea inclusă în clasa argumentelor
de tip cauzal. Cazul prezentat mai sus este un argument privitor la scop şi la mijloace.

Cu antiteza (sau alianţa de idei), figură dragă clasicilor, efectul de simetrie se ba-
zează pe propoziţii contrare, dintre care una are ca funcţie punerea în valoare a celei-
lalte. Exemple:

Acesta nu este un omuleţ sfrijit, ci un atlet desăvârşit.


Unora le place ceaiul cald; eu îl prefer glasat.
Noi îl plângem, pe el care ne-a făcut atâta să râdem.

Enantioza este o antiteză care opune doi termeni sau două concepte în mod
fundamental contradictorii, într-o optică manicheistă (bine / rău, unic / multiplu,
uman / divin, material / spiritual etc.).

51
Dezarticulările

Figura cea mai simplă, asindetul (sau disjuncţia), este absenţa legăturii dintre două
propoziţii. Efectul său este în mod paradoxal de a face să se descopere legătura logică
neexprimată cu mai multă forţă. Exemple:

Voi n-aţi luat parte la decizie; voi n-aţi avea dreptul să vă plângeţi.
Am ajuns obosit, zdrobit.
Echipa Franţei a pierdut meciul; ea o va lua de la capăt.

În primul caz, avem de-a face cu suprimarea (sau elipsa) lui “deci”, care denotează
legătura de consecinţă. În al doilea caz, s-a suprimat coordonarea “şi chiar” (creând o
gradaţie, cf. infra). În cel de-al treilea, nu se exprimă conjuncţia “dar”. Ca şi în cazul
litotei, se vede că economia de mijloace este potrivită să întărească expresia.

Elipsa este suprimarea unor cuvinte (şi nu numai a unor termeni de legătură) care
ar fi în principiu ceruţi de sintaxă şi chiar de logica obişnuită a frazei. Şi aici economia
se vrea în slujba expresivităţii, după cum arată acest vers al lui Racine:

“Je t’aimais inconstant; qu’aurais-je fait fidèle?”


(Andromaca, actul V, scena 4)

(Traducere de P. Manoliu:
“Mi-ai fost drag uşuratec; cât mi-ai fi fost fidel?”)

Enunţul complet (atât de banal) trebuia să fie: “Mi-ai fost drag chiar dacă erai
uşuratec; cât de mult mi-ai fi fost mai drag dacă mi-ai fi fost fidel?” Forţa expresivă a
versului ţine de uşoara ambiguitate în privinţa funcţiei unor adjective pe care le-am fi
putut crede prin inadvertenţă atribute ale subiectului. Impresia de telescopaj şi de
laconism (extrema concizie) forţează astfel atenţia auditoriului. Acest efect, atunci
când este împins la extrem, pune în evidenţă stilul “telegrafic” şi poate fi uneori de o
mare vigoare. De exemplu: “Cum, tu aici? Deja pentru întoarcere? Cum merge? Formă
bună?”

Formă a elipsei, brahilogia, după cum indică şi numele său (brachus, în greceşte,
înseamnă “scurt”), este un mod prescurtat de exprimare, considerat de unii autori ca
supus greşelii, mai ales atunci când ea face dificilă înţelegerea enunţului. Ea se
utilizează în numeroase expresii cum ar fi “arrêt-buffet” (“pauză pentru bufet”) sau
“pause-café” (“pauză de cafea”), dar şi în limbajul publicitar şi comercial, “solutions-
credit” (încheieri de credite), “réflexe-logement” etc. Scriitorii o utilizează uneori
pentru a contracta sintagmele care conţin în mod normal verbe declarative: “Tiens!
sursaut-t-il… “

Elipsa şi brahilogia sunt moduri deosebit de frapante de exprimare a unei


entimeme. Exemplul lui Racine analizat mai sus este contracţia unui raţionament a
fortiori.

52
Se numeşte parataxă procedeul sintactic care suprimă legăturile de coordonare, de
subordonare şi, în general, tot ceea ce stabileşte o legătură între sintagme şi între
propoziţii. Se vorbeşte despre hiperparataxă (sau dizlocaţie) atunci când procedeul
este împins până la limitele sale extreme, prin utilizarea abundentă a unor asindete.
Această sintaxă primitivă, cvasi-infantilă, poate trăda surpriza, emoţia sau furia. În
acest exemplu: “Dumneavoastră, să-mi vorbiţi pe acest ton! Acest lucru indignează.
Eu, care vă credeam un om distins! Frumoasă ispravă aţi mai făcut, nimic de zis!”,
găsim nu numai asindete, ci şi elipse de verbe şi de fraze nominale care se abat de la
sintaxa obişnuită. Să notăm că procedeele contrare de abundenţă şi de supraabundenţă
de legături sintactice se numesc hipotaxă şi, respectiv, hiperhipotaxă.

O altă formă de dezarticulare, anacolutul, este o ruptură neaşteptată într-o


construcţie sintactică. Atunci când această ruptură este voită, ea poate, de exemplu, să
aibă efectul unui titlu, ca în extrasul din Pascal citat mai înainte: ”Dacă nasul
Cleopatrei ar fi fost mai scurt, toată faţa pământului ar fi fost schimbată”. Ea poate, de
asemenea, trăda atenţia, emoţia sau confuzia, ca în aceste versuri din Athalie:

“Ô ciel! Plus j’examine, et plus je le regarde,


C’est lui. D’horreur encor tous mes sens sont saisis”.
(Racine, Athalie, actul II, scena 7).

(Traducere aproximativă:
“O, cerule! cu cât îl examinez mai mult, şi cu cât îl privesc mai mult,
Este el. De oroare toate simţurile îmi sunt cuprinse”.)

Această relaxare sintactică provoacă un puternic efect de real, într-atât este el de


apropiat de stilul eliptic şi parataxic al limbii orale puţin elegant. Atunci când
anacolutul este involuntar, el este considerat o inadvertenţă nefericită. Aceasta
constituie o greşeală clasică a unor formule de politeţe: “Sperând într-un răspuns
favorabil, vă rog să credeţi…” (participiala lasă să se înţeleagă că subiectul principalei
ar fi “eu”).

Construcţii atipice

Anumite construcţii contrariază mai mult sau mai puţin obiceiurile. Zeugma,
procedeu foarte curent, este legarea (din nou) a mai multor membri ai unei fraze care
comportă un element care le este comun şi care nu este repetat. Specie a “scoaterii ca
factor comun”, cum ar spune matematicienii, aceasta este în principiu un mod de a
evita repetiţiile. Astfel, versul lui Corneille “La foudre est mon canon, les Destins mes
soldats” (“Trăznetul este tunul meu, Destinele soldaţii mei”) conţine o elipsă a
verbului care ar trebui să se acorde cu pluralul. Cel al lui Racine “Ah! cunoaşteţi crima
şi cine v-a trădat?” coordonează un substantiv şi o subordonată, ceea ce, de altfel, nu
mai este permis în limba actuală.

Mult mai puţin curent, atelajul este o asociere atipică a doi termeni într-o aceeaşi
sintagmă. Apropiat de zeugmă, el aduce uneori un element nou într-o asociere
stereotipă, redând astfel interesul pentru un clişeu. De exemplu: “un cadou şi o ciorbă
otrăvite”, “un mediu şi un magazioner dinamici” (în al doilea exemplu, adjectivul,
53
epitet a două substantive, găseşte un sens care era slăbit în clişeul “mediu dinamic”).
El constă, de asemenea, şi mai ales, în asocierea unui termen abstract cu un termen
concret, ca în acest exemplu din Michelet dat de Morier (Dictionnaire…, PUF, p.
126): “Benedictinii curăţaseră pământul şi spiritul de barbari”.
O altă figură, hendiada sau hendiadinul (etimologic: en dia duoin: “unu cu
ajutorul a doi”), constă în a enunţa o idee sub forma a două elemente coordonate prin
“şi” (sau un conector echivalent), în timp ce o singură sintagmă ar fi suficientă. O
formulă ca “nu Franţa şi castelele sale vor sfida industria japoneză” este un mod
disociativ de a spune: “nu Franţa adormită în trecutul său va sfida industria japoneză”.
Această figură prezintă interesul de a pune în paralel un obiect şi o proprietate
caracteristică a acestui obiect, enunţată sub forma unei imagini (ca în exemplul de mai
sus) sau a unei calităţi abstracte. S-ar putea de asemenea spune: “nu Franţa şi
paseismul ei…”. Intenţia este de a insista asupra caracterizării obiectului, adesea
pentru a face din el un argument cauzal pe care conectorul conjunctiv “şi” îl
disimulează cu dibăcie.

Hiperbatul adaugă un element unei fraze care ar părea terminată, element care ar
trebui în mod normal să se insereze acolo. Exemple:

Nu cunoşteam nimic mai îmbogăţitor decât programele lui France-Culture, nici


mai variat.
El locuieşte într-o casă superbă, şi bine situată.

Atunci când hiperbatul este intenţionat, el trădează în general voinţa de a pune în


valoare elementul adăugat. Dar el poate fi involuntar într-un discurs improvizat. În
acest caz, nu se poate vorbi despre “figură”, dar această adăugare tardivă poate pune în
evidenţă un argument spontan, o asociere de idei. Unele hiperbaturi sunt trecute în
limba uzuală: “de douăzeci de ani şi mai mult…“ însemnând “de mai mult de douăzeci
de ani”.

Tmeza (în greacă, tmêsis înseamnă “tăietură”) disociază unele cuvinte pe care
sintaxa le face în mod normal să se înlănţuie. Intenţia de a pune în valoare este de
acelaşi ordin ca în cazul hiperbatului, dar procedeul este cel al unei intercalări, nu al
unei respingeri. Iată un exemplu citat de Morier şi Dupriez la Valéry, în “Albina”
(Charmes):

“Quelle, et si fine, et si mortelle,


Que soit ta pointe, blonde abeille,
Je n’ai, sur ma tendre corbeille,
Jeté qu’un songe de dentelle”.

(Traducere:
“Oricât de fină şi mortală
Ţi-e-mpunsătura, blonda-albină,
Pe coşu-mi tandru se îmbină
Abia o umbră de beteală”.)

54
Atunci când elementele sunt sintactic retezabile, se vorbeşte despre intercalare
(enchâssement). Aceasta este un mijloc de a insista asupra importanţei unei incizii:
“Eu mă opun, mai trebuie s-o spun?, cu toată energia mea acestei decizii”. Separarea
unui verb de adverbul la care se raportează se numeşte trajectio (Morier): “Am
adormit, crede-mă, profund”.

Procedeu de punere în valoare, inversiunea răstoarnă ordinea sintactică obişnuită a


frazei: “de cancer a murit” este mai elocventă decât “a murit de cancer”, atunci când
vrem să insistăm asupra naturii bolii. Acest procedeu de permutare între temă şi
predicat poate face parte din transformările emfatice în acelaşi fel cu corelaţia care
produce enunţul: “tocmai de cancer a murit”. Anastrofa, inversare a doi termeni dintr-
o aceeaşi sintagmă, antrenează aceleaşi efecte retorice, puţin mai reduse însă. În
franceză exemplele sunt în număr limitat: “lui excepté”, “sans méchanceté aucun“…
Unele anastrofe sunt chiar împietrite: “qui plus est”.

Enalaga este cel mai adesea substituirea unui timp unui alt timp sau a unui mod
unui alt mod. Enalaga de mod constă cel mai adesea în înlocuirea unui timp al
indicativului cu infinitivul, procedeu frecvent la La Fontaine:

“Et grenouilles de se plaindre,


Et Jupin de leur dire: «Eh quoi? Votre désir
À ses lois croit-il nous astreindre?»”
(“Les Grenouilles qui demandent un roi”, Fables, III, 4).

(Traducere aproximativă:
“Şi broaştele de se plâng,
Şi Jupin de le zice: «Ei, ce? Dorinţa voastră
Crede el că ne supunem legilor lor?»”)

Hipalaga constă în a atribui unor anumite cuvinte dintr-un enunţ ceea ce logic ar
trebui să fie atribuit altora, fără ca totuşi să introducă vreo veritabilă confuzie.
Exemple de hipalage curente şi chiar împietrite: “această recepţie ameninţă să devină
plictisitoare”, “la capătul puterilor”. Atunci când hipalaga devine figură, ea creează
adesea o impresie înşelătoare şi îmbogăţeşte o imagine. Astfel se exprimă Oenone:

“Phèdre mourait, Seigneur, et sa main meurtrière


Éteignait de ses yeux l’innocente lumière”.
(Racine, Fedra, actul IV, scena 1).

(Traducere aproximativă:
“Fedra murea, Doamne, şi mâna sa muribundă
Îi ştergea de pe ochii ei inocenta lumină”.)

Aici, adjectivul “inocentă” ar trebui în mod normal să califice pe “ochii ei”. Există
chiar hipalage duble, adică permutări (pe care Morier şi Lausberg le analizează ca
enalage). Iată un exemplu la Mallarmé (“Apparition”, Poésies) în care poetul evită
două clişee:

55
“Neiger de blancs bouquets d’étoiles parfumées”.

(“A ninge buchete de stele parfumate”.)

Spre deosebire de metonimie, care se bazează de asemenea pe un decalaj sintag-


matic, hipalaga nu substituie un termen unui alt termen. Ea nu este un trop în sens
strict.

În fine, amfibologia desemnează în principiu toate ambiguităţile de sens dintr-un


enunţ, cu un efect adesea comic de altfel. Uneori originea este lexicală (dublul sens al
unui cuvânt, de exemplu) dar numeroase neînţelegeri provin din sintaxă. O expresie
cum ar fi “medicul mi-a prelungit boala” îşi datorează ambiguitatea elipsei veri-
tabilului complement de obiect care ar fi “întrerupere” (concediu medical). La fel,
ridicolul formulei “am cumpărat un pui de la măcelar pe care l-am pus la frigare” ţine
de imprecizia cu privire la antecedentul pronumelui relativ. Când amfibologia este ri-
dicolă, ea se numeşte janotism.

3. Figurile de repetiţie şi de acumulare

Unele dintre figurile care urmează sunt destul de apropiate de figurile de enunţare
(a se vedea figurile de gândire). Acestea sunt toate procedee de punere în valoare,
uneori emfatice.

Repetiţiile

Există diverse moduri de a repeta o idee sau un termen într-un enunţ. Anadiploza
este reluarea unui termen cu care se sfârşeşte o frază la începutul frazei următoare,
procedeu de legătură emfatică: “El s-a hotărât să traverseze deşertul. Deşertul este un
univers periculos”. Reduplicarea (epizeuxa sau palilogia), procedeu înrudit, este repe-
tarea unui termen după membrul frazei care urmează: “el este atins de o îndelungă
boală, o boală mortală”.

Antepifora, figură esenţialmente poetică, este repetarea unei formule sau a unui
vers la începutul sau la sfârşitul strofei care provoacă un efect de circularitate, de
exemplu la Baudelaire (“L’irreparable” în Les Fleures du mal):

“Peut-on illuminer un ciel bourbeux et noir?


Peut-on déchirer les ténèbres
Plus denses que la poix, sans matin et sans soir,
Sans astres, sans éclairs funèbres?
Peut-on illuminer un ciel bourbeux et noir?”

(Traducere aproximativă:
“Se poate lumina un cer noroios şi negru?
Se pot rupe tenebrele
Mai dense decât smoala, fără dimineaţă şi fără seară,
Fără aştri, fără fulgerături funebre?
56
Se poate lumina un cer noroios şi negru?”)

Anafora, epifora şi simploca nu sunt utilizate numai în poezie. Anafora (sau


epanafora) este repetarea unui cuvânt sau a unei formule la începutul frazelor sau
versurilor, ca la Péguy (“Heureux les épis mûrs”, în Ève) care reia el însuşi stilul din
Béatitudes şi din rugăciuni în general:

“Heureux ceux qui sont morts pour la terre charnelle,


Mais pourvu que ce fût dans une juste guerre.
Heureux ceux qui sont morts pour quatre coins de terre.
Heureux ceux qui sont morts d’une mort solennelle”.

(Traducere aproximativă:
“Fericiţi cei care au murit pentru pământul carnal,
Dar cu condiţia ca aceasta să fie într-un război drept.
Fericiţi cei care au murit pentru patru colţuri ale pământului.
Fericiţi cei care au murit de o moarte solemnă”.)

Epifora (sau epistrofa, a nu se confunda cu epitropa) este acelaşi procedeu, care


joacă pe sfârşitul frazelor sau versurilor. În proză, aceasta poate fi o formulă de
insistenţă agresivă: “Ce vrea ea, această doamnă? Nu este mulţumită, această
doamnă?” Simploca este asocierea anaforei şi a epiforei. S-ar putea comenta astfel
turul Franţei în mod grandilocvent (combinând-o cu o gradaţie, cf. infra): “Aceasta
este sosirea atât de aşteptată a plutonului. Aceasta este sosirea sublimă a plutonului!”
Se citează adesea acest discurs al lui Cicero împotriva lui Rullus, la fel de remarcabil
prin punerea în valoare a personajului pe care-l acuză ca şi prin reluarea subiecţiei:

“Cine este autorul acestei legi? Rullus. Cine a privat de sufragiu cea mai mare
parte a poporului roman? Rullus. Cine a prezidat comisiile? Rullus”

Epanalepsa este adesea definită în mod vag ca sinonimă cu reduplicaţia, cu ana-


fora etc. Noi o considerăm ca fiind repetiţia expresivă, cel mai adesea chiar excla-
mativă, a unui cuvânt sau a unui membru al frazei: “Sunt un ratat, un ratat, un ratat!”.
Această repetare emfatică întăreşte uneori impresia de sinceritate a unui cuvânt, ca în
acest exemplu din Apelul din 18 iunie 1940:

“Căci Franţa nu e singură! Nu e singură! Nu e singură!”

Epanoda (sau regresia) constă în a relua anumite cuvinte dintr-o frază pentru a le
explica unul câte unul. Exemplu: “Politica voastră comercială este anacronică şi
nerealistă. Anacronică, deoarece concurenţa a abandonat-o deja de mai bine de zece
ani; nerealistă, deoarece voi nu ţineţi seama de enormele investiţii publicitare pe care
ea le necesită”. Acest procedeu se potriveşte mai ales argumentului zis al partiţiunii.

În fine, repetiţia refren este, după terminologia lui Dupriez, repetarea unui proce-
deu sintactic. Propoziţiile se înlănţuie cu aceeaşi construcţie: numai cuvintele diferă.
Exemplu: “Dacă alergaţi, obosiţi; dacă mergeţi normal, înaintaţi prea încet; dacă luaţi
maşina, nu faceţi mişcare fizică”. Acest procedeu permite mai ales să se enunţe
57
argumentul soritului. El poate de asemenea să fie suportul retoric al unui raţionament
prin analogie, după cum dovedeşte acest pasaj din Pascal:

“Bogatul vorbeşte mult despre bogăţii; regele vorbeşte cu răceală despre


măreţiile pe care le-a făcut, iar Dumnezeu vorbeşte mult despre Dumnezeu”.
(Pensées, ediţia Lafuma, fragmentul 799).

Elementele sintactice comune sunt: subiect + “vorbeşte”… despre” + adverb +


complement. Astfel, autorul vrea să facă să se înţeleagă că fiecare vorbeşte ca bun
specialist despre ceea ce ştie el cel mai bine. Vom nota că aparenta repetare a lui
“Dumnezeu” este sigur un mijloc abil de a distinge pe Fiul (Dumnezeu încarnat) de
Tatăl (Dumnezeu cel atotputernic), ceea ce sugerează insistenta formă sintactică ce
disociază subiectul de complement.

Acumulările

Atunci când repetările sunt insistente şi mijloacele multiple, se poate vorbi despre
acumulare. Astfel, polisindetul, spre deosebire de asindet, este repetarea emfatică a
unei conjuncţii: “El este îndrăgostit şi are un gol în suflet şi îşi pierde apetitul şi este
nefericit!”. Epitrochasmul este o acumulare de cuvinte scurte şi expresive, utilizate
mai ales în invectivă: “munca sa este clară, curată, bună, utilă”. Metabola este o
acumulare de expresii sinonime destinată să enunţe o idee în mod diferit şi eventual cu
mai multă forţă. În timp ce antimetabola constă în a spune altceva cu aceleaşi cuvinte,
plasate invers, metabola urmăreşte să spună acelaşi lucru cu alte cuvinte, precizând
gândirea, contrar redondanţei şi batologiei. Exemplu: “Unde este el, laureatul, eroul
zilei, genialul?” Figură apropiată, congeria (sau conglobaţiunea) constă în a acumula
într-o dezordinre aparentă componentele unei situaţii a cărei unitate se sesizează: “Noi
riscăm dictatura, creşterea inegalităţilor, aservirea presei, terorismul, mizeria… “
Parastaza, figură apropiată, constă în a relua acelaşi gând în fraze succesive, dacă este
cazul, cu imagini diferite. Iată un exemplu din Du Bellay:

“Plus me plaît le séjour qu’ont bâti mes aïeux


Que des palais romains le font audacieux,
Plus que le marbre dur me plaît l’ardoise fine,
Plus mon Loire gaulois que le Tibre latin,
Plus mon petit Liré que le mont Palatin,
Et plus que l’air marin la douceur angevine”.
(Les Regrets, 31, “Heureux qui, comme Ulysse… “).

(Traducere aproximativă:
“Mai mult îmi place sejurul pe care l-au făcut strămoşii mei
Pe care palatele romane îl înfruntă cu îndrăzneală,
Mai mult decât marmura dură îmi place ardezia fină,
Mai mult Loara mea veselă decât Tibrul latin,
Mai mult mica Liră decât muntele Palatin,
Şi mai mult decât aerul marin dulceaţa angevină”.)

58
O altă formă de insistenţă în repetare este redondanţa, termen utilizat nu numai în
retorică, ci şi în teoria informaţiei şi în lingvistică. Ea este formula care constă în a
exprima de două sau mai multe ori o aceeaşi informaţie într-un mesaj. Logic, ea ar fi
deci inutilă, dar regulile care guvernează comunicarea trebuie să ţină seama de atenţia
mai mult sau mai puţin mare a auditoriului. Oratorii şi cadrele didactice ştiu bine că
repetiţia face parte din arta de a comunica şi de a persuada. Formă de redondanţă,
reformularea face parte din arsenalul pedagogic. Astfel, nu este inutil să spunem:
“Economia franceză refuză în principiu protecţionismul. Noi suntem în mod tradiţional
partizani ai liberului schimb”. Această repetare, justificată în oral mai mult decât în
scris, permite clarificarea cuvântului “protecţionism” în faţa unui public puţin avertizat
şi a reformula ideea a contrario, cu scopul de a reduce riscul pierderii de informaţie în
momentul ascultării. Socrate îşi reformulează uneori întrebările, ca aici în Gorgias:

“Atunci răspunde-mi cu privire la retorică. Consideri că retorica este singura


care produce convingerea, sau mai sunt şi alte arte? Am să fiu mai precis. Cine
te învaţă un anumit lucru, te şi convinge în legătură cu el, sau nu?”

Aici, redondanţa este dublă: o antiteză repetitivă în prima întrebare şi o


reformulare a acestei întrebări. Găsim de asemenea redondanţe în epitetele homerice
(“marea albastră”) şi în general în limba poetică, mai ales când ea se vrea didactică sau
persuasivă. Acesta este cazul cu Cartea lui Iov (19, 7-10):

“Dacă strig de multă-apăsare, nu primesc nici un răspuns;


Ţip în gura mare, dar nimeni nu-mi face dreptate!…
El a astupat calea mea, ca să nu mai trec pe ea,
Şi a acoperit cu beznă toate drumurile mele.
M-a dezbrăcat de mărirea mea;
Mi-a smuls cununa de pe cap.
M-a dărâmat de jur împrejur,
Şi sunt în ceasul morţii
Şi nădejdea mea a scos-o din rădăcini ca pe un copac”.

Figură de redondanţă prin excelenţă, pleonasmul este repetarea logic inutilă a unei
idei într-o aceeaşi frază sau o aceeaşi propoziţie. Ea nu este o reformulare, ci o
superfluitate în exprimarea unei formule simple, ca de exemplu: “a adăuga un cuvânt
în plus”, “a prevedea dinainte” sau “relativ mai mare”. Vom nota că asemenea expresii
nu sunt pleonastice dacă ele aduc o informaţie reală. Acesta este cazul cu “a urca până
la vârf” (se presupun etape intermediare) şi cu “a prevedea cu două zile înainte”
(informaţie despre durată). În afară de aceste cazuri, se poate cita un exemplu de
pleonasm curent, justificat printr-o grijă pentru expresivitate: “l-am văzut cu ochii
mei”.

Se numeşte batologie (de la numele regelui din Cirene, Battos, care se bâlbâia) sau
perisologie repetarea păsărească şi fastidioasă a unei idei. Procedeul este general şi
poate pune în joc toate figurile de redondanţă. Acesta este mai ales defectul
comentatorilor sportivi, când fac umplutură: “A căzut. Nu se ridică. Se pare că îi e rău.
S-ar spune cu adevărat că suferă. Maseurii şi medicii se duc la el şi aleargă pe teren.
Au ajuns. Ce păcat, prea este de tot cu echipa Franţei! Şi arbitrul care n-a fluerat
59
penalty-ul. Trebuie să credem că el n-a văzut nimic… “ Tot acest verbiaj nu este fără
legătură cu tautologia pe care noi o tratăm în categoria argumentelor.

Ultima formă a acumulării, gradaţia, procedeu de amplificare, este prezentarea


unei suite de idei în progresie ascendentă (climax) sau descendentă (anticlimax). Se
citează adesea faimosul “merge, curge, zboară şi noi ne răzbunăm” din Cidul ca
exemplu de gradaţie semantică (ce poartă asupra sensului cuvintelor). Interesul este de
a provoca la auditoriu sentimente din ce în ce mai puternice, de a suscita entuziasmul
său sau, în cazul invers, indignarea sa. Se numeşte cadenţă o gradaţie ritmică. Molière
ne dă un exemplu cu vociferările lui Harpagon prinse din zbor (Avarul, actul IV, scena
7): “Sunt pierdut, sunt asasinat, m-a strâns de gât, m-a golit de bani” (“Je suis perdu, je
suis assassiné, on m’a coupé la gorge, on m’a dérobé mon argent”). Efectul comic este
în parte datorat absenţei coincidenţei dintre ritmuri şi sens: nu există gradaţie
semantică, ci simplă batologie care denotă zăpăceala personajului. Apogeul progresiei
(acmé) creează un efect de surpriză prin disproporţia dintre ruinare şi lamentări
(asasinat / furt): acest procedeu de aşteptare decepţionată, în general comic, este numit
decepţie. Atunci când o gradaţie ascendentă se termină cu unul sau mai multe elemente
neaşteptate, se vorbeşte despre batos sau despre gradaţie ruptă: “El era cinstit,
generos, inteligent, de o mare curtoazie, tern, plat”. Procedeul pune clar în valoare cele
două ultime adjective. Într-un spirit destul de asemănător, se pot de asemenea concepe
gradaţii semnatice paradoxale, ca în acest cuvânt al lui Fouché, lansat în urma
executării ducelui de Enghien: “Este mai grav decât o crimă, este o greşeală”.

Iată terminată această lungă listă de figuri ale discursului, moştenire a retoricii
clasice, de atâtea ori îmbogăţită şi modificată de-a lungul secolelor! Neofiţii vor crede
că ne pierdem cu uşurinţă în acest labirint de noţiuni; puriştii vor constata unele lacune
inevitabile. Oricum ar fi, conţinutul acestui capitol este de consultat şi de reconsultat
mai curând decât de cunoscut. El trebuie să servească înainte de toate la clarificarea
procedeelor formale, pentru a face să se înţeleagă mai bine cum se exprimă argu-
mentele.

60
CAPITOLUL 3

ARGUMENTELE CVASI-LOGICE

O astfel de denumire ar putea să ne nedumerească. De ce vorbim despre argumente


“cvasi-logice” şi nu pur şi simplu despre argumente “logice”? Perelman, care este autorul
acestei formule, le descrie într-adevăr ca fiind “comparabile cu raţionamentele formale”; dar
precizează că “cel care le supune analizei îşi dă seama imediat de deosebirile dintre aceste
argumente şi demonstraţiile formale, căci doar un efort de reducere sau de precizare, de natură
non-formală, ne permite să dăm acestor argumente o aparenţă demonstrativă” (Traité de
l’argumentation, Perelman, a se vedea Bibliografia). Trebuie, deci, să înţelegem că
raţionamentele care vor fi studiate în acest capitol au apărut din domeniul logicii formale, pe
care o putem defini ca studiul conceptelor, al judecăţilor şi al raţionamentelor considerate în
ele însele, după înlănţuirile lor şi făcând abstracţie de realităţile la care se referă. Acesta este
într-un anumit fel domeniul logicii matematice şi ştiinţifice. Dacă se spune că întreprinderea
A vinde la un preţ mai bun decât întreprinderea B, care este mai competitivă decât C şi că se
inferează că A este probabil un partener mai interesant decât C, argumentul se întemeiază pe
regula matematică a tranzitivităţii. De asemenea, maxima “ce ţie nu-ţi place altuia nu face”
decurge din principiul reciprocităţii, care este de asemenea matematic.

Am văzut că argumentele, prin definiţie, comportă întotdeauna unele elemente vagi,


incerte sau contestabile. Cazul particular al argumentelor cvasi-logice constă în faptul că ele
prezintă o aparenţă mai riguroasă decât majoritatea celorlalte şi mai ales a argumentelor
“empirice”. Aceasta nu le scuteşte de a avea un caracter refutabil. Într-un enunţ ca “prietenii
prietenilor mei sunt prietenii mei”, care pune în joc regula formală a tranzitivităţii, ceea ce
este refutabil nu este temeiul logic al raţionamentului însuşi, ci faptul că se aseamănă în mod
abuziv relaţia de “prietenie” (relaţie non-formală) cu un conector logic de tipul “egalităţii” sau
“inegalităţii”, utilizat în ştiinţele exacte.

Noi vom trata pe rând argumentele bazate pe relaţiile asociative (definiţii) şi disociative
(distincţii, incompatibilităţi…), apoi argumentele calchiate pe logica formală utilizată mai ales
în matematică. Pentru a repera mai bine argumentele studiate în acest capitol şi în următoarele
două, am putea recurge la tabelul recapitulativ care se găseşte în anexă.

I. Definiţia, argumentele asociative şi disociative

Definiţiile, comparaţiile şi distincţiile pot fi considerate argumente cvasi-logice, în


măsura în care ele pun în evidenţă principii ale egalităţii (a = b sau a = a, identitate) şi,
respectiv, ale inegalităţii (a ≠ b). Dacă se spune “socialismul înseamnă respectarea drepturilor
omului”, “locaţia de gestiune este ca şi împrumutul” sau “Coasta de Azur nu este acelaşi lucru
cu Corsica”, se folosesc argumente definiţionale sau comparative.

1. Formele logice ale definiţiei

A defini înseamnă a stabili o relaţie de egalitate sau de echivalenţă pentru a da un sens


unui concept. Aceasta este cel mai adesea un preambul la argumentare deoarece, definind un
concept, noi căutăm să ne înţelegem cu auditoriul asupra unor baze comune pentru a-l

61
convinge mai bine. Logica furnizează mai multe moduri de a defini. Să le prezentăm pe cele
principale.

Definiţiile în intensiune şi în extensiune

Aceste două procedee complementare sunt pe larg utilizate în ştiinţe. A defini în


intensiune înseamnă a da proprietăţile caracteristice ale unui obiect pentru a face posibilă o
reprezentare intelectuală şi abstractă a lui. Se poate defini muzeul d’Orsay ca un “muzeu
consacrat artiştilor plastici din secolul al XIX-lea francez”. Definiţia în extensiune constă în a
enumera elementele constitutive ale obiectului – “indivizii” unei mulţimi, să zicem a
matematicienilor –, cu scopul de a-i da o reprezentare concretă. Acelaşi muzeu va fi astfel
definit ca “un muzeu care conţine pânze, sculpturi şi studii de arhitectură”, sau “săli
consacrate impresionismului, altor simbolisme etc.”. Valoarea acestor două definiţii nu este
aceeaşi în raport cu contextul. Sunt cazuri în care se impune o definiţie în intensiune, atunci
când este vorba în special de concepte abstracte. Ar fi o dovadă de lipsă de abstracţiune
neplăcută dacă s-ar defini socialismul, cu ocazia unui examen universitar sau ca răspuns la o
întrebare capcană, ca “ideologia lui Jean Jaurès, a lui Guy Mollet şi a lui François Mitterand”.
În schimb, ar părea oportun să-l lămureşti pe cel care vrea să se informeze cu privire la
Tetralogia lui Wagner enumerând cele patru opere ale sale şi prezentând conţinuturile lor.

Aceasta revine la a spune că în discursul argumentativ, definiţia se bazează pe o strategie


de simţ comun. Prin aceasta, ea poate avea o adevărată forţă persuasivă sau poate să decadă
într-o platitudine. Caracterul său “cvasi-logic” vine din faptul că ea se sprijină întotdeauna pe
o bază riguroasă (căutarea termenului exact sau a exhaustivităţii) atunci când este în mod
esenţial orientată spre un scop, acela de a convinge, de a-l aduce pe celălalt pe terenul
locutorului a cărui obiectivitate nu este cea a matematicianului.

Definiţia descriptivă

Aceasta este fără îndoială procedeul definiţional cel mai sărăcăcios. El constă pur şi
simplu în a substitui termenului de explicat un alt termen pur descriptiv, neţinând seama de
proprietăţile esenţiale ale obiectului. Ministerul Economiei şi al Finanţelor poate fi astfel
definit ca “această clădire mare situată aproape de Sena în cartierul Bercy”, un marinar ca “un
bărbat îmbrăcat în bleu şi care poartă pe cap o caschetă cu ciucure roşu” etc. Recursul la
definiţia descriptivă s-ar părea deci că nu este suficient în cazul în care se cere explicarea unei
noţiuni.

Definiţia operaţională

În cazul acestui procedeu, se substituie termenului de explicat rezultatul unei operaţii de


verificare experimentală care întemeiază noţiunea. Nu se cercetează proprietăţile constitutive
ale obiectului, ci efectele sale simptomatice. Acest corp este un acid deoarece schimbă
culoarea hârtiei de turnesol. Acest om s-a făcut vinovat de crimă şi nu de delict deoarece a
fost judecat de curtea cu juraţi şi nu de tribunalul corecţional. Acest procedeu poate fi comod
atunci când se caută să se definească rapid o noţiune complexă pentru care se preferă să nu se
utilizeze concepte vagi sau controversate. De exemplu, s-ar putea evita angajarea în
consideraţii morale şi dezbateri nesfârşite în definirea cinstei ca fiind “calitatea care permite
cuiva să se bucure de consideraţia concetăţenilor săi”.

Definiţia explicativă

62
Aceasta constituie abordarea cea mai satisfăcătoare a noţiunilor existente în lexic.
Explicare, în latină, înseamnă “a desface”. Operaţia este o dezvoltare a noţiunii în toate
implicaţiile sale conceptuale, scopul fiind de a accede la esenţa obiectului de definit. Se vor
căuta deci toate caracteristicile care permit să se distingă obiectul de obiecte vecine, prin a
recurge eventual la sinonime şi la alte noţiuni utile deoarece sunt mai bine cunoscute. S-ar
putea astfel defini paralelogramul ca “un patrulater ale cărui laturi sunt egale şi paralele două
câte două”. O definiţie de acest fel nu se referă într-adevăr decât la proprietăţile esenţiale ale
figurii, fără a se încurca , de exemplu, cu consideraţii privitoare la mărimea unghiurilor,
proprietăţi care decurg în mod necesar din cele precedente. Definiţia pătratului poate fi
enunţată astfel: “o figură rectangulară ale cărei laturi sunt toate egale între ele”. Se remarcă
faptul că simplitatea sa se datoreşte utilizării unui concept instrument, cel de “rectangular”,
care este considerat a fi definit în mod clar în spirite.

Toată dificultatea constă în exactitatea şi alegerea unor concepte fundamentale care vor
intra în definiţie. În mod firesc tocmai asupra acestor chestiuni se pot confrunta interlocutorii.
În legătură cu exactitatea, să luăm definiţia furtului din Codul penal francez din 1810
(articolul 379):

“Cel care a sustras în mod fraudulos un lucru care nu-i aparţine se face vinovat de
furt”.

Putem repera caracteristicile fundamentale ale furtului în fiecare cuvânt sau aproape al
acestei definiţii laconice. S-a dezbătut astfel asupra noţiunii de “lucru”, punându-se
întrebarea, de exemplu, dacă “furtul” de electricitate ar fi posibil (Curtea de casaţie, camera de
criminalistică, 3 august 1912). La fel, adverbul “în mod fraudulos” exclude în principiu
calificarea de furt în cazurile în care lucrul a fost luat în mod involuntar sau din greşeală.
Dacă a fost luat sub violenţă sau ameninţare, nu este vorba de furt, ci de o “extorcare”… Se
vede din acest exemplu că formularea exactă a trăsăturilor caracteristice ale unei noţiuni este
indispensabilă pentru a o circumscrie în mod corect. Schimbarea unui singur cuvânt din
articolul 379 din Codul penal ar duce la cea mai mare confuzie în calificarea juridică a
faptelor. S-ar ajunge să se confunde uşor majoritatea infracţiunilor relative la bunuri, cum ar fi
extorcarea, abuzul de încredere, abuzul de bunuri sociale, consumul într-un restaurant fără a
plăti, sau escrocheria. Jurisprudenţa, în exemplul cu furtul, a clarificat conceptele utilizate în
articolul invocat procedând la definirea lor. Ce ar trebui înţeles exact prin “lucru”, prin “a
sustrage”, prin “în mod fraudulos”? S-ar putea, fără îndoială, discuta termenii acestor definiţii
pentru a interpreta hotărârile tribunalelor, şi aşa mai departe la infinit. Aceasta dovedeşte că
definirea conceptelor, chiar a celor mai simple în aparenţă, este adesea supusă controversei şi
că este fără îndoială iluzoriu să ajungi la adevăr, chiar în contextul care se vrea cel mai
raţional şi cel mai obiectiv.

Pentru a ne convinge de imprecizia inevitabilă a definiţiilor explicative, inclusiv a celor


de dicţionar, este suficient să ne abandonăm jocului oulipian al “literaturii definiţionale”.
Raymond Queneau a avut ideea de a înlocui, într-un enunţ, fiecare cuvânt important
(substantiv, verb, adjectiv…) cu definiţia sa de dicţionar. Celebra propoziţie a lui Pascal
“Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, toată faţa pământului ar fi fost schimbată”, devine:

“Partea proeminentă a feţei unei regine a Egiptului celebră prin frumuseţea ei: dacă ar
fi fost mai puţin lungă, toată faţa planetei locuite de oameni ar fi trecut dintr-o stare în
alta”.
Oulipo, La Littérature potentielle, Gallimard, ’73, pp. 120-121.

63
Dacă se înlocuiesc din nou cuvintele importante cu definiţiile lor, se obţine enunţul
următor:

“Porţiunea care iese înaintea feţei soţiei regelui unei ţări din nord-estul Africii,
faimoasă pentru armonia sa fizică, morală sau artistică, dacă ar fi fost mai puţin întinsă
de la o extremitate la cealaltă, toată faţa corpului ceresc neluminos pe care îşi are
domiciliul specia umană ar fi trecut de la un mod de a fi la un altul”.
Ibid.

Şi aşa mai departe până la producerea unui text totalmente confuz şi fără nici o legătură
cu enunţul iniţial. Aceasta invită la mai multă modestie atunci când se aspiră la clarificare şi la
rigoare.

Dezbaterea, după cum am spus mai sus, poate de asemenea să poarte asupra alegerii
conceptelor. Care sunt fundamentale? Care sunt auxiliare? Şi aici se vede că definiţiile
explicative nu se aplică numai conceptelor matematice. De exemplu, conceptul de “boală” va
fi definit cu ajutorul altor concepte în esenţă după criteriul “suferinţei” şi cu ajutorul altora
după cel al abaterii de la o normalitate pur statistică. Astfel, pentru primele, toxoplasmoza, în
măsura în care nu produce suferinţă, cu greu ar putea fi considerată o boală; pentru cele
secunde, miopii şi stângacii constituie cazuri patologice.

Definiţia convenţională

Această definiţie, spre deosebire de cea precedentă, care precizează sensul unei expresii
deja cunoscute, dar cu conţinut incert, urmăreşte, dimpotrivă, să creeze, prin “convenţie” cu
auditoriul, un concept nou. Uneori termenul este inventat: în acest caz, va fi vorba de un
neologism; în alte cazuri, mult mai frecvente, un cuvânt va fi deturnat de la sensul său
obişnuit pentru a dobândi un sens special. Iată un exemplu de cuvânt inventat de Fontanier:
figura de stil pe care el o numeşte “alegorism” şi pe care o distinge de alegorie, în Les Figures
du discours. Cazul reutilizării unor cuvinte deja existente poate fi pe larg ilustrat în opera lui
Freud, care creează foarte numeroase concepte denotate cu termeni ca “regresie”, “transfer”,
“refulare”… Uneori aceste cuvinte îşi obţin locul în lexicul oficial; acesta este cazul
conceptelor freudiene. În alte cazuri, ele rezultă dintr-o convenţie punctuală cu cititorul şi
rămân sub pana doar a autorului lor. Această definiţie se mai distinge de definiţia explicativă
prin faptul că ea nu poate da naştere nici unei obiecţii veritabile deoarece ea tocmai creează
un concept. Se poate cel mult contesta alegerea cuvântului.

2.Formele retorice ale definiţiei

Formele definiţiei studiate mai sus permit să se imagineze majoritatea utilizărilor


“pedagogice” care li se pot da. Înţelegem prin acest cuvânt caracterul non-deliberativ şi
destinat doar clarificării unor noţiuni. S-a putut într-adevăr considera definiţia ca preambul
necesar al unei explicaţii care cere un acord prealabil cu privire la conceptele puse în lucru.
Dar se observă uşor că există şi o utilizare “dialectică” a definiţiei, care urmăreşte să
convingă, să persuadeze, tot atât cât – şi chiar mai mult – să explice, şi chiar să joace un rol
“manipulatoriu” în anumite cazuri. Trebuie oare să ne mire acest lucru? Trebuie să-l
deplângem? Ar fi, fără îndoială, simplist să credem că discursul ştiinţific, obiectiv şi raţional,
serveşte ca model celorlalte situaţii de comunicare. Ar fi bine să considerăm că argumentarea,
care presupune în mod necesar antagonisme şi parti pris-uri, scapă prin esenţa ei domeniului
obiectivităţii. Să analizăm proprietăţile argumentative ale definiţiei în domeniul pedagogic,
apoi în cel dialectic.

64
Combinarea tehnicilor definiţionale şi cerinţele lexicografiei

Putem face mai clară o definiţie combinând elementele explicative cu scopurile


pedagogice. Să luăm articolul “glucoza” din Petit Robert:

“Glucidă cu 6 atomi de carbon (C6H12O6) foarte răspândită în natură (miere, struguri,


amidon), care reprezintă sursa energetică esenţială a organismului…”

Se găsesc aici resurse explicative diferite: referirea la o categorie biologică (glucide),


identificarea ştiinţifică (compoziţia chimică), localizarea concretă şi valoarea funcţională.
Această pluralitate de procedee se imaginează foarte bine în cazurile în care vrem să obţinem
reprezentarea completă a unui obiect complex. Acesta este în general cazul definiţiilor
lexicografice, care se supun unor anumite reguli. Astfel, de exemplu, o bună definiţie nu
trebuie să fie încărcată cu elemente superflue sau redondante, ceea ce, departe de a clarifica,
ar crea confuzie. Ea trebuie să evite circularitatea, adică folosirea unor termeni identici sau cu
aceeaşi origine: nu vom defini, de exemplu, adjectivul “caritabil” cu ajutorul substantivului
“caritate”. Trebuie, în plus, ca cuvintele alese pentru a defini să fie mai simple şi mai bine
cunoscute decât termenul de definit. Se găsesc totuşi exemple contrare în anumite dicţionare
specializate.

Definiţia orientată

Aici, contextul argumentativ este dialectic sau polemic. Definiţia serveşte la a explica,
într-un anumit sens, la a-l pregăti pe destinatarul mesajului pentru o dezvoltare pornind de la
unele noţiuni remodelate după nevoile locutorului. Unii termeni din vocabularul politic
furnizează fără îndoială cele mai bune exemple de imprecizie semantică datorită încărcăturii
lor afective şi conotaţiilor care li se ataşează. Se ştie că “stângiştii” din mai 1968 au avut
tendinţa de a abuza de cuvinte ca “burghezie” sau “fascism”. Acest ultim cuvânt a devenit
rapid, în vocabularul curent, o insultă comodă adresată oricui s-ar asemăna în mod vag cu
dreapta reacţionară. A folosi acest cuvânt pentru a defini dreapta (uneori chiar dreapta în
ansamblul ei) înseamnă a profita de caracterul său înfricoşător în imaginaţia francezilor, de
statutul său de tabú. Intenţia manipulatorie este evidentă, de unde nevoia permanentă de a
aduce explicaţii istorice, cu scopul de a restabili folosirea exactă şi neutră a cuvântului, cum
face aici René Rémond:

“N-a existat nici un fel de fascism francez deoarece era greu ca el să apară în Franţa.
Aici opinia este, în ciuda aparenţelor, refractară prestigiului fascismului: ea poate, un
timp, da iluzia că se lasă sedusă, dar aceste veleităţi nu durează deloc”.
La Droite en France, Paris, 1968, t. I, pp. 224-225.

Acest gen de punere la punct, pe care îl cere onestitatea intelectuală, poate aduce profit,
în mod indirect, extremei drepte care se pretează adesea la tratarea de “neo-nazi”, de “fascist”
sau, în cazul cel mai bun, de “fascizant”. Rigoarea istorică îi oferă un argument destinat să
sprijine o opinie deja sedusă care nu s-ar nelinişti, la rigoare, decât de anumite excese.

În această ordine de idei, să-i dăm cuvântul autorului lucrării Rhetorica ad Herennium
(II, 41):

“Este rău să uzezi de definiţii false sau bune la toate […]; de exemplu, dacă s-ar zice:
“un delator, pentru a o spune în câteva cuvinte, merită moartea, căci este un cetăţean
rău şi periculos”. Într-adevăr, definiţia dată nu mai este cea a delatorului mai mult
decât cea a hoţului, a asasinului sau a trădătorului”.

65
Ar fi destul de multe de spus despre semnificaţia cuvântului “rasism”. În momentele în
care înfloresc ideile rasiste sau xenofobe, asistăm la unele bătălii ale definiţiilor. Strategia
constă în a-i taxa pe adversarii politici de rasism apărându-te de o acuzaţie la fel de infamantă.
Unul din mijloacele cele mai sigure de a te apăra cu ajutorul unei definiţii este de a recurge la
etimologie, mai ales atunci când se ştie că sensul curent al unui cuvânt are ceva deviat de la
sensul său originar, ceea ce se întâmplă destul de frecvent. Sensul iniţial al cuvântului
“rasism” este astfel definit în Petit Robert:

“Teorie a ierarhiei raselor care conduce la necesitatea de a ocroti rasa zisă superioară
de orice încrucişare, şi la dreptul său de a-i domina pe ceilalţi…”

Conform acestei definiţii, puţini francezi ar trebui să recunoască că sunt rasişti şi este
uşor pentru unii să se ascundă în spatele faimoasei formule “eu nu sunt rasist, dar…”, ceea ce
dovedeşte că rigoarea intelectuală a unei definiţii poate fi şi o armă în slujba relei credinţe. Ar
trebui să se contra-argumenteze cu ajutorul unei redefiniri mai extinse şi mai actuale a
cuvântului, sau să se nege întregul conţinut al cuvântului controversat prin a aduce la
cunoştinţa adversarului zădărnicia unei asemenea protecţii verbale în faţa gândirii pe care o
trădează ea. Formule ca “nu ne jucăm cu cuvintele” sunt uneori comode. Dar adesea nu ne
gândim să precizăm adversarului sensul pe care îl pune în spatele unui cuvânt pe care nu l-a
definit suficient.

Definiţia condensată şi sloganul

Mergând mai departe în arta manipulării, politicienii şi cei care se ocupă cu publicitatea
cunosc bine valoarea argumentativă a “frazei scurte” şi mai ales atunci când aceasta are
calitatea unei definiţii. Condensarea unei formule bine apreciate şi asimilarea ei cu genul
aparent riguros al definiţiei fac din acest procedeu o armă redutabilă la întâlnirea spiritelor
influenţabile. Iată două raţiuni ale acestui fenomen: întâi, place ceea ce este strălucitor şi ceea
ce frapează imaginaţia; apoi, se economiseşte energie intelectuală mulţumindu-ne cu o
judecată “muşcătoare” (à l’emporte-pièce). Iată, cu titlu de exemplu, o definiţie a şcolii
propusă de Alain Geismar în 1969:

“Şcolile sunt închisori în care burghezia îi dresează pe copiii de muncitori pentru a se


supune ierarhiei din societate. Buni elevi, pedagogi, profesori, administratori, şcoala
produce o societate în miniatură, în care se învaţă cum se accede la putere prin
cunoaştere. Pentru a păstra acest univers concentraţionar: vardiştii şi puterea de stat”.
La Cause du peuple, serie nouă, nº 7, 17 mai 1969.

Ceea ce frapează este începutul: “şcolile sunt închisori”. Chiar dacă explicaţia vine
imediat în continuare, făcând să apară caracterul metaforic şi puţin hiperbolic al acestei
definiţii, aceasta a frapat deja. Ea este de o simplitate extremă şi fiecare poate s-o reţină la fel
de uşor ca şi ecuaţia “a = b” şi s-o repete pretutindeni. Din două una: sau ea place şi se crede
că este bine formulată, deoarece şochează un “adevăr”; sau irită, ceea ce dovedeşte încă o dată
eficacitatea sa oratorică. În tot cazul, aici nu ar trebui să rămânem insensibili, şi tocmai în
aceasta stă puterea cuvintelor. Pentru ca o asemenea definiţie să aibă valoare argumentativă,
ea trebuie să formuleze o idee admisă în mod confuz de către destinatari. Cine, observând
şcoli şi licee construite în timpul celei de a Treia republici, n-a comparat aceste clădiri cu
închisorile şi cazărmile?

În aceeaşi ordine de idei, discursul de propagandă utilizează şi definiţia condensată pentru


a exprima idei simple, adesea lipsite de imagini, şi care se apropie uneori de tautologie.

66
Astfel, Pensées-urile preşedintelui Mao Ze-dong presărate cu definiţii de acest gen: “războiul
revoluţionar este războiul maselor populare”; “în China, forma principală a luptei este
războiul, iar forma principală de organizare, armata”; “revoluţia chineză este, în fond, o
revoluţie ţărănească”… În aceste exemple, este vorba de a-i şoca pe cititori cu unele adevăruri
primare al căror caracter evident are ca funcţie să adoarmă orice spirit critic. Nu se
reacţionează, se ingurgitează un catehism.

Publicitatea face mare uz de definiţia condensată. Se vorbeşte în acest caz de definiţia-


slogan. “Cicoarea de grădină este sănătatea”; “Creditul Agricol este bunul simţ”; “la volan,
vederea este viaţa”, tot atâtea formule care frapează printr-o anumită vigoare în asociaţiile de
idei. Se poate remarca faptul că aceste ecuaţii pun în general în relaţie un termen comparat
(concret sau abstract, după cum este vorba de a promova un produs sau o idee) cu un termen
comparant, cel mai adesea abstract. Aceste sloganuri se înrudesc cu structurile sintactice şi
semantice ale unor formule celebre, ca cea a lui Proudhon, “proprietatea este furt”, dar nu
întemeiază în general nici un adevăr nou. Sloganul ţine mai puţin de gândirea dialectică decât
de gândirea proverbială: el are drept funcţie provocarea unui reflex, determinarea reacţiei cel
mult, dar mai ales să nu ne facă să reflectăm. El este una din tehnicile posibile ale
amalgamului, deoarece utilizează calea definiţională cu scopul de a face să se admită, prin
terorism sau prin anestezie – ceea ce revine până la urmă la acelaşi lucru – un adevăr
simplificat la extrem.

3. Comparaţia şi deosebirea

Comparaţia

Ea poate fi o manieră comodă de a defini un obiect sau o noţiune apropiindu-le sau


distingându-le de alte obiecte. În loc de a considera obiectul în sine, se alege un obiect
comparabil mai simplu sau mai bine cunoscut pentru a-l defini cu aproximaţie. Acesta poate fi
un mijloc pedagogic eficace dacă, de exemplu, se vrea explicarea principiului gheizerului cu
ajutorul unui ceainic şi al unui sifon. Dar în majoritatea cazurilor comparaţia este
simplificatoare şi abuzivă, argument empiric care furnizează în principiu în mod explicit
criteriul de apropiere. Numărul mare de comparaţii pripite se bazează într-adevăr pe
asemănări înşelătoare. Aşa stau lucrurile în general atunci când se “pun în acelaşi sac” realităţi
care nu manifestă decât o similitudine superficială: descompunerea imperiului austro-ungar şi
criza iugoslavă, integrismul catolic şi integrismul islamic, jocurile de circ de la Roma şi
spectacolele sportive actuale… Argumentul comparativ, prezentat sub forma unei ecuaţii
simple, profită de aparenţa sa de rigoare pentru a manipula mai bine, pentru că se
minimalizează deosebirile de contexte. Ideea mereu întâlnită după care “istoria se repetă” este
o ilustrare curentă în acest sens.

Alte comparaţii urmăresc să frapeze imaginaţia prin informaţia concretă pe care o aduc.
Este mai frapant să se reprezinte dimensiunile genocidului evreilor comparând numărul
deportaţilor cu populaţia unei capitale europene. Acesta este acelaşi gen de argument ca şi o
campanie de informare la care s-ar recurge prin a prezenta anumiţi oameni întinşi pe pământ
într-un orăşel ca simbolizând numărul victimelor accidentelor de circulaţie dintr-un an. În
stilistică, procedeul comparativ produce adesea efecte strălucite, mai ales când este combinat
cu o antiteză:

“Vai! O mică viperă, ca Dl. de Rohan, revine din mormânt; şi acest băiat amabil, bine
crescut, bine făcut, cu o fire bună, cu o inimă bună, a cărui pierdere nu face bine
nimănui, va pieri în mâinile noastre!”
Lettre de Madame de Sévigné à Madame de Grignan, 29 janvier 1672.

67
Rigoarea matematică poate fi utilizată în slujba argumentării, dacă vrem să minimizăm
sau, dimpotrivă, să sporim gravitatea unui delict. Astfel, răpirea unui minor de 16 ani va fi
prezentată în mod diferit după cum se consideră că 16 = 14 + 2 sau că 16 = 18 – 2. Într-o
dezbatere judiciară, fiecare dintre aceste moduri de a calcula va putea servi drept contra-
argument celuilalt. Ca regulă generală, precizia aritmetică obligă la “compararea a ceea ce
este comparabil” şi va oferi argumente celor care nu vor înţelege să se limiteze la apropieri
superficiale. Celor care se mulţumesc să compare preţurile călătoriei cu trenul, cu maşina şi
cu avionul între două oraşe îndepărtate, li se va obiecta că se adaugă unele cheltuieli primelor
două mijloace de transport, care nu există la cel de-al treilea, cum ar fi dejunul, amortizmentul
vehicolului, carburantul etc. Se poate astfel arăta, cu ajutorul unei argumentări comparative
aprofundate, că avionul este întotdeauna mai scump.

Anumite comparaţii sunt uneori extravagante sau implicite. Ele nu sunt însă mai puţin
elocvente. O butadă cum ar fi “Decât să intru într-o funcţie publică, mai bine mă călugăresc!”
pune în relaţie două idei al căror numitor comun se subînţelege: alienarea şi rutina. La fel,
atunci când se spune “este un adevărat şef de stat” se lasă să se înţeleagă că ceilalţi nu sunt.

Este adesea uşor de respins un argument comparativ, dacă el este în mod manifest pripit
şi superficial. Este suficient să facem să i se precizeze interlocutorului motivele comparaţiei
printr-un schimb de întrebări, până într-atât încât apropierea n-ar mai avea sens.

Deosebirea

Este vorba de o comparaţie negativă, de o inecuaţie într-un anumit fel. Acesta este
argumentul care refuză să “se amestece cârpele de şters vasele şi prosoapele”, prin care se
produce amalgamul. Este un mod de a defini utilizând, pentru a respinge, un comparant
inferior sau inadecvat. Astfel, şcoala publică şi şcoala privată se determină una în raport cu
cealaltă prin a se minimaliza reciproc; la fel, publicitatea zisă “comparativă” îşi întemeiază
întreaga argumentare pe distincţia pe care consumatorul trebuie să ştie s-o opereze între
anunţătorul demn de încredere şi concurenţa întotdeauna incompetentă şi la limită lipsită de
onestitate. Sunt adesea asociate cu deosebirea figuri cum ar fi antiteza, enantioza (figuri
disociative) şi preteriţia: “dacă v-aş spune de ce marcă este acest aparat…”; “este oare util să
vi se releveze contra-performanţele concurenţilor noştri…?” Iată un exemplu de antiteză:

“Nu trebuie niciodată să se confunde religia cu statul: religia este asocierea omului cu
Dumnezeu; statul este asocierea oamenilor între ei”.
Raportul cetăţeanului Portalis cu privire la articolele organice
ale convenţiei înaintate Parisului la 26 mesidor anul IX.

Dar abuzul de deosebire nu încetează să fie supărător, căci prea adesea oamenii se
mulţumesc să spună că “acesta nu este acelaşi lucru”, fără a argumenta prea mult. Această
subtilitate poate sluji de sprijin faimoasei maxime: “Să faci ceea ce îţi spun eu, dar să nu faci
ceea ce fac eu”. Biserica ar putea astfel respinge relativ uşor acuzaţia de încălcare a poruncii
legii mozaice “să nu ucizi” prin condamnarea la moarte a ereticilor, în măsura în care
cazuistica sa ar introduce o distincţie obscură între crimă şi pedeapsă, între ceea ce nu este
permis indivizilor şi ceea ce este autorizat instituţiilor deţinătoare de putere divină. În
dialectică, deosebirea este adesea exprimată cu ajutorul figurii de corecţie (sau de
autocorecţie). Medicul-călău al lui Ionesco îşi prezintă astfel scuzele în faţa reginei:

68
“Am executat, maiestate, n-am ucis. Mă supuneam ordinelor. Eram un simplu
instrument, mai degrabă un executant decât un executor, şi le pricinuiam o moarte fără
suferinţă, prin eutanasie”.
Regele a murit, 1962.

Tocmai un raţionament de acest tip prezintă ca ilegale, deoarece sunt contrare ordinii
publice şi bunelor moravuri, jocurile de noroc practicate cu titlu privat, în timp ce aceleaşi
jocuri devin legitime atunci când sunt organizate sau controlate de către stat. Raţiunile
profunde ale deosebirii ar părea ln acest caz puţin credibile. Una din regulile de interpretare a
textelor juridice priveşte deosebirile abuzive: “nu trebuie să distingem acolo unde legea nu
distinge” înseamnă de exemplu că dacă legiuitorul francez nu i-a exclus pe minori din
domeniul de aplicare a acuzaţiei de răpire de minori, aceştia pot fi urmăriţi pe cale juridică la
fel ca şi majorii pentru această infracţiune.

4. Incompatibilitatea

Definirea noţiunii

Perelman distinge clar incompatibilitatea de contradicţie. În timp ce contradicţia opune o


idee negaţiei sale pur şi simplu (de exemplu: “axest obiect există şi nu există”, propoziţie
inadmisibilă din moment ce se admite principiul non-contradicţiei, sau în acelaşi mod, un
obiect ar avea un atribut sau o calitate şi contrarul său/contarar sa), incompatibilitatea se
manifestă între două aserţiuni care nu pot coexista într-un acelaşi sistem fără ca ipso facto să
se nege logic. Astfel, un corp ceresc nu poate fi în acelaşi timp şi planetă şi stea; un creştin nu
poate fi materialist; o vegetală nu poate fi mineral. Acest tip de raţionament este în mod clar
cvasi-logic, deoarece el se aplică la origine unor obiecte şi unor concepte riguros definite prin
proprietăţile lor caracteristice. Astfel, o dreaptă nu poate fi curbă, un triunghi nu poate fi
dreptunghi, un întreg nu poate fi fracţie. În acelaşi fel, anumite dictoane ilustrează principiul
incompatibilităţii: “nu poate fi în acelaşi timp în cuptor şi la moară”, “nu poţi fi şi judecător şi
parte” etc. în discursul politic argumentul este viguros:

“Noi vrem libertatea, şi credem că existenţa ei este incompatibilă cu exercitarea


vreunei puteri, oricare ar fi originea şi forma ei, că este aleasă sau impusă, monarhică
sau republicană, că se inspiră din dreptul divin sau din cel laic…”
Declaraţia anarhiştilor la procesul din Lyon, 1883.

Una din mizele dialecticii este, se spune, de a-l pune pe interlocutor în faţa propriilor sale
“contradicţii”. Expresia nu ni se pare corectă căci în practică rareori se contrazice cineva în
sensul radical al termenului. Nu se poate în general reproşa interlocutorului că enunţă o idee
şi contrara sa, afară de cazul în care spiritul său ar fi ilogic sau deviant, ceea ce, în cele două
cazuri, înseamnă retragerea completă a obiectului supus argumentării. El ajunge mai curând
să arate o anumită incoerenţă, ceea ce constituie o dovadă de insuficientă reflecţie sau de
stângăcie care merită să fie denunţată pe motiv de rea credinţă. Tocmai acest lucru urmează să
fie examinat.

Autofagia şi retorsiunea – argumentul terţului exclus

Se numeşte “autofagie” incompatibilitatea unui principiu cu condiţiile enunţării sale, cu


consecinţele sale sau cu condiţiile aplicării sale. Etimologic, ideea “se mănâncă pe sine”, se
autodistruge, face să survină incoerenţa unei vorbiri prin a-l expune ridicolului pe enunţătorul
său. Silogismul “toţi cretanii sunt mincinoşi, or, eu sunt cretan, deci eu sunt mincinos” este un
sofism prin autofagie de primul tip în măsura în care, dacă este corect construit în planul

69
logicii formale, incoerenţa sa provine din incompatibilitatea dintre aserţiunea astfel produsă şi
calitatea celui care o enunţă. Aceste exemple de autofagie sunt mai numeroase decât se crede
în viaţa cotidiană. Astfel, panourile pe care este înscris “Bară de securitate destinată
nevăzătorilor” sau “Curs de alfabetizare: etajul 1, scara A” au de ce să producă râsul.
Exemplele de al doilea tip scapă mai des căci ele presupun o analiză uneori subtilă şi
exhaustivă a consecinţelor generate de principiul în discuţie. Arnold J. Toynbee poate critica
astfel raţionamentele pacifiştilor prin a releva incoerenţa atitudinii lor, evitând astfel veşnicele
dezbateri asupra valorilor:

“Obstacolul cel mai evident care se ridică în calea pacifismului este că pacifiştii sunt
obligaţi să-şi spună că dacă acţiunea lor ar fi eficace, primul său efect ar fi să pună
statele în care pacifismul ar fi o forţă politică apreciabilă la mila celor în care ea ar fi
neputincioasă, ceea ce ar reveni la a permite guvernelor mai puţin scrupuloase puteri
militare dintre cele mai oarbe, prin care ar deveni dintr-
o dată stăpânii lumii”.
Guerre et civilisation, Paris, Gallimard, 1953, p. 17.

Argumentul care constă în a pune în evidenţă autofagia se numeşte retorsiune (a se


confrunta, în această accepţiune, cu verbul “a retorca”, care înseamnă a întoarce împotrivă).
El este frecvent utilizat în dezbaterea politică atunci când, de exemplu, opoziţia sesizează
incoerenţa unui guvern care reduce impozitele pe profit pentru a relansa economia. Efectele
lor nu se vor lăsa aşteptate, ajunge să spunem, căci speculanţii îşi vor vinde francii pe devizele
care sunt cel mai bine plătite, de unde creşterea acestor monede, scăderea francului şi slăbirea
economiei noastre. Se vede prin ce anume acest tip de raţionament se apropie de
argumentarea pragmatică: se pun uşor în relaţie o cauză şi o consecinţă. Totuşi, aici nu este
vorba de un raţionament empiric care se mărgineşte să evalueze după criterii axiologice
(relative la valori) consecinţele unui fenomen, ci de un raţionament care relevă o
incompatibilitate logică.

Argumentul terţului exclus presupune la început acelaşi principiu al binarităţii care


acţionează şi în cazul principiului non-contradicţiei şi al autofagiei. Acest argument pune în
evidenţă inconsecvenţa celui care nu se situează pe o poziţie sau pe o linie politică precisă,
dacă este în mod clar admis că există două, şi numai două. Altfel spus, nu există nici un loc
posibil pentru o poziţie intermediară între doi poli definiţi ca incompatibili. “Pariul pascalian”
se bazează pe acest raţionament. Miza este mântuirea sau damnaţiunea omului care crede sau
care nu crede în Dumnezeu, considerând incompatibile ipotezele existenţei sau non-existenţei
lui Dumnezeu:

“Deci, voi spuneţi că noi suntem incapabili de a cunoaşte dacă există Dumnezeu. Şi
totuşi, ceea ce se spune este fie că Dumnezeu există, fie că Dumnezeu nu există,
mijlocia nu este posibilă. Rămâne să vedem de ce parte ne vom aşeza. Raţiunea, ziceţi
voi, nu poate preciza nimic în această chestiune. Plutim într-un fel de haos infinit care
ne separă. Se joacă un joc la extremitatea acestei distanţe, şi acolo va cădea faţa sau
reversul. Pe care pariaţi? Prin raţiune nu puteţi lua ca sigură nici pe una, nici pe
cealaltă; prin raţiune nu puteţi nega pe nici una din două… Nu blamaţi deci falsitatea
celor care au făcut o alegere, căci nu ştiţi nimic despre ea. Nu, dar îi voi blama nu de a
fi făcut această alegere, ci o alegere, căci deşi cel care a ales faţa iar celălalt reversul ar
fi în aceeaşi greşeală, ei greşesc amândoi; ar fi drept dacă nu s-ar paria deloc. Da,
trebuie să pariaţi. Acest lucru nu este voluntar, sunteţi îmbarcaţi. Ce veţi alege deci?”
Pensées, ediţia Lafuma, fragmentul 418.

70
Pentru Pascal, ar fi trebuit să putem crede fără a trebui pariat, dar “neputinţa noastră de a
crede vine din pasiunile (noastre)”. Atitudinea creştinului este deci de a înfăţişa sub singurul
unghi al raţiunii, deoarece cealaltă cale, cea a adevărurilor revelate, nu constituie o dovadă
suficientă pentru toţi. Omul este, deci, pus în faţa unei alternative care nu acceptă nici o
poziţie intermediară, nici una de scăpare.

Argumentul terţului exclus este adesea utilizat în politică pentru a-i obliga pe indiferenţi,
pe cei indecişi, să ia poziţie într-un conflict. Clivajul sumar şi artificial dintre stânga şi dreapta
ţine, prin natura sa, de această stare de spirit. Pentru ideologi, apartenenţa la centru este un
mod de eschivare de la mizele politice şi morale ale unei societăţi, iar critica tradiţională a
stângii la adresa “burghezilor” este că ei evită să-şi asume riscuri. Paul Nizan reia o tehnică
argumentativă foarte veche:

“Într-o lume în mod brutal divizată în stăpâni şi servitori, trebuie, în sfârşit


recunoscută în mod public o alianţă mult timp ascunsă cu stăpânii sau să se proclame
o aliere la partidul servitorilor. Nici un loc nu este lăsat imparţialităţii clericilor”.
Les Chiens de garde, Paris, Maspéro, 1960.

Dilema

Aceasta este o alternativă care conduce la a optá pentru “răul cel mai mic”. Ea este în
general ataşată de către autori problematicilor părţii şi întregului. Aşa stau lucrurile cu
Arnauld şi Nicole (La Logique…, partea a treia, cap. VI) şi cu Perelman (Traité…). Alţii
(Bellenger, L’Argumentation) fac din ea un argument constrângător, apropiat de sofisme. Toţi
au dreptate. Dilema, ca alternativă de alegere negativă, poate fi un argument de bună credinţă,
întemeiat pe principiul terţului exclus. Date fiind cele două coarne ale alternativei care ajung
la aceeaşi concluzie, ne vom strădui să alegem răul cel mai mic. În Cidul, Rodrigue, care
ilustrează faimoasa dilemă a lui Corneille, a ales între a-şi răzbuna tatăl, ceea ce implică
uciderea tatălui Chimenei, şi a lăsa nepedepsit afrontul său, ceea ce face din el un fiu ticălos şi
un laş. În cele două cazuri, se crede, el se va vedea lipsit de mâna Chimenei, deoarece ea îl va
dispreţui sau îl va urî:

“Contre mon propre honneur mon amour s’intéresse.


Il faut venger un père, et perdre une maîtresse:
L’un m’anime le cœur, l’autre retient mon bras.
Réduit au triste choix ou de trahir ma flamme,
Ou de vivre en infâme,
Des deux côtés, mon mal est infini”.
Actul I, scena 6.

(Traducere aproximativă:
“Împotriva propriei mele onoare se interesează dragostea mea.
Trebuie răzbunat un tată, şi pierdută o iubită:
Unul mi-animă inima, cealaltă îmi strânge braţul
Redus la tristeţea alegerii sau a trădării patimii iubirii mele
Sau de a trăi în infamie
De ambele părţi, răul meu este infinit”.)

Eroul poate trăi în mod sincer această situaţie ce pare fără ieşire, din moment ce ea este
impusă de interdicţii sociale şi morale. Dilema va fi totuşi rezolvată printr-un deznodământ de
tip tragi-comic, deoarece incompatibilitatea dintre răzbunare şi iubire va face până la urmă
posibilă căsătoria celor doi îndrăgostiţi.

71
În alte cazuri, dilema este prezentată ca argument manipulator destinat să pună un
adversar într-o situaţie imposibil de rezolvat în mod pozitiv deoarece, după logica de la Port-
Royal, ea este “un raţionament compus, în care, după ce s-a divizat un întreg în părţile sale, se
conchide în mod afirmativ sau în mod negativ despre întreg ceea ce s-a conchis despre fiecare
parte” (Arnauld şi Nicole, La Logique…, p. 290), ceea ce înseamnă că se forţează adversarul
să admită concluzia unui raţionament prin a-l reduce în mod artificial şi necinstit la o
alternativă. Logicienii de la Port-Royal dau următorul exemplu:

“Dacă femeia care se căsătoreşte este frumoasă, ea produce gelozie; dacă este urâtă, ea
displace, deci el n-ar trebui nicidecum să se căsătorească”.
La Logique…, partea a treia, cap. XVI, p. 291.

Ca şi în majoritatea dilemelor de rea credinţă, se pot considera două căi de a o respinge.


Prima constă în a găsi o ipoteză, alta decât cele două care sunt propuse, invalidând astfel
recursul la principiul terţului exclus: se poate crede că “el poate avea femei care nu vor fi atât
de frumoase încât să producă gelozie, nici atât de urâte încât să-i displacă” (ibid., p. 292), ceea
ce revine la a refuza dihotomiile care reduc bogăţia realului. A doua cale de respingere este de
a arăta că “concluziile particulare ale fiecărei părţi nu sunt necesare. Astfel, nu este necesar ca
o femeie frumoasă să producă gelozie, deoarece ea poate fi atât de înţeleaptă şi atât de
virtuoasă, încât nu va exista nici un motiv care s-o facă să renunţe la fidelitate” (ibid., p. 292).

Exemplele date de Arnauld şi Nicole pot părea puţin simpliste. Ele arată totuşi cum sunt
percepute “falsele dileme” pentru a-l închide pe adversar într-un cerc vicios. Acest gen de
argument este azi mai frecvent decât s-ar crede. Acesta, de exemplu, este o formă de
argument prin exces: “Tu nu eşti niciodată mulţumit. Când plouă, te plângi de reumatism, iar
când este timp frumos, te plângi de căldură”. Există, de asemenea, argumentul pesimistului:
“Dacă plouă, grâul va fi prea umed. Dacă nu plouă, nu vor creşte legumele”. Este încă un
mijloc de scuză abilă, alegerea crudă între “Scylla şi Caribda”: “Nu se poate în acelaşi timp
lupta împotriva inflaţiei şi apăra funcţia”. Spiritele triste ar introduce astfel o discontinuitate
forţată între timpul frumos şi timpul urât, ploaie şi secetă etc., care, bineînţeles, nu există în
realitate. Totul este de a nu te lăsa prins în jocul lor.

II. Argumentele bazate pe logica formală

Argumentele care vor urma aparţin categoriei de raţionamente matematice. Retorica le


împrumută din logică şi profită adesea de rigoarea lor pentru a le aplica unor domenii
controversabile.

1. Principalele argumente

Identitatea şi tautologia

În argumentare, principiul identităţii “a = a” nu prezintă un mare interes ca atare,


deoarece el nu aduce nici o informaţie. Dar prezentat într-un anumit mod, el poate fi numit
identitate aparentă, în măsura în care subiectul şi predicatul nu se referă exact la acelaşi
obiect. Când se spune, de exemplu, “este egal cu sine însuşi”, “Parisul va fi întotdeauna Paris”
sau “afacerile sunt afaceri”, relaţia de identitate dintre subiecte şi predicate relevă o exprimare
forţată. Evidenţa aparentă este tocmai un mod de a atrage atenţia asupra unui adevăr care
uneori nu este de la sine înţeles: cutare ar putea efectiv să-şi schimbe caracterul sau umorul,
capitala noastră ar putea fi ameninţată să-şi piardă “identitatea”, la fel cum afacerile ar putea

72
să nu fie destul de durabile. Alt exemplu de falsă tautologie găsim la Montaigne: “când
dansez, dansez; când dorm, dorm” (“De l’expérience”, Essais, III, 13), explicat prin ideea că
trebuie să gustăm intens clipa prezentă şi să ştim să trăim “à propos”. Se numeşte tautologie
orice judecată al cărei predicat nu adaugă nici o informaţie temei (subiectul frazei).
Tautologia (în sensul său argumentativ, cel puţin) include deci identitatea, dar poate de
asemenea să ia forma oricărei aserţiuni de tipul “a = b” în care “a” şi “b” sunt reversibile, fără
ca “b” să constituie o analiză a lui “a”. Propoziţia “un triunghi este un poligon format din trei
unghiuri”este în mod cert reversibilă (în sensul că se pot interverti subiectul şi predicatul,
simetrice în raport cu verbul “a fi”), dar utilă, căci ea conţine o definiţie analitică: ea nu este
deci o tautologie în sens argumentativ. Acesta este cazul, în schimb, cu definiţia următoare
pusă în evidenţă cu indignare de către Pascal: “Lumina este o mişcare luminoasă a unor
corpuri luminoase” (De l’esprit géométrique, Seuil, p. 350). Într-un mod mai general, se poate
califica drept tautologică orice propoziţie în mod fals semnificativă, aşa cum găsim în teatrul
absurdului:

“Dl. Martin: – Plafonul este sus, planşeul este jos.


D-na Smith: – Când spun da, aceasta este un mod de a vorbi. (…)
Dl. Martin: – Nu-ţi faci ochelarii să lucească cu cremă neagră.
D-na Smith: – Da, dar cu bani poţi cumpăra ce vrei”.
Ionesco, Cântăreaţa cheală, scena 11.

Limbajul publicitar este, de asemenea, adesea tautologic. Sloganul de loto “100 la sută
dintre câştigători şi-au încercat şansa” se analizează astfel. Umorul nelipsit de intenţia
sofistică constă în a inversa ordinea aşteptată (100 la sută din pariori au câştigat), permiţând
să se enunţe eterna lege a pariului: “Cine nu joacă nu câştigă”. Sofismul tautologic revine la a
face dintr-o condiţie necesară a reuşitei o condiţie suficientă. Se remarcă faptul că, dacă există
identităţi aparente, adică false tautologii, există în schimb judecăţi aparent semnificative care
înşeală printr-un simulacru de informaţie.

Reciprocitatea

Această regulă are drept fundament principiul simetriei: “a” este faţă de “b” ceea ce este
“b” faţă de “a”. Maxima “ce ţie nu-ţi place altuia nu face” se bazează pe simetria dintre mine
şi celălalt. Aceasta este o formă a imperativului ipotetic din morala lui Kant. Alt raţionament
de acelaşi tip: trebuie oare excomunicaţi oamenii de teatru în numele doctrinei creştine, chiar
dacă creştinii asistă la reprezentări? Din două una: sau biserica trebuie să condamne pe toată
lumea, sau ea trebuie să autorizeze teatrul. Argumentul reciprocităţii poate servi la denunţarea
altor ipocrizii cum ar fi condamnarea prostituţiei. De ce să fie prostituatele dispreţuite dacă fiii
de familie şi oamenii “bunei burghezii” fac apel la serviciile lor? Iată un raţionament generos
de acelaşi tip sub pana împăratului Marc Aureliu:

“Luaţi seama să nu aveţi niciodată faţă de mizantropi sentimentele pe care le au


mizantropii faţă de oameni”.
Pensées pour moi-même, livre VII, LXV.

În drept, acest raţionament conduce la legea talionului, care constă în a aplica vinovatului
pedeapsa care corespunde cel mai exact posibil prejudiciului cauzat victimei. În conversaţiile
cotidiene, se uzează frecvent de argumentul reciprocităţii atunci când se spune: “pune-te în
situaţia mea”. Această invitaţie la schimbul de situaţii este un mod de a face să se admită
celuilalt ca el să acţioneze la fel dacă s-ar afla în locul interlocutorului său. Dar evitarea este
uşoară, căci este suficient aproape întotdeauna să se răspundă: “eu nu sunt exact în situaţia
ta”, ceea ce echivalează cu un refuz al principiului interşanjabilităţii sistematice.

73
Reciprocitatea presupune într-adevăr ideea unei simetrii şi a unei echivalenţe perfecte, care se
produc rar. Şeful unei întreprinderi care, invocând dificultăţile sale financiare, anunţă o
măsură de concediere economică spunând celor interesaţi: “Nu pot face altfel, puneţi-vă în
situaţia mea”, poate fi suspectat de cinism.

Tranzitivitatea

Această regulă se aplică atât ecuaţiilor cât şi inecuaţiilor. Dacă “a = b” şi “b = c”, se poate
infera “a = c”. La fel, dacă “a > b” şi “b > c”, se deduce că “a > c” etc. Aserţiunea “prietenii
prietenilor mei sunt prietenii mei” purcede din această logică. Se vede aici forţa limitată, din
moment ce relaţia de “prietenie” este departe de a fi matematică. Alte raţionamente sunt mai
riguroase atunci când pun în joc relaţii mai simple, cum ar fi “a fi inclus în”, “a fi mai mare
decât”, “ a fi mai rapid decât”… Pronosticurile sportive, chiar dacă prin definiţie nu tratează
decât despre probabil, sunt logic riguroase: dacă jucătorul de tenis A i-a învins pe jucătorii B,
C şi D şi aceştia l-au învins pe jucătorul E, este probabil că A va repurta victoria asupra lui E.
Aceasta este logica campionatelor care instituie o ierarhie piramidală între jucători sau echipe
care nu se pot întâlni efectiv toate.

Argumentarea prin absurd (per absurdum sau apagogică)

Se utilizează şi în ştiinţele exacte. În geometria euclidiană se demonstrează că două


drepte intersectate de o secantă cu care ele formează, fiecare, un unghi drept, sunt în mod
necesar paralele între ele. Într-adevăr, este suficient să considerăm ipoteza după care ele n-ar
fi paralele. Ele s-ar întâlni deci într-un punct în care s-ar putea face să treacă două
perpendiculare pe secantă, ceea ce este absurd deoarece contrazice postulatul care spune că,
printr-un situat pe un plan, nu se poate face să treacă decât o singură dreaptă. Raţionamentul
prin absurd constă deci în a înfăţişa concluzia sau concluziile altele decât cea la care vrem să
ajungem şi, dacă este cazul, toate consecinţele pe care ele le implică, cu scopul de a arăta
“absurditatea” lor, adică, caracterul ilogic, contrar bunului simţ, unui principiu deja admis, sau
pur şi simplu imposibil. De aceea Montesquieu face să i se spună lui Usbek:

“Eu presupun, Rhédi, că n-ar fi suficiente într-un regat decât artele absolut necesare
cultivării pământului, care sunt totuşi în mare număr, şi să se respingă toate cele care
nu servesc decât plăcerii sau fanteziei; eu susţin acest lucru: acest stat ar fi unul dintre
cele mai mizerabile din lume.
Atunci când locuitorii ar avea destul curaj pentru a se lipsi de atâtea lucruri care le
trebuie pentru nevoile lor, poporul ar prăpădi toate zilele, iar statul ar deveni atât de
slab încât n-ar exista o cât de mică putere care să nu-l poată cuceri”.
Lettres persanes, 106.

Usbek imaginează deci ipoteza unei lumi fără industrie, fără progres tehnic, şi care nu s-
ar ocupa decât cu a se hrăni. El împinge până la absurd raţionamentele lui Rhédi, care afirmă
că descoperirile n-au produs decât nenorociri şi că artele i-au efeminat pe oameni (ibid., p.
105). Dar această constatare este valabilă pentru civilizaţiile muribunde, nu pentru popoarele
active care îşi datorează dinamismul şi puterea nevoii permanente de a se depăşi.

2. Întregul şi partea

Argumentul partiţiunii (sau al diviziunii)

74
Acest argument ne permite să evităm a trata în mod global o idee complexă atunci
când ea poate fi redusă la fiecare din componentele sale. Astfel, opinia care s-ar putea
formula cu privire la climatul social al unei întreprinderi va fi mai circumstanţiată dacă
ar fi examinate, unele după altele, principalele elemente ale unui bilanţ social: taxele
de absenteism, formarea profesională, numărul de demisii şi de concedieri, numărul de
accidente de muncă etc. Procedeul este foarte curent şi întemeiază numeroase planuri
de argumentare căci el corespunde exigenţelor metodei carteziene şi mai ales
preceptului al doilea care constă în:

“A diviza fiecare dintre dificultăţile pe care le voi examina, în tot atâtea


părticele câte se va putea, şi care ar fi cerute pentru a le rezolva cel mai bine”.
Descartes, Discurs asupra metodei, partea a doua.

Ideea generală este că întregul este tot una cu suma părţilor sale. De vreme ce
fiecare din elementele considerate seamănă cu celelalte, ansamblul concluziilor
conduce indubutabil la o concluzie generală cu acelaşi conţinut. Mai trebuie în plus ca
toate aceste elemente să fie concordante. Dacă vrem să dovedim absenţa libertăţilor
într-un stat, vom arăta că nu există libertatea de a pleca şi de a te întoarce, nici
libertatea cuvântului, a întrunirilor etc.

Dar această strategie este uneori riscantă în timpul unei dezbateri contradictorii
dacă partea adversă ajunge să contrazică una dintre concluziile parţiale sau să găsească
alte elemente care le contrazic pe cele care au fost prezentate. Ansamblul nemaifiind în
acest caz coerent, concluzia generală nu mai este dovedită. Detractorii uniunii
europene utilizează în mod negativ argumentul partiţiunii pentru a dovedi că Europa
conţine unele ţări mult mai puţin dezvolate decât altele, ceea ce strică coerenţa
ansamblului şi face cvasi-imposibilă o monedă unică. Dacă, dimpotrivă, armonizarea
se realizează, se va dovedi fără greutate că o sumă de puteri economice nu poate decât
să constituie o putere mondială.

Argumentul incluziunii

Invers faţă de cel anterior, acest procedeu permite să se infereze o judecată cu


privire la unul dintre elemente pornind de la o analiză a ansamblului căruia îi aparţine
el. Altfel spus, ceea ce este valabil pentru întreg este valabil şi pentru parte. Şi acest
raţionament presupune că ansamblul ar fi coerent şi că fiecare dintre componentele
sale concură la regula generală. Marc Aureliu, din aceste motive, se considera solidar
cu Roma:

“Ceea ce nu lezează deloc cetatea nu-l lezează nici pe cetăţean. De câte ori crezi
că ai fost lezat, aplică această regulă: dacă cetatea nu este lezată, nici eu nu sunt
lezat”.
Pensées pour moi-même, cartea V, XXII.

Acest argument permite să se determine anumite trăsături de caracter ale unui


individ în funcţie de ceea ce se ştie despre grupul căruia îi aparţine. Se spune în
general că “el nu face excepţie de la regulă”. Pericolul ţine de mai multă sau mai
puţină rigoare şi de obiectivitatea adesea îndoielnică a judecăţilor asupra grupului de
75
apartenenţă, precum şi de sentimentul adesea falacios că elementele se identifică punct
cu punct cu ansamblul. Dacă ar părea plauzibil să se lanseze că cutare individ crede în
nemurirea sufletului întrucât aparţine bisericii catolice, este în schimb mult mai
hazardat a spune că un comunist francez a fost întotdeauna în mod obligatoriu stalinist
sau că un salariat este ataşat tuturor valorilor întreprinderii la care este angajat.
Asemenea opinii se bazează pe ideea simplistă a uniformităţii şi a conformităţii.
Experienţa arată aproape întotdeauna eterogeneităţile şi dizidenţele unor indivizi şi ale
unor sub-ansamble, inclusiv cu privire la criteriile esenţiale ale apartenenţei la grupuri.
Nici o formaţiune politică, nici una religioasă nu este omogenă, nici o grupare umană
în general nu este astfel: se găsesc aceiaşi antidemocraţi în funcţiile publice şi
antinucleari în întreprinderile care fabrică centrale atomice. Dogmele, cuvintele de
ordine sunt întreţinute de disciplina colectivă (când aceasta este necesară) sau de
mituri unificatoare cum ar fi spiritul de echipă, spiritul de întreprindere, “solidaritatea
guvernamentală” şi multe altele. De aceea argumentul incluziunii pare mai pertinent
utilizat atunci când este vorba de reguli simple de conduită. Noi părăsim deci domeniul
confuz al opiniei pentru cel al dreptului. Atunci când se destituie un ministru care
critică deschis obiectivele guvernamentale, acest lucru nu se face pe baza delictului de
opinie, ci pe cea a obligaţiei de a fi reţinut.

3. Alte argumente cvasi-logice

Argumentul a pari (al asemănătoarelor, sau regula dreptăţii) şi regula


precedentului

Primul argument constă în ideea că nu trebuie să facem “două greutăţi, două


măsuri” şi că situaţiile sau cazurile asemănătoare trebuie supuse unor tratamente
analoage. El se deosebeşte de cel al incluziunii prin faptul că acesta din urmă face apel
la ansamblul de referinţă pentru a permite să se infereze o regulă sau o judecată cu
privire la unul dintre elementele sale, în timp ce argumentul a pari nu are în vedere
decât similitudinea a două sau mai multe cazuri, fără a se raporta la o exemplaritate
superioară. Norma egalităţii cetăţenilor cu privire la impozit sau obligaţiile publice
aparţine acestei categorii de raţionamente deoarece modul de tratare a indivizilor nu
decurge dintr-un tratament pe care statul şi l-ar aplica lui însuşi, ci pur şi simplu dintr-
o regulă de drept edictată special pentru cei interesaţi. În acelaşi spirit, egalitatea
oamenilor în faţa morţii este un loc comun al gândirii creştine:

“Aş mai putea adăuga că degeaba ne străduim să ne distingem pe pământ, unde


moartea vine curând să ne smulgă din aceste locuri minunate, pentru a ne
distruge ca pe toţi ceilalţi în neantul comun al naturii”.
Bossuet, sermon “sur l’ambition”.

În drept, regula dreptăţii presupune că situaţiile sau cazurile de tratat sunt


echivalente, adică simple pentru a fi identificate. Acesta este principiul după care se
aplică aceleaşi reguli tuturor subiecţilor de drept care se găsesc în situaţii identice.
Dreptul modern merge în acest sens deoarece el exclude noţiunea de privilegiu
(privata lex însemnând “lege particulară”). Dar în momentul în care se abordează
criteriile de similitudine de caz, apar dificultăţile. Dacă este uşor de apreciat
similitudinea condiţiei cetăţenilor faţă de dreptul de a vota în cadrul sufragiului
76
universal, acest lucru este, în schimb, dificil de analizat atunci când anumite criterii de
diferenţiere împiedică interşanjabilitatea. Un copil şi un muncitor matur trebuie oare
consideraţi în acelaşi mod în ipoteza unei raţionalizări alimentare? Un muncitor tânăr
trebuie oare să cotizeze la fel ca un pensionar la asigurarea de boală? Se vede uşor că
regula dreptăţii aplicată orbeşte riscă să genereze exact nedreptatea. Ea poate fi un
argument conservator sau, dimpotrivă, să meargă în sensul egalitarismului, după
împrejurările şi modul în care se înţelege să se utilizeze argumentul. Astfel, caracterul
progresiv al impozitului pe venit purcede dintr-o logică egalitară, pe când caracterul
fix al taxelor pentru TVA sau al creşterii sancţiunilor penale trebuie rataşate
raţionamentului a pari.

Regula dreptăţii întemeiază regula precedentului. Se presupun două situaţii


identice în istorie şi se înţelege să se trateze cea de a doua după modelul celei dintâi.
Astfel argumenta un deputat în favoarea alegerii preoţilor la şedinţa Adunării naţionale
din 9 iunie 1790:

“După martiriul sfântului Jacques, primul episcop al Ierusalimului, tuturor


credincioşilor li s-a permis să numească succesorul acestuia. Este deci evident
că, în vremurile în care religia era în deplina sa puritate, poporului îi era
permisă alegerea episcopilor. Nu există deci nici un inconvenient în a adopta
proiectul pe care vi-l voi propune”.
În R. Rémond, La vie politique en France,
A. Colin, 1965, t. I, p. 118.

Jurisprudenţa din tribunale constituie aplicarea cea mai instituţională a regulii


precedentului deoarece un caz în speţă va servi la fundamentarea deciziilor ulterioare
socotite ca asemănătoare. Acest argument trebuie combinat cu argumentul autorităţii –
căci cu cât este mai elevată instanţa juridică, cu atât mai mult se impune decizia sa – şi
cu argumentele inductive, care permit să se generalizeze pornind de la cazuri
particulare (a se vedea argumentele empirice, capitolul următor).

Argumentul a contrario (sau al contrarelor)

Acest tip de argument, dimpotrivă, constă în a spune că dacă cutare fenomen cere
cutare judecată, fenomenul invers trebuie în mod normal să atragă după sine judecata
inversă. Dacă dreptul la vot, în Franţa, este deschis francezilor majori, se poate infera
a contrario că el nu este deschis nici străinilor, nici minorilor. Dar în general, trebuie
să nu avem încredere în argumentul a contrario, în special în materie juridică. O
examinare a textului este adesea necesară pentru a determina dacă trebuie să prevaleze
interpretarea a pari sau a contrario. Dacă, de exemplu, cutare concurs este deschis
“bărbaţilor tineri”, este el oare interzis fetelor tinere? Adesea contextul istoric este cel
care permite să se interpreteze voinţa legiuitorului şi să se decidă dacă o lege sau un
regulament trebuie să se înţeleagă în mod restrictiv sau în mod extensiv. Din
numeroase dezbateri juridice sau doctrinare provine incertitudinea în utilizarea unui
argument sau a celuilalt.

Argumentul inseparabilelor

77
Acesta este cel care asociază într-un mod inextricabil două idei sau două situaţii.
Nu se poate considera una fără cealaltă. El este argumentul lui “tot sau nimic” care se
opune diametral principiului incompatibilităţii care obligă la o alegere, dar în cele din
urmă la fel de constrângător atunci când este folosit într-un mod simplificator. De
acest fel este adagiul “nu se face omleta fără a se sparge ouălele”. La fel, se poate
spune că dacă se acceptă noţiunea de inconştient, se acceptă prin aceasta şi cea de
refulare. În Problema evreiască, Marx asociază printr-o legătură de necesitate
iudaismul şi capitalismul: dacă se suprimă unul, credea el, se aboleşte automat şi
celălalt. Andromaca utilizează acest argument pentru a-şi salva fiul Astianax, pe care
trebuia să-l omoare Pirus, regele Epirului, de care ea era îndrăgostită:

“Ah! Seigneur, arrêtez! Que prétendez-vous faire?


Si vous livrez le fils, livrez-leur donc la mère”.
Racine, Andromaca, actul III, scena 6.

(Traducere aproximativă:
“Ah! Doamne, opreşte-te! Ce-mi cereţi să fac?
Dacă-mi redaţi fiul, îi redaţi deci mama”.)

În conversaţia cotidiană, acest argument este uneori folosit în mod abuziv, în lipsă
de suficientă reflecţie: dacă cineva îl iubeşte pe Tolstoi, atunci îl iubeşte pe
Dostoievski; dacă cineva este catolic, atunci este împotriva avortului… Asemenea
asocieri forţate constituie una din tehnicile amalgamului, viciu de raţionament,
voluntar sau nu, care produce încurcături celor care se lasă privaţi de o alegere sub
pretext că li se impune un ansamblu preconstituit “după cum doreşti” (“à prendre ou à
laisser”). Foarte adesea nu ne gândim să-l somăm pe interlocutor să-şi justifice
caracterul pretins indisociabil al elementelor.

Argumentarea probabilistă

Aceasta se bazează pe logica cantitativă a statisticilor sau pe principiul, mai mult


sau mai puţin riguros, al bunului simţ. Regula după care “două opinii valorează mai
mult decât una” este deja un raţionament de acest tip care, sistematizat, devine legea
majorităţii. Ce este o alegere sau un referendum dacă nu un mod de decizie bazat pe
principiul că o adunare sau un corp social riscă mai puţin să se înşele decât un singur
decident? Acesta este modul de funcţionare obişnuit al democraţiei. El este, de
asemenea, principiul care ghidează argumentarea comercială a societăţilor de
asigurare, precum şi criteriile lor de tarifare. Riscul este evaluat în procentaje, iar
tariful în consecinţă. Astfel, o primă de asigurare pe viaţă este calculată în funcţie de
vârsta contractantului şi de tabelele cu speranţa de viaţă în ziua încheierii contractului.
La fel, riscul de incendiu sau de furt dintr-o întreprindere dată este calculat în funcţie
de importanţa sinistrelor înregistrate în întreprinderile de acelaşi tip.

Să revenim la pariul pascalian care oferă un exemplu celebru de argumentare prin


probabil. Omul este pus în faţa obligaţiei de a paria pe existenţa lui Dumnezeu. Ce
interes are el să parieze?

78
“Să considerăm cele două cazuri: dacă câştigaţi, câştigaţi totul, iar dacă pierdeţi,
nu pierdeţi nimic: pariaţi deci că există, fără a ezita”.
Pensées, ediţia Lafuma, fragmentul 418.

Într-adevăr, nu există o damnare posibilă dacă Dumnezeu există, în timp ce, dacă
nu există, nu ai de ce te teme. Deci, pierzi totul dacă nu crezi în existenţa sa dacă el
există realmente, în timp ce n-ai nimic de pierdut dacă crezi în existenţa sa în caz că el
nu există. Raţionamentul este perfect raţional.

79
CAPITOLUL 4

ARGUMENTELE EMPIRICE

“El a eşuat deoarece nu şi-a elaborat suficient proiectul”; “El poate întotdeauna
vorbi despre rigoarea morală, tocmai el, care a fost condamnat pentru calomnie!”;
“Statelor Unite le-ar trebui un preşedinte de talia lui Kennedy”; “O muzică fără linie
melodică este ca o pictură fără culori”. Ce au în comun aceste patru argumente? Toate
se bazează pe fapte, pe experienţe observate sau trăite. Aceste argumente pot fi numite
“empirice”, adică întemeiate pe experienţă, şi se disting de argumentele cvasi-logice
care se bazează pe relaţii formale sau matematice în măsura în care, contrar acestora
din urmă, nu pot exista fără observarea realităţii. Astfel, atunci când facem să intervină
noţiunile de cauză, de fapt, de exemplu, de model etc., în joc nu sunt anumite relaţii
abstracte între elemente, ci relaţii experimentale. Este vorba de a explica realul după
înlănţuiri care se derulează sub ochii noştri – aceasta este în special problematica
cauzalităţii şi a confruntării cu realitatea – sau chiar de a recrea lumea după scheme şi
modelări ideale – după cum se vrea promovarea unei idei sau a unui comportament
graţie unui exemplu, unei ilustrări, unui model sau unei analogii. Vom distinge deci
argumentele care rezultă din observarea unor relaţii empirice, pe cele care sunt bazate
pe o confruntare şi, în fine, pe cele care recreează anumite relaţii după principiul
inducţiei.

I. Argumentele bazate pe cauzalitate şi pe succesiune


Cauzalitatea este în mod cert unul din conceptele filosofice cele mai complexe şi
cele mai rău utilizate în argumentarea cotidiană. Noi nu vom pretinde că epuizăm
dificultăţile ei teoretice, dar vom încerca să lămurim cititorul asupra celor mai
importante probleme.

1. Cauzalitatea

Ce se înţelege prin “cauză”?

De ce a luat acest elev o notă proastă la exerciţiu? Se poate răspunde: pentru că n-a
pregătit lecţia; pentru că a fost bolnav în ziua aceea; pentru că profesorul său este prea
exigent; pentru că are un comportament deviant sau încă pentru că a vrut să producă o
suferinţă părinţilor săi. Toate raţiunile astfel invocate pot fi numite “cauze”, chiar dacă
ele constituie tipuri de explicaţie foarte diferite. Ele se pot exclude unele pe altele sau,
dimpotrivă, se pot suprapune. Recursul la una sau la alta dintre ele relevă deci o
strategie argumentativă. Fără a pretinde că facem o tipologizare a cauzelor, ne
propunem doar să le reperăm pe cele care intervin cel mai des în argumentare.
Mai întâi, cauza “imediată”, cea mai simplă, este cea la care pare cel mai natural
să ne gândim pentru a explica un fenomen simplu. Astfel, evaporarea apei este cauza
formării norilor. Această cauză este numită şi “materială” sau “instrumentală”.
80
Utilizarea ei prezintă un interes special atunci când ea ocultează o cauzalitate mai
profundă.

Cauza “profundă” sau “mediată” comportă o analiză mai dificilă. Dacă este vorba
de cauzele primului război mondial, nici un istoric serios nu s-ar opri la atentatul de la
Sarajevo. Trebuie, bineînţeles, urcat la explicaţii mai îndepărtate, care fac să intervină
economia, politica, mentalităţile… A invoca o cauză imediată pentru a oculta o cauză
profundă poate ţine de o strategie manipulatorie pe care Roland Barthes o analizează
în legătură cu războiul din Algeria, legându-se mai ales de pujadişti:

“Din punct de vedere burghez, a refuza pentru un soldat să plece nu poate fi


decât fapta unor agitatori sau a unor crize de băutură, ca şi cum n-ar exista alte
foarte bune raţiuni pentru acest gest: credinţa a cărei stupiditate o dispută cu rea
credinţă…”
Mythologies, Seuil, 1957, “L’usager de la grève”.

Invers, se pot minimaliza cauzele imediate ale unui fenomen punând în evidenţă
cauze înedpărtate, ceea ce face în mod normal să iasă în relief seriozitatea analizei – nu
se caută explicaţii sumare – şi serveşte obiective la fel de manipulatorii, ca în acest text
al mareşalului Pétain citit la radio în 10 octombrie 1940:

“Franţa a cunoscut, cu patru luni în urmă, una dintre cele mai mari înfrângeri
din istoria sa. Această înfrângere are numeroase cauze, dar nu toate sunt de
ordin tehnic. Dazastrul nu este, în realitate, decât reflexul, pe plan militar, al
slăbiciunilor şi tarelor vechiului regim politic, […]. Niciodată, în istoria Franţei,
statul n-a fost mai aservit ca în cursul acestor ultimi douăzeci de ani, aservit în
diverse moduri, succesiv şi uneori simultan, de coaliţii de interese economice şi
de echipe politice şi sindicale, care pretindeau în mod greşit că reprezintă clasa
muncitoare”.
Philippe Pétain, Actes et écrits, éd. J. Isorni, Paris,
Flammarion, 1974, p. 470.

Acest prim tip de cauză, imediată sau profundă, poate fi comod numit “cauză
eficientă” şi diferă de cauza zisă “finală” în care nu se mai înfăţişează o explicaţie cu
privire la antecedentul necesar al fenomenului, cu privire la condiţiile care au condus
la realizarea sa, ci un plan urmat de către un autor. Acel “pentru că” devine “pentru
ca”; altfel spus, un fenomen se explică admiţându-se că el este mijlocul unui scop.
“Cauza finală a impozitelor este de a asigura serviciile publice” (exemplu dat de
Lalande); la fel, una dintre probele existenţei lui Dumnezeu constă în a arăta că
creaţiile sale participă la un proiect, cum încearcă să facă Sganarelle, adresându-se
stăpânului său:

“Aş dori să vă întreb cine a făcut aceşti copaci, aceste stânci, acest pământ şi
acest cer care iată-l acolo sus, şi dacă toate acestea au fost clădite de el însuşi”.
Don Juan, actul III, scena 1.

Aceste preliminarii fiind puse, să examinăm principalele resurse şi principalele


capcane ale argumentării cauzale.
81
Confuzia dintre succesiune şi cauzalitate

Pentru că există în general un decalaj temporal între o cauză şi un efect, suntem


prea adesea tentaţi să asimilăm succesiunea cu cauzalitatea: acesta este paralogismul
numit post hoc, ergo propter hoc (“după aceasta, deci din cauza aceasta”), cel mai
adesea comis de oamenii politici atunci când confundă înlănţuirile istorice relevante cu
caracter cauzal cu cele care nu sunt decât simple coincidenţe. Din acest punct de
vedere, explicaţia avansată de Pétain cu privire la cauzele celui de al doilea război
mondial poate releva un astfel de sofism al cauzalităţii: s-ar putea într-adevăr răspunde
că conflictele internaţionale s-au produs efectiv într-un moment de slăbiciune a
regimurilor politice, dar că aceasta nu ne dă dreptul să luăm drept cauză ceea ce nu
este decât un simplu factor favorabil unui eveniment. Aceasta ar însemna să
confundăm condiţiile necesare şi condiţiile suficiente.

Argumentarea pragmatică (sau ad consequentiam)

Această formă de raţionament are de asemenea în vedere unele carcteristici ale


cauzalităţii. Dar în loc să se intereseze de cauzele propriu-zuse, ea priveşte dinspre
consecinţe. Ne putem opune fricii de moarte pentru că exemplaritatea acestei frici n-a
fost cu adevărat demonstrată (argument cauzal) sau pentru că ea are drept efect să facă
imposibilă repararea erorilor judiciare (argument pragmatic). Ca şi în cazul cauzei
finale, resursele gramaticale sunt uneori neputincioase pentru a traduce exact sensul
ideii: cele două “pentru că” n-au acelaşi sens, unul fiind îndreptat înspre o cauză a
fenomenului, celălalt înspre o consecinţă, iar cele două constituind o cauză a poziţiei
apărate. Argumentarea pragmatică este primordială, pentru Bentham, când este vorba
de a crea norme juridice:

“Ce înseamnă a avea o bună raţiune în ceea ce priveşte o lege? Înseamnă a


invoca binele sau răul pe care această lege tinde să le producă. Ce înseamnă a
da o raţiune falsă? Înseamnă a invoca, pentru sau împotriva unei legi, orice alt
lucru ele cărui efecte ar fi bune sau rele pentru ea”.
Principiile legislaţiei, capitolul XIII.

Totuşi, argumentul pragmatic prezintă inconvenientul că acordă aceeaşi


importanţă cauzelor şi consecinţelor. Aceasta este critica ce se adresează în general
moralei utilitariste după care, aşa cum indică şi numele, utilitatea este principalul, dacă
nu singurul, ghid al acţiunii. Astfel, a aprecia favorabil din acest punct de vedere, o
campanie publicitară, pentru că are ca efect a face să se vândă bine un produs,
înseamnă oarecum a invoca factori care ţin de etică şi de estetică. Se ştie că, din
nefericire, maniera cea mai eficace de a promova anumite produse, mai ales cele de
larg consum, nu trebuie să se împiedice prea mult de asemenea considerente. Trebuie
de aceea uneori să se facă apel la valori pentru a contra un argument pragmatic abuziv.

Unele capcane ale argumentării cauzale

82
Se observă uşor că sunt puţine fenomenele cărora să nu li se poată atribui mai
multe cauze. Argumentarea se va strădui să le aleagă pe cele care servesc cel mai bine
persuasiunea şi obiectivul urmărit. Uneori aceste alegeri sunt deliberate, alteori ele
sunt inconştiente.

Raţionalizarea este un procedeu de argumentare mai mult sau mai puţin conştient.
Potrivit acestui concept care aparţine psihologiei, individul este adesea înclinat să se
protejeze de un eşec sau de o întâmplare neplăcută prin a le atribui acestora cauze
diferite de cauzele reale; ele sunt resimţite ca fiind mai suportabile. Aceasta este ceea
ce în mod familiar se numeşte “a se resemna”. De exemplu, cel care a cunoscut un
eşec în dragoste este tentat să oculteze slăbiciunea capacităţilor sale de seducţie prin
raţiuni care nu pun în cauză elementele sensibile ale relaţiei: persoana iubită nu face
parte din acelaşi mediu social, este dezagreabilă din punct de vedere fizic etc. Uneori
chiar va fi comod să se transfere asupra altuia defectele care se observă la sine fără a
cuteza să le recunoască. Raţionalizarea are loc a posteriori. Ea este un mod de a
reconstitui, de a aranja realul în sensul care convine argumentării. În alte domenii
decât cel al psihologiei, ea serveşte la justificarea unei opinii deja admise. Astfel, acel
“şoc petrolier” a permis să se explice relativ uşor dificultăţile economice ale ţărilor
industrializate. Argumentul “ţapului ispăşitor”, ferment al rasismului şi al xenofobiei,
face parte din această strategie, ceea ce n-a scăpat apărătorului lui Dreyfus:

“Căpitanul Dreyfus este condamnat de către un consiliu de război pentru crima


de trădare. În consecinţă, el devine trădătorul, nu mai este un om, ci o
abstracţie, care întruchipează ideea de patrie ucisă, cedată inamicului
învingător. El nu este numai trădarea prezentă şi viitoare, el reprezintă şi
trădarea trecută, căci este învinovăţit de vechile înfrângeri, în ideea obstinată că
singură trădarea a putut să ne facă să ne batem”.
Émile Zola, “Le syndicat”, Le Figaro, 1er décembre 1897.

Procedeu conştient, pretextul este o deviaţie mai netă de la argumentarea cauzală.


Este vorba de a invoca o falsă raţiune pentru a justifica o atitudine sau o acţiune.
“Boala diplomatică”, mare clasic al genului, permite disimularea adevăratelor raţiuni
ale unei absenţe sau ale unei fugi. La fel, faptul de a pretinde că n-ai poftă este un mod
de a nu spune că mâncarea este prost gătită. Se observă astfel că pretextul este adesea
legat cu eufemismul şi cu figurile de atenuare, în măsura în care el urmăreşte să nu
vexeze sau să nu şocheze. Dar el permite cel mai adesea ca cineva să iasă dintr-o
încurcătură, atunci când minte pentru a se proteja, procedeu uneori sistematic (numit
în acest caz “racket” în analiza tranzacţională). Un exemplu este cel al lui Tartuffe,
care prescurtează o discuţie cu Cléante care se întoarce mai curând împotriva lui:

“Il est, Monsieur trois heures et demie;


Certain devoir pieux me demande là-haut,
Et vous m’excuserez de vous quitter si tôt”.
Tartuffe, actul IV, scena 1.

(Traducere aproximativă:
“Este, Domnule, ora trei şi jumătate;
83
O anumită datorie pioasă mă chiamă acolo sus,
Şi dumneavoastră mă veţi scuza că vă părăsesc atât de devreme”.)

Încă mai specioase sunt inversiunile în ordinea cauzalităţii. Astfel, putem invoca
inversiunea între cauză şi consecinţă, ceea ce duce adesea la o anumită încurcătură.
“Sunt infidel pentru că soţia mă înşeală” poate fi înţeleasă în celălalt sens: “soţia mă
înşeală pentru că sunt infidel”. Cine a început? Aceasta este faimoasa poveste cu oul şi
găina. Astfel, într-un conflict, fiecare din cele două părţi aruncă responsabilitatea
agresiunii asupra celeilalte părţi; invadatorul (sau colonizatorul) a intervenit pentru “a
pacifica” un popor aflat în criză, care se consideră în drept să fie revoltat tocmai pentru
că este ocupat de duşman. Pe cine să credem?

Confuzia dintre scopuri şi mijloace este, de asemenea, stânjenitoare. Se poate uşor


discredita finalitatea unei acţiuni punându-i în evidenţă statutul de simplu mijloc.
Dreapta acuză în mod tradiţional stânga (mai ales în perioada comunismului) că este
“teleghidată” de forţe obscure (sindicatele, partidele, Moscova…) şi că este astfel un
simplu mijloc ca acestea să-şi atingă scopurile. O grevă, conform acestui discurs, nu
mai este destinată satisfacerii revendicărilor muncitorilor; ea constituie un mijloc, de
care aceştia din urmă puteau fi chiar inconştienţi, de a îndrepta lovitura împotriva
aparatului economic. Este posibil, invers, să se transforme un mijloc în scop, acuzaţie
prea simplistă pentru a nu fi relevată de Léon Blum:

“Aceasta este ceea ce constă în a crede că cucerirea puterii publice este prin ea
însăşi un scop, când de fapt ea nu este decât un mijloc. Deschideţi-vă carnetul
de partid. Care este obiectivul pe care partidul socialist şi l-a propus? Este
transformarea regimului economic”.
Discurs citat de J. Lacouture, Léon Blum, Paris, Seuil, 1977.

Alt argument cauzal: supradeterminarea, altfel spus, supraabundenţa de cauze


pentru un acelaşi fenomen. Ceea ce este prezentat ca prea verosimil devine prin chiar
acest fapt neverosimil, în general datorită unor dovezi prea găsite sau prea numeroase.
Este un semn de stângăcie să te scuzi pentru o întârziere invocând în acelaşi timp o
pană de cauciuc, un blocaj de circulaţie şi o pană de benzină. La fel, într-o anchetă de
poliţie, un excedent de acuzaţii împotriva unui suspect poate constitui un argument în
favoarea nevinovăţiei sale. Acest argument este numit corax, de la numele retorului
grec din secolul al V-lea înainte de Cristos care-l utiliza frecvent.

Ar trebui să distingem în plus caracterul direct şi caracterul indirect ale


cauzalităţii, problemă delicată pusă mai ales de epistemologie. În ce măsură, de
exemplu, tutunul este răspunzător de cancer? Ştiinţele fac ca statisticile să intre tot mai
mult în problematica complexă a cauzalităţii. Se ştie că unele fenomene le generează
pe altele, dar până la ce punct şi pentru care cauze anume? Răspunsurile la aceste
întrebări sunt prea adesea eludate şi, în numele raţionalităţii ştiinţifice, se riscă să se
sporească în mod exagerat responsabilitatea unui conducător auto victimă a unei
infracţiuni indiscutabile la codul circulaţiei rutiere, sub pretxtul că el însuşi a băut un
pic. De altfel, această raţionalitate trebuie pusă serios în cauză atunci când studiile
statistice stabilesc corelaţii brutale între fenomene care în mod evident nu prezintă nici
84
o legătură de la cauză la efect. Un savant din secolul al XIX-lea afirma fără a glumi că
consumul de cartofi ar fi cauza revoluţiilor, pur şi simplu pentru că observaţia empirică
ar pune în evidenţă concomitenţa a două fenomene din anumite ţări. Mai recent, unii
au stabilit, printr-o corelaţie cu totul extravagantă, că regiunile Italiei care cunosc cel
mai mare număr de divorţuri sunt cele în care răspândirea informaticii este cea mai
mare: ordinatoarele ar produce deci divorţuri! S-ar putea numi false corelaţii aceste
paralogisme care constau în a confunda cauzalitatea cu legăturile pur statistice fără
semnificaţie. Se ajunge să se creeze determinisme pseudo-ştiinţifice cu totul arbitrare:
sub pretextul că cineva semnează în cutare mod, că este născut în cutare zi la cutare
oră şi că are cutare siluetă sau cutare formă a craniului, se intră în scheme de
caracterologie în faţa cărora cei care consideră că este mai util să creadă decât să
înveţe să gândească sunt întrucâtva dezarmaţi.

2. Fapte şi cauzalitate

Stabilirea şi interpretarea faptelor

N-ar trebui să fie nimic mai obiectiv decât faptele; experienţa arată totuşi că acest
lucru nu este deloc evident. Dacă unele sunt incontestabile, altele sunt susceptibile de
interpretări diferite, deci de controverse. O bandă magnetică, o emisiune de televiziune
sau un articol de presă constituie fapte solide, dacă, bineînţeles, aceste documente nu
sunt trucate. Luptele cu cifrele dovedesc, de asemenea, că chiar aritmetica cea mai
riguroasă în aparenţă poate fi adaptată după nevoile unei strategii argumentative.
Exemplele se multiplică în dezbaterile politice actuale, în care cuvintele model de
“adevăr” şi de “claritate” apar ca virtuţi absolute. Se practică sprijinirea întotdeauna pe
organisme de sondaje recunoscute şi pe institute reputate competente pentru a avansa
date cifrice în cursul unei dezbateri. Rămâne să se determine dacă bazele de calcul
sunt atăt de “clare” cât se pretinde. Ce produse sunt luate în seamă pentru calcularea
ratelor de inflaţie? Ce populaţii intră în statisticile şomajului? Se caută ca spectatorul
unei dezbateri politice să fie mai mult sau mai puţin resemnat (sau fascinat) în faţa
autorităţii cifrelor, pentru că ea girează, prin aparenţa sa de obiectivitate, autoritatea
celui care le foloseşte într-un scop de putere.

Fontenelle povesteşte faimoasa anecdotă a “dintelui de aur” care arată pericolul


raţionării asupra unor fapte nestabilite. Cineva se minunează de un dinte de aur apărut
în gura unui copil din Silezia în 1593 şi de aici inferează tot felul de miracole divine.
Aceasta va da loc la tratate docte, până într-o zi, când un aurar şi-a dat seama că
dintele respectiv, perfect natural, fusese acoperit cu o foiţă de aur.

“Să ne asigurăm bine cu privire la fapt, înainte de a ne preocupa cu aflarea


cauzei. Este adevărat că această metodă este foarte lentă pentru majoritatea
oamenilor, care în mod firesc dau fuga la cauză şi trec peste adevărul de fapt:
dar, în cele din urmă, noi vom evita ridicolul de a fi găsit cauza a ceea ce nu
există nicidecum”.
Fontenelle, Histoire des oracles, 1687.

Faptele pun o altă problemă metodologică, cea a valorii lor cauzale: dificultatea
bine cunoscută de ştiinţele experimentale, dar şi de raţionamentele cotidiene. Noi nu
85
stăpânim decât foarte rar principiile care ne-ar conduce să inferăm direct pornind de la
fapte, mai ales în domeniul pe care psihologii îl numesc “inducţia vagă”. Lucrările lui
Meharabian (citate de François Sulger, Les Gestes vérité, Paris, Sand, 1986) arată că
într-o comunicare orală, gestualul intervine în procentul de 55 la sută în înţelegerea de
ansamblu, ceea ce vrea să spună că numeroase fapte non-verbale rămân tot timpul a fi
decodificate fără a se reflecta prea mult asupra legilor care le guvernează. Unele
metode de analiză a gestualului încearcă să găsească modalităţi de a scăpa aceste fapte
de arbitrariul interpretării subiective. La fel, în general, metodele de analiză a
problemelor, total impregnate de raţionalismul cartezian, se străduiesc să elimine ceea
ce unii numesc “salturile la cauză”, care rezultă din raţionamente pripite.

Descrierea şi naraţiunea

Şi aici este vorba de un mod de argumentare prin fapte, foarte eficient chiar atunci
când este vorba de a emoţiona. Reamintim că descrierea se articulează în spaţiu iar
naraţiunea în timp. Faptele trebuie să vorbească prin ele însele, fără să fie necesar să se
aducă alte elemente de probă. Vrei să pledezi împotriva fricii de moarte? Este suficient
să descrii o cameră cu gaz. Lamartine utilizează acest procedeu al naraţiunii pentru a-l
întrista pe cititor în legătură cu soarta girondinilor:

“Când tot părul a căzut pe lespezile celulei, executorii şi jandarmii i-au adunat
pe condamnaţi şi i-au făcut să meargă în coloană spre curtea palatului. Cinci
trăsuri aşteptau să-i încarce. O mulţime imensă îi înconjura. La primul pas în
afara închisorii, girondinii intonează cu o singură voce şi ca un marş funebru
prima strofă din Marseillaise, […]. Din acest moment, ei încetează să se ocupe
de ei înşişi pentru a nu se gândi decât la exemplul morţii republicane pe care
voiau să-l lase poporului”.
Histoire des Girondins, ed. 1860, vol. V, p. 236.

Argumentul sacrificiului

Acesta este fără îndoială cel care vrea să dea cea mai multă autoritate faptelor.
Considerat ca fiind cvasi-logic de către Perelman, pentru că se înrudeşte cu argumentul
comparativ, el urmăreşte în principal să facă credibilă o teză sau o acţiune prin a
argumenta dintr-un sacrificiu la care nu s-ar putea consimţi fără o convingere şi o bună
credinţă absolute. Se pun în balanţă teza şi faptul sacrificiului, sperându-se să se
dovedească o echivalenţă. Pentru creştini, sacrificiul lui Cristos este pe măsura
veracităţii cuvântului său. Pentru calvin, credinţa protestantă trebuie s-o învingă pe cea
a catolicilor, deoarece ea se află deasupra probelor:

“Credinţa noastră este cu totul alta, care nu se teme nici de chinurile morţii,
nici de judecata lui Dumnezeu”.
Lettre de Roi de France précédant
l’Institution de la religion chrétienne, 1560.

Uneori acest raţionament duce la abuzuri sau la incertitudini dureroase. Rezistenţa


la tortură sau la “anchetare” este oare un fapt suficient pentru a dovedi nevinovăţia
unui acuzat? Şi mai ales, reciproc, mărturia obţinută în aceleaşi condiţii dovedeşte ea
86
oare contrariul? La fel, automutilarea sau greva foamei din partea unui deţinut sunt
oare fapte potrivite să acrediteze teza erorii judiciare? Voltaire uzează de acest
argument, considerând fără îndoială că suferinţele unui condamnat sunt suficiente
pentru a pleda în favoarea lui şi interzic a priori orice ironie în privinţa sa, ceea ce
înseamnă trecerea la vituperarea nedreptăţii cu care sunt trataţi scriitorii:

“Eu nu-l cunosc absolut deloc pe Dl. Diderot, nu l-am văzut niciodată, ştiu doar
că a fost nenorocit şi persecutat; această singură raţiune ar trebui să vă facă să
vă cadă pana din mâini”.
Lettre à Charles Palissot, 4 juin 1760.

Se observă că raţionamentele bazate pe noţiunile de cauzalitate şi de fapte sunt


câteodată nu prea sigure datorită caracterului lor empiric.

2. Argumentele bazate pe legături de succesiune

Argumentul risipei

Bazat pe observarea unei continuităţi, el cere să se respecte ceea ce a fost deja


angajat într-o întreprindere, pentru ca eforturile consimţite să nu fie irosite. Aceasta
este atitudinea bancherului care nu vrea să înceteze să scoată din încurcătură un client
procurându-i fonduri, crezând că este mai bine să continue să mizeze pe el, mai curând
decât să piardă totul. Şi aici ne întâlnim cu problematica pariului, dar sub forma lui “a-
ţi juca ultima carte”. Un sacrificiu a fost deja consimţit: trebuie urmărită operaţia sub
ameninţarea pierderii avantajului şi a te vedea taxat de incoerenţă. Totuşi acest
argument poate avea şi o latură conservatoare dacă este vorba înainte de toate de a
profita de cunoştinţele avute, evitând orice risc de inovare. Trebuie astfel lăudată
Republica, fără de care numeroşii oameni care au murit în timpul Revoluţiei şi în
timpul războaielor care ne-au adus libertatea ar fi murit în zadar. La aceasta se poate
răspunde că necesitatea morţii lor n-a fost demonstrată în toate cazurile. Acest
argument serveşte şi el la a regreta că o operă este neterminată sau că ea nu este
încununată de succesul meritat. Polyeucte deplânge astfel că Pauline, pe care o iubeşte,
nu este creştină:

“Elle a trop de vertus pour n’être pas chrétienne:


Avec trop de mérite il vous plut la former,
Pour ne vous pas connaître et ne vous pas aimer,
Pour vivre des enfers esclave infortunée,
Et sous leur triste joug mourir comme elle est née”.
Corneille, Polyeucte, actul IV, scena 3.

(Traducere aproximativă:
“Ea are prea multe virtuţi pentru a nu fi creştină:
Cu prea multe merite el vă imploră s-o modelaţi,
Pentru a nu vă cunoaşte şi a nu vă iubi,
Pentru a trăi infernuri sclavă nenorocită,
Şi sub jugul lor trist să mori cum s-a născut ea”.)

87
Argumentul depăşirii

Bazat şi el pe ideea unei succesiuni, el nu se mai întoarce spre trecut, ca


argumentul risipei, ci spre viitor. Aceasta este atitudinea eternului nesatisfăcut care nu
se poate mulţumi cu succesul său actual, cea a câştigătorului Turului Franţei care
declară: “Sunt mulţumit şi voi face şi mai bine data viitoare”. Acesta este chiar un loc
comun al victoriei electorale. Léon Blum scrie la 4 mai 1936: “Triumful Frontului
popular este zdrobitor… Acum trebuie acţionat”. Deja în celebrul său discurs din 9
octombrie 1852, Louis-Napoleon Bonaparte declara:

“Astăzi, Franţa îmi întoarce simpatia sa, pentru că eu nu sunt din familia
ideologilor. […] Se cuvine, totuşi, eu, ca împărat, să am multe cuceriri de făcut.
[…] Noi avem imense teritorii nelucrate de desţelenit, drumuri de deschis,
porturi de săpat, […] Iată cum înţeleg eu imperiul, dacă imperiul trebuie să se
restabilească…”
Le Moniteur universel, 12 octombrie 1852.

Se poate respinge argumentul depăşirii, atunci când duce la abuzuri, arătând că nu


se poate urmări în mod indefinit un ideal şi că perfecţiunea absolută se opune
perfectibilităţii. Să notăm, de asemenea, că principalele figuri asociate cu acest
argument sunt hiperbola şi litota care, amândouă, urmăresc “să dea o direcţie
gândirii”, după cum spune Perelman.

Argumentul direcţiei

Numit şi argumentul “degetului în angrenaj”, al “pantei fatale” sau al “pantei


alunecoase”, el constă în a spune că, prin extrapolare, ceea ce a fost deja făcut sau ceea
ce a fost deja permis riscă să fie dus în mod periculos până la capăt. El este, într-un
anumit fel, inversul argumentului depăşirii deoarece aici ne temem de lucrul la care
speram în celălalt caz. Dacă dreptul de vot este acordat unor străini, până unde vom
merge în această direcţie? Îl vom acorda tuturor străinilor? Le vom acorda lor şi alte
drepturi mai importante? Argumentul este fără îndoială conservator, dar el este uneori
necesar în faţa unor situaţii considerate ca nechibzuite. Acesta poate fi un zid ridicat
împotriva exaltaţilor şi a celor “puri” îmbătaţi de idealurile lor. Barnave se nelinişteşte
astfel de extinderea Revoluţiei:

“Ce noapte de 4 august vă rămâne de făcut? Este deci adevărat că este timpul să
terminăm Revoluţia; că dacă ea a trebuit să fie începută şi susţinută pentru
gloria şi onoarea naţiunii, ea trebuie să se oprească în momentul în care este
gata; şi că în momentul în care naţiunea este liberă, în care toţi francezii sunt
egali, a vrea mai mult înseamnă a vrea să înceapă să înceteze de a fi liberi şi să
devină vinovaţi”.
Discours sur l’inviolabilité royale, 15 juillet 1791, în
R. Rémond, La Vie politique en France,
Paris, A. Colin, 1965, t. I, p. 98.
II. Argumentele bazate pe confruntare

88
Argumentele empirice nu se opresc la observarea cauzalităţii şi a succesiunii. Ele
pot fi bazate şi pe o confruntare de elemente: confruntare între o persoană sau un act şi
ceea ce se apreciază in drept de a se aştepta, sau între două ordini de mărime, două
ierarhii comparabile, principiu al argumentelor a fortiori.

1. Actul, persoana şi ceea ce se aşteaptă

Discreditarea adversarului şi argumentul ad personam

Adesea confruntat cu argumentul ad hominem (care constă în a raţiona cu un


interlocutor sau un auditoriu cu privire la temeiul propriilor sale convingeri, al
prejudecăţilor sale, şi nu cu privire la cel al unor judecăţi universale), argumentul ad
personam este cel care pune în evidenţă opoziţia dintre ceea ce se ştie despre o
persoană şi ceea ce a zis sau a făcut ea. El este deci un mod de a-l discredita pe
adversar prin a confrunta două observaţii: cea despre persoana sa şi cea despre actele
sau despre afirmaţiile sale. Se va încerca astfel să se releve o opoziţie care să
dovedească incoerenţa unei situaţii sau neonestitatea unei gândiri. Precizăm că această
opoziţie nu este de acelaşi tip cu retorsiunea analizată la capitolul cu argumentele
cvasi-logice, căci aceasta din urmă confruntă teze care sunt în mod raţional
incompatibile la una acelaşi adversar. Aici este vorba, ca şi în toate raţionamentele
empirice, de a confrunta o aserţiune (sau un act) cu o realitate observabilă: persoana
autorului său. Se discreditează o teză deoarece cel care o susţine este “rău plasat”
pentru a o face. Această argumentare poate fi o formă de apodioxis, atitudine care
constă în a refuza orice discuţie prin lipsa de seriozitate. Ea este onestă atunci când
este vorba de a confrunta două elemente care au trăsătura aceluiaşi domeniu, fără care
se riscă să se cadă în reaua credinţă. N-ar fi serios, de exemplu, să discreditezi tezele
unui matematician prin a-l acuza că este un escroc; dar a-l discredita pe autorul lui
Émile pentru că şi-a abandonat copiii este fără îndoială mai eficace. Persoana
adversarului poate fi considerată când după criteriile cunoştinţelor, când după cele ale
moralei, după situaţie. Cu cât criteriul va fi mai precis şi mai relevant, cu atât
argumentul va fi mai puternic. Lui Léon Blum i-au fost adresate două invective de
către adversarii săi, cu privire la acest principiu, în Cameră, la s decembrie 1938:

“– Dl. Alexandre Vallat: Lăsaţi-l să spună: el îi cunoştea bine pe marii capita-


lişti, pentru că-i apăra. [Aluzie la activităţile sale de avocat: el apărase, într-
adevăr, dar foarte rar, mari întreprinderi.][…]
– Dl. Georges Roulleaux-Dugage: Nu aveţi dreptul să vorbiţi despre combatanţi,
Domnule Blum, căci dumneavoastră n-aţi făcut războiul”.
J. Lacouture, Léon Blum, ediţia citată, p. 429.

Argumentele autorităţii

Spre deosebire de cel precedent, ele rezultă dintr-o confruntare apreciată ca


pozitivă între act şi persoană. Este vorba de a face să se admită o teză prin a o raporta
la autorul său, considerat ca demn de încredere. Ca şi argumentul ad personam,el
devine un argument constrângător, sau chiar de rea credinţă, dacă se află în
discordanţă cu situaţia. De aceea, unii autori îl consideră în mod sistematic astfel.
unele manifestări au loc “sub înaltul patronaj” al unei personalităţi; un tânăr autor este
89
întotdeauna mândru că o carte a lui este prefaţată de un autor mai cunoscut; un
conferenţiar simte nevoia să citeze unii dintre iluştrii săi predecesori pe care îşi sprijină
tezele etc. Argumentele autorităţii sunt frecvent utilizate, azi ca şi întotdeauna, în
dizertaţiile şcolare, în critica literară, în cercetarea ştiinţifică şi în discursurile
argumentative de toate felurile. Uneori referinţele se pot cumula, deci se pot întări
reciproc, eventual prin ierarhizare. Bossuet vorbea astfel despre Cristos:

“Puteţi recunoaşte autoritatea sa luând în consideraţie respectele pe care i le


dovedesc Moise şi Elie; adică legea profeţilor […]. Nu vom cerceta raţiunile
adevărurilor pe care ni le predă: întreaga raţiune constă în faptul că el a vorbit”.
Sermon “Sur la soumission due à la parole de Jésus-Christ”.

Autoritatea poate fi, de asemenea, cea a unui grup de oameni sau a unei epovi
glorioase din istorie. Astfel, mişcării din mai 1968 îi plăcea uneori să se reclame de la
Comună:

“Aceasta este mişcarea impetuoasă a studenţilor şi a liceenilor care a pus pentru


prima dată în istoria Franţei după Comuna din Paris probleme fundamentale
pentru restructurarea vieţii societăţii capitaliste după liniile proprii conţinutului
revoluţionar al veritabilei democraţii socialiste […]”.
Tratatul din 15 mai 1968.

Mai constrângător şi mai puţin bine apreciat, fără îndoială, este argumentul
autorităţii scos din persoana oratorului însuşi (atingând etosul), atunci când el îşi
obligă auditoriul să-l creadă scoţând în evidenţă titlurile sale, referinţele sale sau
poziţia sa socială. O asemenea atitudine impresionează până la un anumit punct şi nu
este cu adevărat utilă decât atunci când conflictul opune în mod radical doi
interlocutori cu niveluri de competenţă diferite. Aici se poate pune punct graţie unor
formule de genul: “Aici, profesorul sunt eu”. Formule care nu trebuie utilizate, după
părerea noastră, decât în caz de extremă necesitate. În vocabularul lui Pascal,
argumentul autorităţii în materie teologică se numeşte “opinie probabilă”. Aceasta este
o trăsătură caracteristică a gândirii evreilor pe care el o atacă cu vigoare. Naratorul
anonim al Provincialelor se întreţine cu unul dintre ei, care citează un pasaj al
doctrinei:

“«O opinie este numită probabilă când este întemeiată pe argumente de o


anumită importanţă. De aici decurge faptul că uneori un singur savant de mare
prestigiu exprimă o opinie probabilă». Şi iată-i şi raţiunea: «un om dedicat în
mod deosebit studiului nu s-ar fixa asupra unei opinii dacă n-ar fi atras spre ea
de o raţiune curajoasă şi suficientă».
– Şi deci, spusei eu, un singur doctor poate să schimbe conştiinţele şi să le
răscolească după plac şi în deplină siguranţă.
– Nu trebuie să iei în râs aceste lucruri, îmi spune el, nici să te gândeşti a
combate această doctrină”.
Scrisori provinciale, scrisoarea a V-a.

90
Dacă nu trebuie să râdem de aceasta, avem tot astfel dreptul de a fi miraţi de faptul
că opinia unui doctrinar sofisticat ar putea prevala asupra textelor sfinte, mai ales dacă
zisul teolog este în contradicţie cu alţi confraţi la fel de originali!

Argumentul autorităţii încearcă cel mai adesea să intimideze. El poate lua forma
argumentului ad verecundiam (verecundia însemnând în latină “pudoare, modestie”)
atunci când oratorul se pricepe să impună respect adversarului şi să-l strivească cu
ştiinţa sa, sau forma ad ignorantiam (“din ignoranţă” – această formulă, ca şi cea
precedentă, este a lui John Locke), atunci când îşi obligă auditoriul să accepte soluţiile
sale în lipsa găsirii unora mai bune. Partizanii energiei nucleare pot astfel încerca să-i
reducă la tăcere pe ecologişti prin a cere ca ei să cunoască alte surse de energie
nepoluante care să existe în cantităţi inepuizabile. Dar aceştia din urmă pot, la rândul
lor, să respingă argumentul prin contestarea premiselor raţionamentului (epuizarea
altor resurse) sau prin a cere, la rândul lor, “specialiştilor” capacitatea de a găsi alte
soluţii.

2. Dubla ierarhie: argumentele a fortiori

Argumentul a minori ad majus (de la cel mai mic la cel mai mare)

Aceasta este prima formă a argumentului a fortiori (prin cel mai tare). Este vorba
de a pune faţă în faţă două ordine de mărime comparabile şi uşor cognoscibile pentru a
spune că dacă se admite cel care este mai mic, se admite cel care este mai mare “cu
atât mai multă dreptate”. Acest argument este utilizat în drept, mai ales în cazurile
prescripţiilor negative. De exemplu, dacă este interzis să pătrunzi într-un loc, este a
fortiori interzis să locuieşti acolo. Iată argumentul lui Isus care arată discipolilor săi
inutilitatea banilor: “Priviţi păsările cerului, spune el, ele nu seamănă, nici nu seceră,
ele nu strâng în hambare; iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte! Oare nu sunteţi voi cu
mult mai presus decât ele?” (Matei, 6, 26). Acest argument serveşte, de asemenea,
pentru apărarea lui Agnès, acuzată de Arnolphe de a-l fi primit şi îngrijit pe Horaţiu
care murea… de dragoste:

“Et pouvais-je, après tout, avoir la conscience


De le laisser mourir d’une assistance,
Moi qui compatis tant aux gens qu’on fait souffrir
Et ne puis, sans pleurer, voir un poulet mourir?”
Molière, Şcoala femeilor, actul II, scena 5.

(Traducere aproximativă:
“Şi, după toate astea, aş mai putea eu avea conştiinţa
De a-l lăsa să moară din lipsa unei asistenţe,
Eu, care-i compătimesc atât pe oamenii care suferă
Şi apoi, fără să plâng, să văd un puişor murind?”)

Argumentul a majori ad minus (de la cel mai mare la cel mai mic)
91
Acesta corespunde adagiului “cine poate mai mult poate şi mai puţin”. Un
campion mondial ar trebui în mod normal să câştige campionatele Europei. Încă o dată
trebuie să se înţeleagă bine preeminenţa unei ierarhii asupra alteia: dacă se poate spune
în mod rezonabil că un profesor agregat are un nivel de cunoştinţe cel puţin superior
celui al unui tânăr bacalaureat, nu se poate afirma că un politehnician este a fortiori în
stare să facă munci de topire şi de prelucrare a plumbului. În drept, acest argument
eate utilizat mai ales în legătură cu prescripţiile pozitive: dacă minorii au posibilitatea
să încheie anumite contracte, cei majori au acest drept cu atât mai mult; dacă cineva
poate fi eligibil la un scrutin, el poate a fortiori să fie în acest caz alegător.

III. Argumentele inductive şi analogia


Argumentele empirice care urmează sunt bazate pe inducţie care, să ne amintim,
este un mod de raţionament care tinde la generalizare pornind de la cazuri particulare,
şi pe principiul analogiei. Totuşi, contrar precedentelor argumente empirice, ele
depăşesc simpla analiză a realului şi propun cu privire la acesta o tratare dinamică şi
creatoare.

1. Argumentele inductive

Exemplul, ilustrarea şi modelul sunt trei inferenţe generalizatoare destul de


învecinate. În limbajul curent, aceşti trei termeni sunt aproape interşanjabili. Ei n-au
totuşi aceeaşi valoare logică şi nici retorică.

Exemplul

Acesta se prezintă ca un caz particular şi concret, supus auditoriului pentru a


susţine o teză, chiar de a contribui la întemeierea ei. Argument extrem de curent, el
poate fi prezentat după teza în discuţie, poate s-o preceadă sau chiar să se suprapună cu
aceasta. Astfel, la Jean Baudrillard:

“Toate cele în legătură cu care ne-am trezit sub semnul radical al anticulturii, al
subversiunii sensului, al destrucţiei raţiunii şi al sfârşitului reprezentării, toată
această anziutopie care a dezlănţuit în Europa atâtea convulsii teoretice şi
politice, estetice şi sociale, fără ca vreodată să se realizeze cu adevărat (mai 68
este un ultim exemplu de acest gen), toate acestea sunt realizate aici, în
America, în modul cel mai simplu şi cel mai radical”.
Amérique, Paris, Grasset, 1986, p. 95.

Exemplul poate fi enunţat în câteva cuvinte sau într-o dezvoltare lungă. Jurnalele
televizate uzează de el şi abuzează de el, când propun interviuri cu persoane care sunt
considerate ca reprezentând o comunitate, un corp profesional, o clasă de vârstă etc.
(tehnica “micro-trotuarului”). Telespectatorul este astfel condus să generalizeze aceste
cazuri şi să infereze că, întrucât cutare ţăran este nemulţumit sau că cutare avion s-a
zdrobit de sol, toţi cultivatorii sunt nenorociţi sau că avioanele sunt un mijloc de

92
transport prea puţin sigur. Exemplul este şi un mijloc de respingere, cu atât mai
eficient cu cât argumentarea adversă va fi fost bazată pe exemple rău alese sau false.
aCesta este “contra-exemplul “polemic, bazat pe un fapt invalidant.

Ilustrarea

Ea se mărgineşte să întărească o teză considerată ca admisă, prin a-i da o aparenţă


vie şi concretă. Este vorba aici nu atât de a dovedi, cât de a frapa imaginaţia. De aceea,
eficacitatea sa nu depinde în mod necesar de realitatea sa: o fabulă a lui La Fontaine
este în general prezentată ca fiind ilustrarea fictivă a unei morale. Anecdota următoare
este mai mult “agreabilă” (în sensul pascalian) decât probantă:

“Una din problemele specifice Statelor Unite este gloria, în parte datorită
extremei sale rarităţi în zilele noastre, dar şi datorită extremei sale popularizări.
«În această ţară, fiecare a fost sau va fi celebru cel puţin zece minute» (Andy
Warhol). Şi acest lucru este adevărat – cum este cazul cu cel care greşeşete
avionul şi se trezeşte transportat în Auckland, în Noua Zeelandă, în loc de
Oakland, aproape de San Francisco. Această peripeţie l-a transformat în eroul
zilri, el a fost intervievat pretutindeni, s-a turnat şi un film despre el”.
J. Baudillard, op. cit., p. 59.

Această formă de argument depăşeşte chiar cadrul limbajului. se cunoaşte


importanţa ilustrării grafice a unor anumite cărţi (Jules Verve, culegeri de poezie…) şi
a ilustrării muzicale a filmelor care este de aceeaşi natură pentru că, la fel şi ilustrarea
iconică, ea suprapune discursului un mesaj de ordin emoţional: s-a demonstrat că un
acelaşi reportaj televizat, ilustrat prin două benzi sonore diferite, poate fi receptat
foarte diferit de două grupuri de spectatori testaţi.

Modelul

Un personaj sau un grup de oameni este propus ca suport al identificării. Bazat pe


argumentul autorităţii, acest procedeu are ca scop să suscite imitarea. Chateaubriand
era modelul lui Hugo, Napoleon era modelul lui Julien Sorel. Tehnicile de persuasiune
se inspiră deci din înclinaţia naturală a fiecăruia dintre noi spre unele modele. În
politică, modelul tatălui adună masele în jurul unui om de stat, situaţie care, împinsă la
limită, conduce la mitul conducătorului şi la cultul personalităţii. În publicitate,
anumite modelel funcţionează ca alegorii, aşa cum este mama Denis (campania pentru
maşinile de spălat Vedette, 1972-1982), întruchipare simbolică a unor liniştitoare
virtuţi anticonsumatoriste care trebuie promovate: experienţă, economie, ruralitate. În
literatură, mai ales când este angajată, unele personaje de ficţiune au o funcţie de
exemplaritate foarte clară:

“Poporul, care are viitorul şi care n-are prezentul; poporul, orfan, sărac,
inteligent şi puternic; situat foarte jos şi care aspiră foarte sus […]. Poporul,
acesta era Ruy Blas”.
Victor Hugo, prefaţa la Ruy Blas, 1838.

93
Dimpotrivă, alte personaje sunt antimodele şi servesc ca personaje care, prin
contrast, îi scot pe alţii în relief. Istoria a acordat privilegiul unor şefi de stat de a fi
trecut de la o extremă la alta (Stalin, după aceea Lenin). Literatura îşi bazează una
dintre principalele resurse ale comicului pe antimodel: Harpagon, Trissotin, anumite
“caractere” ale lui La Bruyère şi atâtea altele. Molière îşi concepe personajele comice
în acest mod, când vorbeşte în prefaţa la Tartuffe, despre “a ataca prin zugrăveli
ridicole viciile secolului [său]”.

2. Argumentul prin analogie (a simili)

Principiul raţionamentului

Fie exemplul următor: “Aşa cum ochii liliecilor sunt orbiţi de lumina zilei, la fel
inteligenţa noastră este orbită de lucrurile cele mai evidente în mod natural” (Aristotel,
Metafizica, 983 b). Apropiat de argumentul comparativ, argumentul prin analogie nu
este totuşi clasat printre argumentele cvasi-logice, căci el nu stabileşte o ecuaţie pur
formală, ci face să intervină experienţa. Ceea ce se compară sunt anumite raporturi
(care implică prezenţa a patru termeni) şi nu două entităţi, extrapolarea unui domeniu
în altul (izotopii) având ca scop să persuadeze. Principiul constă în a afirma că “a” este
faţă de “b” ceea ce este “c” faţă de “d”. Ceea ce poate fi enunţat sub formă algebrică:

a/b = c/d

Se numeşte foră relaţia deja admisă (inteligenţă – lucruri evidente), ceea ce


echivalează cu termenii de comparant (= foră) şi de comparat (= temă) utilizaţi cu
ocazia studiului metaforei în capitolul nostru despre figuri. Se observă că
raţionamentul analogic urmăreşte să facă să se înţeleagă o idee prin a o transpune într-
un alt domeniu, o altă izotopie. Acesta este însuşi principiul metaforei care, în discurs,
este un avatar privilegiat al raţionamentului analogic, deoarece ea este o formă contras
a acestuia. Să notăm că există şi o formă de anlogie cu trei termeni, mai apropiată de
raţionamentul comparativ şi nu purtătoare de metaforă, deoarece ea apropie două
entităţi după un criteriu comun. Personajul La Chute de Camus spune despre femei că
ele “au în comun cu Bonaparte faptul că ele cred întotdeauna că reuşesc acolo unde
toată lumea a eşuat”.

Utilizarea şi limitele analogiei

Rolul pedagogic al analogiei este la fel de important ca şi rolul său euristic (care
face să se descopere o idee). Unul dintre criteriile de măsurare a capacităţilor
intelectuale constă în a testa aptitudinile individului de a repera forme sau ordini
analoage. Numeroase teste, mai ales sub formă de matrici progresive, sunt utilizate
pentru a evalua coeficientului de inteligenţă. Epistemologii au denunţat adesea
raţiunile şi abuzurile raţionamentului analogic în ştiinţe deoarece raţiunile care conduc
la compararea fenomenelor sunt cel mai adesea intuitive şi nu autorizează prin ele
însele legi riguroase. Astfel, analogia dintre fluiditatea curentului electric şi cea a
lichidelor sau gazelor ne permite să degajăm legi fizice dincolo de anumite limite.
Totuşi, intuiţiile analogice sunt foarte adesea la originea unor descoperiri ştiinţifice. În
argumentare, analogia este mai ales folosită în scopuri persuasive sau pedagogice. Se
94
autorizează mai multe libertăţi în afara contextului ştiinţific, deoarece trebuie înainte
de toate să frapeze auditoriul cu ajutorul unor imagini emoţionante, să utilizeze
cunoscutul pentru a face să se înţeleagă necunoscutul. Uneori chiar cunoscutul este de
ordinul presupusului, ceea ce implică un acord cu auditoriul asupra realităţii forei sau,
în caz contrar, un raţionament constrângător. Două exemple:

“Justiţia militară este faţă de justiţie ceea ce este muzica militară faţă de
muzică”. (Clémenceau)

“Preoţii sunt faţă de morală ceea ce sunt şarlatanii faţă de medicină”


(Robespierre)

Poeţii, care ştiu cel mai bine că oricine îşi exprimă gândirea intuitivă, utilizează
uneori analogii. Iată un celebru pasaj în care Rimbaud explică faptul că geniul creator
este incontrolabil de către poet. Procedeul ar fi pur metaforic dacă imaginea n-ar fi
urmată de o explicaţie:

“Căci EU este un altul. Dacă cuprul se trezeşte trompetă, nu se întâmplă din


vina sa. Acest lucru este evident pentru mine: eu asist la ieşirea la iveală a
gândirii mele: eu o privesc, o ascult […]”.
Scrisoare către Paul Demeny, zis “du voyant”.

Am văzut că argumentele cvasi-logice şi empirice pot fi “trase” spre interesul ora-


torului. Utilizate cu mai multă sau mai puţină rigoare, ele pot deveni constrângătoare
sau de rea credinţă.

95
CAPITOLUL 5

ARGUMENTELE CONSTRÂNGĂTOARE ŞI REAUA CREDINŢĂ

Se aud adesea fraze cum ar fi: “n-ai făcut alegerea cea bună”; “este nedemn de un
stat democratic”; “nu este normal ca taxele de imigrare să depăşească un anumit prag”;
“vreţi ca soţiile voastre şi copiii voştri să poată circula în siguranţă prin cartierul
vostru?” sau “dacă nu realizaţi cifra de afaceri, noi trebuie să ne separăm de voi”. În
argumentele de acest tip, se vede imediat că interlocutorii nu se află pe picior de
egalitate. Este vorba de a-l manipula pe celălalt sau de a-l ţine la respect cu ajutorul
unor tehnici cunoscute, în cea mai mare parte, încă de pe vremea lui Aristotel. Noi
grupăm în acest capitol argumentele bazate pe “bunul simţ”, pe apelul la conformism,
pe şiretenie sau violenţă. Aceasta nu înseamnă că argumentele studiate anterior ar fi
scutite de acest caracter deconcertant – noi le-am semnalat la timpul potrivit –, dar
unele dintre ele, îndeosebi cele manipulatorii, nu se prezintă în mod evident ca deviaţii
de la argumentele cvasi-logice sau empirice. Îndepărtate în mare parte de preocupările
lui Perelman şi ale filosofiei moderne, care preferă să nu ia cu adevărat în consideraţie
decât argumentele de bună credinţă pentru a le distinge după gradul lor de relevanţă,
ele au fost totuşi studiate, ca atare, de numeroşi teoreticieni, mai ales din Antichitate şi
de la Port-Royal. Aceste argumente, multă vreme ignorate de către cercetători, se
găsesc totuşi în toată literatura precum şi în discursurile politice şi ideologice din toate
secolele. Ele au format însă obiectul unei interes teoretic sporit doar de câteva decenii
încoace, în momentul în care democraţiile, sistemele consumatoriste şi mediile au
început să le folosească pe scară largă. Noi le vom clasifica în două categorii: cea mai
puţin periculoasă este cea a argumentelor constrângătoare, în cazul cărora intervin
toate speciile de valori şi de presupoziţii, a doua, mai pernicioasă, joacă pe viclenie, în
sensul intelectual şi în cel afectiv, şi chiar pe anumite forme de violenţă.

I. Argumentele constrângătoare
În acest tip de argumentare, se caută să se persuadeze nu pe căi raţionale, ci
aducându-l pe interlocutor sau auditoriu pe terenul valorilor pe care se consideră că el
şi le-a însuşit, sau profitând de lipsa lui de experienţă dialectică.

1. Recursul la valori

Valorile şi ierarhia lor

“Valorile” sunt repere morale admise de o societate dată, jucând aproape acelaşi
rol ca şi axiomele sau teoremele din matematică. Acestea sunt într-un anumit fel

96
“locuri etice”. Ele pot fi clasificate în două categorii: valorile abstracte şi valorile
concrete.

Valorile abstracte pot fi universale, adică admise de orice om, oricare ar fi epoca
sau locul considerate: binele, frumosul, bunul, purul, absolutul, perfectul, adevăratul
fac parte din această categorie. Ele pot fi şi particulere şi pot privi în principal anumite
grupuri de oameni sau anumite epoci. Aşa sunt cazurile rangului sau al naşterii sub
Vechiul Regim, precum şi al curajului, al castităţii, al virtuţii, al onoarei etc. Azi,
aceste valori sunt în cea mai mare parte în regres şi chiar înlocuite cu altele, cum ar fi
loialitatea comercială sau spiritul sportiv. Jean-Jacques Rousseau enumera aici mai
multe valori abstracte de două tipuri:

“Atât timp cât oamenii se vor mulţumi cu colibele lor rustice, cât timp ei se vor
mărgini să-şi coasă hainele de piele cu ghimpi sau cu oase de peşte, […] ei vor
fi liberi, sănătoşi, buni şi fericiţi atât cât pot fi ei prin natura lor…”
Discours sur l’inégalité, partea a doua.

Se observă că apar aceleaşi cuvinte la oratorii Revoluţiei, ca “liberate, egalitate,


dreptate, ordine”. La oratorii contemporani, întâlnim mai curând cuvinte cum ar fi
transparenţa, responsabilitatea, solidaritatea, disciplina. La moralişti, conceptul destul
de vag de “natură”, omniprezent de la iluminism încoace, a servit multă vreme la a
condamna tot ceea ce se îndepărtează de la normalitate, de la calea de mijloc, ceea ce
este apreciat ca fiind “contra-naturii”. Unele valori se contrazic chiar uneori de la o
epocă sau de la o societate la alta: astfel, munca, valoare născută (sau renăscută) odată
cu societatea industrială şi admisă azi de ansamblul corpului social, era dispreţuită de
către patricienii romani, ca şi de nobilimea franceză a Vechiului Regim. În epoca
noastră, politeţea, valoare esenţială în Extremul Orient, pare uneori suspectă în
Occident.

Valorile concrete sunt realităţi tangibile: statul, binele public, legea… Unele, cele
mai numeroase, sunt conservatoare (biserica), altele sunt dinsmice, în general cele ale
căutării (Pământul sfânt) sau ale revendicării sociale (poporul). Retorica permite
uneori să le exprimăm sub forma mai figurată a simbolului sau a emblemei, studiate în
capitolul despre figuri: acesta este cazul mai ales cu drapelul, cu secera şi ciocanul, cu
echerul şi compasul.

Proverbele şi maximele

Acestea sunt moduri comode de a exprima fie valori, fie adevăruri eterne. “Cine
merge încet merge sigur” exprimă valoarea prudenţei; “Una pierdută, zece câştigate”
este un adevăr fără îndoială mai puţin moral, dar uneori reconfortant. Folosirea
dictoanelor pune în evidenţă o lipsă de imaginaţie şi produce un efect mai curând
mediocru. Ea constituie o mărturie în acelaşi timp a unui anumit conformism
intelectual şi a unei lipse de cultură în măsura în care locutorul nu invocă în ejutorul
său decât înţelepciunea popoarelor, cel mai slab dintre argumentele autorităţii.
Discursul valeţilor de comedie sunt pline de acest gen de formule, cum este cazul la
Racine în ceea ce urmează:

97
“Cel care râde vineri, va plânge dumunică”.
[…]
Înveţi să urli, zise celălalt, cu lupii.
[…]
Cine vrea să călătorească departe îşi menajează calul”.
Les Plaideurs, extras din tirada lui Petit Jean, actul I, scena 1.

Foarte numeroase proverbe sunt – avem tendinţa de a uita – formule paradoxale


care au avut foarte multă vreme un conţinut original, ca în exemplul: “Cine-şi plăteşte
datoriile se îmbogăţeşte”. Cu eroziunea timpului, invenţia devine clişeu şi trebuie creat
din nou. Din fericire, oamenii noştri politici au grijă să reînnoiască acest tezaur de
înţelepciune cu “vorbuliţele” lor. Ideile acceptate (idées reçues), specii de proverbe, de
locuri comune sau de practici care nu invită în mod necesar la un comportament, au
fost studiate de majoritatea autorilor, de la Flaubert încoace (al său Dicţionar de idei
primite de-a gata, uneori plasat la sfârşitul romanului Bouvard şi Pécuchet) până la
André Glucksman, trecând prin Exégèse des lieux communs a lui Léon Bloy şi Le
Jacassin a lui Pierre Daninos. Toţi au remarcat că aceste “adevăruri eterne” se
contrazic unele pe altele. Ne putem şi amuza formând perechi de proverbe
contradictorii, de exemplu: “piatra care se rostogoleşte nu face muşchi” şi “călătoriile
întreţin tinereţea”. Se pare că – lucru care n-a displăcut autorilor de comedie clasică –
gândirea banală fusese considerată de către mulţi, începând cu secolul al XIX-lea,
drept treaba clasei dominante. Dar, pentru Glucksman, care-l citează pe Flaubert, ea nu
este singură responsabilă:

“Trebuie să-i dăm dreptate lui Flaubert împotriva criticului său Sartre,
burghezul nu este raţiunea suficientă a prostiei, este un vals identic de marote şi
de nebunii care animă, sub o caschetă nouă şi proletară ca sub vechea pălărie de
fetru, harababura ideilor fixe şi false: «burghezul, adică omenirea întreagă,
inclusiv poporul»”.
La Bêtise, Paris, Grasset 1985, pp. 159-160.

“Normalul” şi bunul simţ

Aceste două mijloace argumentative merg în acelaşi sens cu proverbele. Ni se


interzice să gândim prin noi înşine, chiar să gândim pur şi simplu. “Nu este normal ca
salariile să nu fie indexate odată cu creşterea costului vieţii”; “Este normal ca un hoţ să
fie pedepsit prin condamnare la închisoare” etc. Ultimul “normal” ascunde fără
îndoială o normă. Care? Nu se spune. Acest recurs la reguli vagi şi neexprimate este
un mijloc foarte comod şi foarte simplist de a evita orice argumentare şi orice
dezbatere. Procedeul ar fi onest dacă ar exista certitudinea unui consens cu auditoriul,
dar recursul la “normal” este în mod cert un argument care se potriveşte la orice
(passe-partout), un “jocker” de care ne slujim atunci când valorile de referinţă sunt
vag determinate, eventual inexistente. Această formă de manipulare este cu atât mai
insidioasă cu cât cuvântul “normal”, foarte obişnuit, trece neobservat şi nu declanşează
cu adevărat reacţia de neîncredere. Este totuşi uşor de întrerupt oratorul şi de întrebat
la ce regulă anume se referă, ceea ce este în general un bun mijloc de a-l descumpăni.

98
Cât despre bunul simţ, care este, după Descartes, “lucrul cel mai bine împărţit între
oameni”, el permite, de asemenea, să se justifice cu puţin effort orice adevăr, mai ales
când se înscrie pe o linie conservatoare. Formule cum ar fi “este evident”, “asta se
vede cu ochiul liber”, “nici un om de bun simţ n-ar crede că…” sună uneori ca tot
atâtea ţeluri de neacceptat, după cum remarcă Roland Barthes pentru care bunul simţ,
ca şi tautologia, este marcat ideologic:

“Bunul simţ este ca şi câinele de pază al egalităţilor mic-burgheze: el astupă


toate ieşirile dialectice, defineşte o lume omogenă, în care esşti acasă, la
adăpost de încurcăturile şi de subterfugiile «visului» (a se înţelege o viziune
despre lucruri de care nu ne dăm seama)”.
Mythologies, “Quelques paroles de M. Poujade”, Seuil, 1957.

2. Câteva locuri comune

Reamintim că noi înţelegem prin locuri comune schemele de argumente potrivite


pentru toate împrejurările. Ele diferă de “locurile speciale”, rezervate unor domenii
speciale, cum ar fi ştiinţele şi dreptul. Caracterul lor eventual manipulatoriu este
datorat statutului lor de presupoziţii, şi deci incertitudinii acordului interlocutorilor cu
privire la validitatea lor. Dacă ele au devenit sinonime cu “banalităţile” sau cu “ideile
primite de-a gata”, noi nu le înţelegem neapărat în această accepţiune. Nu vom
prezenta aici decât câteva baze de argumentare alese dintre cele mai uzitate în
discursurile actuale, fără a pretinde câtuşi de puţin că am făcut o prezentare
exhaustivă.

Locurile cantităţii şi ale calităţii

Ele sunt considerate printre cele mai importante. Locul cantităţii este cel care
face apel la numărul cel mai mare. El este fără îndoială locul comun cel mai
revelator al democraţiei şi al societăţii de consum. Toată viaţa politică a
Occidentului se articulează actualmente în jurul alegerilor, al sondajelor de
opinie şi al indicatorilor de ascultare. Viaţa economică nu se poate lipsi nici de
publicitate, nici de comerţ. De aceea, toate tehnicile de persuasiune care
urmăresc să mişte maselefac uz de locul cantităţii. Este vorba de a îndemna
auditoriul să se alăture celor care au ales cutare orientare politică. Şi dacă nu
există majoritate, abilitatea politicienilor va consta în a face să se creadă că
există una:

“Rari sunt azi liderii care nu pretind că întruchipează «majoritatea reală»,


«profundă», sau «doi francezi din trei»”.
A. Glucksman, La Bêtise, op. cit., p. 101.

Literatura militantă se practică de asemenea pentru “a aduna laolaltă”, căci nu este


niciodată bine să fi izolat:

“Romantismul de atâtea ori rău definit nu este, dacă ne gândim bine, şi aceasta
este definiţia lui reală, dacă el nu este înfăţişat sub latura sa militantă, decât
99
liberalismul în literatură. Acest adevăr este deja înţeles aproape de toate
spiritele, şi numărul acestora este mare…”
Victor Hugo, prefaţa la Hernani.

În publicitate, produsele de larg consum sunt cele care se vând în acest fel, în
principal detergenţii şi produselel menajere, scopul fiind de a acţiona prin a exercita
asupra consumatorilor ceea ce psihologii numesc “presiunea conformismului”. Cei
care se ocupă cu publicitatea speculează nevoia pe care o au indivizii de a căuta
siguranţa (nevoie vitală, după maslow), de a se identifica cu masele, de a urma módele
şi de a-l egala pe vecin pentru a nu părea demodat.

Locul calităţii serveşte, dimpotrivă, ca bază pentru argumentarea cu privire la cel


mai bun, unicul, originalul sau extraordinarul. Acesta poate fi locul elitismului, după
care dificilul este de preferat facilului, riscul este de preferat stabilităţii, iar opinia
unuia singur este de preferat celei a tuturor. Baudelaire şi numeroşi alţi poeţi din
secolul său revendicau specificitatea lor de fiinţe excepţionale exilate într-un mediu al
vulgarului, exact ca şi Chatteron, eroul lui Vigny, acuzat de a-şi fi petrecut timpul
visând. Opunându-se elementelor comune ale muritorilor, el declara:

“Ei! Ce importanţă are dacă o oră din această reverie produce mai multe opere
decât douăzeci de zile de acţiune ale altora! Cine poate judeca între ei şi mine?”
Chatteron, actul I, scena 5.

Locul unicităţii, care derivă din cel precedent, este locul comun prin excelenţă al
discursului galant, după cum arată această replică a domnului de Clèves soţiei sale:

“Femeile sunt de neînţeles şi, când le văd pe toate, mă simt atât de fericit de a
vă avea, încât nu mă mai satur să admir propria-mi fericire”.
Madame de La Fayette, La princesse de Clèves.

În politică, locul calităţii serveşte la a distinge un candidat de alţii, ceea ce-i poate
lămuri pe alegători cu privire la modul de a-i departaja: de Gaulle era considerat de
unii ca singurul care ar putea pune capăt războiului din Algeria. În publicitate, este
vorba de a promova produse de lux sau reputate (automobile, cafea, ciocolată…). Se
ajunge ca acest tip de argumentare să fie utilizat în legătură cu produse curente, în
general pentru a le conferi o imagine superioară faţă de cele concurente, rezultatul
nefiind de altfel lipsit de umor: tăiţeii devin bijuterii, iar pateul pentru câini un meniu
gastronomic.

Alte locuri

Printre numeroasele temeiuri argumentative pe care se bazează discursurile


noastre, reţinem câteva devenite clasice. Perelman relevă locuri foarte generale, cum
este cel al ordinii, care legitimează toate argumentările în jurul superiorităţii
anteriorului asupra ulteriorului, a cauzei asupra consecinţei etc.; cel al existentului,
care favorizează realul asupra posibilului, imaginarul asupra utopicului; în fine, cel al
esenţei, care permite să se argumenteze în favoarea cazurilor sau indivizilor care
reprezintă cea mai bună specie sau cel mai bun grup. Toate aceste locuri comune
100
produc un mare număr de argumente studiate în cadrul capitolelor precedente. Aceste
locuri generează alte locuri, astfel, cel al lui laudator temporis acti (lăudător al
timpului trecut) care-şi găseşte paroxismul în mitul vârstei de aur care decurge din cel
al ordinii. Sunt numeroase argumentările care urmăresc să glorifice trecutul şi,
corelativ, să denigreze prezentul. Dimpotrivă, locurile tinereţii şi modernităţii susţin
logicile revoluţiei, ale artei, ale avangardei, precum şi pe cele ale consumului şi ale
modei. Iată un exemplu, foarte curent în discursurile politice, în care locul existentului
permite să se prefere faptele teoriilor:

“Caracterul ierarhic al noului regim este inseparabil de caracterul său social.


Dar acest caracter social nu se poate întemeia pe declaraţii teoretice, el trebuie
să apară în fapte, el trebuie să se traducă prin măsuri immediate şi practice”.
Philippe Pétain, op. cit.

S-ar putea adăuga acestei liste locul mijlocului just, care preconizează temperanţă
în judecăţi şi neîncrederea cu privire la extreme; cel al progresului, pe care se
întemeiază teoriile evoluţiei omenirii (marxismul, de exemplu) şi ale creşterii
economice,sau cele ale primatului raţiunii asupra pasiunilor, în ciuda acelui “Sturm
und Drang” şi a epocii romantice care, dimpotrivă, valorizează pasiunile. Sau încă cele
ale primatului naturalului asupra artificialului, care furnizează argumente
ecologiştilor – în a distinge valoarea “natură” folosită într-un sens pur moral.

3. Forţa argumentativă a întrebărilor

Valorile şi locurile comune nu sunt singurele mijloace de a-l aduce pe interlocutor


pe terenul constrângerii sau al şiretlicului. Arta întrebărilor, pur dialectică, merge tot în
acest sens. Se vor distinge două categorii de întrebări, după gradul lor de manipulare:
întrebările “dialectice” şi întrebările “eristice” sau “polemice”.

Întrebările dialectice

Acestea sunt cele care urmăresc să persuadeze sau să manipuleze interlocutorul


fără o agresivitate aparentă. Mai întâi, întrebarea retorică sau întrebarea de stil este,
după cum am văzut în capitolul depre figuri, o întrebare care nu cere răspuns, altfel zis,
o specie de afirmaţie deghizată în întrebare, o formulă fatică menită să facă mai viu un
monolog. Să-i analizăm aici caracterul persuasiv. Un profesor sau conferenţiar termină
uneori un expozeu cu formule de tipul: “aţi înţeles?”, “este clar?”, în mod evident fără
a aştepta – nici a dori – ca cineva să răspundă. Acesta este deci un mijloc de a te
eschiva de la discuţie prin a te preface că o soliciţi. În acest caz, întrebarea este pusă pe
un ton evaziv (prin întoarcerea privirii) sau intimidând (prin a domina publicul cu
privirea). Ea este perlocutorie, ceea ce înseamnă că semnificaţia ei rezidă nu în
enunţul însuşi, ci în situaţia de comunicare. În retorica indignării, întrebarea de stil
permite uneori să se forţeze opinia auditoriului, să-l pună pe acesta în faţa a ceea ce se
consideră a fi o evidenţă. Voltaire, puternic emoţionat de cutremurul de pământ de la
Lisabona, strecoară între numeroasele sale exclamaţii enele întrebări retorice, obligând
astfel cititorul să reacţioneze împotriva ideii leibniziene a unei lumi perfecte:

101
“Aux cris demi-formés de leurs voix expirantes,
Au spectacle effrayant de leurs cendres fumantes,
Direz-vous: «C’est l’effet des éternelles lois
Qui d’un Dieu libre et bon nécessitent le choix»?
Direz-vous, en voyant cet amas de victimes:
«Dieu s’est vengé, leur mort est le prix de leurs crimes»?
Quel crime, quelle faute ont commis ces enfants
Sur le sein maternel écrasés et sanglant?”
Poème sur le désastre de Lisbonne sau Examen
de cet axiome: “tout est bien”, 1756.

(Traducere aproximativă:
“Ţipetelor abia auzite ale vocilor lor muribunde,
Spectacolului înfricoşător al cenuşilor lor fumegânde,
Spuneţi voi: «Acesta este efectul legilor eterne
Pe care un Dumnezeu liber şi bun trebuie să-l aleagă»?
«Dumnezeu s-a răzbunat, moartea lor este preţul crimelor lor»?
Ce crimă, ce greşeală au comis aceşti copii
La sânurile materne strivite şi însângerate?”)

Mai constrângătoare, întrebarea sugestivă induce un răspuns care, dacă este cazul,
va fi exprimat de către interlocutor. Ea este adesea închisă (cerând un răspuns de tipul
da/nu) şi eventual destul de arogantă: “cine este patronul, aici?” Ea este, în nueroase
cazuri, legată cu alte întrebări de acelaşi gen. Strategia constă în acest caz în a-l ghida
pe celălalt spre un răspuns final: decizia de cumpărare într-o conversaţie comercială
sau adeziunea la o idee în orice alt scenariu persuasiv, ca în maieutica socratică:

“Socrate. – Există, nu-i aşa, foarte mulţo oameni pe care tu I-ai numi fără
judecată şi alţii cu judecată?
Alcibiade. – Da.
Socrate. – Şi cei fără judecată sunt cei mai mulţi iar cei cu judecată sunt cei mai
puţini?
Alcibiade. – Este exact.
Socrate. – Şi tu ai în vedere vreun motiv pentru a-i califica astfel pe unii şi pe
ceilalţi?
Alcibiade. – Da.
Socrate. – Atunci este omul care ştie să sfătuiască, fără să ştie ce este cel mai
bine şi în ce moment acel ceva este cel mai bine, cel pe care tu-l numeşti cu
judecată?
Alcibiade. – Nu, desigur”.
Platon, Alcibiade secund, 145 a – 145 b.

Mai constrângătoare încă este întrebarea cu presupoziţie, vicleană sofistică bine


cunoscută de anchetatorii de poliţie: “Îl frecventaţi întotdeauna pe acest individ?”;
“Aţi comis şi cea de a doua crimă?” sau “Eraţi, ca şi Cutare, în acest loc aseară?”: trei
moduri, dintre atâtea altele, de a pune două întrebări într-una. Răspunzând doar la cea
mai evidentă, răspunzi fără să-ţi dai seama şi la cea care este presupusă, cea mai
importantă evident pentru anchetator. Aristotel şi logicienii de la Port-Royal denunţă
102
sofismul deosebit de viclean al întrebării multiple care, deşi exprimă presupusul, îl
obligă totuşi pe interlocutor să răspundă într-un singur mod la ansamblul de întrebări.
Iată un exemplu de întrebare pusă de un ziarist unui om de stat: “Credeţi că politica
externă a Franţei ar trebui calchiată pe cea a Statelor Unite? Dacă da, ce consideraţi că
trebuie făcut în sensul unei mai mari independenţe?” Răspunsul trebuie să releve şi să
denunţe dualitatea constrângătoare. Să notăm totuşi că, în cadrul întrebărilor
pedagogice prin care se urmăreşte verificarea modului de înţelegere şi de cunoaştere,
procedeul poate să nu mai fie o capcană, ci, dimpotrivă. “Acest verb este tranzitiv?
Dacă da, care este complementul său direct?”

Un şiretlic de apărare adesea eficace este întrebarea-popas sau contra-întrebarea,


care se foloseşte pentru a replica alteia, la care refuzăm să răspundem dacă o
considerăm impertinentă (formă de apodioxis), sau de la care ne eschivăm prin
prudenţă. La întrebarea lui Hugues Capet “Cine te-a făcut conte?”, Aldebert răspunde
cu o faimoasă întrebare popas de apodioxis: “Cine te-a făcut rege?” Formula iese de
asemenea în evidenţă în retorica indignării. În Horaţiu, Julia, credincioasă lui Camille,
îi recomandă acestuia să renunţe la Curiace, amantul său, duşman al Romei. Dar
Camille consideră că ar fi criminal dacă l-ar trăda. Urmează o serie de întrebări popas
care, crind un fel de dialog al surzilor, accentuează caracterul dramatic al dilemei:

“Julie. – Ce! voi numiţi crimă o schimbare raţională?


Camille. – Ce! lipsa de credinţă vi se pare de iertat?
Julie. – Faţă de un duşman care poate să ne îndatoreze?
Camille. – De un jurământ solemn cine poate să ne dezlege?”
Corneille, Horaţiu, actul I, scena 2.

În întrebările popas de eschivă, iezuiţii erau, se zice, maeştri neîntrecuţi. Când


unul dintre ei a fost întrebat de ce el şi semenii săi răspund întotdeauna la întrebări tot
cu întrebări, acesta a replicat pur şi simplu: “De ce nu?” Un asemenea procedeu,
folosit continuu, devine iritant şi finalmente ineficient. Este suficient, pentru
interlocutor, să releve lipsa de onestitate, prin a utiliza o argumentare clasică cu privire
la valori: în acest caz, loialitatea în contractul dialectic.

Întrebările eristice (sau polemice)

Acestea fac mai mult decât doar să manipuleze sau să eschiveze: ele provoacă sau
agresează. Cea mai puţin crudă este întrebarea destabilizatoare, care urmăreşte sâ-l
încurce pe interlocutor prin prea marea sa anvergură (“Ce înseamnă, după voi, a fi
intelectual?”) sau prin latura sa neaşteptată sau insolentă: “Nu vă e ruşine că japonezii
vă iau prin surprindere cu toate mărfurile?”

Întrebarea capcană încurcă şi mai mult, deoarece întrebătorul se străduieşte să-l


reducă pe adversar la tăcere şi la modestie, punându-l în faţa ignoranţei sale. Aceasta
este, într-un anumit fel, o formă în acelaşi timp interogativă şi polemică de
argumentare ad ignorantiam. Se poate astfel întreba un lider al stângii care este preţul
unui bielt de metrou, sau un candidat la o şcoală de comerţ care este cursul yen-ului.
Întrebările capcană fac parte deja din folclorul concursurilor şi din talk-show-urile
electorale şi politice.
103
Alte forme de agresiune, întrebarea provocatoare şi, într-un grad de reavoinţă net
superior, întrebarea de controversă, urmăresc să declanşeze o reacţie la un adversar
rănit adânc. Scopul este de a face, în primul caz, ca el să-şi scoată în evidenţă intenţiile
sau adevărata sa personalitate, în al doilea, ca el să se înfurie şi să-şi pericliteze
situaţia. În Lorenzaccio, o lungă şi decisivă scenă centrală îi pune faţă în faţă pe
Philippe Strozzi, un bătrân republican revoltat împotriva ducelui Alexandre de
Médicis, şi pe Lorenzo, vărul său, un personaj în aparenţă desfrânat, laş şi complice al
monarhului. Tocmai sub efectul întrebărilor provocatoare ale lui Philippe eroul va
sfârşi prin a se declara aşa cum este:

“Philippe. – Ce vrea să spună asta? Eşti tu pe dinăuntru ca şi pe dinafară un


abur infect? Tu, care mi-ai vorbit despre o licoare preţioasă al cărei flacon erai
tu însuţi, aceasta este ceea ce conţii tu?
Lorenzo. – Eu sunt într-adevăr preţios pentru voi, căci eu l-am ucis pe
Alexandru”.
Musset, Lorenzaccio, actul III, scena 3.

Cât despre întrebarea de controversă, ea incită adversarul să se dea în vileag. Se


poate întreba un medic dacă el intenţionează într-adevăr să stârpească bolile sau un om
politic dacă el înţelege să continue să acumuleze eşecurile electorale sau scandalurile
financiare.

Rămâne întrebarea culpabilizatoare, numită şi întrebare de conştiinţă, al cărei scop


este de a-l forţa pe celălalt să se justifice pentru o atitudine sau o gândire considerate
nerezonabile, sau chiar revoltătoare: “cum îndrăzniţi să pretindeţi că…?”; “cu ce drept
afirmaţi că…?” Adversarul, suspectat de uşurinţă, de necinste intelectuală sau chiar de
minciună, este pus într-o poziţie delicată şi în situaţia de a nu mai putea să continue să
se explice.

II. Reaua credinţă şi limitele argumentării


Tehnicile de argumentare care vor urma sunt în general mai mult decât
constrângătoare căci ele fac apel la reaua credinţă caracterizată mai sus şi chiar la
diferite forme de violenţă verbală. În capitolul despre reaua credinţă, sofismele deţin,
bineînţeles, o mare parte. Alte argumente vin să lungească lista lor: cele care nu se mai
pun pe seama limbajului sau a logicii, ci a sensibilităţii interlocutorului şi a
slăbiciunilor sale.

1. Principalele sofisme şi respingerea lor

Scopurile sofisticii

Această practică a dialecticii se invocă în esenţă pentru a face ca interlocutorul să


cadă în cursă. Pentru aceasta, este necesar să se recurgă la reaua credinţă, adică să se
enunţe – sau să se determine celălalt să enunţe – raţionamente în aparenţă normele, dar
eronate sau nevalide. Facem aici distincţia dintre sofisme şi paralogisme, acest al
104
doilea termen desemnând orice formă de raţionament în mod involuntar eronată, în
timp ce primul caracterizează raţionamentele în mod intenţionat eronate. Orice sofism
este deci un paralogism, dar reciproca nu este adevărată. Practica sofisticii era
generalizată în Grecia secolului al V-lea înainte de Cristos şi tocmai dialogurile lui
Platon ne oferă probabil cea mai bună mărturie. Adesea Socrate trebuie să se lupte cu
sofişti celebri, ca Protagoras, care-l irită cu mostrele sale de elocvenţă. Dar el însuşi
pare să fi utilizat metode asemănătoare pentru a-şi chinui interlocutorii. Unul dintre ei
îşi exprimă impresiile:

“Chiar în acest moment, după câte mi se pare, tu m-ai fermecat cu încântările şi


vrăjile tale, aceasta este chestiunea pe care eu am supt-o plin de îndoieli. Mi se
pare, dacă-mi este permis să îndrăznesc o glumă, că tu te asemeni exact atât ca
formă cât şi ca tot restul cu această mare otravă a mării care se chiamă torpilă.
De fiecare dată când te apropii de ea şi o atingi, ea te paralizează”.
Platon, Menon, 79 d, Flammarion, 1967.

În realitate, dacă mijloacele utilizate de Socrate şi de sofişti se aseamănă, scopurile


lor sunt diferite. Socrate conduce dialogul în aşa fel încât celălalt să nască adevărul
(principiul “maieuticii”), în timp ce sofiştii, convinşi că există limite ale spiritului
uman şi ale posibilităţii de a găsi adevărul, profesează un anumit nihilism moral şi fac
din dialog un joc pur de interes în care trebuie să triumfe asupra adversarului cu orice
preţ. Aristotel, care a analizat metodele lor, găsea următoarele cinci scopuri în sofistică
(Organon, VI, Respingerile sofistice, 165 b): a respinge (a contrazice întinzând o
cursă), a face ca adversarul să cadă în eroare, în paradox (a se înţelege: incoerenţă), a-l
face să comită un solecism (în sensul general de eroare gramaticală sau de exprimare
incorectă) şi a-l reduce la un verbiaj pur (adică la repetări şi tautologii). Ar fi, evident,
prea mult să studiem aici toate aceste aspecte ale sofisticii, după cum unele dintre ele
pot apărea inactuale şi greu de întâlnit în viaţa curentă. Noi le vom neglija în profitul
tipologiei aristotelice a paralogismelor (în Respingerile sofistice şi Retorica),
completată în secolul al XVII-lea de către logicienii de la Port-Royal. Aristotel
divizează paralogismele în două categorii: cele care sunt legate de limbaj şi cele care
sunt nelegate de limbaj. Noi vom relua această distincţie considerată încă şi azi de
către logicieni şi lingvişti ca destul de pertinentă.

Paralogismele legate de limbaj (in dictione)

Le vom reţine numai pe acelea care pot privi limba actuală*. Omonimia este o
ambiguitate care provine din dublul sens al unor cuvinte. De exemplu, “a învăţa”
înseamnă în acelaşi timp “a studia” şi “a preda” (a-i învăţa pe alţii); la fel, verbul “a
închiria” se foloseşte pentru a vorbi atât despre cel care închiriază (comanditar), cât şi
despre chiriaş (locatar). Toate limbile comportă ambiguităţi de acest tip, utilizabile
pentru a crea enunţuri cu dublu sens. De exemplu, la oral, fraza “cu un regim
poliţienesc, eşti în mai mare siguranţă” poate fi înţeleasă: “nu mai eşti în siguranţă”.
Destinatarul acestui tip de enunţ este cel care trebuie să-I precizeze sensul. Altă formă
de ambiguitate, amfibolia (a se distinge de ambibologie, figură a retoricii) joacă pe
construcţia frazei. Începutul articolului 405 din Codul penal din 1810 ne oferă un
exemplu fără îndoială involuntar. Este vinovat de delictul de escrocherie:

105
“Oricine face uz de nume false sau de calităţi false, fie folosind manevre
frauduloase pentru a persuada de existenţa unor false întreprinderi, de o putere
sau de un credit imaginar, sau pentru a face să se nască speranţa sau teama de
un succes, de un accident […] va fi determinat să pună la loc […] fonduri […]”.

Absenţa (uitarea) unei virgule după “frauduloase” schimbă sensul frazei şi, prin
aceasta, regimul probei. Jurisprudenţa n-a putut decât să confirme sensul literal al
textului: “Folosirea unui nume fals sau a unei calităţi false este suficientă pentru a
constitui delictul de escrocherie fără a fi necesar ca această folosire să fi avut ca scop
să persuadeze de existenţa unor false întreprinderi etc.” (Curtea de casaţie, camera de
criminalistică, 28 martie 1839) ceea ce nu este cazul, fiind vorba de “manevre”.

Sofismele compoziţiei (fallaciae compositionis) şi diviziunii (fallaciae divisionis)


sunt considerate în Respingeri ca fiind legate de limbaj. Exemplu de primul caz: “este
posibil ca cel ce şade să meargă”, frază care poate fi înţeleasă în două feluri, după cum
accentul logic este înainte sau după “a merge”, ceea ce ne face să ne gândim la
scoaterea ca factor comun, din algebră. Primul sens: “un om poate să meargă // chiar
dacă pentru moment el şade” (sens admisibil); al doilea sens: “un om poate // să
meargă atunci când el şade” (sens absurd). Deosebirea este de acelaşi tip ca şi cea care
există între “a × b + c” şi “a × (b + c)”. Cât despre sofismul diviziunii, el joacă în
general pe ambivalenţa conectorului “şi”. Pornind de la enunţul corect “acest om este
mare şi slab”, se inferează în mod valid că omul este mare şi că este totodată slab.
Dacă se spune acum că locuitorii Californiei sunt anglo-saxoni şi hispanici, nu se poate
conchide nici că ei sunt anglo-saxoni, nici că ei sunt hispanici. Incertitudinea provine
din reducerea la o singură formulă verbală a două propoziţii logic distincte “a = b” şi
“a = c”, ceea ce n-are nici o legătură cu “a = b + c”.

Paralogismele independente de limbaj (extra dictionem)

Este vorba aici de paralogismele compoziţiei şi diviziunii, de data aceasta în sensul


logic (şi nu numai lingvistic) pe care le prezintă Aristotel, în Retorica, şi logicienii de
la Port-Royal. Erorile constau în a confunda proprietăţile părţilor cu cele ale întregului.
De exemplu: “Această clădire a fost construită din materiale frumoase, deci ea este o
clădire frumoasă” (paralogism de compoziţie); “Franţa este o ţară bogată, deci fiecare
din departamentele sale este bogat” (paralogism de diviziune). Asemenea raţionamente
pot părea simpliste, dar de câte ori nu auzim noi reflecţii de genul: “dacă este elveţian,
înseamnă că este cinstit” sau “dacă este german, înseamnă că este disciplinat”? Să
notăm că se pot de asemenea analiza aceste ultime două propoziţii ca entimeme prin
suprimarea majorei. Respingerea lor va fi de acelaşi fel căci se vor pune întrebările
dacă întreaga Elveţie este cinstită şi dacă întreaga Germanie este disciplinată.

Sofismul “secundum quid” (formula completă fiind a dicto secundum vid ad


dictum simpliciter: “ceea ce este spus sub un anumit aspect trebuie spus în mod
absolut”) transformă o afirmaţie restrânsă într-o afirmaţie generală, ceea ce duce la un
dialog ca acesta:

– Acceptaţi avortul din raţiuni medicale?


– Da, bineînţeles, dacă trebuie de exemplu să fie salvată o mamă.
106
– Deci nu sunteţi în principiu împotriva avortului.
– Nu, desigur.
– Deci, acceptaţi avortul din motive personale.

Petitio principii este, după Perelman, o greşeală de retorică mai curând decât de
raţionament căci ea este motivată de căutarea adeziunii auditoriului, mai curând decât
de cea a adevărului. Oricum ar fi, este vorba de a postula ceea ce tocmai ar trebui să fie
dovedit, altfel spus, de a enunţa în premisele raţionamentului o propoziţie care se
consideră că auditoriul a admis-o deja, deşi acest lucru nu este încă dovedit. Raymond
Barre, primul ministru, conchidea o conversaţie televizată printr-o petiţie de principiu
sub formă de întrebare retorică: “Cum vreţi ca un prim ministru, care are cele mai
grele responsabilităţi, să dea uitării viitorul ţării sale?” Silogismul implicit ar fi
următorul: cel care are sarcina unei guvernări ştie să administreze viitorul naţiunii; or,
eu sunt prim ministru, deci, eu ştiu să administrez viitorul Franţei. Dar majora rămâne
să fie dovedită şi s-ar putea contra-argumenta cu ajutorul unor exemple istorice
invalidante – argument care ar fi cu atât mai puternic cu cât el ne-ar face să ne îndoim
de onestitatea primului ministru în discuţie. Acest viciu de retorică se găseşte adesea
exprimat în anumite forme condensate, cum ar fi epitetele şi apoziţiile care sunt forme
de judecăţi expeditive, nesupuse criticii şi exercitând un rol apropiat de cel pe care-l
joacă imaginile subliminale în publicitate: “această lege nedreaptă se află la originea
creşterii chiriilor”; “guvernul, iresponsabil, a fost incapabil să evite conflictele
sociale”. Aceste adjective, care ar părea că enunţă adevăruri admise, conţin în realitate
concluzia raţionamentelor.

Paralogismul non causa pro causa,sau al falsei cauze, este corespondentul a ceea
ce s-a numit “saltul la cauză”, al confuziei dintre cauză şi succesiune (post hoc, ergo
propter hoc) şi al celorlalte capcane studiate în legătură cu argumentele empirice
asupra cărora nu mai revenim. Dar legăturile de coexistenţă, de succesiune şi de
cauzalitate furnizează şi alte două paralogisme, legate prin natura lor. În cele două
cazuri, într-adevăr, se confundă implicaţia şi echivalenţa logică, altfel spus, condiţia
necesară şi condiţia suficientă. Primul, numit afirmarea consecventului, dă argumentul
următor: “Există un război civil în această ţară, deci trebuie să existe inegalităţi
sociale”. Să descompunem silogismul: inegalităţile (p) atrag după ele războaie civile
(q), or, există un război civil, deci există inegalităţi. Numai că se uită să se ţină seama
de faptul că inegalităţile sunt o cauză, dar nu singura posibilă (o altă cauză ar putea fi
un conflict etnic, de exemplu). Celălalt paralogism, numit negaţia antecedentului, este
următorul: “Nu există inegalităţi sociale în această ţară, deci nu există riscul războiului
civil”. Raţionamentul implicit: inegalităţile (p) atrag după ele războaiele civile (q), or,
nu există inegalităţi (non-p), deci, nu există riscul războiului civil (non-q). acest
silogism este la fel de eronat ca şi primul pentru aceleaşi raţiuni. Se pot, evident,
respinge paralogismele prin contra-xemple, dar logica formală furnizează argumente
mai riguroase.

Primul raţionament:
p ⇒q
or, q (afirmarea consecventului q)
deci p.

107
Nu se poate nicidecum conchide din q, căci el ar putea fi consecventul oricărui
antecedent, inclusiv al lui non-p.

Al doilea raţionament:
p ⇒q
or, “non-p” (negaţia antecedentului p)
deci “non-q”.

Nu se poate conchide nimic din “non-p”, căci el poate fi antecedentul a orice,


inclusiv q, din aceleaşi motive. În primul paralogism, s-a inversat singura inferenţă
validă, adică p ⇒ q, numită modus ponens; în al doilea, de asemenea s-a inversat
singura inferenţă autorizată de logică, adică “non-q” ⇒ “non-p”, numită modus tollens.

Paralogismul accidentului (fallacia accidentis) constă în a extinde asupra unei


entităţi sau asupra unui principiu judecăţi care se pot în mod corect formula despre
anumite accidente sau excepţii. Aceasta ar reveni, de exemplu, la a subestima corpul
medical, sub pretextul că în cadrul său există incompetenţi sau “oi râioase” (“brebis
galeuses”). Generalizarea care porneşte de la cazuri particulare devine abuzivă şi
sofistică dacă aceste cazuri sunt alese în mod intenţionat dintre cele mai puţin
reprezentative pentru genul dat. Acest paralogism constă în negarea însăşi a locului
esenţei. Arnauld şi Nicole, în aceeaşi ordine de idei, adaugă paralogismul generalizării
pripite,defect de raţionament al celor care inferează în grabă o lege sau un principiu
pornind de la observaţii sau de la verificări experimentale insuficiente sau de la fapte
rău stabilite. Ei tratează în altă parte despre paralogismul enumerării incomplete care
constă în ignorarea unei entităţi în enumerare, ceea ce are ca efect falsificarea
concluziei. În acelaşi mod, Descartes avea ca precept “de a face pretutindeni enumerări
atât de complete, şi cercetări atât de generale, [încât să fim] asiguraţi că nu s-a omis
nimic” (Discurs asupra metodei, partea a doua). Defectul este simetric celui precedent
deoarece ne împiedică să conchidem în mod valid, în lipsa unui element decisiv, în
timp ce mai sus se generaliza pornindu-se de la un număr insuficient de elemente.

Ignorarea subiectului (a respingerii) sau ignoratio elenchi (“respingerea” fiind


luată în sensul general de argument care tinde să-l atace pe adversar) este un sofism
caracterizat mai înainte, care permite să ne eschivăm chestiunile de fond printr-o
tactică de diversiune. De exemplu, a apăra un ministru acuzat de deturnare de fonduri
şi de trafic de influenţă prin a invoca eficacitatea politicii sale ţine de acest procedeu.
Acuzatorii sunt îndreptăţiţi să răspundă: “să revenim la problemă”. Arnauld şi Nicole
tratează, în acelaşi capitol, despre sofismul care constă în a atribui adversarului o teză
fictivă, chiar deformată. Americanii îl numesc sofismul omului de paie. Iată un
exemplu de supoziţie a unei teze contrare la adversar: “Eu nu ştiu ce credeţi
dumneavoastră despre asta, în calitate de nedic, dar eu consider că sportul este necesar
pentru sănătate”, sau mai rău: “Eu nu cunosc poziţia partidului vostru, dar noi milităm
pentru justiţie socială”. Cei mai necinstiţi merg până la a deforma chiar cuvintele
adversarului: “Eu ştiu bine că dumneavoastră aţi declarat că detestaţi copiii, dar nu
uitaţi că sunteţi dascăl”, s-ar putea spune unui profesor care se mărgineşte să descrie
dificultăţile profesiunii sale. Alt exemplu de atac mai anonim: “Cei care se tem de
dominaţia economică a Germaniei sunt aceiaşi cu cei care refuză principiul unei

108
monede unice în Europa”. Cine sunt mai exact oamenii denunţaţi? Sunt ei aceiaşi?
Există deci cu adevărat incoerenţă?

Vom adăuga la această listă sofismul amalgamului, despre care am văzut deja
câteva elemente constitutive în legătură cu definiţia condensată şi cu argumentul
inseparabilelor (argumente cvasi-logice). Procedeu pur polemic şi cu grijă analizat de
Angenot (La Parole pamhlétaire, Paris, Payot, 1982, IV, 2), el uneşte două entităţi,
două personaje diferite, chiar opuse, pentru a crea un inamic unic în imaginaţia
auditoriului. Tocmai astfel s-au născut adjective compuse ca “iudeo-masonic” sau
“nazeo-stalinist”. Unii polemişti îşi permit să concilieze extremele, după cum arată
Angenot care citează un text din Jean Kanapa, L’Existentialism n’est pas un
humanisme (1947). Acest autor remarcă faptul că Sartre era existenţialist şi la fel
Heidegger, că, pe de altă parte, acesta din urmă avusese simpatii pentru regimul
hitlerist: s-ar putea deci infera în mod legitim că existenţialismul ar fi însuşi nazismul
şi că Sartre ar fi fost de extremă dreaptă!

2. Provocarea, eschivarea şi constrângerea

Paradoxul

Acesta este un procedeu de destabilizare destul de abil. În opoziţie cu valorile,


maximele şi locurile comune, el este tocmai o negare a normei. “Paradoxele sunt
monştri ai adevărului”, spunea Gracián, “ideile paradoxale sunt triumfuri ale spiritului
şi trofee ale fineţii” (Art et figures de l’esprit, 1647, Seuil, 1983, p. 180). Etimologic,
para + doxa înseamnă “contra a ceea ce este admis”. Raţionamentul poate fi deci
clasat printre argumentele provocatoare în măsura în care el urmăreşte să contrazică
opinia comună, adică să şocheze. În discursul politic trebuie adesea să fie frapată
imaginaţia, să se creeze o emoţie, cu scopul de a suscita reacţiile unei adunări sau unei
mulţimi de oameni. Elocinţa revoluţionară ne oferă câteva bune exemple de paradoxe,
cum ar fi acesta:

“Un popor n-are decât un duşman periculos, anume guvernul său; al vostru v-a
făcut mereu cu impunitate”.
Saint-Just, discursul din 10 octombrie 1793.

Literaturii occidentale îi place adesea să contrazică înţelepciunea populară, fără


îndoială în numele unor idei elitiste şi al unui anumit umor. Scriitorul, mai ales după
secolul al XIX-lea, priveşte cu dispreţ regulile şi valorile sociale. El se marginalizează
sau caută să instituie, pentru happy few-urile lor, o antinormalitate provocatoare.
Paradoxul este o formă de exprimare privilegiată doar pentru că amuză. A răsturna
gândirea comună este un joc cu atât mai atractiv cu cât el conduce la adevăruri foarte
profunde. Trebuie să reflectăm şi să facem ca şi alţii să reflecteze cu zâmbet, un
zâmbet adesea maliţios şi ironic. Astfel, pentru Cioran, expert în gândirea paradoxală,
“dacă există cineva care-i datorează totul lui Bach, acela este Dumnezeu” (Syllogismes
de l’amertume, Paris, Gallimard, 1952). Până unde va merge acest joc? El dă un
răspuns foarte pesimist mai departe 8dar cine s-ar mira?): “Câteva generaţii încă, şi
râsul, rezervat celor iniţiaţi, va fi tot atât de impracticabil ca şi extazul”.

109
Dar paradoxul provoacă şi în mod ştiinţific, şi tocmai aici îşi află el rolul său
esenţial în gândirea modernă. O întreagă teză n-ar fi suficientă pentru a da seama de el,
într-atât constituie elun mod de raţionament privilegiat de către cercetători. Toată
gândirea sociologică, de la Durkheim la baudrillard, este folosită pentru a răsturna
ideile preconcepute de o manieră aproape sistematică. Jean-jacques rousseau
exprimase deja foarte bine demersul gândirii critice, pe care nici un intelectual de azi,
după părerea noastră, nu l-ar dezavua:

“Cititori vulgari, scuzaţi-mi paradoxele: trebuie să le facem când reflectăm; şi,


orice aţi putea spune, mie îmi place mult mai mult să fiu om cu paradoxe decât
om cu prejudecăţi”.
Émile, cartea a doua.

Argumentul lui Corax, care a putut fi analizat ca fiind bazat pe ideea de


supradeterminare, este de asemenea, şi mai ales, o formă de paradox, atunci când se
spune, de exemplu: “Este puţin probabil ca el să fie vinovat, pentru că el n-are în
realitate nici un alibi”.

Ironia şi argumentul tăcerii

Aceste procedee împing şi mai departe provocarea deoarece ele sunt adesea
mijloace de întrerupere sau de suspendare a comunicării. S-a văzut, în legătură cu
figurile, cum funcţionează mecanismele ironiei. Din punct de vedere strict
argumentativ, geniul gândirii se întâlneştr cu cel al limbii, iar resursele de ironie par
limitate. Dicţionarele de citate sunt pline de cuvinte frumoase şi de formule
răsunătoare semnate de Talleyrand, Oscar Wilde, Tristan Bernard, Sacha Guitry şi
atâţia alţii. Acest tip de argument este când un mijloc de eschivare de la dezbaterile
serioase prin deriziune, când, dimpotrivî, un mod de a le transcende. Trebuie totuşi să
le considerăm în mod diferit după cum este aplicat în dialectică sau în discursul
oratoric. În primul caz, el urmăreşte să-l dezarmeze pe adversar prin a pune râsul
auditoriului în serviciul oratorului; în al doilea, el se străduieşte mai curând să facă să
se înţeleagă o idee prin procedee plăcute şi sclipitoare.

Argumentul tăcerii joacă, de asemenea, pe emotivitate. Dacă el nu ne face nici să


râdem, nici să zâmbim, el ne pune în încurcătură. El poate pur şi simplu consta în a nu
răspunde unui cuvânt insultător sau acuzator, dacă se rezumă la un gest de dispreţ sau
dacă se răspunde la o întrebare delicată printr-o formulă de tipul: “N-am de făcut nici o
declaraţie în legătură cu acest subiect”. În aceste cazuri, acuzatul, sau cel care se
pretinde că este pus în dificultate, îl striveşte pe celălelt cu dispreţul său, atât de sigură
îi pare propria sa poziţie: el nici măcar nu are nevoie să pledeze, deoarece cauza este
deja înţeleasă. Tăcerea dispreţuitoare urmăreşte, de asemenea, să-l constrângă pe un
reclamant şi să-l umilească. Astfel, Pirrus, care vrea să se căsătorească cu Andromaca,
suferă cu atât mai mult de mutismul acesteia cu cât el ştie că pasiunea sa pentru o
troiană este vinovată din punct de vedere politic:

“Donnez-moi tous les noms destinés aux parjures:


Je crains votre silence, et non pas vos injures;
Et mon cœur, soulevent mille secrets témoins,
110
M’en dira d’autant plus que vous m’en direz moins”.
Racine, Andromaca, actul IV, scena 5.

(Traducere aproximativă:
“Dă-mi toate numele destinate jurămintelor false:
Eu mă tem de tăcerea voastră, şi nu de insultele voastre;
Şi inima mea, care ridică mii de martori secreţi,
Îmi va spune cu arât mai mult cu cât voi spuneţi mai puţin”.)

Dar argumentul tăcerii poate fi un mod de “a-ţi ţine gura”, de a evita să rosteşti
cuvinte dezagreabile din prudenţă diplomatică, argument care se ataşează diferitelor
figuri ale atenuării (eufemismul, preteriţia etc.), dar care nu este mai puţin critic, ba
chiar destul de redutabil deoarece el nu se expune la replică. El s-ar putea numi deci
argumentul subînţelesului, cel al lui “da, dar…” sau al lui “eu nu spun asta, dar…”.
Alceste, care nu cutează să spună dintr-o dată lui Oronte că sonetul său este prost, se
exprimă cu semi-cuvânt şi prin alt poet interpus, ceea ce nu face decât să sporească
nerăbdarea (şi neputinţa) via-à-vis de el:

“Oronte. – Este adevărat că vreţi să-mi declaraţi prin aceasta


Că n-am dreptul să vreau…
Alceste. – Eu nu spun asta;
Dar, îi spuneam lui, eu, ca o poveste rece lovit mortal,
Că nu trebuie decât ca acest slăbănog să descrie un om,
Şi că cealaltă parte are o sută de calităţi frumoase,
Oamenii sunt priviţi prin lturile lor rele.
Oronte. – Găsiţi ceva de obiectat sonetului meu?
Alceste. – Eu nu spun asta; dar pentru a nu scrie deloc,
Eu i-am pus sub ochi aşa cum, în vremea noastră,
Această sete a corupt oameni foarte cinstiţi.
Oronte. – E adevărat că eu scriu rău? Şi şi le semăn lor?
Alceste. – Eu nu spunasta. Dar, în fine, îi spuneam lui,
Ce nevoie atât de presantă aveţi de a rima,
Şi cine naiba vă va împinge să le tipăriţi?”
Molière, Mizantropul, actul I, scena 2.

Argumentul din exces

Aproape în opoziţie cu cel precedent, el urmăreşte să exagereze în mod retoric un


adevăr pentru a-l face să treacă în forţă. El se bazează pe figurile intensităţii şi mai ales
pe hiperbolă. Adverbele “întotdeauna” şi “niciodată” sunt frecvent folosite în locuţiuni
cum ar fi: “este întotdeauna acelaşi lucru” sau “el nu este niciodată mulţumit”.
Perdican, vorbind despre dragoste cu ciudă, ţine la cuvintele extreme, de altfel nu
lipsite de paradox:

“Toţi bărbaţii sunt mincinoşi, nestatornici, falşi, guralivi, ipocriţi, orgolioşi şi


laşi, demni de dispreţ şi sensuali, toate femeile sunt perfide, viclene, vanitoase,
curioase şi depravate, lumea nu este decât o mocirlă fără fund în care focile cele
111
mai grosolane se târăsc şi se răsucesc pe munţi de mocirlă; dar există în lume
un lucru sfânt şi sublim, el este unirea a două din aceste fiinţe atât de imperfecte
şi atât de oribile”.
Musset, Cu dragostea nu-i de glumit, actul II, scena 5.

Argumente care joacă pe pathos

A acţiona asupra emoţiilor publicului înseamnă cel mai adesea a provoca mila sa,
frica sa sau prejudecăţile sale. Să vedem câteva exemple.
Mai întâi, a stârni mila este un argument relativ facil, foarte utilizat mai ales în
cerşetorie şi îmn justiţia penală. El este numit şi argumentul ad misericordiam. El este
manipulator însensul în care evită cu dibăcie chestiunile de fond care provoacă
plânsul. Avem de-a face aici cu o deplasare a câmpului argumentativ spre pathos, spre
afectiv. Se ştie că un cerşetor are mai mare succes atunci când este însoţit de un animal
sau de un copil. Din punct de vedere strict raţional, argumentul este puţin solid căci,
dacă se acceptă principiul cerşetoriei, trebuie să se dea pomană tuturor cerşetorilor, şi
dacă se refuză, nu trebuie să se dea nimic nimănui. Prezenţa câinelui sau a copilului
înduioşează în cel mai înalt grad, prin simplul fapt că este vorba de fiinţe fără apărare.
Ea se lipseşte de orice reflecţie asupra utilităţii sociale a carităţii; şi totuşi ea este un
argument sficace în ataşarea, se poate spune, la filosofie a sensibilităţii false şi
exagerate. Acest argument se poate dovedi inoperant dacă este la timp nepotrivit şi
când oratorul nu este destul de simpatic pentru a atrage cu temei mila, ceea ce este
cazul lui Bérenger I, regele muribund al lui Ionesco, egoist şi ridicol în dorinţa sa de
nemurire:

“Nu, nu plând destul cei din jurul meu, nu mă compătimesc destul. Nu par
destul de îngrijoraţi. (Margaretei.) Nu le împiedicaţi să plângă, să urle, să le fie
milă de Rege, de tânărul rege, de micuţul şi bietul Rege, de bătrânul rege. Mie
mi se rupe inima când mă gândesc că au să-mi ducă dorul, că n-au să mă mai
vadă, că au să fie părăsite, că au să fie singure. Tot eu trebuie să mă gândesc la
ceilalţi, la toţi. Pătrundeţi în mine, voi ceilalţi, fiţi în locul meu, intraţi în pielea
mea. Mor, auziţi? Vreau să spun că mor şi nu izbutesc s-o spun, nu fac decât
literatură”.
Regele moare, în Teatru, vol. II, 1968.

În sens invers, se poate argumenta în poziţie de forţă şi promite o gratificaţie sau


represalii unui interlocutor, atât cât el să fie realmente supus sau în stare de
inferioritate. Acesta este ceea ce se numeşte argumentul ad baculum (al băţului),
formulă căreia Christian Plantin (Essais sur l’argumentation, Kimé, 1990, p. 207) îl
adaugă şi pe cel al morcovului, deoarece nu trebuie disociată pedeapsa de recompensă,
care purced evident din acelaşi raport de putere. Se poate pune în acest caz întrebarea
dacă este vorba cu adevărat de încă un argument, de vreme ce interlocutorul este privat
de libertatea sa. El este în fapt închis cu forţa într-o dilemă (“banii sau viaţa”), cel mai
adesea prezentată sub forma unei ipoteze: “dacă nu-ţi mănânci supa, nu primeşti
desert”. Atunci când argumentul ia forma unei ameninţări cu violenţa, se vorbeşte de
cominaţie. Astfel îi vorbeşte împăratul Alexis căpitanului Bordure, care-l angajează în
armata sa:

112
“Ei bine, te numesc sublocotenent în regimentul 10 de cazaci, şi păzeşte-te dacă
trădezi. Dacă vei lupta bine, vei fi recompensat”.
Alfred Jarry, Ubi roi, actul III, scena 6.

Uneori, sfaturile generoase sunt prezentate sub această formă de către cel care ştie,
care se consideră investit cu o autoritate, celui care nu ştie: “Trebuie să alegeţi o secţie
ştiinţifică, dacă vreţi să vă daţi o şansă de a obţine o slujbă”. Subînţelesul: “Dacă nu
faceţi asta, cu atât mai rău pentru dumneavoastră”. Cel care dă sfatul poate termina
intervenţia sa apărându-se de orice acuzaţie de tiranie: “dar, bineînţeles, domnia
voastră faceţi ce doriţi!”, ultimul rafinament al argumentului autorităţii.

Dincolo de milă şi frică, este adesea uşor de jucat pe prejudecăţile publicului


uzând de argumentul ad populum, sau argumentul demagogic. Un pic în acest spirit
Victor Hugo exalta virtuţile poporului în prefaţa sa la Ruy Blas; dar mai ales în
discursul politic acest argument este periculos. Argumentele antisemite, anticlericale,
naţionaliste, antibolşevice sau revanşarde şi-au avut eficacitatea lor în anumite epoci;
xenofobia şi spiritul securitar constituie aproape întotdeauna reţeta potrivită. Aici se
află întreaga ambivalenţă a democraţiei, din Grecia antică până în zilele noastre. Dar
adunării cetăţenilor Atenei i s-a substituit gloata, problemă care nu i-a scăpat la
sfârşitul secolului al XIX-lea lui Gustave Le Bon:

“Cu credinţele populare nu stai la discuţie, cum nu stai nici cu ciclonii. Dogma
votului universal are astăzi puterea de odinioară a dogmelor creştine”.
Psihologia mulţimilor, Bucureşti, 1999.

Astfel, putem evita discuţia, putem s-o refuzăm sau putem s-o constrângem. Putem
utiliza toate resursele ethos-ului sau ale pathos-ului pentru a părăsi domeniul raţional
şi a provoca teama, respectul sau emoţia. Acesta este câmpul argumentării, deschis la
numeroase forme de seducţie.

113
CAPITOLUL 6

DISPOZIAŢIA ŞI STRATEGIILE RETORICE

Retorica se ocupă şi cu ordonarea discursului sau a textului. În realitate, planul


este adesea elaborat odată cu producerea ideilor dacă nu cumva chiar mai înainte, de
vreme ce anumite structuri sunt considerate ca fiind mai mult sau mai puţin
prefabricate. Am văzut că aşa au stat lucrurile în cazul discursului antic care se
desfăşura în liniile sale mari după o schemă aproape fixă între exordiu şi peroraţie; dar
ne putem, fără îndoială, gândi la fel la discursurile şi scrierile moderne, care se
articulează în jurul unor structuri când moştenite de la modelele antice, când prin
îndepărtare de la acestea. Oricum, oratorului sau celui care face discursul îi este
întotdeauna permis să varieze aceste modele structurale la nesfârşit, în funcţie de
propriul său talent. Tocmai acest lucru apropie dispoziţia de invenţie, deoarece în
ambele cazuri se utilizează un fond care se adaptează după nevoi, fie că e vorba de
locuri comune, fie că e vorba de planuri tip. Literatura ne oferă bineînţeles un mare
număr de exemple de toate felurile, din care nu avem pretenţia că vom face o
tipologizare. Iată cel puţin unele planuri dintre cele mai reprezentative ale ubei retorici
clasice şi ale unei retorici modernizate, care se aplică în acelaşi fel atât unităţilor mari
(capitole, articole…), cât şi celor mici (fragmente de eseuri, chiar paragrafe).

I. Structuri clasice
Modelele antice ale discursului se regăsesc în literatura clasică, atât în roman, cât
şi în tragedie, poezie sau arta epistolară. Exemplele care urmează se pot înrudi cu cele
trei mari genuri ale Antichităţii, chiar dacă împrejurările producerii lor şi cele ale
prezentării lor în faţa unui public diferit oarecum de cel al epocii lui Cicero. Anumite
texte urmează deci destul de îndeaproape prescripţiile antice, altele într-un mod mai
liber.

1. Cele trei genuri tradiţionale

Deliberativul

Acest discurs al lui Mirabeau aproape că putea fi rostit în faţa senatului roman. Pe
când Adunarea naţională îşi avea pentru prima dată reşedinţa la Paris, în sala
arhiepiscopală, două personalităţi, Bailly şi La Fayette, au venit să-i prezinte omagiile
lor. Mirabeau propune să se voteze mulţumiri publice acestor protectori ai noului
regim:

114
“Domnilor

[1] Cea dintâi dintre şedinţele noastre în capitală nu este oare cel mai bun lucru pe
care l-am putea alege pentru a ne îndeplini o obligaţie de justiţie şi, aş putea
adăuga, o datorie de suflet?
[2a] Doi dintre colegii noştri, după cum ştiţi, au fost desemnaţi prin vocea publică să
ocupe cele două prime funcţii din Paris, unul ca civil, celălalt ca militar. Eu detest
tonul elogiilor şi sper ca noi să ne apropiem din timp sau nu ne ne vom mai lăuda
decât prin simpla expunere a faptelor. Aici faptele vă sunt cunoscute. Ştiţi în ce
situaţie, în mijlocul a ce greutăţi cu adevărat imposibil de descris, s-au găsit aceşti
bravi cetăţeni. Prudenţa nu ne permite să dezvăluim toate împrejurările delicate,
toate crizele primejdioase, toate pericolele personale, toate ameninţările, toate
necazurile poziţiei lor într-un oraş de şapte sute de mii de locuitori, ţinuţi într-o
fierbere continuă, ca urmare a unei revoluţii care a bulversat toate vechile relaţii;
într-o vreme de tulburări şi terori, în care mâini invizibile făceau să dispară
abundenţa şi se luptau în secret cu toate grijile, toate eforturile conducătorilor
pentru a hrăni imensitatea acestui popor, obligat să-şi cucerească prin puterea
răbdării bucata de pâine pe care şi-o câştigase deja prin ostenelile sale.
[2b] Ce administraţie! Ce epocă în care trebuie să credem totul şi să bravăm totul; în
care tumultul renaşte din tumult; în care se produce o răzmeriţă cu mijloacele care
se iau pentru a o preveni, în care trebuie fără încetare măsuri şi în care măsurile
par echivoce, timide, fricoase; în care trebuie desfăşurată multă forţă şi în care
forţa pare tiranie; în care trebuie să ne temem până şi de cetăţenii ale căror intenţii
sunt curate, dar pe care neîncrederea, neliniştea, exagerarea le fac aproape la fel de
redutabile ca şi pe conspiratori; în care eşti redus, chiar şi în ocazii dificile, să
cedezi din înţelepciune, să conduci dezordinea pentru a o opri, să te însărcinezi cu
o funcţie glorioasă, este adevărat, dar înconjurat de nelinişti crude; în care trebuie,
de asemenea, în mijlocul unor dificultăţi atât de mari, să te prezinţi cu fruntea
senină, să fii mereu calm, să pui ordine până şi în cele mai mici obiecte, să nu
ofensezi pe nimeni, să vindeci toate invidiile, să serveşti fără încetare, şi să cauţi să
placi ca şi cum n-ai fi servit deloc.
[3a] Eu vă propun, Domnilor, să votăm mulţumirile aduse acestor doi cetăţeni, pen-
tru munca enormă depusă de ei şi pentru infatigabila lor vigilenţă. S-ar putea
spune, este adevărat, că este o onoare care ni se cuvine şi nouă, deoarece aceşti
cetăţeni sunt colegii noştri. Dar fără a încerca să-l disimulăm, noi simţim un nobil
orgoliu, dacă căutăm printre noi apărătorii patriei şi sprijinitorii libertăţii; dacă
recompensăm zelul nostru dându-ne nobila preferinţă pentru posturile cele mai
primejdioase, de muncă şi de sacrificii.
[3b] Nu ne temem deloc să ne manifestăm recunoştinţa faţă de colegii noştri, şi dăm
acest exemplu unui anumit număr de oameni care, îmbibaţi de noţiuni fals
republicane, devin invidioşi pe autoritate chiar în momentul în care ei şi-au pus
încrederea în ea, şi când la un termen fixat ei pot să şi-o retragă; care nu se
bazează niciodată nici pe prevederile legilor, nici pe virtuţile indivizilor; care se
sperie fără încetare de fantomele propriei lor imaginaţii; care nu ştiu că cineva se
umple de onoare dacă-i respectă pe conducătorii care au fost aleşi; care nu se
îndoiesc destul că zelul libertăţii nu trebuie să semene nicidecum cu invidia pe
locuri şi pe persoane; care primesc prea uşor toate falsele zvonuri, toate
calomniile, toate reproşurile. Şi iată totuşi cum autoritatea cea mai legitimă este
115
iritată, degradată, înjosită; cum neîncrederea îşi răspândeşte peste tot otrăvurile;
cum respectarea legilor se loveşte de mii de obstacole; cum, în loc de a prezenta o
societate de cetăţeni care înalţă împreună edificiul libertăţii, nu s-ar mai asemăna
decât cu sclavii nesupuşi care vin să-şi rupă lanţurile şi care se slujesc de ele
pentru a se bate şi a se sfâşia unii pe alţii.
[4] Eu cred, deci, Domnilor, că sentimentul de echitate, care ne determină să votăm
mulţumirile aduse celor doi colegi ai noştri, constituie încă o invitaţie indirectă,
dar eficace, o recomandare puternică făcută tuturor cetăţenilor buni de a se uni cu
noi pentru a face să se respecte autoritatea legitimă, pentru a o menţine împotriva
strigătelor de protest ale ignoranţei, ale ingratitudinii sau ale răzvrătirii, pentru a
uşura munca conducătorilor, necesarul lor control, supunerea faţă de legi, regula,
disciplina, moderaţia, toate aceste virtuţi ale libertăţii. Eu cred, în fine, că acest act
de mulţumire va dovedi locuitorilor capitalei, că noi ştim, în magistraţii care au
fost aleşi, să le onorăm opera şi să-i respectăm în alegerea lor. Vom uni, în aceste
mulţumiri, pe bravii miliţieni, al căror patriotism curajos a supus despotismul
ministerial; reprezentanţii comunei şi comitetele de districte, ale căror munci
civice au adus atâtea servicii cu adevărat naţionale”.
Mirabeau, “Discours du 19 octobre 1789”, Discours,
Gallimard, “Folio”, éd. F. Furet, 1973, pp. 124-127.

Exordiul [1] este scurt. El stabileşte rapid locul discursului în procesul cadrul
desfăşurării evenimentelor şi-l justifică prin două locuri: dreptatea şi sentimentul.
Naraţiunea care urmează [2] se împarte în doi timpi. Mai întâi, naraţiunea propriu-zisă
[2a], sau cel puţin faptul al cărui loc îl ţine, căci Mirabeau nu povesteşte aproape
nimic. Ea se deschide cu locul comun al primatului faptelor asupra elogiilor şi se
continuă cu o preteriţie reclamată de către “prudenţă”. Oratorul părăseşte repede
istoria celor doi invitaţi pentru a evoca timpurile tulburi şi a termina cu o avântare
lirică în care poporul devine eroul. Urmarea este o lărgire a temei instabilităţii politice,
dramatizată de unele distincţii (prudenţă / frică; forţă / tiranie…) şi de unele antiteze
(inocenţi / redutabili; înţelepciune / dezordine…). În chip de confirmare [3], Mirabeau
propune rezolvarea [3a], apoi argumentează cu privire la temeiul actului simbolic [3b]
care constituie un răspuns organizat la neliniştile precedente. Se remarcă aici unele
figuri de repetiţie şi mai ales unele anafore (propoziţii care încep aici cu “cine” sau cu
“cum”). Peroraţia [4], care se deschide cu o frumoasă perioadă, adică o frază lungă şi
bine echilibrată, nu este aici decât o sporire a valorii acestor ultime teme.

Judiciarul

Voltaire, la puţin timp după ce a apărat memoria lui Calas, a intervenit pe lângă
acelaşi parlament din Toulouse în favoarea soţilor Sirven, într-o chestiune destul de
asemănătoare cu cea precedentă. Scrisoarea pe care el o adresează unuia dintre
consilieri prezintă principalele caracteristici ale unei pledoarii:

“La Ferney, 19 aprilie [1765]

[1] Domnule, nu-mi cer deloc iertare în faţa dumneavoastră pentru a-mi fi luat
libertatea de a vă scrie fără a avea onoarea de a fi cunoscut de către
dumneavoastră. Un hazard unic condusese în întoarcerea mea spre casă, pe
116
frontierele cu Elveţia, copiii nenorocitului Calas; un alt hazard aduce aici familia
Serven, condamnată la Castres, sub acuzaţia sau, mai curând, sub bănuiala de
aceeaşi crimă care se pusese pe seama lui Calas.
[2] Tatăl şi mama au fost acuzaţi că şi-au înecat fiica într-un puţ, din motive de
ordin religios. Atât de multe paricide nu sunt din fericire în natura umană; pot să fi
existat în acest caz unele depoziţii formale împotriva lui Calas, nu există nici una
împotriva soţilor Sirven. Eu am văzut procesul-verbal, am interogat mult timp
această familie deplorabilă; vă pot asigura, domnule, că eu n-am văzut niciodată
atâta inocenţă însoţită de atâta nenorocire: tocmai furia poporului din Languedoc
împotriva soţilor Calas a determinat familia Sirven să fugă în momentul în care ea
s-a văzut pusă sub acuzare. Ea rătăceşte acum fără pâine, netrăind decât din mila
unor străini! Nu sunt deloc uimit că ea luase hotărârea de a se feri de furia
poporului, dar cred că trebuia să aibă încredere în echitatea parlamentului
dumneavoastră.
Dacă strigătul public, numărul de martori înşelaţi de fanatism, teroare şi
dezordinea de idei care putea împiedica familia Calas să se apere ar fi făcut să
sucombe Calas tatăl, n-ar fi fost la fel cu soţii Sirven. Raţiunea condamnării lor se
află în fuga lor. Ei au fost condamnaţi în contumacie, şi tocmai datorită raportului
dumneavoastră, domnule, sentinţa a fost confirmată de parlament.
Nu vă voi ascunde deloc că exemplul familiei Calas i-a speriat pe cei din
familia Sirven şi i-a împiedicat să se înfăţişeze. Trebuie totuşi sau ca ei să-şi
piardă bunurile pentru totdeauna, sau ca ei să renunţe la contumacie, sau ca ei să se
predea Consiliului regelui.
[3a] Dumneavoastră înţelegeţi mai bine ca mine cât ar fi de neplăcut ca două procese
de o aceeaşi natură să fie ţinute într-un an în faţa Majestăţii Sale; şi eu simt, ca şi
dumneavoastră, că este mult mai convenabil şi mult mai demn de augustul
dumneavoastră corp de avocaţi ca familia Sirven să vă implore dreptatea. Publicul
va vedea că dacă un morman de împrejurări fatale a putut smulge de la judecători
arestul care-i face pe Calas să piară, echitatea lor luminată, nefiind răsturnată de
aceleaşi capcane, nu va fi decât mai hotărâtă să ajute inocenţa celor din familia
Sirven.
[3b] Aveţi sub ochii dumneavoastră toate piesele procesului: aţi cuteza, domnule, să
rugaţi stăruitor să fie revăzute? Eu sunt convins că dumneavoastră nu veţi găsi nici
cea mai măruntă probă împotriva tatălui şi a mamei; în acest caz, domnule, eu
îndrăznesc să vă implor să fiţi protectorul lor.
[3c] Mi-ar fi oare îngăduit să vă cer şi o altă favoare? aceea de a da citire chiar
acestor piese în faţa unora dintre magistraţii confreriilor voastre. Dacă aş putea fi
sigur că nici dumneavoastră nici ei n-aţi găsit alt motiv de condamnare a celor din
familia Sirven decât fuga lor; dacă aş putea risipi temerile lor, întemeiate numai pe
prejudecăţile poporului, aş aduce la picioarele dumneavoastră această familie
nefericită, demnă de întreaga dumneavoastră milă; căci, domnule, dacă populaţia
catolică superstiţioasă îi crede pe protestanţi capabili de a fi paricizi din pietate,
protestanţii cred că se vrea ca toţi să fie traşi pe roată prin devoţiune, iar eu n-aş
putea să-i întorc pe cei din familia Sirven decât cu întreaga certitudine că
judecătorii lor cunosc procesul lor şi inocenţa lor. Aş avea fericirea de a preveni
zgomotul asurzitor al unui nou proces la Consiliul regelui şi de a vă da în acelaşi
timp o dovadă a încrederii mele în inteligenţa şi în bunătatea dumneavoastră.
Iertaţi acest demers pe care compasiunea mea pentru nefericiţi şi veneraţia mea
117
pentru parlament şi pentru persoana dumneavoastră m-au făcut să le fac din
străfundul deşerturilor mele.
Am onoarea de a fi cu respect, domnule, al dumneavoastră etc.”
Voltaire, “Lettre à M. Conseilleur au Parlament de Toulouse”,
Éd. J. Van den Heuvel, Gallimard, “Folio”, 1975, pp. 200-202.

Exordiul [1] permite în acelaşi timp autorului să se prezinte şi să pună în relief


paralelismul a două chestiuni. Vom remarca repetarea cuvântului “hazard”, formulă
prudentă, dar nu fără umor. Naraţiunea [2] se limitează la ceea ce este esenţial.
Voltaire plasează aici un argument a fortiori luat din paralelism (nici măcar nu există o
“depoziţie formală” împotriva celor din familia Sirven) şi un altul bazat pe aparenţa de
inocenţă şi pe convingerea intimă (argumente privitoare la fapt şi la ethos). Soţii şi-au
pierdut cumpătul din ura şi nebunia colective (loc al lumii răsturnate), ca şi din turnura
chestiunii precedente (argumentul precedentului este omniprezent). Partea următoare
[3] enunţă un argument pragmatic, care înfăţişează consecinţele nefaste ale unui nou
proces [3a] şi formulează două cerinţe [3b, 3c]. Cu ocazia celei de a doua, se va putea
remarca un argument cu privire la reciprocitate, la subiectul temerilor pe care şi le
produc reciproc protestanţii şi “populaţia catolică superstiţioasă”. Se înţelege uşor
unde duc preferinţele lui Voltaire care n-a menajat nici măcar hiperbolele indignate:
“furie”, “fanatism”, “teroare”, “dezastruos” etc. Remarcăm faptul că planurile
epistolare sunt adesea destul de analoage: 1) de ce (sau ca urmare a ce) vă scriu; 2) ce
am a vă povesti; 3) ce vă cer. Chiar şi acum corespondenţa administrativă şi
comercială diferă puţin de acest model clasic.

Epidicticul

În literatura franceză, genul epidictic este în mod strălucit reprezentat de


discursurile bisericii, în mod esenţial de predicile şi oraţiile funebre. Discursul rostit de
Bossuet în timpul funeraliilor cancelarului Michel Le Tellier, din care vom prezenta
aici ceea ce este esenţial în exordiu, oferă un bun exemplu de elocinţă clasică:

“Domnilor,

[1a] Lăudând omul incomparabil ale cărui funeralii această ilustră adunare i le
celebrează şi ale cărui virtuţi i le onorează, eu aş lăuda înţelepciunea sa; şi
înţelepciunea pe care trebuie s-o laud în acest discurs nu este cea pe care i-o
slăvesc oamenii şi care măreşte casele, nici cea care guvernează imperiile, care
reglementează pacea şi războiul, şi, în fine, care dictează legile şi care se lipseşte
de favoruri. Căci, deşi acest mare ministru, ales de Providenţa divină pentru a
prezida consiliile mai înţelept decât toţi regii, fusese instrumentul demn al
planurilor celor mai bine concertate pe care Europa le-a avut vreodată, deşi
înţelepciunea, după ce l-a guvernat din copilăria sa, îi purta cele mai mari onoruri
şi în culmea fericirii umane, sfârşitul său ne-a făcut să ni se pară că nu pentru
aceste avantaje el asculta sfaturile. [1b] Ceea ce am văzut că el a părăsit fără
suferinţă nu era obiectul dragostei sale. El a cunoscut înţelepciunea pe care lumea
n-o cunoştea, această înţelepciune care vine din înalturi, care descinde din
Părintele luminilor şi care îi face pe oameni să meargă pe căile dreptăţii. Atins de
nemuririle sale şi farmecele indivizibile, el a căutat-o cu ardoare, după preceptele
118
înţeleptului. Înţelepciunea vă va înălţa, spune Salomon, şi vă va da gloria, când o
veţi îmbrăţişa. Dar aceasta va fi o glorie pe care gândirea omenească n-o poate
înţelege. Cum acest ministru înţelept şi puternic aspira la această glorie, el a
preferat-o celei de care se vedea înconjurat pe pământ. De aceea, moderaţia sa l-a
pus întotdeauna mai presus de norocul său. Incapabil să fie orbit de măreţiile ome-
[2] neşti, cum el părea fără ostentaţie, el a văzut aici fără pizmă, [2] şi noi remarcăm
în conduita sa aceste trei caractere ale adevăratei înţelepciuni, că ridicat fără zel la
cele dintâi onoruri el a trăit pe cât de modest pe atât de măreţ; că în funcţiile sale
importante, fie că ne părea, în calitate de Cancelar, însărcinat cu importanta
administrare a justiţiei sau că noi îl vom considera, în celelalte ocupaţii ale unui
lung ministeriat, superior intereselor sale, pe el nu l-a interesat decât binele
public; şi că, în fine, o fericită bătrâneţe, gata să ia cu marele său suflet depozitul
sacru al autorităţii atât de bine încredinţate grijilor sale, el a văzut cum dispare
întreaga sa grandoare cu viaţa sa fără ca aceasta să-l fi costat măcar un singur
oftat. […]”
Bossuet, Oraison funèbre de Michel Le Tellier, prononcée en
l’église Saint-Gervais le 25 janvier 1686, in Oraisons funèbres,
éd. J. Truchet, “Classiques Garnier”, Bordas, 1988, pp. 309-310.

Punctul de plecare al acestui exordiu este sinecdoca om / înţelept / înţelepciune


prin care predicatorul va exalta virtuţile exemplare ale defunctului. Urmarea se
articulează în jurul unei vaste antiteze. Două argumentări asupra ţelurilor înţelepciunii
se succed pentru a se opune: dacă omul de stat a fost atins de înţelepciune din copilărie
până în culmea onorurilor (altă antiteză care pune în valoare durata), aceasta nu este
pentru un uz terestru [1a], ci pentru gloria lui Dumnezeu [1b]. Argumentarea joacă în
acest caz pe opoziţia clasică dintre aparenţă şi realitate, terestru şi divin, muritor şi
nemuritor. Ea se deschide în mod cu totul natural asupra locului comun al gloriei
creştinului în umilinţă, pus în relief de asteismul “incapabil de a fi orbit de grandorile
omeneşti”. Se ajunge în acest sens la diviziune [2] care anunţă trei părţi, plan plus
tematică în ordine cu adevărat cronologică: 1) grandoare şi moderaţie în exercitarea
puterii; 2) iubirea binelui public; 3) bătrâneţe exemplară.

2. Variaţiuni

Elocinţa în tragedie

Nimeni n-ar şti să ataşeze tragedia, nici teatrul în ansamblul său, vreunui gen
oratoric în particular. În realitate, ele sunt adesea toate prezente şi pot chiar coexista
într-una şi aceeaşi tiradă. Această declamaţie de dragoste a lui Hippolyte făcută lui
Aricie ar trebui cu atât mai mult să se îndepărteze de convenţiile retorice cu cât
personajul o recunoaşte fără voia lui, împins de o pasiune irezistibilă. Cu toate acestea,
regulile dispoziţiei sunt respectate, şi fără afectare:

“Hippolyte

[1] M-am angajat prea devreme.


Eu văd că raţiunea cedează violenţei.
Ceoarece eu am început să rup tăcerea,
119
Unui secret pe care inima mea nu-l mai poate închide.
[2] Voi vedeţi în faţa voastră un principe deplorabil,
Cu un temerar orgoliu exemplu memorabil.
Eu care, împotriva amorului cu semeţie revoltat,
Cătuşelor captivilor săi am insultat mult timp;
Care din slăbiciuni muritoare îi deplâng pe naufragiaţi,
Gândeau întotdeauna de pe bord contemplând furtunile
Aservit acum sub legea comună,
Prin ce emoţie mă văd transportat departe de mine!
Un moment a învins cutezanţa mea imprudentă:
Acest suflet atât de superb este în fine dependent.
După aproape şase luni, ruşinat, disperat,
Purtând peste tot trăsătura de care sunt sfâşiat,
Împotriva voastră, împotriva mea, în zadar mă pun la încercare:
Prezent, eu fug de voi: absent, eu vă găsesc;
În fundul pădurilor imaginea voastră mă urmăreşte;
Lumina zilei, umbrele nopţii,
Totul expune ochilor mei farmecele pe care eu le evit;
Totul vă abandonează invidiei rebelul Hippolyte.
Eu însumi, pentru orice fruct al grijilor mele superflue,
Acum mă caut şi nu mă găsesc.
Arcul meu, suliţele mele, carul meu, totul mă plictiseşte;
Nu-mi mai amintesc de lecţiile lui Neptun;
Singure văicărelile mele fac să răsune pădurile,
Şi bidivii mei leneşi mi-au uitat vocea.
[3] Poate că povestea unui amor atât de sălbatic
Va face, ascultându-mă, să roşiţi de realizarea voastră.
De o inimă care vi se oferă ce conversaţie barbară!
Ce străin captiv pentru o atât de frumoasă legătură!
Dar ofranda din ochii voştri trebuie să fie mai scumpă.
Visaţi că eu vă vorbesc o limbă străină;
Şi nu respingeţi dorinţe rău exprimate,
Că Hippolyte fără voi nu s-ar fi dezvoltat niciodată”.
Racine, Fedra, actul II, scena 2.

Exordiul [1] se plasează sub semnul mărturisirii şi al sincerităţii. Hippolyte venea


să-I propună lui Aricie moştenirea tronului care îi era datorat lui. Dar acesta nu era
decât un pretext: el este îndrăgostit de ea. Tot ceea ce urmează [2] este naraţiunea
“naufragiului” a cărui victimă este el. Antitezele abundă: “Eu care…” (versul 531) /
“Aservit acum…” (versul 535); “acest suflet atât de superb este în fine dependent”
(versul 538); “Împotriva voastră, împotriva mea…” (versul 541) etc. Una dintre ele
este întărită de o elipsă foarte raciniană: “Prezent, eu fug de voi¸absent, eu vă găsesc”
(versul 542). Pe scurt: această naraţiune este dominată de ideea unei opoziţii între
înainte şi după, între certitudinile forţei bărbăteşti şi loviturile imprevizibile ale iubirii.
Peroraţia [3] este la fel de simplă şi la fel de sinceră ca şi ceea ce o precede. Ea devine
ecoul exordiului luând forma scuzei. Aceste dorinţe sunt “rău exprimate” (versul 559)
din cauza unei pasiuni prea devoratoare care nu este pusă în evidenţă decât de prezenţa
tulburătoare a persoanei iubite (versul 560).
120
Structuri narative şi plan cronologic

Planul naraţiunii în discursurile antice este în mod firesc linear. El se aplică la


anumite tipuri de scrieri mai moderne ca scrisoarea, după cum am văzut, dar şi eseul în
anumite cazuri. Paul Valéry, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Zürich în 15
noiembrie 1922, încerca să definească ce este un european. Pentru a face acest lucru,
planul cronologic este fără îndoială cel mai direct pentru a face să se înţeleagă
influenţele succesive ale civilizaţiilor care au făcut Europa. Dar importanţa lor nu este
egală în ochii săi, ceea ce-l conduce la bulversarea cursului istoriei. Acest plan original
este în fapt o variaţiune a planului cronologic. Noi nu vom reproduce decât câteva
extrase din discurs, limitându-ne la observarea principalelor sale articulaţii:

“Cine este deci european?

[1] Eu îmi iau aici riscul, cu multe rezerve, cu scrupulele infinite pe care trebuie
să le ai când vrei să precuzezi provizoriu ceea ce nu este susceptibil de o
veritabilă rigoare, – îmi iau riscul de a vă propune o încercare de definiţie.
Aceasta nu este o definiţie logică pe care vreau s-o dezvolt în faţa
dumneavoastră. Este un mod de a vedea, un punct de vedere, fiind de la sine
înţeles că există numeroase alte definiţii care nu sunt nici mai mult nici mai
puţin legitime.
Ei bine, eu voi considera ca europene toate popoarele care au suferit în
decursul istoriei cele trei influenţe pe care vi le voi prezenta.
[2] Prima este cea a Romei. Pretutindeni unde Imperiul roman a dominat şi
pretutindeni unde puterea sa s-a făcut simţită; şi chiar pretutindeni unde
Imperiul a fost obiectul fricii, al amiraţiei şi al invidiei; pretutindeni unde
greutatea spadei romane s-a făcut simţită; pretutindeni ubde majestatea
instituţiilor şi legilor, unde aparatul şi demnitatea magistraturii au fost
recunoscute, copiate, uneori chiar în mod bizar maimuţărite, – acolo este ceva
european. Roma este modelul etern al puterii organizate şi stabile. […]
[3] Vine în continuare creştinismul. Dumneavoastră ştiţi cum s-a răepândit el
puţin câte puţin în chiar spaţiul cuceririi romane. Dacă se exceptează Lumea
Nouă, care n-a fost creştinată, decât cât a fost populată de creştini; dacă se
exceptează Rusia, care a ignorat în cea mai mare parte a sa legea romană şi
imperiul lui Cesar, se vede că extinderea religiei lui Cristos coincide încă şi azi
aproape exact cu cea a domeniului autorităţii imperiale. […]
Vă reamintesc doar câteva din caracteristicile acţiunii sale; şi mai întâi el
aduce o norală subiectivă, şi mai ales el impune unificarea moralei. Această
nouă unitate se juxtapune unităţii juridice pe care o adusese dreptul roman;
analiza, din ambele părţi, tinde să unifice prescripţiile. […]
Creştinismul propune spiritului problemele cele mai subtile, cele mai
importante şi chiar cele mai fecunde. Că este vorba de distincţia dintre raţiune
şi credinţă, despre opoziţia care se declară între ele, de antagonismul dintre
credinţă şi acte şi opere; că este vorba despre puteri spirituale şi materiale,
despre condiţiile femeilor, – ce mai ştiu eu? – creştinismul educă, suscită, face
să acţioneze şi să reacţioneze milioane de spirite de-a lungul unui şir de secole.
[…]

121
[4] Cu toate acestea, noi nu suntem încă europeni deplini. Înfăţişării noastre îi
lipseşte ceva; îi lipseşte această minunată modificare căreia îi datorăm nu doar
sentimentul de ordine publică şi cultul cetăţii şi al justiţiei temporale; şi
nicidecum profunzimea sufletelor noastre, idealitatea absolută şi simţul unei
justiţii eterne; ci ne lipseşte această acţiune subtilă şi puternică căreia noi îi
datorăm tot ce este mai bun din inteligenţa noastră, fineţea, solidaritatea
ştiinţei noastre, – aşa cum îi datorăm curăţenia, puritatea şi distincţia artelor şi
literaturii noastre; aceste virtuţi ne vin de la greci. […]
Ceea ce datorăm noi Greciei este poate ceea ce ne-a distins în modul cel
mai profund de restul umanităţii. Noi îi datorăm disciplina Spiritului. […]
Din această disciplină ştiinţa trebuia să apară. Ştiinţa noastră adică produsul
cel mai caracteristic, gloria cea mai sigură şi cea mai personală a spiritului
nostru. Europa este înainte de toate creatoarea ştiinţei. Au existat arte din toate
ţările, nu există ştiinţe veritabile decât din Europa. […]
[5] Acestea mi se par a fi cele trei condiţii esenţiale care mi se par a defini un
veritabil european, un om în care spiritul european poate locui în plenitudinea
sa. Pretutindeni unde numele lui Cesar, al lui Caius, al lui Traian şi al lui
Virgilius, pretutindeni unde numele lui Moise şi al sfântului Paul, pretutindeni
unde numele lui Aristotel, al lui Platon şi al lui Euclid au avut o semnificaţie şi
o autoritate simultane, acolo este Europa. Orice rasă şi orice pământ care au
fost succesiv romanizate, creştinate şi supuse, cât priveşte spiritul, disciplinei
grecilor, este absolut europeană. […]”.
Paul Valéry, “La crise de l’esprit”, în Variété I,
Paris, Gallimard, 1924, pp. 44-53.

Introducerea [1] începe cu o precauţie oratorică, o ezitare în a afirma, loc


recomandat de Cicero (De inventione, I, 16, 22) şi înscrise într-un repertoriu de Curtius
(cap. V) ca topos al “modestiei afectate”. Oratorul îşi stabileşte captatio benevolentiae
asupra temei bine cunoscute a subiectului inabordabil. În locul imposibilei “definiţii
logice”, el propune un “punct de vedere”. Suntem în registrul unei anumite
subiectivităţi, care autorizează acum acest contract prealabil cu auditoriul. Diviziunea,
foarte concisă, anunţă trei părţi fără a le mai spune. Marile curente civilizatoare vor fi:
Roma [2], creştinismul [3] şi în fine Grecia [4]. Se înţelege de la sine deci că
progresivitatea planului rezidă nu în caracterul său cronologic ci, tematic: putere şi
organizare / morală şi spiritualitate / filosofie şi spirit ştiinţific. Concluzia [5]
recapitulează foarte clar cele trei puncte evocate.

II. Alte structuri


Planurile cele mai reprezentative ale retoricii moderne se găsesc în general în
eseuri, în sensul foarte larg al termenului. Acest gen esenţialmente scris cuprinde mai
ales articolele de presă, eseurile propriu-zise, lucrările universitare şi ştiinţifice de
toate felurile. Natura argumentărilor ştiinţifice şi tehnice actuale conduce adesea la
abandonarea planurilor lineare şi narative în favoarea unor structuri care se înrudesc în
ansamblul lor cu cele ale confirmării, deşi cu posibilităţi mai extinse. Dar chiar şi
acolo, schemele riguroase sunt susceptibile de variaţiuni.

122
1. Retorici ale eseului

Planul tematic sau categorial

Este comod pentru cine vrea să argumenteze într-o direcţie unică. Argumentele se
succed după schemele clasice ale confirmării antice. Acesta este planul de tipul: întâi /
apoi / în fine. Iată exemplul uni text structurat după acest procedeu. Nu vom reproduce
decât principalele puncte ale articulaţiei:

“În lumea actuală, cultura în sensul larg s-a disociat şi este pentru a spune astfel
descompusă. Se pot distinge aici trei tendinţe totalmente străine una de alta şi
chiar contradictorii, care presupun trei tipuri de spirite între care nici un dialog
nu pare posibil. Această distorsiune, mai mult sau mai puţin resimţită, explică
inconfortul şi dezordinea unei tinereţi rupte în patru părţi.
Există mai întâi cultura tradiţională. Ea îmbrăţişează toate sectoarele:
religios, filosofic, artistic, literar. Ea este cea care se predă în şcoli şi în biserici,
ceea ce desemnează încă, de bine de rău, însuşi cuvântul de cultură. Eate o
cultură predată, deci intelectuală, dar conceptele pe care ea le inculcă
acţionează asupra imaginaţiei şi sensibilităţii. […]
Faţă de această cultură tradiţională, stânjenită de trecutul său şi incapabilă de
a se reînnoi, se dezvoltă într-un fel de barbarie, de vid cultural, riguroasa
condiţionare a spiritelor şi a inimilor pe care o provoacă educaţia tehnică şi
ştiinţifică. Această formare începe încă din liceu (în concurenţă triumfătoare cu
cursurile de literatură), reţine după aceea, în timpul anilor cruciali, toată atenţia
adolescenţilor. Nu este vorba de exagerarea influenţei sale numai asupra
funcţionării şi condiţionării inteligenţelor, ci asupra comportamentului în
ansamblul său.
Intelectul pus în slujba legilor naturii se dovedeşte în curând alienant; el
absoarbe puţin câte puţin energiile spirituale şi împiedicăconştiinţele să se
interiorizeze. Când nu ai ocazia să utilizezi de dimineaţa până seara şi în timpul
întregii tale vieţi decât “spiritul geometric” sfârşeşti prin a pierde contactul cu
tine însuţi şi cu ceilalţi, tinzi să devii un robot, complet pus în slujba montării şi
demontării unor mecanisme abstracte. De asemenea, formaţia ştiinţifică şi
tehnică intensivă nu este mai puţin deformatoare şi sclerozantă (dar într-un sens
foarte diferit) decât cultura tradiţională. […]
De aici rezultă o distanţă crucială – şi pentru adolescenţi o distorsiune care
poate fi apreciată drept tragică – între condiţionările care impun cele două
culturi.
Atunci intervine în interval, în zona de ruptură, o a treia cultură cu un
caracter cu totul nou. Ea s-a format în vid. Spre deosebire de celelalte două şi în
contradicţie cu noţiunea însăşi de cultură, ea este un produs sălbatic şi spontan;
dar ea joacă bine rolul de cultură şi merită acest titlu deoarece ea asigură pe
lângă tinerele generaţii o funcţie esenţială: ea le permite să se exprime, să se
apere pe dinafară şi să dea, cel puţin provizoriu, o configuraţie experienţei lor
de viaţă. Este vorba de ansamblul creaţiilor contemporane de artă, de teatru, de
muzică, de cinema şi de litere […]

123
Acestea sunt cele trei culturi faţă în faţă”.
Jean Onimus, L’enseignement des lettres et de la vie, Paris, Desclée de
Brouwer.

Planurile opoziţionale

Aceste planuri sunt concepute pentru a analiza, a respinge, a polemiza, a compara


sau a nuanţa. Punctul lor comun este faptul că pun două teze faţă în faţă. Pornind de la
aceasta, formele lor sunt nenumărate căci pot proceda cu strategii foarte diferite. Iată
câteva exemple de planuri:

– în două părţi:
Avantaje / dezavantaje
Trecut / prezent
Prezent / viitor
Realităţi / limite
Examinarea unei teze / respingere
Respingerea unei teze / propunerea alteia
Teză propusă / respingere anticipată a obiecţiilor

– în trei părţi:

Teză adversă / respingere / propunerea alteia


Teză / antiteză / sinteză (plan dialectic).

În textul care urmează, în care ne vom limita la două paragrafe ce marchează


începutul fiecărei părţi, planul este în acelaşi timp de tip teză / respingere şi trecut /
prezent. Aceasta este o autorespingere:

“De câţiva ani, se poate în mod legitim crede că limba franceză s-ar apropia
de o criză care i-ar fi fatală. O observaţie lingvistică obiectivă ar permite să se
constate o divergenţă din ce în ce mai mare între franceza vorbită şi franceza
scrisă. Nu ar fi vorba de o simplă problemă de vocabular, ci mai mult de
sintaxă. S-ar elabora o nouă gramatică, ce ar ameninţa în mod special
suprimarea unui anumit număr de timpuri (imperfectul subjonctivului fiind deja
în afara luptei) şi bulversarea ordinii însăşi a cuvintelor. […]
Această teză, pe care mi-am propus s-o susţin în mai multe rânduri de vreo
douăzeci de ani, nu mi s-ar mai părea la fel de bine întemeiată. S-a produs un
fenomen care mi-a pus serios în cauză validitatea ei şi ale cărui efecte de
frânare devin manifeste: este vorba de dezvoltarea televiziunii (radioul – fără
faţă umană – n-a avut această influenţă). Cu ajutorul vederii pe micul ecran a
altor euri care se exprimă într-o franceză (în general aproape) corectă, francezii
s-au pus să supravegheze modul în care ei se exprimă. N-are importanţă cine
poate fi chemat dintr-un motiv oarecare să “spună două cuvinte” în faţa unei
camere: cum nu trebuie să devenim ridicoli, să le spunem într-o franceză
corectă. Şi cum obişnuinţa – pe care nimeni n-o ignoră – este o a doua natură, şi
de data aceasta se manifestă obişnuinţa, chiar dacă microfonul nu este acolo.
Franceza vorbită care-şi urmăreşte modelul din ce în ce mai mult în scris, şi eu
124
cred că acest lucru nu l-au putut obţine puriştii, mijloacele audiovizuale l-au
impus. Pe scurt, este o derută a neo-francezei. […]
Curios destin: nu se putea nicidecum prevedea că se va obţine – involuntar –
acest rezultat graţie televiziunii”.
Raymond Queneau, Bâtons, chiffres et lettres, Gallimard, Paris, 1950.

Planurile analitice

Acestea sunt planurile în care se articulează analiza unei probleme. Ele se


întâlnesc în raporturile de toate tipurile, ca şi în numeroase texte care apar aici, mai
ales în presă şi în eseurile jurnalistice sau ştiinţifice. În operele specializate sunt
propuse numeroase planuri de raporturi (ştiinţifice sau administrative) complexe şi
constrângătoare. În realitate, ele se reduc la aceleaşi structuri tip, care pot fi schimbate
după nevoi:

Expunerea problemei / cauze / (soluţii)


Problemă / cauze / consecinţe / (soluţii)
Cauze / consecinţe / (soluţii)
Situaţie / argumentare / rezultate
Situaţie / avantaje / dezavantaje / (bilanţ).

Textul de mai jos îşi dezvoltă argumentarea pe planul general următor: constatare /
avantaje / dezavantaje. Noi nu vom reproduce decât începuturile unor paragrafe:

“[1] Orice societate secretă a unor elite, adică a unor cercuri de responsabili
uniţi printr-o reţea de raporturi de cooperare şi de rivalitate, şi capabili de a
se îndepărta sau cel puţin de a restrânge competiţia graţie unui ansamblu de
protecţii şi de complicităţi. Liberalii pot visa o piaţă perfect transparentă de
talente, iar autogestionarii o suprimare a oricărei ierarhii: nici o societate nu
a reuşit vreodată să trăiască fără elită. […]
[2] În Franţa de azi, în lumea administrativă şi în domenii de activitate
foarte mari care sunt direct legate cu ea, cunoaştem, în ciuda unor anumite
aparenţe, o situaţie extrem de restrictivă. Toate posturile sunt într-un anumit
mod deschise talentelor, în mod egalitar. Onestitatea concursurilor este
foarte pe larg recunoscută. Cu toate acestea, fenomenele de acaparare care
s-ar putea crede că sunt astfel eliminate se regăsesc, cel puţin la fel de
puternice, sub o altă formă: prin constituirea de grupuri foarte mici care
dispun de fapt de organizarea selecţiei, de un cvasi-monopol asupra unui
anumit număr de posturi. […]
[3] Ce anume a permis acestui sistem să se menţină şi să se dezvolte? Faptul
că el prezintă, pe lângă inconvenientele sale, un anumit număr de avantaje
neneglijabile, mai ales următoarele trei:
– O selecţie de această natură permite promovarea foarte rapidă în
posturi importante a unor oameni tineri, străluciţi şi dinamici. Fără ea, ar
exista riscul de a prevala promovarea celor bătrâni. Colectivităţile mari
constituie un rezervor şi o pepinieră de talente.
– Micile grupuri elitiste, dispersate printre diversele funcţii de
conducere şi de responsabilitate, constituie reţele de cunoaştere reciprocă
125
şi de comunicare extrem de dense şi de puternice, prin care se reglează
nenumărate probleme de coordonare şi se elaborează aranjamente
indispensabile.
– În fine, concursul constituie o sursă de legitimitate foarte
importantă, care fundamentează dreptul de a comanda şi asigura celor
care dirijează siguranţa şi libertatea necesare pentru a-şi asuma unele
riscuri. Tocmai graţie elitei sale administraţia franceză a putut asigura
funcţii de inovaţie.
[4] Aceste avantaje sunt totuşi plătite cu un preţ foarte greu şi atrag după ele
contrapărţi dezastruoase. Mai întâi de toate, dacă sistemul elitist permite
oamenilor tineri să acceadă rapid la posturi de mare responsabilitate, trebuie
observat că aceste elemente strălucite nu sunt în mod natural dinamice. Într-
adevăr, sistemul întreţine conformismul, presiunea mediului fiind cu atât
mai puternică cu cât grupul este mai mic şi mai restrictiv. Unele elite prea
închise tind în mod natural la aroganţă şi la conformism. […]
Alt inconvenient profund, caracterul prea omogen al acestor medii, absenţa
fecundităţii intelectuale care singură poate aduce diversitatea de obârşii şi
de funcţii. […]
În fine, soliditatea elitei mici de la vârf exercită un efect de degradare
asupra tutror eşaloanelor inferioare care, pe de o parte, imită elita în toate
defectele ei, pe de alta, se străduiesc în mod instinctiv s-o paralizeze. […]
[5] Dar viciul cel mai profund al sistemului ţine, în mod mai profund, de
rolul pe care-l joacă existenţa acestor elite în menţinerea şi dezvoltarea
modelului birocratic al guvernării. Cele două trăsături fundamentale ale
modelului, într-adevăr, stratificarea şi centralizarea, sunt în mod direct
legate de modul de organizare a elitei. […]
Ultimul element legat de organizarea elitei: modul de raţionare dominant al
administraţiei franceze, mod impersonal, abstract, deductiv, comun
juriştilor săi, inginerilor săi, finanţiştilor săi, condiţionează foarte strict
performanţele sale şi capacităţile sale. Acestea sunt formaţiunile care
pregătesc pentru concurs, apoi marile şcoli însele, care pepetuează acest
mod de raţionare. […]
[6] Acest sistem, care destinează inovaţia unor elite înguste rupte de
experienţă şi pe care jocul prea prudent al puterii îl poate înclina spre
conformism, nu mai poate fi apărat într-o lume în care inovaţia devine
decisivă în toate activităţile umane, şi în mod cu totul special în activităţile
de gestionare şi de reglare a ţesăturii colective”.
Michel Crozier, On ne change pas la société par décret,
Grasset, Paris, 1979, pp. 147-152.

Introducerea [1] pune o problematică: necesitatea unei elite. Urmeză o constatare


[2]: onestitatea concursurilor în franţa nu împiedică o elită închisă. Michel Crozier
enunţă în continuare trei avantaje ale sistemului [3], apoi trei dezavantaje [4]. El
aprofundează problema examinând două dezavantaje mai grave [5], apoi conchide [6].
Acest text, foarte riguros construit, are ca principală caracteristică aprofundarea
studiului în punctele negative. El distinge o primă serie de inconveniente, relativ
reparabile, de o a doua serie mai îngrijorătoare.

126
Dacă examinăm problema structurării părţilor şi paragrafelor, remarcăm că
retorica oferă încă numeroase posibilităţi. Tipurile de planuri se pot combina aproape
la infinit, permiţând, de exemplu, structurarea după modul opoziţional a diferitelor
părţi ale unui text de tip analitic (avantaje / dezavantaje; teză refuzată / teză propusă;
teză propusă / respingerea obiecţiilor eventuale...) sau mai frecvent după modul
categorial, ca în exemplul lui Michel Crozier.

2. Circuite complexe

Digresiuni şi vagabondaje

Este bine cunoscut că proza lui Montaigne nu este un model universitar de


dispoziţie. Cu toate acestea, ea nu încetează să fie retorică, din moment ce se acceptă
ideea unei arte de a scrie care include “umplutura”, stratificarea, digresiunea. Aceste
“defecte” sunt în mod paradoxal marea bogăţie a Eseurilor, ceea ce pune în evidenţă
lectura capitolului intitulat “Despre vanitate” (III, 9), în care autorul se dovedeşte
deosebit de lucid cu privire la “vagabondajul” penei sale şi marea atenţie pe care o
necesită acest tip de scriitură din partea cititorului. Iată un plan foarte sumar al acestui
lung capitol:

1. Introducerea în tema vanităţii în literatură. Există multe cărţi inutile, totuşi


autorul nu se poate împiedica să scrie.
2. Tema principală: călătoria. Raţiunile sale: a fugi de grijile casnice,
dezordinele politice – digresiune cu privire la stricăciunile războaielor
civile, cu privire la imposibilitatea unei societăţi ideale…
3. Digresiune cu privire la arta dispoziţiei şi cu privire la arta de a scrie în
general. Montaigne preferă să vagabondeze, să facă adăugiri la textele sale,
să nu se corijeze, să nu se recitească, să nu caute perfecţiunea.
4. Revenire la tema călătoriei, care permite să se scape de războaie civile. De
unde o reflecţie cu privire la conduita autorului faţă de putere: el nu vrea să
primească nimic de la nimeni cu intenţia de a-şi păstra independenţa.
Războaiele civile îi sunt insuportabile, ceea ce explică refugierea sa în
călătorie. Aceasta este de altfel un mod de a-şi cultiva corpul şi spiritul.
5. Răspunsuri la obiecţiile cu privire la vanitate şi inconvenientele călătoriei.
Montaigne consimte să-şi părăsească soţia. De unde reflecţiile sale cu
privire la îndatoririle menajere ale acesteia şi cu privire la amorul conjugal.
El ar fi prea bătrân pentru a călători: dar argument în plus pentru a pleca, cu
scopul de a nu oferi anturajului său tristul spectacol al bătrâneţii şi al morţii.
Urmează unele dezvoltări mai ales cu privire la bogăţia umană a călătoriei…
desigur, trebuie să putem găsi fericirea în noi înşine, dar Montaigne nu poate
nimic: el călătoreşte cu nelinişte, cu amuzament, cu vanitate.
6. Revenire la tema iniţială a vanităţii. Argumentul celor care l-ar acuza de
vanitate este tocmai o formă de vanitate, căci toţi oamenii sunt incoerenţi,
inclusiv oamenii politici. Montaigne îşi urmează reflecţia cu privire la
absenţa vocaţiei sale politice, reflecţie pe care el o extinde la temele
relativismului intelectual şi moral şi de la îndoială la legitimitatea legilor. O
nouă digresiune apoi cu privire la modul său de a scrie, apoi reflecţia finală

127
cu privire la vanitate şi mai ales la plăcerea iraţională a onorurilor, deşi
împărtăşită de toţi.

Se vede prin acest plan cum şerpuieşte reflecţia pornind de la un subiect abstract
(vanitatea), în jurul unui fir conducător concret (călătoria), prin digresiuni (arta
descrierii) şi numeroase extinderi tematice prin asociaţii de idei. În ciuda acestui fapt,
ansamblul este coerent. Făcând acest drum, gândirea se hrăneşte cu teme diverse, a
căror legătură cu subiectul iniţial o sesizăm numai prea târziu. Dar acest raport există
şi scriitura este dirijată spre scopul fixat de la început. Ea se dă ca transcriere a unui
proces natural al gândirii şi, pornind de la acest principiu, cine s-ar mira de înlănţuirile
sale anarhice? Ceea ce este remarcabil este tocmai eficacitatea lor argumentativă care
sfidează orice academism.

Retorica fărâmiţată

Aceasta este o scriere polemică ce va ilustra complexitatea unor anumite reţele


argumentative. Este vorba de un manifest redactat de unii artişti împotriva construcţiei
turnului Eiffel:

“[1] Noi am venit, scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi amatori pasionaţi


de frumuseţe, până aici intacţi, la Paris, pentru a protesta din toate puterile
noastre, cu toată indignarea noastră, în numele gustului francez neapreciat,
în numele artei şi al istoriei franceze ameninţate, împotriva ridicării, în chiar
inima capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului turn Eiffel, pe care
răutatea publică, adesea adesea impregnată de bun simţ şi spirit de justiţie,
l-a botezat deja cu numele de “turn al lui Babel”.
[2] Fără a cădea în exaltarea şovinismului, avem dreptul să proclamăm foarte
tare că Parisul este oraşul fără rival în lume. De-asupra străzilor sale, a
bulevardelor cale largi, din mijlocul magnificelor sale promenade, apar cele
mai nobile monumente pe care le-a creat genul uman. Sufletul Franţei,
creator de capodopere, străluceşte printre aceste înfloriri auguste ale pietrei.
Italia, Germania, Flandra, atât de orgolioase pe drept cuvânt de moştenirea
lor artistică, nu posedă nimic care să fie comparabil cu a noastră, şi din
toate colţurile universului Parisul atrage curiozităţile şi admiraţiile.
[3] Să permitem deci să se profaneze toate acestea? Oraşul Paris urmează
deci să se asocieze atât de mult timp imaginaţiilor baroce, mercantile ale
unui constructor de maşini pentru a se urâţi în mod iremediabil şi a se
dezonora?
Căci turnul Eiffel, pe care nici măcar America comercială nu l-ar dori, este,
n-aveţi nici o îndoială, ruşinea Parisului. Fiecare o simte, fiecare o spune,
fiecare se necăjeşte profund şi noi nu suntem decât un slab ecou al opiniei
universale, atât de legitim alarmată. În fine, când străinii vor veni să
viziteze expoziţia noastră, ei îşi vor striga, uimiţi: “Ce! tocmai această
oroare au găsit francezii pentru a ne da o idee despre gustul lor atât de mult
lăudat?”. Şi ei vor avea dreptate să-şi bată joc de noi pentru că Parisul
goticilor sublimi, Parisul lui Jean Goujon, al lui Germain Pilon, al lui Rude,
al lui Barye etc. va fi devenit Parisul lui Eiffel.

128
[7] Este suficient de altfel, pentru a ne da seama de ceea ce avansăm noi, de
a ne reprezenta o clipă un turn ameţitor de ridicol dominând Parisul, ca un
gigantic coş de uzină, care striveşte cu masa sa barbară Notre-Dame,
Sainte-Chapelle, domul Invalizilor, Arcul de Triumf, toate monumentele
noastre umilite, toate arhitecturile noastre înjosite, care vor dispare în acest
vis stupefiant. Şi timp de douăzeci de ani vom vedea înălţându-se de-asupra
întregului oraş, fremătând încă de geniul atâtor secole, vom vedea
înălţându-se ca o pată de cerneală umbra odioasă a odioasei coloane de
tinichele fixate cu şuruburi…”

“Les artistes contre la tour Eiffel”, journal


Le Temps, 14 février 1887.

Argumentarea se sprijină pe silogismul următor: “Parisul este cel mai frumos oraş
din lume; or, turnul Eiffel este monstruos; deci, el va urâţi Parisul”. Totuşi, textul nu
urmează această ordine: el inversează minora şi concluzia. Introducerea [1] începe cu
prezentarea unor autori, apoi se înlănţuie asupra obiectului manifestului, cu două
argumente principale: petitio principii în formă de epitet (“inutilul şi monstruosul turn
Eiffel”) şi argumentul a fortiori entimematic (dacă chiar şi publicul răuvoitor – care nu
este lipsit de bun simţ – detestă monumentul, atunci…). Se remarcă de asemenea
metonimia “răutate publică” (substituirea concret / abstract) care joacă aici rolul unei
hiperbole. Vine în continuare majora silogismului [2]: Parisul este cel mai frumos oraş
din lume. Autorii au fără îndoială dreptate să înceapă cu o precauţie oratorică, dar este
oare acest lucru suficient să-i pună la adăpost de acuzaţia de “şovinism”, dat fiind
numărul de poncife privitore la oraşul etern care năvălesc în acest text? Totul este
hiperbolic: “a proclama foarte importantul”, “fără rival”, “magnific” etc. Concluzia
silogismului se situează în centrul textului [3]: încă un argument a fortiori (“pe care
nici măcar America comercială nu l-ar dori”), apoi recursul la locul cantităţii (“fiecare
o simte…”). Rămâne de dat cuvântul turiştilor (prosopopee) pentru a exprima antiteza
dintre ceea ce ar trebui să fie şi ceea ce va fi, apoi să se opună o lungă enumerare de
sculptori şi de arhitecţi doar în numele sărmanului Dlui Eiffel. Textul se termină cu
privire la minora silogismului [4], căci redactorii manifestului ţin fără îndoială să
păstreze pentru sfârşit imaginea binelui concret (etopeea) a monstrului de acoperit de
ruşine. Această prezentare este asociată cu o comparaţie depreciativă (coşul uzinei) şi
cu o nouă acumulare, de monumente de acestă dată, care repetă antiteza turnul Eiffel /
Paris. Nici chiar aici nu lipsesc hiperbolele: una dintre ele este întărită cu o reversiune
(“umbra odioasă a odioasei coloane”).

Aceste exemple de strategii retorice, alese dintre mai multe, dovedesc marea
varietate posibilă în modurile de a prezenta argumentele şi de a le “încarna” în
materialul textual. Invenţia, elocuţia şi dispoziţia, aproape întotdeauna puternic
imbricate în elaborarea unui text sau a unui discurs, trebuie în general să facă obiectul
unei analize globale din partea criticii. Bineînţeles, şi exemplele noastre arată acest
lucru, interesul nu este repartizat în toate textele în mod egal între cele trei componente
ale retoricii, dar acestea nu trebuie niciodată să se excludă reciproc.

129
BIBLIOGRAFIE

Istoria retoricii
Barthes, R., “L’ancienne rhétorique”, Communications 16, Seuil, 1970.
Curtius, E.-R., La littérature européenne et le Moyen Âge latin, trad. J. Bréjoux, PUF
1956; Presses pocket, 1991.
Fumaroli, M., L’Âge de l’éloquence, Droz, 1980.
Marrou, H.-I., Histoire de l’éducation dans l’Antiquité, Seuil, 1948, «Pionts», 2 vol.
Patillon, M., Éléments de rhétorique classique, Nathan, 1990.
Romeyer-Dherbey, G., Les Sophistes, PUF, «Que sais-je?», 1985.
Romilly, J. de, Les Grands sophistes dans l’Athènes de Périclès, de Fallois, 1988;
Hachette, «Livre de poche».

Retorică generală
Anonyme, Rhétorique à Herennius, trad. G. Achard, Les Belles Lettres, 1989.
Aristote, Organon V, Les Topiques, trad. J. Tricot, Vrin, 1984; Organon VI, Les
Réfutations sophistiques, trad. J. Tricot, Vrin, 1987; Rhétorique, trad. M. Dufour et
A. Wartelle, Les Belles Lettres, 1931-1973, 3 vol. (ediţia citată în lucrarea de faţă)
şi Hachette, «Livre de poche», cu introducere de M. Meyer; Poétique, trad. M.
Magnien, Hachette, «Livre de poche», 1990.
Bary, R., La Rhétorique française, Paris, 1653.
Bretteville, E.-D. de, L’Éloquence de la chaire et du barreau, Paris, 1689, 2 vol.
Cicéron, Brutus, trad. J. Martha, Les Belles Lettres, 1973; De l’invention, trad. H.
Bornecque, Garnier, 1932; De l’orateur, trad. E. Courbaud et H. Bornecque, Les
Belles Lettres, 1922-1930, 3 vol.; L’Orateur, trad. A. Yon, Les Belles Lettres,
1964.
Fabri, P., Grand et vrai art de pleine rhétorique, Paris, 1521-1544.
Genette, G., Figures, Seuil, 1966; “Rhétorique et enseignement”, în Figures II, Seuil,
1969; “La rhétorique restreinte”, Communications 16, Seuil, 1970.
Gilbert, B., Jugements des savants sur les autores qui ont traité de la rhétorique, Paris,
1713-1719, 3 vol.; La Rhétorique ou les règles de l’éloquence, Paris, 1730.
Gracián, B., Art et figures de l’esprit (Agudeza y arte del ingenio), 1647, trad. B.
Pelegrín, Seuil, 1983.
Kibedi-Varga, A., Rhétorique et la littérature, Didier, 1970.
Lamy, B., La Rhétorique ou l’art de parler, Paris, 1675.
Lausberg, H., Handbuch der literarischen Rhetorik, Munich, Max Hueber, 1960, 2
vol.
Meyer, M. (sous la direction de), “Rhétorique et littérature”, Langue française 79,
septembre 1988.

130
Platon, Gorgias, trad. E. Chambry, GF Flammarion, 1967; Phèdre, trad. L. Brisson,
GF Flammarion, 1989.
Quintilien, Institution oratoire, trad. J. Cousin, Les Belles Lettres, 7 vol., 1975-1980.
Reboul, O., La Rhétorique, PUF, «Que sais-je?», 3e édition, 1990.
Sébillet, Aneau, Peletier, Fouquelin, Ronsard, Traité de poétique et de rhétorique de la
Renaissance, Hachette, «Livre de poche», 1990.
Tacite, Dialogue des orateurs, trad. P. Grimal, în Œuvres complètes, Gallimard,
«Pléiade», 1990.

Figurile şi abordarea stilistică


Cressot, M., Le Style et ses techniques, PUF, 1947.
Dumarsais, C., Des Tropes ou des différents sens, Paris, 1730; Flammarion, 1988.
Dupriez, B., Gradus, Les procédés littéraires (Dictionnaire), UGE, «10/18», 1984.
Fontanier, P., Les Figures du discours, 1821-1827, G. Genette (éd.), Flammarion,
1968.
Fromilhague, C. et Sancier, A., Introduction à l’analyse stylistique, Bordas, 1991.
Groupe Mu., Rhétorique générale, Larousse, 1970; Seuil, «points», 1982; Rhétorique
de la poésie, Complexe, 1977; Seuil, «Points», 1990.
Jakobson, R., Essais de linguistique générale, trad. N. Ruwet, Éditions de Minuit,
1963; Seuil, «Points», 1970.
Molinié, G., Dictionnaire de rhétorique, Hachette, «Livre de poche», 1992.
Morier, H., Dictionnaire de poétique et de rhétorique, PUF, 1961.
Ricœur, P., La Métaphore vive, Seuil, 1975.
Suhamy, H., Les Figures de style, PUF, «Que sais-je?», 4e édition, 1990.

Comunicare, persuasiune şi semiologie


Barthes, R., “Rhétorique de l’image”, Communications 4, Seuil, 1964.
Bellenger, L., La Persuasion, PUF, «Que sais-je?», 3e édition, 1992.
Durand, J., “Rhétorique et image publicitaire”, Communications 15, Seuil, 1970.
Kapferer, J.-N., Les Chemines de la persuasion, Dunod, 1988.
Packard, V., La Persuasion clandestine (The Hidden Persuaders), trad. H. Claireau,
Calmann-Lévy, 1958.
Victoroff, D., La Publicité et l’image, Denoël-Gonthier, 1978.

Argumentarea şi logica discursului


Angenot, M., La Parole pamphlétaire, Payot, 1982.
Arnauld, A et Nicole, P., La Logique ou l’art de penser, 1662; Flammarion1970, coll.
«Champs».
Bellenger, L., L’Argumentation, ESF, 1980.
Blanché, R., Le Raisonement, PUF, 1973.
Bruaire, C., La Dialectique, PUF, «Que sais-je?», 1985.
Colson, J., Le Dissertoire, De Boeck, 1988.
131
Eemeren, F.-H. van et Grootendorst, R., “Les sophismes dans une perspective
pragmatico-dialectique”, Colloque de Cerisy 1987, Liège, Mardaga, 1991.
Grize, J.-B., Logique et langage, Ophrys, 1990.
Hottois, G., Penser la logique, Bruxelles, De Boeck, 1989.
Kalinowski, G., Introduction à la logique juridique, LGDJ, 1965.
Kerbrat-Orecchioni, C., “Argumentation et mauvaise foi”, în Lingustique et
sémiologie 10, 1981.
Lalande, A., Vocabulaire technique et critique de la philosophie, 1926, 16e édition,
PUF, 1988.
Lempereur, A. (sous la direction de), L’Homme et la rhétorique, Méridiens-
Klincksieck, 1990.
Meyer, M., Logique, langage et argumentation, Hachette, 1982.
Oléron, P., L’Argumentation, PUF, «Que sais-je?», 2e édition, 1987; Le Raisonement,
PUF, «Que sais-je?», 3e édition, 1989.
Pascal, B., Œuvres complètes, éd. Lafuma, Seuil, «L’intégrale», 1963. (numerele
fragmentelor din Pensées citate în lucrare sunt cele din ediţia Lafuma).
Perelman, C. et Olbrechts-Tyteca, L., Traité de l’argumentation, PUF, 1958; Éditions
de l’Université de Bruxelles, 1988.
Perelman, C., Rhétoriques, Éditions de l’Université de Bruxelles, 1989; Logique
juridique, Dalloz, 1976, 2e éditions, 1989; L’Empire rhétorique, Vrin, 1977.
Plantin, C., Essais sur l’argumentation, Kimé, 1990.
Reboul, O., “Peut-il y avoir une argumentation non rhétorique?”, Colloque de Cerisy
1987, Liège, Mardaga, 1991.
Secrétan, P., L’Analogie, PUF, «Que sais-je?», 1984.
Vignaux, G., L’Argumentation, Droz, 1975.

Argumentare şi limbă
Anscombre, J.-C. et Ducrot, O., L’Argumentation dans la langue, Bruxelles, Mardaga,
1983.
Austin, J.-L., Quand dire, c’est faire (How to Do Things with Words, Oxford
University Press, 1962), trad. G. Lane, Seuil, «Points», 1970.
Ducrot, R., Dire et ne pas dire, Hermann, 1972, 3e éditions, 1991; La Preuve et le dire,
Mame, 1973; Les Échelles argumentatives, Éditions de Minuit, 1980; Le Dire et le
dit, Éditions de Minuit, 1984.
Eluerd, R., La Pragmatique linguistique, Nathan, 1985.
Kerbrat-Orecchioni, C., L’Implicite, A. Colin, 1968; La Connotation, PUL, 1977;
L’Énonciation de la subjectivité dans le langage, A. Colin, 1980.

132