DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

PARTEA GENERALĂ
TITLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de Drept Internaţional Privat.

• Dreptul Internţional Privat reglementează raporturile juridice între
particulari cu element de extraneitate: „Raporturile de drept international
privat sunt raporturile civile, comerciale, de munca, de procedura civilă şi
alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate”(art.1, al. 2 din
Legea 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat).
• Conflictul legilor – denumirea în dreptul anglo-saxon.
• Recunoaşterea extrateritorială a drepturilor subiective.

2. Raportul juridic cu element de extraneitate.

A. Raporturi juridice între persoane fizice şi/sau persoane juridice pe poziţie de
egalitate în faţa legii:
• Raporturi de drept civil;
• Raporturi de dreptul muncii;
• Raporturi de drept comercial;
• Raportul dintre un stat şi o firmă străină care încheie un acord de
colaborare;
Nu intră în sfera dreptului internaţional privat raporturile de drept: administrativ,
fiscal, penal etc.
B. Elementul de extraneitate:
• Raportul de drept internaţional privat se deosebeşte de raportul de drept intern prin
existenţa unui element de extraneitate (cel puţin un element, pot fi unul sau mai
multe);
• Elementul de extraneitate nu este unul de structură al raportului juridic, în sensul
teoriei generale a dreptului, care se adaugă celor ale oricărui raport (subiecte,
conţinut, obiect);
• Elementul de extraneitate poate constă în următoarele:
a. Părţile (subiectele) sau numai una dintre părţi:
- Cetăţenia, domiciliu părţii în cazul persoanei fizice;
- Naţionalitatea, sediul în cazul persoanelor juridice;
În măsura în care sunt de/ pe teritoriul unei ţări srăine.
Exemple:
- Raporturile de moştenire privind în bunurile mobile se stabilesc
după legea ţării unde defunctul a avut ultimul domiciliu (potrivit
unor sisteme de drept);

1
 - Raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi care au cetăţenii
deosebite sunt supuse legii domciliului lor comun (art. 20 din
Legea 105/1992).

b. Obiectul raportului juridic în sensul că acesta se află situat într-o ţară străină –
locul situării bunurilor spre ex.
c. Locul naşterii, a modificării şi a stingerii raportului juridic, locul executării
obligaţiei.
Definiţie: Elementul de extraneitate este împrejurarea de fapt în legătură cu un raport
juridic, datorită căruia acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept (ori legi
aparţinând unor ţări diferite).
3. Metoda de reglementare.
Raportul juridic cu element străin poate fi reglementat:
- Fie cu ajutorul normelor conflictuale, care indică numai legea
competentă a cârmui raportul cu element străin(este norma de trimitere
doar);
- Fie cu ajutorul normelor materiale sau substanţiale care se aplică direct
şi nemijlocit raportului juridic cu element străin.
a. Metoda conflictualistă – norma conflictuală – Legea nr. 105/1992.
Presupune următoarele:
- alegerea sau opţiunea legii competente, ceea ce înseamnă că de regulă
norma conflictuală are caracter bilateral;
- fiecare stat are sistemul lui de norme conflictuale, ceea ce nu exclude
exisntenţa unor asemenea norme stabilite pe calea convenţiilor
internaţionale;
- norma conflictuală desemnează legea unui anumit stat (al forului sau
străin).
b. Prin intermediul normelor materiale.
Norme care să dea în cazul raportului de extraneitate direct soluţia (cârmuiesc în
mod direct raporturile juridice cu element străin);
Normele materiale se subclasifică în:
- Norme materiale de drept material sau substanţial (civil, familiei,
comercial etc.);
- Norme de drept procesual.
c. Metoda normelor de aplicaţie imediată.
- norme pe care fiecare state le poate aplica în domenii importante;
- prezintă un aspect particular al normei conflictuale în sensul că
aplicarea normei conflictuale este condiţionată de împrejurarea că în
materia respectivă, să nu existe o lege de aplicaţie imedită (rezultă că
norma de aplicaţie imediată are un caracter prealabil normei
conflictuale în mateire).
d. Metoda proper-law – societatea recunoaşte şi judecata în echitate.
- Este o formă a metodei conflictualiste şi înseamnă că pentru fiecare
situaţie juridică trebuie determinată legea aplicabilă în raport de toate
împrejurările de fapt şi a particularităţilor pe care le prezintă, legea

2
 aplicabilă putând deci să difere de la o cauză la alta privind aceeaşi
materie.
- A fost elabortă mai întâi pentru sistemul common-law, fiind folosită
apoi şi la alte sisteme.
- În dreptul common-law metoda proper law este folosită: în materie
contractuală; cea a răspunderi pentru perjudiciile cauzate; cea privind
regimul matrimonial.
4. Domeniul Dreptului Internaţional Privat.
a. Reglementarea conflictelor de legi.
Prin conflict de legi se înţelege situaţia în care, privitor la un raport cu elemente
de extraneitate, sunt susceptibile de a se aplica două sau mai multe legi, aparţinând unor
sisteme de drept diferite, cu care raportul prezintă legături prin elementul străin.
În mod obişnuit conflictul se naşte între legea ţării sesizată cu soluţionarea
litigiului (lex fori) şi legea străină cu care raportul are legătură prin elementul său
internţional.
Oricare dintre aceste legi este este susceptibilă de a cârmui raportul juridic
respectiv, astfel rezultând conflictul.
Sunt situaţii în care mai multe legi, aparţinând unor sisteme de drept diferite sunt
chemate să cârmuiască un anumit raport juridic, astfel:
- Capacitatea de a contracta a părţilor va fi determinată de legea
personală a acestora;
- Problemele ce ţin de situaţia bunului vor fi reglementate de legea
locului unde se află bunul (lex rei sitae);
- Forma contractului poate fi determinată de legea locului unde s-a
încheiat contractul (locus regit actum);
- Conţinutul contractului poate fi reglementat de o lege diferită, etc.
b. Rezolvarea conflictelor de jurisdicţii.
Raportul juridic cu element de extraneitate poate da naştere la următoarele
probleme de ordin procesual:
- Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat;
- Procedura aplicabilă în litigiu în raportul de drept cu element străin;
- Efectele hotărârii judecătoreşti date de instanţele judecătoreşti străine;
respectiv efectele sentinţelor arbitrare străine.
Normele care soluţionează conflictul de jurisdicţii sunt de drept material,
deoarece ele se aplică direct şi nemijlocit raportului juridic (instanţa îşi determină
competenţa de a soluţiona litigiul după norma proprie – lex fori).
c. Condiţia juridică a străinului.
Totalitatea normelor prin care se determină drepturile şi obligaţiile pe care le
poate avea străinul formează condiţia juridică a străinului.
Este determinată de regulă de legea statului în care acesta se găseşte sau de
jurisdicţia căruia are legatură.
5. Norma conflictuală
a. Noţiune.
Este norma de drept intern care urmăreşte să determine care din legislaţiile interne
aflate în concurs se aplică se aplică raportului juridic cu element de extraneitate.

3
 Se numeşte normă conflictuală sau normă de trimitere (de fixare), întrucât
soluţionează doar conflictul de legi.
Ea nu poate rezolva litigiul propriu-zis. Acest lucru îl rezolvă legislaţia pe care
norma de trimitere o determină

Caractere:
- Indirect,
- Prealabil,
Norma conflictuală în dreptul intern este Legea nr. 105/1992 (art. 159). Un
exemplu de normă conflictuală: art. 19 „forma încheierii căsătoriei este supusă legii
statului unde se celebrează”.
Prin comparaţie cu norma conflictuală care nu rezolvă niciun litigiu, toate
celelalte norme de drept intern sunt norme materiale.
b. Structura normei conflictuale.
Norma conflictuală este formată din două elemente de structură: conţinut şi legătură.
• Conţinutul normei conflictuale – cuprinde raporturile de drept la care se referă
norma respectivă;
• Legătura normei conflictuale – partea care indică legislaţia care reglementează
raportul respectiv .
Exemplu în cazul art. 19 din Legea 105/1992 „Forma încheierii căsătoriei este
reglementată de legea de la locul unde se încheie”:
- Conţinutul: raporturile juridice privind forma încheierii căsătoriei;
- Legătura: indicarea că aceste raporturi sunt cârmuite de legea locului
încheierii căsătoriei.
Legătura normei conflictuale se poate prezenta în unul din următoarele feluri:
Indicarea directă – când se precizează legea ţării competente de a cârmui
raportul juridic respectiv. Art. 12 al. 2 din Legea 105/1992, ex: Cetăţeanului român care
are şi o altă cetăţenie i se aplică legea română. (norma conflictuală unilaterală).
Art. 2 . C.Civ. (abrogat) – legea română urmăreşte pe cetăţeanul român în ceea ce
priveşte capacitatea sa, oriunde s-ar afla.
Indicaţie generală – când cu ajutorul unei formule generale se poate determina
legea competentă. Astfel, art. 11 din Legea nr. 105/1992 prevede: „Starea, capacitatea şi
relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afara numai
dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel”.
c. Punctul de legătură.
Indicarea legislaţiei competente de către norma conflictuală se face pe baza
relaţiei dintre un anumit raportul juridic şi un anumit sistem de drept, prin intermediul
punctului de legătura.
Exemple:
i. cetăţenia – punct de legătura în problema determinării capacităţii
persoanei fizice

ii. teritoriul
• Domiciliul – punct de legătura pentru problema relaţiilor de căsătorie (ex.
art. 20 – legea domiciliului comun al soţilor) şi în unele sisteme de drept şi
capacitate;

4
 • Sediu – este punct de legătură pentru cele mai importante raporturi la care
persoana juridică ia parte; legea aplicabilă persoanelor juridice (31/1990);
• Locul încheierii actului – punct de legătură pentru determinarea formei
actului (locus regit actum) şi pentru stabilirea legii competente a cârmui
acel raport (lex loci actus);
• Locul unde se judecă – determină legea aplicabilă litigiului respectiv (lex
fori);
• Locul executării contractului;
iii. pavilionul navei, sau aeronevei – punct de legătură în cadrul relaţiilor de
comerţ exterior, pentru contractele de transport maritim, precum şi cu privire la
raporturile dintre acele nave.
iv. Alte puncte de legătură se pot ivi în situaţii în care legea competentă se
stabileaste în raport de alte elemente precum: voinţa părţilor sau alte împrejurări
pentru legea contractului etc.
6. Dicţionar.
Lex patriae – legea cetăţeniei;
Lex societatis – legea sediului social;
Lex rei sitae – legea locului situării bunurilor;
Lex voluntatis – legea voinţei părţilor;
Locus regit actum – forma în care se încheie actul este legea locului respectiv;
Lex fori – legea autorităţii sesizate cu rezolvarea litigiului.

Instanţa de judecată aplică propriile norme conflictuale.

7. Aplicarea legii străine şi luarea în considerare a acesteia.

a. Aplicarea legii străine ca lex causae (lege care va rezolva litigiul).

- Se aplică legea străină pentru că norma conflictuală spune aceasta;
- Legea străină nu are o putere proprie;
- Trimeterea făcută de norma conflictuală la norma străină, înseamnă trimiterea
la tot sistemul de drept străin de drept, mai puţin normele sale conflictuale;
- Legea străină se aplică în baza normei conflictuale, nu contează dacă există
sau nu reciprocitate.
Art. 6 din Legea nr. 105/1992 prevede: „(1) Aplicarea legii străine este
independentă de condiţia reciprocităţii, afară numai dacă dispoziţiile ce urmează sau legi
speciale nu prevăd altfel”.
(2) În cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este
prezumată pâna la dovada contrară. Dovada se solicită Ministerului Justiţiei, care
stabileşte situaţia reală, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.”
b. Luarea în considerare a legii străine.
Noţiune.
Luarea în considerare a legii străine presupune că se ţine seamă de aceasta, dar
numai pentru a se aplica legea proprie.
Exemple de luare în considerare a legii străine.
• invocarea reciprocităţii (când dreptul străinului e recunoscut la noi în cazul
în care şi dreptul românului este recunoscut la ei);

5
 • recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine (condiţii : să fie dată cu
respectarea dreptului la apărare, dată de o autoritate competentă în ţara sa,
să fie definitivă şi executorie);
• problema chestiunilor prealabile de drept privat în litigiile de drept public
(de exemplu: subiecţii infracţiunii trebuie să fie soţi);
• încorporarea contractuală a unor legi străine;
• aplicarea legii proprii penale poate prevedea condiţia dublei incriminări.

T I T L U L II
PROBLEMELE GENERALE ALE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PRIVAT
În legătură cu raportul juridic având un element de extraneitate, se pot ridica se
pot ridica unele probleme care prezintă interes pentru aplicarea legii competente:
I. Calificarea; II. Retrimiterea; III. Ordinea Publică; IV. Fraudarea legii.
I. Calificarea
1. Noţiune.
Calificarea - operaţiunea de determinare a noţiunilor folosite de norma
conflictuală, atât în conţinutul său, cât şi a legăturii sale.
Există conflict de calificări atunci când noţiunile din norma conflictuală sunt
calificate diferit de legislaţiile care se pot aplica speţei.
Judecătorul român determină legislaţia aplicabilă speţei folosind o normă
conflictuală din Legea nr. 105/1992 care îl va trimite la legislaţia aplicabilă.
Norma conflictuală conţine două elemente
• Conţinut (la ce referă acea normă – capacitate, relaţii de familie, forma actului
etc.);
• Legătura (locul încheierii contractului, locul unde s-a produs faptul păgubitor,
locul executării contractului, etc.)
Rezultă ca legătura şi conţinutul se determină cu ajutorul unor noţiuni juridice
(capacitate, stare civilă etc.)
Ex: „Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se
celebrează” (art. 19 din L. 105/1992), cuvintele „forma încheierii căsătoriei” definesc
obiectul reglementării normei conflictuale, adică conţinutul ei.
Normele conflictuale sunt aşezate grupate după conţinutul lor adică pe instituţii
juridice (instituţiile juridice studiate în dreptul intern, în ramurile de drept).
Judecătorul califică – interpretează – raportul juridic ca să depisteze în conţinutul
cărei norme conflictuale intră.

Ex. Dacă un cetăţean român încheie un act de căsătorie în ţara X, dar legea
română NU permite căsătoria în altă ţară atunci avem în faţa o probleme de incapacitate,
actul este nul datorită lipsei unei condiţii de validitate.

2. Elemente.
a. Calificarea conţinutului normelor conflictuală.
• De el depinde chiar alegerea normei conflictuale
6
 o Ex. Lipsa abilitărilor legale necesare unui minor să încheie un act
juridic încalcă
 O normă de formă a actului juridic sau
 O normă de capacitate?
o Celebrarea religioasă a căsătoriei ţine de formă sau ţine de statutul
personal (legea naţională – personală)?
o Leziunea – viciu de consimţământ ţine de legea personale sau ţine de
obiectul actului juridic?
o Răspunderea părţilor pentru minori – răspunderea delictuală sau o
problemă de ocrotire părintească?
o Notificarea cesiunii de creanţă – o chestiune de publicitate sau o
chestiune de formă a actului?
o Succesiunea vacantă – statul ridică ca ultim moştenitor sau în baza
suveranităţii asupra bunurilor aflate pe teritoriul său?
o Prescripţie extinctivă – drept civil material sau procedură civilă?

b. Calificarea legăturii normei conflictuale.

• De ea depinde numai stabilirea legislaţiei aplicabile.
• Ex. Locul încheierii actului între absenţi (prin corespondenţă) poate fi socotit
diferit: locul emiterii acceptării ofertei, locul unde acceptarea a ajuns la mâna
ofertantului sau acela unde acesta a ajuns la mâna ofertantului;
• Locul executării obligaţiei poate fi socotit diferit după cum plata este
cherabilă sau portabilă.

3. Felurile (clasificarea) calificării.

Calificarea este primară şi secundară:
o Primară - priveşte norma conflictuală;
o Secundară - priveşte calificarea prin prisma legislaţiei determinate
deja.
Ex. problema dacă un colectiv organizat are sau nu are calitatea de persoană juridică este
de calificare secundară. Determinarea dacă un contract de vânzare-cumpărare are caracter
civil sau comercial, în raport de care se stabilesc mijloacele de probă, este o problemă de
calificare secundară.

4. Regula calificării. Calificarea în dreptul român.

Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată

unei instituţii de drept sau unui raport juridic se ia în considerare calificarea juridică
stabilită de legea română (art. 3 legea 105/1992).
De asemenea, calificarea unei probleme ca find de drept procedural sau de drept
material se face după legea română (art. 159 al. ultim din Legea nr. 105/1992).
În cazul contractului încheiat între persoane aflate în state diferite, prin schimb de
scrisori, telegrame sau telefon, contractul se consideră încheiat în ţara domiciliului sau
sediul părţii de la care a pornit oferta fermă de contractare ce a fost acceptată (art. 79 al.
ultim din L. nr. 105/1992). Este vorba de calificarea „locului încheierii contractului”.

7
 Excepţii de la calificarea după legea română:
• Autonomia de voinţă – în măsura în care părţile pot să aleagă legea competentă de
a se aplica raportului juridic, ele au posibilitatea să decidă asupra calificării.
• Calificarea secundară – fiind o problemă de drept intern, aceasta nu se face după
legea forului, ci după lex causae; potrivit principiilor calitata de a stabili înţelesul
unei legii aparţine statului care a edictat-o (ejus este interpretari, cuius est
condere).
• Retrimiterea – în măsura în care se admite retrimiterea, trebuie admis că şi
calificarea noţiunilor folosite de norma care retrimite se face după această lege.
• Instituţii juridice străine necunoscute nouă – unele sisteme de drept cunosc
instituţii care le sunt proprii.
Astfel avem cu titlu de exemplu:
- instituţia din dretpul englez trust care nu corespunde în dreptul ţărilor de pe
continent;
- instituţia juridică din dreptul foste R.F.G. denumită Aufhebung (cauze de
desfacere a căsătoriei care care au existat anterior încheierii acesteia).
Pentru calificarea acestor insittuţii trebuie să se ţină seama de legea care le
cunoaşte şi le reglementează.
• Cetăţenia – determinarea ceţăţeniei unei persoane este o problemă de calificare.
„determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui
cetăţenie se invocă” (art. 12 al.1 din L. nr. 105/1992)

II. Retrimiterea.

1. Noţiune.
Conflictul de legi poate exista nu numai între legile materiale ale diferitelor ţări, ci
şi între sistemele de drept conflictuale.
Conflictul poate fi :
• Pozitiv – fiecare normă conflictuală declară competenţa propriei legislaţii. De
exemplu, în cazul unui cetăţean francez, care are domiciliu în Anglia unde
încheie un anumit act juridic, pentru reglementarea capaciţăţii lui, referitor la
acel act, norma conflictuală franceză pretinde aplicarea legii materiale (asupra
capacităţii) naţionale, deci cea franceză, iar norma conflictuală engleză pretinde
aplicarea legii (materiale) domiciliului, deci cea engleză. Pentru reglementarea
succesiunii unui italian care a lăsat bunuri imoblie în Franţa, norma conflictuală
franceză declară competentă legea locului situaţiei bunului, iar norma
conflictuală italiană declară competentă legea naţională a italianului.
• Negativ – normele conflictuale resping de la aplicare propriul sistem de drept
(se declară necompetente de a cârmui acel raport juridic). De exemplu,
cetăţeanul englez cu domiciliul în Franţa într-o probelmă referitoare la
capacitatea sa, sau a unui francez care lasă o succesiune imobiliară în Italia.

În această situaţie, când legea forului se declară necompetente de a cârmui acel

raport juridic şi trimite competenţa unei alte legi, se zice că trimite la acea lege. Când

8
această din umră lege nu acceptă competenţa care i se oferă, şi declară privitor la acel
raport juridic , competentă o altă lege, atunci se spune că retrimite la acea lege.
Retrimiterea înseamnă procedeul juridic prin care legea străină desemneată ca
aplicabilă potrivit normei conflictuale a forului refuză competenţa ce i se oferă de a se
aplica şi atribuie, la rându lei, prin norme conflictuale proprii, această competenţă legii
unui alt stat.

2. Feluri.
Când legea conflictuală română trimite la o legislaţie străină trimite inclusiv la
normele conflictuale străine. Acestea pot retrimite la o altă legislaţie.
Când trimite înapoi (retrimitere de gradul 1) – art 4./legea 105 – declară că se
aplică legislaţia română.
În situaţia în care norma conflictuală străină trimite la altă legislaţie – art. 4 alin 2
– zice că retrimterea aceasta e fără efect.
Excepţii de la retrimitere
• Autonomia de voinţă (în contract părţile îşi stabilesc legea aplicabilă)
• Cetăţenia
• Locus regit actum
III. Ordinea publică de drept internaţional privat
1. Noţiune
• Un mijloc la dispoziţia judecătorului prin care poate înlătura de la
aplicare legislaţia străină corect determinată de norma conflictuală, dar
care este contrară principiilor fundamentale ale societăţii româneşti.
• Nu se confundă cu ordinea publică în dreptul intern, deoarece:
- În drepul intern, ordinea publică arată caracterul imperativ al unor norme juridice
de la care părţile nu pot deroga prin acte juridice, luate spre deosebire de
normele supletive.
- În dreptul internaţional privat, ordinea publică împiedică aplicare legii străine,
care este normal competentă potrivit normelor conflictuale.
Ordinea publică în dreptul internţional privat desemnaeză mijocul prin care se realizează
înlătuarea aplicării legii străine competente potrivit normei conflictuale, întrucăt aplicarea
acesteia ar contraveni ordinii publice a ţării forului.
2. Caracterele ordinii publice
a. Ordinea publică are un caracter corectiv în aplicarea legii străine – în sensul
că se lasă judecătorului posibilitatea de apreciere dacă o lege străină
contravine intereselor satului căruia el aparţine.
b. Are un conţinut diferit de la o ţară la alta – art. 22 din Legea nr. 105/1992
prevede că dacă legea străină determinată potrivit dreptului internaţional
privat român nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de
restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la
data cereri de divorţ, cetăţean român.
c. Se schimbă în timp – dacă se schimbă concepţia reglementărilor raporturilor
dintre părinţi şi copii ori privind divoţul ori raporturile patrimoniale dintre
soţi, se schimbă corespunzător şi conţinutul ordiniii publice.
d. Este actuală – în sensul că dacă din momentul naşterii raportului juridic şi
până în momentul litigiului în legătură cu acest raport juridic s-a schimbat

9
 conţinutul ordinii publice, nu se ia în considerare conţinutul acesteia din
momentul naşterii raportului juridic, ci cel din momentul litigiului.

3. Efecte.
Se disting două situaţii:
a. Ordinea publică se invocă în materia naşterii raportului juridic, adică în
materia creări de drepturi.
• Se consideră într-o părere:
o Ordinea publică are un efect negativ, în acest sens aplicare legii străine este
înlăturată şi deci raportul juridic nu se poate naşte. De ex. doi soţi a căror
lege naţională nu permite divorţul, nu vor putea divorţa într-o ţară care nu-l
cunoaşte sau îl cunoaşte în alte condiţii;
o Ordinea publică are un efect pozitiv, în sensul că în locul legii străine
înlăturate se aplică legea locală. De ex. doi străini a căror lege naţională ar
cunoaşte discriminări rasiale, confesionale etc. se vor putea căsători într-o
ţară care nu cunoaşte asemenea impedimente, char dacă după legea lor
naţională nu s-ar putea căsători, deoarece aplicarea legi este înlăturată.
• Într-o altă părere, nu se neagă efectul negativ al invocării ordinii publice, dar
se consideră, că acesta este urmat întotdeaunua de efectul pozitiv, deoarece
soluţia litigiului se dă potrivit legii forului care se aplică celei străine înlăturate,
iar judecătorul este obligat să soluţioneze cauza cu care a fost investit chiar dacă
legea străină a fost înlăturată.
• Astfel, potrivit art. 8 lit. a) din Legea nr. 105/1992, aplicarea legii străine se
înlătură dacă încalcă ordinea publică în dreptul internaţional privat, iar în cazul
înlăturării legii străine, se aplică legea română (art. 8 al. ultim.)

b. Ordinea publică se invocă în materia drepturilor dobândite.

• Pot fi unele raporturi juridice care nu ar fi putut lua naştere pe teritoriul legii
locale deoarece s-ar fi opus „ordinea publică” , dar, care odată în ţara străină,
sunt recunoscute chiar pe teritoriul legii forului;
• În acest caz efectele invocării oridinii publice sunt mai atenuate decât în primul
caz;
• Exemplu: legea străină care permite poligamia nu-şi va putea găsi aplicarea
într-o ţară care n-o cunoaşte, pentru încheierea unei căsătorii de către o persoană
deja căsătorită în ţara sa şi după legea sa, va putea fi luată în considerare în ţara
care nu cunoaşte poligamia, în privinţa unor efecte juridice, de exemplu la
pensia de întreţinere.

IV. Frauda la lege în Dreptul Internaţional Privat.

1. Noţiune.
Fraudarea legii înseamnă operaţia prin care părţile unui raport juridic
întrebuinţează unele mijloace legale pentru a înlătura astfel aplicarea unor dispoziţii care
s-ar fi aplicat dacă n-ar fi intervenit fraudarea legii.

10
 În dreptul internaţional privat, în cazul fraudării legii, părţile raportului juridic,
pentru a înlătura aplicarea dispoziţiilor legale competente, îşi creează în mod arfificial
condiţii, datorită cărora raportul juridic urmează a fi cârmuit de dispoziţiile altei legi, mai
favorabile păţilor decât aceea normal competentă.

Fraudarea legii poate interveni:

a. În privinţa statutului personal, cel mai adesea prin schimbarea cetăţeniei

ori a domiciliului (ex. în materia divorţului, stabilirea filiaţiei din afara
căsătoriei);
b. În privinţa bunurilor mobile, partea interesată le poate deplasa în cuprinsul
teritoriului unui stat a cărui legislaţie este mai favorabilă (ex. din punct de
vedere al dobândirii proprietaţii prin prescripţie);
c. În privinţa formei exterioare a actelor, partea interesată, pentru a evita
aplicarea unor dispoziţii legale mai anevoioase, schimbă locul încheiere a
actului, pentru a se aplica o lege(a altui stat), care este mai lesnicioasă.
d. În privinţa succesiunii, cel care vrea să dispună de o cotitate disponibilă
mai mare decât îi permite legea sa personală schimbăcetăţenia, dobândind
alta, anume a unui stat care permite o cotitate disponibilă mai mare.
e. În privinţa persoanelor juridice, pentru a evita aplicarea legilor privind
impozitele , nefavorabile lor, unele societăţi comerciale din anumite ţări se
constituie şi se înregistrază în altele, a căror legislaţie le este mai
favorabilă (Elveţia, Luxemburg) şi apoi îşi desfăşoară activitatea tot pe
teritoriul statului lor, dar ca societăţi străine.
Fraudarea legii străine normal competente se realizează prin schimbarea punctelor
de legătură şi a elementelor de extraneitate, datorită cărora se ia în considerare legea
străină.
Punctele de legătură sunt fixe sau mobile (cetăţenia, domiciliu, locul situării
bunului imobil). Se deplasează punctul de legătură mobil în altă ţară aşa fel încât norma
conflictuală stabileşte competenţa unei alte legislaţii.
2. Efectele.
• Legea străină este înlăturată de la aplicare, ea va aplica propria legislaţie.

3. Sancţiunea fraudării legii în dreptul nostru.

• Având în vedere că fraudarea legii în dreptul internaţional privat înseamnă
fraudarea normei conflictuale, urmează că trebuie sancţionată şi fraudare legii
străine, nu numai cea al legii române materiale;
• S-ar putea admite şi numai sancţionarea fraudării legii române limitat la cazul în
care prin aplicarea legii străine, se aduce atingere dispoziţiilor legale imperative
ori prohibitive sau a unor interese legimite;
• Potrivit art. 8 lit. b) din Legea nr. 105/1992, aplicare legii străine se înlătură dacă
a devenit competentă prin fraudă, iar în cazul înlăturării legii străine se aplică
legea română(art. 8 al.2).
• În cazurile (foarte rare), de fraudare a legii potrivit principiilor noastre de drept,
sancţiunea care va interveni este nulitatea actului juridic încheiat cu fraudarea
legii române.

11
 T I T L U L III
CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU
I. Noţiuni introductive.

1. Noţiunea de conflict de legi în timp şi în spaţiu.

Conflictul are loc între legea sub imperiul căreia s-a născut dreptul şi legea unde
se invocă dreptul.
Conflictul de legi în timp şi spaţiu se poate prezenta în două forme:
a. Raportul juridic se naşte/modifică/transmite/ stinge în cadrul dreptului
intern ale unei ţări, invocându-se apoi în altă ţară.
a. Exemplu. Doi italieni să căsătoresc în Italia şi merg în România,
cer pensie de întreţinere => conflict
b. Raportul juridic se naşte/modifică/transmite/stinge în cadrul dreptului
internaţional privat şi se invocă apoi în altă ţară.
a. 2 unguri vin în România şi se căsătoresc – se rezolvă conform
normelor conflictuale din ţara noastră. Ulterior se duc în Bulgaria.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 105/1992 – drepturile câştigate în ţară străină sunt
respectate în
România afară numai dacă sunt contrare ordinii publice.

2. Baza soluţionării conflictului legi în timp şi spaţiu..

a. Teoria extrateritorialităţii drepturilor dobândite
Judecătorul nu sancţionează legea străină (nu are autoritate) ci sancţionează
drepturile dobândite în temeiul legii străine sau a hotărârii judecătoreşti străine.
Unii autori iau în considerare principiul neretroactivităţii legilor – drepturile
dobândite în temeiul unei legi străine sau al unei hotărâri judecătoreşti străine sunt
respectate, în virtutea neretroactivităţii legilor, în acelaşi mod în care sunt respectate în
dreptul intern.
Alţi autori explică extrateritorialitatea drepturilor dobândite prin necesitatea
aplicării legii sub imperiul căreia s-au născut drepturile indiferent de deplasarea în spaţiu
a persoanelor.
• Ex. O căsătorie încheiată sub imperiul unei legi va continua să fie cârmuită de
această lege în privinţa condiţiilor de valabilitate şi a efectelor, indiferent de
deplasarea în spaţiu. (altfel s-ar sustrage de la lege prin simpla lor deplasarea în
spaţiu)

b. La baza soluţionării conflictului de legi în timp şi spaţiu se află normele de

drept internaţional privat, pentru noi, cel român.

12
 Recunoaşterea internaţională a drepturilor – atunci când un drept a fost dobândit
în orie loc, în conformitate cu legile competente, trebuie considerat ca existent şi valabil
în orice ţară.

3. Interesul distincţiei dintre conflictul de legi în spaţiul şi conflictul de legi în

timp şi spaţiu.
Mai multe opinii:
a. Soluţiile în cele două cazuri diferă, uneori.
• Doi străini nu se pot căsători în România pe baza consimţământului mutul cum
prevede legislaţia lor, însă România va recunoaşte căsătoria lor dacă a fost
încheiată prin consimţământul lor în ţara lor.
b. Împărţirea normelor (legilor) în teritoriale şi extrateritoriale este corespunzătoare
numai din punct de vedere al conflictului de legi în spaţiu, dar nu şi punctul de vedere al
conflictului de legi în timp şi în spaţiu.
• Instanţa română recunoaşte şi aplică legea străină privind regimul juridic al
bunurilor dobândite în ţara străină, din al cărui punct de vedere această lege
străină teritorială.

II. Condiţiile eficacităţii internaţionale a unui drept.

1. Dreptul să fie creat potrivit legii competente

• Dacă dreptul nu există în ţara competentă atunci el nu poate avea eficacitate

internaţională.
După cu dreptul se dobândeşte în cadrul dreptului intern al unei anumite ţări
• Legea competentă este legea străină a statului unde s-a creat dreptul sau situaţia
juridică dobândită - Căsătoria a 2 străini în ţara lor, apoi merg în altă ţară.
După cum se dobândeşte în cadrul internaţional
• Legea competentă este aceea arătată de normele dreptului internaţional privat al
ţării unde invocă dreptul. Judecătorul nu poate asculta decât normele lui
conflictuale, iar nu cele străine.
o Exemplu. Dacă 2 francezi se căsătoresc în UK, conform legii engleze (legea
domiciliului) NU va fi recunoscută în România unde se iau în considerare
dispoziţiile legii naţionale (legii Franţei).
** În unele cazuri se admite că dacă legea materială a ţării unde se invocă
raportul creat nu era interesată în mod direct la crearea acelui raport
juridic, acesta poate fi socotit valabil dacă s-a creat în conformitate cu
legea locului respectiv (în exemplu nostru, ar fi valabilă căsătoria). În
conformitate, s-ar aplică norma conflictuală engleză. Se consideră ca
această soluţie contravine principiilor.
Art. 167 – Legea nr. 105/1992 – recunoaşterea hotărârii străine nu poate fi
refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat-o a aplicat o altă lege decât
cea determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte
starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care
s-ar fi ajuns potrivit legii române.

13
 În privinţa stării civile a cetăţeanului român
a. se aplică legea prevăzută de DIPr – hotărârea străină se recunoaşte la noi
b. se aplică legea arătată de DIPr al ţării unde s-a pronunţat hotărârea străină, iar
soluţia dată nu diferă de aceea după legea română. Dacă diferă, nu se recunoaşte. Legea
aplicabilă poate fi arătată de norma conflictuală a ţării unde se invocă dreptul în mod
indirect prin norma conflictuală a ţării unde s-a născut dreptul.

2. Dreptul (raportul juridic) să fi îndeplinit cerinţele prevăzute de legea

străină competentă
Trebuie să se respecte condiţiile şi reglementările legii străine competente.
Astfel dacă într-un anumit contract se vinde un bun, iar remiterea materială a
bunului nu a avut loc la momentul manifestării de voinţă. După vânzare bunul este adus
în ţara noastră, vânzarea a avut loc şi cumpărătorul a devenit proprietar de la momentul
manifestării de voinţă şi nu de la data remiterii bunului aşa cum este prevăzut în legea
străină competentă.

3. Dreptul (raportul juridic) a cărui eficacitate internaţională se pretinde,

este cel care s-a dobândit şi, aşa cum s-a dobândit, iar nu altul care ar fi substituit
acestuia.
Dacă în România se cere executarea unei hotărâri judecătoreşti străine, înseamnă
că suntem în prezenţa unui conflict de legi în timp şi în spaţiu. Cererea poate fi admisă
sau respinsă, după cum sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de legea noastră. Dacă înainte
de a se încuviinţa executare, s-ar modifica hotărârea judecătorească străină, nu mai
suntem în prezenţa invocării efectelor internaţionale ale unui drept, ci a unui drept nou
care se substituie celui precedent.

4. Dreptul dobândit într-o anumită ţară va produce efecte în altă ţară dacă
între timp nu s-a creat în ţara unde se invocă un drept nou care îl include pe acela
creat în străinătate (teoria dreptului contrar).
Depozitarul sau creditorul gajist înstrăinează un bun mobil într-o ţară în care legea
acordă proprietarului dreptul de a-l revendica de la un subdobânditor, iar bunul este apoi
transportat în România a cărei lege prevede că, în cazul bunurilor mobile, posesiunea de
bună-credinţă echivalează cu proprietate, fără putinţă de probă contrară.
Proprietarul nu va putea în România să revendice bunul, în ţara unde el a fost
deplasat, de la dobânditorul de bună-credinţă, deoarece acesta a devenit proprietarul
bunului, adică s-a creat un drept nou care-l include pe cel vechi.
Regula lex rei sitae nu se aplică bunurilor sustrase în ţara noastră, bunuri
proprietate publică. Revendicare se face potrivit legii ţării unde au fost sustrase, legea
română.
Prescripţia nu se aplică în favoarea posesorului în cazul în care statul revendică un
buc scos din comerţ aflat în posesia ilegitimă a altuia. => dacă bunul proprietate publică
sustras din România, acţiunea lui în revendicare e imprescriptibilă, NU se vor putea
opune modurile de dobândire a dreptului de proprietate potrivit legii noii situaţii a
bunului.

14
 III. Efectele unui drept dobândit potrivit legii străine.

Un drept dobândit în străinătate produce efecte potrivit anumitor reguli

1. În principiu, dreptul dobândit produce toate efectele pe care i le-a dat

legea respectivă
O femeie se căsătoreşte în România, are capacitate deplină de exerciţiu, va
dobândi capacitate de exercite şi în ţara în care nu ar fi avut capacitate de exerciţiu.

2. Un drept dobândit potrivit legii străine nu poate produce în altă ţară mai
multe efecte decât ar produce în conformitate cu legea unde a fost creată
Reprezentanţele firmelor străine în România nu pot face operaţii care firmele
româneşti nu le pot face.
Autorizaţia de funcţionare a reprezentanţei firmei respective încetează în cazul în
care firma reprezentată încetează a mai funcţiona.
Durata protecţiei oferite drepturilor intelectuale determină de legea ţării de origine
(locul primei publicări)
Executarea hotărârii judecătoreşti străine – Art. 174. Legea 105/1992.
încuviinţarea hotărârii străine se acordă dacă hotărârea străină este executorie potrivit
legii care a pronunţat-o şi dreptul de a cere executarea silită nu este prescris legii române.

3. Dreptul dobândit potrivit legii străine nu poate produce efecte în altă ţară
dacă ar contraveni „ordinii publice” a acestei ţări sau nu-şi poate produce toate
efectele dacă unele din acestea ar contraveni „ordinii publice”

Art. 168, 174 din Legea 105/1992.

Se pune problema punerii în valoare e unui drept deja dobândit, drept care se află
în contradicţie cu ordinea publică. – e altă intensitate a „ordinii publice”.
Se acceptă, totuşi exercitarea acestui drept ce contravine cu ordinea publică, dacă
dreptul a fost dobândit în mod legal în statul străin competent.
Exemplu: Doi străini soţi nu pot obţine divorţul într-o ţară care nu-l cunoaşte, căci
se opune „ordinea publică”, dar dacă ei nu au divorţat în altă ţară, se pot folosi de situaţia
juridică de „divorţat” şi se pot recăsători în ţara care nu cunoaşte divorţul.

15