Sunteți pe pagina 1din 8

MINISTERUL EDUCATIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA


FACULTATEA „ RELAȚII INTERNATIONALE, ȘTIINTE POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE”
CATEDRA ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

REFERAT
LA DISCIPLINA CONUINCIOSUL ADMINISTRATIV

Tema: NOȚIUNEA ȘI CONDIȚIILE DE ADMISIBILITATE ALE ACȚIUNII ÎN


CONTICIOSUL ADMINISTRATIV

Efectuat de către: student gr. 407 , Alexandru Necruțu

Controlat de catre :lector universitar, Tomuleț Călin

Chisinau 2010
1.1.Noțiuni introductive in Conticiosul Administarativ

Termenul “contencios” vine de la cuvântul francez “contentieux”, care, la rândul sau, se trage din
verbul latinesc “contendere”, care înseamna a lupta.
În sens juridic, termenul de contencios are doua acceptiuni: prima, de activitate menita sa solutioneze un
conflict juridic si a doua, de autoritate competenta sa solutioneze asemenea conflicte.
În perioada interbelica contenciosul administrativ era definit ca totalitatea litigiilor nascute între
particulari si administratie cu ocazia organizarii si functionarii serviciilor publice si în care sunt puse în
cauza reguli, principii si situatii apartinând dreptului public .
În doctrina româneasca actuala notiunea de contencios administrativ este utilizata în doua sensuri:
1)În sens larg, ca totalitate a litigiilor dintre administratia publica si cei administrati, indiferent de natura
juridica a litigiilor;
2)În sens restrâns, se refera doar la acele litigii în care autoritatile administratiei publice si alte organizatii
folosesc regimul juridic administrativ, în baza competentei pe care le-o confera legea.
În aceasta ultima acceptiune, contenciosul administrativ are un sens material si un sens formal-
organic.Sensul material al notiunii contenciosului administrativ scoate la iveala natura juridica a litigiilor,
respectiv cele carora li se aplica un regim juridic administrativ, care este un regim de drept public.Sensul
formal-organic al notiunii de contencios administrativ se refera la natura autoritatilor de jurisdictie,
anume instantele judecatoresti competente sa solutioneze respectivele litigii. Din acest punct de vedere
exista mai multe sisteme de contencios administrativ.
Astfel, în tari ca Franta, solutionarea litigiilor pe baza regimului juridic administrativ în legatura
cu actele administrative si contractele administrative, este de competenta tribunalelor administrative care
nu apartin puterii judecatoresti, ci tin de administratia publica si de puterea executiva, fiind constituite
dintr-un sistem jurisdictional autonom si care au o instanta suprema, anume Consiliul de Stat.În alte tari
cum sunt Spania, Elvetia, Belgia, activitatea de contencios administrativ se exercita de instantele
judecatoresti obisnuite, care au sectii speciale de contencios administrativ, asa cum se întâmpla si în
România.
Majoritatea autorilor de drept administrativ disting doua categorii de contencios administrativ:
1) Contenciosul administrativ de anulare prin care instanta de contencios administrativ poate sa anuleze
sau sa modifice un act administrativ emis cu nerespectarea conditiilor prevazute de lege sau poate sa
oblige o autoritate publica sa rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege. În acest caz
instanta de contencios nu este competenta sa rezolve si problema repararii daunelor, aceasta problema
revenind, în cadrul unui litigiu separat, instantelor de drept comun.
2) Contenciosul de plina jurisdictie prin care instanta de contencios administrativ poate sa anuleze sau sa
modifice un act administrativ emis cu nerespectarea conditiilor prevazute de lege sau poate sa oblige o
autoritate publica sa rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege si totodata, sa procedeze si
la repararea daunelor cauzate. Cererea pentru despagubiri se poate formula, fie în cadrul actiunii initiale,
fie separat, dupa cum la data introducerii actiunii, îi era sau nu cunoscuta paguba sau întinderea ei.

1.2. Condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în contencios administrativ

Condiţiile de admisibilitate sunt acele cerinţe pe care acţiunile intentate trebuie să le


îndeplinească, în prealabil, pentru ca instanţa sesizată să poată proceda la judecarea fondului litigiului1.
Aşadar, verificarea îndeplinirii condiţiilor trebuie să preceadă judecata fondului, iar când una sau mai
multe condiţii cerute de lege nu sunt îndeplinite, acţiunea urmează a fi respinsă.
Prima condiţie pentru promovarea acţiunii în contencios administrativ este ca vătămarea dreptului
să fie urmarea unui act administrativ sau a refuzului unei autorităţi publice de a rezolva cererea
referitoare la un drept recunoscut de lege.
Uneori, în literatura juridică şi în practica judiciară s-a apreciat că o astfel de condiţie este
satisfăcută numai în cazul în care intervine un act administrativ individual pentru că numai un astfel de
act poate vătăma un drept care aparţine unei persoane fizice sau juridice.
S-a apreciat astfel că un act administrativ cu caracter normativ nu ar putea produce o astfel de
vătămare în mod direct, pentru că, de regulă, intervine un act individual care să facă aplicaţiunea celui
normativ.
Chiar dacă s-ar admite o astfel de susţinere (art.1 din Legea nr. 29/1990 nu face o deosebire între
cele două categorii de acte administrative-s.n.), nu înseamnă că actele administrative normative nu pot fi
cenzurate, sub aspectul legalităţii lor, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ, în legătură cu
legalitatea actului administrativ individual prin care s-a vătămat dreptul care aparţine unei persoane fizice
sau juridice reclamante în acţiunea cu care este sesizată instanţa de judecată.
În acest context trebuie subliniat şi faptul că nu vor putea face obiectul acţiunii directe în
contencios administrativ simplele operaţiuni administrative şi materiale care nu produc prin ele însele
efecte juridice. Ele pot fi verificate sub aspectul legalităţi lor, însă, numai în legătură cu actul
administrativ care face obiectul acţiunii în justiţie.
De aceea, este important să facem distincţia între actele administrative şi operaţiunile
administrative şi materiale pentru că de multe ori aceste operaţiuni prezintă aspecte care dau posibilitatea
considerării lor ca acte administrative. Aceste operaţiuni care se realizează în cadrul activităţii
administrative pe baza şi în executarea legii produc efecte juridice, dar aşa cum am arătat, nu prin ele
însele, cum se întâmplă în cazul actelor administrative, ci prin efectul normelor juridice care le
reglementează.

1
C. G. Rarincescu, op. cit., p. 220
A doua condiţie este aceea a vătămării unui drept recunoscut de lege în favoarea reclamantului,
persoană fizică sau juridică2.
Reclamantul trebuie să fie beneficiarul unui drept subiectiv, adică un drept pe care i l-au acordat
normele juridice şi pe care autoritatea publică are obligaţia să-l respecte şi să-l realizeze în favoarea
reclamantului.
Rezultă astfel, că pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor
art. 1 din Legea nr. 29/1990, nu este suficientă existenţa unui interes legitim şi că trebuie dovedită
existenţa şi încălcarea unui drept subiectiv care să aparţină reclamantului şi să fi fost stabilit prin lege sau
prin acte emise pe baza şi în executarea legii (nu este vorba aşadar de drepturi care să provină dintr-un
contract).
Este, de asemenea, necesar ca autorităţilor publice să le revină sarcina în cadrul competenţei pe
care o au să realizeze aceste drepturi şi să le respecte. Prin aceasta se exprimă corelaţia dintre drepturile
şi obligaţiile care se formează în cadrul raporturilor juridice dintre autorităţile publice şi cei administraţi.
În prezent, în practica Secţiei de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie s-a precizat
că în privinţa structurii dreptului vătămat pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, este
necesar să fie vorba de un drept şi nu de o simplă vocaţie3.
Cu titlu de exemple de drept vătămat, în practica instanţei supreme, amintim pe cele referitoare la
dreptul de proprietate; la dreptul de a ocupa diferite funcţii publice (secretar, contabil, cadru didactic,
etc.); dreptul de a exercita diferite profesii şi meserii (avocat, medic cu cabinet particular, etc.); dreptul
de a fi reintegrat într-o funcţie publică din care reclamantul a fost îndepărtat abuziv; dreptul de a obţine o
autorizare de funcţionare.

Tot legat de dreptul încălcat, s-a menţionat că pentru a avea deschisă calea acţiunii în justiţie este
necesar ca dreptul să fie recunoscut de lege.
În afara existenţei dreptului recunoscut de lege este necesar ca acţiunea introdusă în justiţie să
prezinte un interes, aşa cum este analizat, la dreptul procesual civil.
Un astfel de interes nu există, spre exemplu, în cazul în care actul administrativ împotriva căruia
se plânge reclamantul a fost retras de autoritatea administraţiei publice sau nu şi-a produs efectele
juridice.
Cea de-a treia condiţie de admisibilitate a unei acţiuni în contencios administrativ se referă la
actul atacat care trebuie să emane de la o autoritate publică, aşa cum prevăd disp. art. 48 din Constituţie.
De precizat că Legea nr. 1/1967 care concepea actul administrativ ca fiind opera exclusivă a
organelor administraţiei de stat.
2
Sunt autori, precum A. Iorgovan, V. Vedinaş, care consideră că acţiunea în contencios administrativ
poate fi introdusă şi atunci când s-au încălcat interese legitime şi că această posibilitate este oferită de
disp. art. 21 din Constituţie în care se arată că “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.
3
Culegere de decizii pe anul 1991
Aceasta concepţie rezultă din felul în care prin Legea nr. 1/1967 se distribuia competenţa
instanţelor judecătoreşti în materia contenciosului administrativ.
Se stabilea astfel, că judecătoriile soluţionau litigiile care se refereau la actele administrative ale
organelor locale ale administraţiei de stat, iar tribunalele organizate la nivelul judeţelor şi al municipiului
Bucureşti, soluţionau litigiile referitoare la actele administrative adoptate sau emise de organele centrale
ale administraţiei de stat, excluzând actele Consiliului de Miniştri, care era considerat organ suprem al
administraţiei de stat .
Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ nu mai foloseşte termenul de organ al
administraţiei de stat, ci pe acela de autoritate administrativă, înlocuită apoi cu noţiunea de autoritate
publică, prin art. 48 din Constituţie4.
Actele administrative sunt, în principal, opera autorităţilor care înfăptuiesc administraţia publică
prin organizarea executării şi executarea legii, în cadrul unei competenţe conferite de lege, sau de acte
emise pe baza şi în executarea legii.
În aceasta categorie de autorităţi ale administratiei publice intră, pe lângă autorităţile puterii
executive, stricto sensu (Preşedintele României şi Guvernul) şi autorităţile administraţiei publice centrale
şi locale precum şi instituţiile publice şi regiile autonome atunci când au o competenţă de organizare a
executării şi executare a legii, fapt prevăzut în lege sau în alte acte normative date în baza legii.
O astfel de activitate de organizare a executării şi de executare a legii se realizează însă şi în
cadrul sistemului de organizare a celorlalte două puteri ale statului, anume puterea legiuitoare şi puterea
judecătorească. Şi în aceste sisteme de organizare pot exista autorităţi care să emită acte administrative pe
baza unei competenţe conferite de lege.
Acest lucru rezultă pentru puterea legiuitoare din dispoziţiile art. 2 litera a din Legea nr. 29/1990
care menţionează că nu pot fi atacate în justiţie actele administrative de autoritate şi de gestiune ale
organelor de conducere ale Parlamentului.
La fel, a rezultat că în baza unei competenţe conferite de lege, organele de conducere ale curţilor
de apel emit acte administrative în procesul organizării şi executării legii (exemplu, competenţa
preşedinţilor curţilor de apel în legătură cu numirea unor persoane în funcţii auxiliare la instanţele
judecătoreşti).
În practica judecătorească s-a considerat că în cazul în care unui candidat la ocuparea prin
concurs a unei funcţii auxiliare în cadrul unor instanţe judecătoreşti i se refuză înscrierea la concurs, acest
refuz se consideră act administrativ şi îi este deschisă calea unei acţiuni în contencios administrativ.
S-a considerat,de asemenea, că au calitate de autorităţi publice şi unele organizaţii nestatale care
organizează o activitate de interes public, legea conferindu-le o veritabilă competenţă în a acţiona în
organizarea executării şi executarea legii.

4
A se vedea Decizia nr. 37/1997 a Curţii Constituţionale
Astfel, barourilor de avocaţi li s-a recunoscut competenţa de a emite acte administrative, întrucât
sunt organizate şi funcţionează pe baza legii. În cazul în care se refuză înscrierea la concursul pentru
intrarea în barou unei persoane care îndeplineşte condiţiile legale, se consideră că prin acest refuz, care
este un act administrativ, i s-a încălcat un drept, şi de aceea i se dă posibilitatea contestării refuzului la
instanţa de contencios administrativ.
De asemenea, instituţiilor particulare de învăţământ superior care funcţionează în baza legii, li s-a
atribuit competenţa de a organiza activităţi de pregătire pentru diferite profesii juridice, medicale,
tehnice, economice, etc. În acest caz diplomele emise de aceste instituţii sau refuzul de a emite aceste
acte sunt considerate acte administrative şi supuse controlului judecătoresc pe calea acţiunii în contencios
administrativ.
Se are în vedere că instituţiile respective, deşi particulare, desfăşoară o activitate de interes public
potrivit legii, pe baza unei autorizaţii emise de administraţia de stat şi sub controlul acesteia. Aceste
instituţii particulare pot avea calitatea de autorităţi publice care să emită sau adopte acte administrative.
Atribuirea unei asemenea competenţe şi altor organizaţii de stat sau particulare, cu sau fără
personalitate juridică, este determinată de natura activităţii pe care o desfăşoară organizaţiile respective,
şi anume o activitate de interes public. Competenţa lor de a emite acte administrative constituie un
mijloc de organizare a executării şi de executare a legii, ceea ce le conferă calitatea de autorităţi publice.
Extinzându-se prin Legea nr. 29/1990 sfera noţiunii actelor administrative care pot fi supuse
controlului judecătoresc pe calea acţiunii în contencios administrativ acest lucru este remarcabil în
asigurarea protecţiei persoanelor fizice şi juridice, pe linia apărării drepturilor recunoscute acestora prin
lege şi la care sunt obligate autorităţile publice indiferent de natura lor organizatorică.
Singura condiţie pentru a fi considerate autorităţi publice şi a avea competenţa de a emite acte
administrative este, aşa cum am mai arătat, ca acest lucru să rezulte din lege sau din acte normative emise
în baza şi în executarea legii.
A patra condiţie este aceea a efectuării procedurii administrative prealabile şi introducerii în
termenul legal a acţiunii în contencios administrativ.
Înainte de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, reclamantul are obligaţia de a folosi
recursul administrativ graţios prin care solicită autorităţii publice care a emis actul administrativ prin care
s-a încălcat dreptul reclamantului recunoscut de lege, sau care a refuzat expres sau tacit pretenţia
reclamantului să revină asupra atitudinii iniţiale şi să-i recunoască pretinsul drept.
Termenul în care se exercită acest recurs administrativ graţios este de 30 de zile de la
comunicarea actului administrativ sau a refuzului expres, ori în cazul tăcerii administraţiei, de la
expirarea termenului în care autoritatea avea obligaţia să rezolve cererea.
În lipsa unui termen special pentru rezolvarea cererii, Legea contenciosului administrativ a fixat
un termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii .
Legea nr. 29/1990 prevede şi posibilitatea folosirii recursului ierarhic administrativ la autoritatea
ierarhic superioară celei emitente a actului administrativ .
În cazul în care reclamantul a optat şi pentru acest recurs administrativ (cel ierarhic), el are
obligaţia să aştepte răspunsul autorităţii publice sesizate timp de 30 de zile după care va putea introduce
acţiunea în contencios administrativ, la instanţa competentă.
Recursul ierarhic nu este obligatoriu a fi folosit, spre deosebire de recursul graţios care este
obligatoriu şi care constituie o condiţie prealabilă introducerii acţiunii în contencios administrativ la
instanţă.

Procedura administrativă prealabilă era prevăzută şi în Legea nr. 1/1967 şi se regăseşte şi în


legislaţia altor ţări.
Această procedură dă posibilitatea rezolvării rapide şi necostisitoare a litigiului şi are şi avantajul
de a invoca autorităţii emitente atât motive de ilegalitate, cât şi de lipsa de oportunitate.
În acest caz se dă posibilitate administraţiei să-şi reconsidere activitatea stingând eventual litigiul
prin rezolvarea favorabilă a cererii ce constituie obiectul recursului graţios.

Bibliografie:
1. Decizia nr. 37/1997 a Curţii Constituţionale;
2. A. Iorgovan, V. Vedinaş;
3. Culegere de decizii pe anul 1991;
4. C. G. Rarincescu, op. cit., p. 220