Sunteți pe pagina 1din 6

CETĂŢENIA ROMÂNĂ

MARIN FLORICA
Procuror şef
Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

1. Noţiunea de cetăţenie

Întrucât unul dintre elementele constitutive ale statului este populaţia, apare
justificată analiza raporturilor existente între acestea şi stat, mai precis între
fiecare individ, ca membru al populaţiei şi statul respectiv.
Populaţia unui stat se prezintă ca o entitate eteroclită sub aspectul specificului
raporturilor politice şi juridice pe care le are fiecare membru al populaţiei cu statul pe
teritoriul căruia trăieşte populaţia respectivă. Din acest punct de vedere, populaţia unui stat
este formată din cetăţenii acestuia, la care se adaugă străinii şi, după caz, apatrizii.
Este evident faptul că între populaţie şi stat se încheagă o multitudine de
raporturi de natură diversă.
O asemenea legătură nu este întâmplătoare, ea s-a format de la sine, printr-un
proces îndelungat în care atât populaţia cât şi forţa publică au conştientizat legăturile lor
reciproce, de intercondiţionare. Locuind pe un anumit teritoriu şi, mai târziu, organizându-se
politic pe acesta, populaţia se identifică atât cu teritoriul respectiv, cât şi cu forma de
organizare politică, adică cu statul. În cadrul acestui proces de conexiuni reciproce, populaţia
capătă cu timpul conştiinţa de sine (conştiinţa naţională), care include conştiinţa apartenenţei
la un teritoriu determinant, solidaritatea cu o anumită forţă publică, căreia îi conferă prin vot
legitimitatea.
Elementele organice ale naţiunii reflectate în conştiinţa naţională, cum sunt
limba comună, tradiţiile, cultura comună, religia, specificul organizării vieţii social-
economice şi politice, formează fondul conceptual şi operaţional al ideologiei naţionale.
Legătura intimă dintre stat şi întreaga populaţie care vieţuieşte pe teritoriul său
– indiferent de naţionalitate – stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, dar şi la baza îndatoririlor lor faţă de stat.
În dreptul constituţional modern, o asemenea legătură este exprimată prin
termenul de cetăţenie. Se cuvine mai întâi precizat că noţiunea de cetăţenie are conotaţii
multiple în funcţie de natura raporturilor juridice în care se manifestă: raporturi de drept
internaţional, raporturi de drept constituţional, raporturi de drept administrativ, raporturi de
dreptul familiei. Aşadar, termenul juridic de cetăţenie are un caracter complex, generat de
multitudinea şi de natura ramurilor de drept care îi conferă o haină juridică specifică.
Profesorul Ion Deleanu apreciază cetăţenia cu o instituţie complexă, integrând elemente
specifice mai multor ramuri ale dreptului.

Cetăţenia română a fost apreciată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă


relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat,
dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi
titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României.
Cetăţenia română exprimă legătura principală şi statornică între statul român şi
o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite proceduri legale prin care prin
care se exprimă voinţa suverană a poporului şi beneficiază de drepturile şi libertăţile
fundamentale pe care i le garantează statul, care, în acelaşi timp, îi impune anumite îndatoriri
fundamentale.
Cetăţenia română este prevăzută în art. 5 din Constituţia României.

2. Natura juridică a cetăţeniei

63
În explicarea naturii juridice a cetăţeniei nu se poate ignora faptul că aceasta
exprimă un raport politic şi juridic între două subiecte de drept: statul şi persoana fizică,
fiecare dintre ele fiind titulare de drepturi şi obligaţii. Din acest punct de vedere, persoanele
fizice pot avea calitatea de cetăţean sau de persoană cu dublă cetăţenie. Prin excludere,
străinii şi apatrizii nu au vocaţia de a li se recunoaşte şi garanta toate drepturile cetăţeneşti,
dar nici nu li se poate pretinde să înfăptuiască toate îndatoririle fundamentale ce revin
cetăţenilor români, întrucât nu au calitatea de subiecte, de părţi în raporturile de cetăţenie.
Există o relativă dificultate în desprinderea naturii juridice a cetăţeniei.
Aceasta deoarece apartenenţa unei persoane la un anumit stat poate avea mai multe cauze;
naşterea, adopţiunea, autorizarea cererii adresate autorităţilor statale competente de către o
persoană fizică. Trebuie remarcat faptul că toate teoriile care s-au susţinut cu privire la natura
juridică a cetăţeniei au ca punct comun aprecierea acesteia ca o legătură de apartenenţă între
două subiecte de drept. Articolul 1 din Legea cetăţeniei române prevede, în acest sens, că
„cetăţenia română exprimă apartenenţa unei persoane la statul român”.
Izvorul juridic al cetăţeniei este fie faptul natural al naşterii, căreia legiuitorul
îi predetermină efecte juridice în ceea ce priveşte raportul de cetăţenie între cel născut şi stat,
fie, chiar, faptul juridic al adopţiunii sau repatrierii unei persoane ori acordarea cetăţeniei la
cererea ei. Indiferent care ar fi izvorul cetăţeniei, aceasta este în esenţa sa un raport juridic al
cărui mod de naştere şi de încetare sunt prevăzute expres de lege. De asemenea, conţinutul
raportului (drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului şi procedurile prin care
cetăţenii participă la exprimarea voinţei suverane a poporului) este prevăzut în Constituţie şi
în diferite alte legi.

3. Principiile generale ale cetăţeniei române

Aceste principii stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de exercitare a


calităţii de cetăţean român de către o persoană fizică. Ele decurg atât din Constituţie cât şi din
alte legi, în primul rând din Legea cetăţeniei române; ele sunt totodată şi o reflecţie a
trăsăturilor şi însuşirilor psiho-sociale ale unui anumit popor.
Pot fi considerate ca principii generale ale cetăţeniei române printre altele:
a) egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de
origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de
origine socială (art. 4 alin. 2 din Constituţie);
b) cetăţenia dobândeşte pe baza principiului ius sanguinis, ceea ce înseamnă
că dobândeşte automat cetăţenia română indiferent de locul naşterii sale, copilul ai cărui
părinţi, sau numai unul dintre ei este cetăţean român;
c) stabilirea modului de dobândire sau pierdere a cetăţeniei, ca şi a drepturilor
şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, reprezintă un atribut inerent, exclusiv şi suveran
al statului;
d) cetăţenii români au de regulă o singură cetăţenie dar, potrivit legii române a
cetăţeniei pot dobândi o a doua cetăţenie;
e) căsătoria nu poate produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor, iar
schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei române a celuilalt
soţ;
f) cetăţenia română nu poate fi retrasă celui care a dobândit-o prin naştere.
În lucrarea „Drept constituţional şi instituţii publice”, Ioan Muraru şi
Simina Tănăsescu amintesc şi alte principii care stau la baza cetăţeniei române:
1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de
Constituţie şi legi. În această privinţă se impune încă de la început să observăm că, de regulă,
acesta nu este considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema, ca atare,
prezentând o deosebită importanţă teoretică şi practică, este totuşi analizată, distinct de
principiile cetăţeniei. Cu toate acestea, această regulă, se impune ca o regulă de bază a
cetăţeniei române, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu. Cât priveşte formularea ce am
dat-o acestui principiu, ea ni se pare a fi potrivită deoarece sugerează ca persoanele care nu au
64
calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura – în condiţiile legii – decât de o parte din
drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării noastre1.
În această ordine de idei, trebuie să arătăm dă din drepturile înscrise în
Constituţie şi legile ţării, unele pot fi exercitate numai de cetăţeni, străinii sau apatrizii
neavând acces la ele. Există deci o diferenţă între sfera drepturilor pe care le pot exercita
cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au această
calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate şi
de străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale cât şi drepturi subiective obişnuite.
În grupa acestor drepturi sunt incluse:
- dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative. Aceste
drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor;
- dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe
acest teritoriu;
- dreptul de fi proprietar pe terenuri în România;
- dreptul de fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute
de legile ţării. Trebuie arătat că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana
să aibă calitatea de cetăţean român. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de judecător;
- dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu
poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză
penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din România;
- dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetăţenia
română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când aceştia,
aflându-se în afara graniţelor – vremelnic sau domiciliind – au nevoie de asemenea ajutor
împotriva încălcării drepturilor lor.
2. Numai cetăţenii români sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin
Constituţie şi legile ţării.
Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am făcut la primul principiu, vom arăta că
cetăţeanul român, titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinească şi
îndatoririle prevăzute de Constituţie şi legile ţării. Aceasta, cu atât mai mult cu cât cetăţenia
română presupune responsabilitate civică.2
În conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de Constituţie şi
legi aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, pentru că numai ei pot fi titularii unor drepturi
şi obligaţii.
Persoanele care nu au această calitate nu sunt ţinute a îndeplini anumite
îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români, singurii răspunzători pentru dezvoltarea
economică şi socială a României pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integralităţii
sale.
Aceste obligaţii sunt următoarele:
a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b) obligaţia de a satisface serviciul militar;
c) îndatorirea de a apăra patria.

3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,


naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau
origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia.

4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se


desprinde cu deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cărora

1
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu – „Drept constituţional şi instituţii politice” – Editura Lumina
Lex pag. 135, Bucureşti 2002
2
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu – „Drept constituţional şi instituţii politice” – Editura Lumina.
Lex pag. 136, Bucureşti 2002

65
stabilirea drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de
pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.3

4. Dobândirea cetăţeniei române

Legiuitorul român a adoptat pentru principiul ius sanguinis în ceea ce priveşte


modul de dobândire a cetăţeniei. Aceasta înseamnă că în stabilirea cetăţeniei unei persoane
primează legătura de sânge a acesteia cu părinţii săi. Dacă aceştia au cetăţenia română,
automat persoana respectivă va dobândi la naştere cetăţenia română. Articolul 5 din Legea
cetăţeniei române a reflectat acest principiu şi a statuat: „copiii născuţi pe teritoriul României,
din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români”. Pe baza aceluiaşi principiu, legiuitorul a
stabilit că au, de asemenea, calitatea de cetăţean român cei care s-au născut pe teritoriul
statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român, precum şi cei ce s-au
născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română. Legea
cetăţeniei stabileşte şi o veritabilă prezumţie de cetăţenie română, precizând că minorul găsit
pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.
În afară de naştere, legiuitorul a prevăzut şi alate moduri de dobândire a
cetăţeniei române: adopţiunea, repatrierea şi acordarea acesteia la cerere.
În ceea ce priveşte adopţiunea, cetăţenia română se dobândeşte de către copilul
cetăţean străin sau fără cetăţenie dacă adoptivii sunt cetăţeni români, iar cel adoptat nu a
împlinit vârsta de 18 ani. În cazul în care numai unul dintre părinţii adoptivi este cetăţean
român, cetăţenia minorului adoptat va fi hotărâtă de comun acord, de către adoptivi.
Dacă aceştia nu ajung la o hotărâre comună, instanţa judecătorească
competentă să încuviinţeze adopţiunea, va decide asupra cetăţeniei persoanei adoptate, ţinând
seama de interesele acestuia. Legea cetăţeniei prevede că în acest caz, se cere şi
consimţământul minorului dacă a împlinit vârsta de 14 ani.
În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiunii, copilul adoptat este
considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă la data declarării sau anulării adopţiunii
nu a împlinit vârsta de 18 ani şi dacă domiciliază în străinătate sau părăseşte ţara pentru a
domicilia în străinătate.
În situaţia desfacerii adopţiunii, copilul care a împlinit vârsta de 18 ani, pierde
cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă
părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.
Legea prevede că persoana care a pierdut cetăţenia română o poate redobândi
prin efectul repatrierii, dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens. Părinţii care se repatriază,
hotărăsc pentru copii lor minori privind cetăţenia. În situaţia în care părinţii nu cad de acord,
tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul
copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia.
Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţă
asupra cetăţeniei celuilalt soţ. Soţul cetăţean străin sau fără cetăţenie, al persoanei care se
repatriază, poate cere dobândirea cetăţeniei române.
Potrivit legii, cetăţenia română se poate acorda, la cerere, cetăţeanului străin
sau persoanei fără cetăţenie care:
a) s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României sau, deşi nu s-
a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin cinci ani sau,
în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 3 ani;
b) dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi
poporul român;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate mijloace legale de existenţă;
e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
3
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu – „Drept constituţional şi instituţii politice” – Editura Lumina
Lex pag. 137 – Bucureşti 2002

66
f) cunoaşte limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa
socială.
Minorul născut de părinţi străini sau fără cetăţenie care au cerut cetăţenia
română, dobândeşte cetăţenia română o dată cu părinţii săi. În cazul în care numai unul dintre
părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor hotărî, de comun acord, cu privire la
cetăţenia copilului. În situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul
minorului va decide, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit
vârsta de 14 ani, este necesar consimţământul acestuia. Copilul dobândeşte cetăţenia română
pe aceeaşi dată cu părintele său.
Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut această cetăţenie şi
cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, dacă a împlinit vârsta de 18 ani,
dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa, ataşamentul faţă de statul şi poporul român şi
dacă este cunoscut ca având o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român.
Persoana majoră care redobândeşte cetăţenia română prin repatriere, precum şi
soţul acesteia, căruia cetăţenia i s-a acordat la cerere, depun în termen de şase luni în faţa
autorităţilor române competente, jurământul de credinţă faţă de ţară. Acelaşi jurământ este
prestat şi de cetăţeanul străin sau apatridul cărora li s-a acordat cetăţenia română la cerere. În
aceste cazuri, calitatea de cetăţean român se dobândeşte pe data prestării jurământului.

5. Pierderea cetăţeniei române

Cetăţenia română se pierde în principal prin:


a) retragerea cetăţeniei române;
b) aprobarea renunţării la cetăţenia română.

a) Retragerea cetăţeniei române


Cetăţenia română se poate retrage personal persoanei care:
1) aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă
interesele statului român sau lezează prestigiul României;
2) aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care
România a rupt relaţiile diplomatice, sau cu care este în stare de război;
3) a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase. Trebuie remarcat
faptul
că potrivit Legii cetăţeniei române, retragerea acesteia nu produce efecte asupra cetăţeniei
soţului său copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia.

b) Aprobarea renunţării la cetăţenia română


Pentru motive temeinice, Legea prevede că se poate aproba renunţarea la
cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care:
1) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o
pedeapsă penală;
2) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din
ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea
lor.
Trebuie precizat că pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării nu
produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Cu toate acestea, în cazul
în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află
împreună cu ei în străinătate, ori părăseşte împreună cu ei ţara, acesta pierde cetăţenia română
odată cu părinţii săi, iar dacă ei au pierdut cetăţenia română la date diferite, minorul va pierde
cetăţenia română pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în

67
străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia
română pe data plecării sale din ţară.4
Legea cetăţeniei române prevede şi alte cazuri de pierdere a acesteia. Astfel,
copilul minor cetăţean român, înfiat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacă
înfietorii sau, după caz, înfietorul solicită aceasta în mod expres, iar legea străină prevede
dobândirea cetăţeniei înfietorului de către cel înfiat.
În cazul declarării nulităţii sau anulării înfierii, copilul care nu a împlinit vârsta
de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia.
Pierde, de asemenea, cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României
dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia
sunt cetăţeni străini. Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai
faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.

d) Dovada cetăţeniei române

Legea cetăţeniei române a prevăzut că dovada acesteia se face cu buletinul de


identitate, paşaportul sau certificatul constatator al acordării cetăţeniei române.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său de
naştere, însoţit de buletinul de identitate sau paşaportul oricăruia dintre părinţi. În cazul în
care copilul este înscris în buletinul de identitate sau paşaportul unuia dintre părinţi, dovada
cetăţeniei se face cu oricare din aceste acte.
Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu
certificatul de naştere.

BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia României;
2. Legea cetăţeniei române nr. 21/1991;
3. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu „Drept constituţional şi instituţii politice” – Secţiunea a
III-a Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din
normele juridice privitoare la cetăţenie, Editura Lumina, Lex Bucureşti 2002;
4. Cristian Ionescu „Drept constituţional şi instituţii politice” vol. II, pag. 138 – 147, Editura
Lumina, Lex Bucureşti 1997;
5. Eugenia Vieriu, Dumitru Vieriu „Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Economică, Bucureşti 2005.

A se vedea Eugenia Vieriu, Dumitru Vieriu, Drept constituţional şi instituţii politice,


4

Editura Economică Bucureşti 2005

68