NIVELE DE INTERACŢIUNE ÎN RELAŢIA TERAPEUTICĂ

Autor: Gabriela Dima

Iulie 2003

INTRODUCERE

“Nici o întâlnire – cu o persoană sau un

lucru –
pe care o avem de-a lungul vieţii nu este
lipsită de
semnificaţie”.
Martin Buber (1990)

Întâlnirea mea cu Psihodrama a avut loc în vara anului 1998, la îndrumarea unei
prietene. Este posibil ca la acel moment, ea să fi intuit semnificaţia pe
care această “întâlnire”o va avea în viaţa mea…sau poate nu; însă eu, cu
siguranţă, nu ştiam ce va urma. Deschiderea spre nou şi spiritul de
aventură m-au îndemnat să las lucrurile să se întâmple. În plus, aveam un
argument solid: obţinerea unei diplome – un pas important în carieră.
Mai târziu am început să desluşesc semnificaţia mai adâncă a acestei
întâlniri, aventura fiind îndreptată de fapt spre interiorul meu.

Odată ce am pornit pe acest drum al dezvoltării personale şi profesionale, am

descoperit plăcerea de a călători; mai mult, rolul de terapeut îmi dă ocazia să-i însoţesc pe
alţii pe drumul lor şi prin ei, să revin asupra mea. Aşa s-a născut ideea acestei lucrări. Ea
are ca punct de pornire câteva momente semnificative din anul IV, în care proiecţii
personale au perturbat mai mult sau mai puţin desfăşurarea procesului terapeutic.
 RELAŢIA TERAPEUTICĂ - FACTOR CHEIE AL SCHIMBĂRII

Teoreticieni şi practicieni ai psihoterapiei aparţinând diferitelor orientări terapeutice au

căutat să identifice factorii cu efect pozitiv asupra rezultatelor procesului terapeutic,
“agenţii schimbării”, “factorii curativi”, “mecanismele creşterii”. Aceştia aparţin
procesului interior prin care trece pacientul, intervenţiilor terapeutului, dar şi contextului
mai larg în care se desfăşoară terapia. De fapt, procesul terapeutic se află sub influenţa
unor factori variaţi care acţionează individual sau în combinaţie, creând astfel dificultăţi
în definirea lor. În încercarea de a depăşi această complexitate cauzală, reprezentanţii
şcolilor terapeutice s-au centrat fie pe determinarea factorilor cei mai eficienţi specifici
modelul teoretic căruia aparţineau, fie pe aflarea acelor factori care stau la baza
procesului de vindecare în sine, mai departe de metoda folosită.
Cercetările efectuate asupra teoriei şi practicii diverselor şcoli de psihoterapie furnizează
argumente conform cărora efectele terapeutice (care sunt în general comparabile,
indiferent de terapie) sunt determinate în primul rând de punctele comune diferitelor
terapii şi mai puţin de factorii care le diferenţiază. Ideea este susţinută şi de concluziile
cercetării efectuate de Lambert, Shapiro şi Bergin (1966), care evidenţiază o pondere de
două ori mai mare a factorilor comuni (30%) în raport cu cei specifici (15%) între cei
cărora li se atribuie schimbarea terapeutică. Unul din factorii comuni ai oricărei practici
psihoterapeutice este relaţia client - terapeut sau relaţia terapeutică. Practic, toate
abordările terapeutice recunosc că variabilele relaţionale sunt importante pentru progresul
semnificativ al psihoterapiei şi pentru construirea unei relaţii terapeutice benefice pentru
terapeut şi pacient.
Corsini & Rosenberg (1955) au parcurs o varietate crescută de materiale publicate, cu
referinţe asupra psihoterapiei de grup şi a factorilor terapeutici în grupuri, din care au
desprins nouă clase majore de factori care au fost grupaţi în trei categorii mai largi:
(1) Factori emoţionali: acceptare, altruism, transfer;
(2) Factori cognitivi: poziţia de spectator / observator în terapie (“spectator
therapy”), universalizarea, intelectualizarea;
(3) Factori acţionali: interacţiunea, discuţia în public /grup, testarea realităţii.
Începând cu 1960, asistăm la o abordare mai sistematică a aspectelor cu efect terapeutic
în grupuri, prin cercetări care vizau intervievarea membrilor din grupurile terapeutice
asupra elementelor care au considerat că le-au fost de mai mare ajutor în experienţa de
grup (Dickoff &
Lakin, 1963; Butler & Fuhriman, 1983).
Pornind de la aceste cercetări, Yalom (1975) alcătuieşte o listă cu 12 factori curativi
denumiţi după cum urmează:
1. Insuflarea speranţei
2. Universalizarea
3. Împărtăşirea, dezvăluirea
4. Altruismul
5. Repetarea grupului primar, familial - re-constituire
6. Dezvoltarea socializării
7. Identificarea, imitarea
8. Învăţarea interpersonală
 9. Coeziunea grupală
10. Catharsisul
11. Insight-ul
12. Factorii existenţiali

Cercetări similare au fost efectuate pe grupuri diferite cu rezultate similare, ceea ce indică
faptul că participanţii la grupurile terapeutice valorizează în general aceşti factori
curativi principali, indiferent de tipul terapiei. S-a demonstrat că eficacitatea terapeutică
depinde într-o măsură mai mare de caracteristicile personale şi experienţa terapeutului
decât de tehnicile utilizate (Holmes, 1992).
Kellermann (1985, 1987) a condus două astfel de studii, luând ca subiecţi protagonişti de
psihodramă. Aceştia au situat catharsisul, insightul şi relaţiile interpersonale printre
factorii centrali ai terapiei de grup prin metoda psihodramei.
Datorită subiectivităţii crescute pe care o implică autoevaluarea, rezultatele acestor
cercetări centrate pe aprecieri ale participanţilor la grupuri nu au un grad ridicat de
validitate, motiv pentru care Kellermann a îmbogăţit studiul cu afirmaţiile unor
teoreticieni şi practicieni experimentaţi ai psihodramei:
- dacă ar fi avut ocazia să îl întrebe direct pe J.L. Moreno, fondatorul metodei,
Kellermann consideră că pentru a explica puterea terapeutică a psihodramei, acesta
ar fi făcut referire la conceptele primare al teoriei sale – “atom social”, “tele”, “în-
călzire”, “joc de rol”, “spontaneitate”, “creativitate”, “conservă culturală” (Bischof,
1964);
- întrebată direct de autor (Kellermann), Zerka Moreno, soţia şi colaboratoarea
lui J.L.Moreno, a menţionat următoarele aspecte terapeutice ale psihodramei: relaţia
“reală” (tele-ul), dezvăluirea, autenticitatea, sinceritatea terapeutului, relevarea de
sine într-un grup acceptant, conţinător (validare existenţială), catharsisul de integrare.
Zerka Moreno numeşte psihodrama “un laborator non-punitiv în care poţi învăţa cum
să trăieşti”.
- Leutz (1985) dă importanţă crescută setting-ului psihodarmatic (scenei), jocului
spontan ca medium, funcţiilor auxiliarilor, tehnicilor psihodramei (dublul, oglinda,
inversiunea de rol) pe care le consideră derivate din specificul dezvoltării timpurii a
copilului.
Prin extinderea cercetărilor sale, Kellermann a dezvoltat un model conceptual menit să
explice modul în care psihodrama duce la schimbare, vindecare. Modelul cuprinde 7 mari
categorii de factori implicaţi în general în procesul psihoterapeutic:
1. Abilităţile terapeutului (competenţă, personalitate);
2. Descărcarea emoţională (catharsisul, descărcarea de afecte reprimate);
3. Insight-ul cognitiv (cunoaşterea de sine, conştientizare, integrare,
restructurare perceptivă);
4. Relaţionarea interpersonală (învăţarea prin “întâlnire”, tele-ul, explorarea
transferului şi contra-transferului);
5. Învăţarea prin acţiune (însuşirea de comportamente noi prin recompensă şi
pedeapsă; prin transformarea în acţiune – acting
out*);
6. Stimulare imaginativă (“ca şi cum”, joc, simbol, “ai crede că”);
7. Factori curativi nespecifici (factori globali secundari).
 Modelul teoretic, adaptat psihodramei, se prezintă în fig. 1.

EMOŢIONAL Catharsis
T R
H COGNITIV Action – Insight* E c
E S S l
R INTERPERSONAL Tele I o
K S s
A I IMAGINAR “Ca şi cum” T u
P L A r
I L COMPORTAMENTA Acţiune, joc N e
S L C
Magie
Fig.1. Un model al aspectelor terapeutice în psihodramă

Modelul de mai sus poate să nu acopere toate aspectele implicate în procesul terapeutic,
iar separarea elementelor are scop didactic, în realitate ele fiind interconectate.
Appelbaum (1988) accentuează necesitatea unei abordări de tipul variabilelor multiple
când se încercă conceptualizarea schimbării terapeutice.

CONCEPTE CHEIE ALE LUCRĂRII

1. Relaţie terapeutică
2. Transfer
3. Contratransfer
4. Tele

1. Relaţie terapeutică

Pentru a înţelege efectul terapeutic al relaţiei pacient/client – terapeut, este necesar să

delimităm în ce măsură această relaţie diferă de alte modalităţi de interacţiune socială.
În relaţia terapeutică se instaurează o nouă realitate psihosocială deoarece codurile de
relaţionare terapeutică transgresează în mod deliberat codurile de relaţionare socială, con-
venţională. Astfel, cîmpul psihoterapeutic se delimitează de cel socio-cultural, punând
sub semnul întrebării reguli sociale acceptate în cultura respectivă, prin anularea unor
tabuuri, dar instaurarea unor interdicţii. Unele schimburi psihosociale, în mod obişnuit
interzise, sunt permise în timpul terapiei, după cum altele, socialmente autorizate, sunt,
dimpotrivă, interzise în relaţia psihoterapeutică. Spre exemplu: în psihanaliză, pacientul
are dreptul, teoretic, de a spune orice, dar îi este interzis să acţioneze; cât despre terapeut,
el se angajează într-o anume neutralitate şi abstinenţă, dar realizează o activitate de
prelucrare cognitivă a producţiilor pacientului; în câmpul socio-cultural anumite
intervenţii verbale sunt interzise sau trebuie spuse cu grijă, atent măsurate şi exprimate,
pentru a fi admise, în timp ce în terapie astfel de bariere pot să dispară; dacă schimburi de
cadouri, manifestări de tandreţe sau dragoste sunt valorizate social, acestea sunt excluse
din câmpul psihoterapeutic.
Prin aceste diferenţe se instituie o barieră care circumscrie clar relaţia terapeutică, deo-
sebind-o de celelalte forme de interacţiune socială. Aceste reguli modifică considerabil
relaţiile interpersonale obişnuite, atribuind fiecăruia dintre partenerii relaţiei terapeutice
un rol specific, în care unul este în mod necesar îngrijit, iar celălalt îngrijeşte. În baza
acestei caracteristici principale, este contraindicată interferenţa relaţiei terapeutice cu alte
tipuri de relaţie, precum cea de rudenie, de prietenie.
În domeniul psihoterapiei, delimitarea relaţiei psihoterapeutice de alte tipuri de inter-
acţiune socială este cu atât mai necesară cu cât există şi alte relaţii sau situaţii cu efecte
psihoterapeutice, fără ca acestea să poată fi considerate psihoterapii, spre exemplu: sfatul
unui prieten primit într-o situaţie de mare cumpănă, participarea la un spectacol,
comunicarea medic-bolnav, actul medical care are, implicit, şi efecte psihologice, deşi
medicul nu îşi propune să facă psihoterapie etc.

Regulile care organizează relaţia psihoterapeutică comportă un aspect etic - drepturile şi

îndatoririle terapeutului şi clientului - şi un aspect tehnic - “regulile jocului”, care
depinde de şcoala terapeutică căreia îi aparţine terapeutul (neutralitate, direcţionsim,
activitate, pasivitate etc.). Toate aceste reguli definesc comportamentele reciproce ale
terapeutului şi pacientului / clientului. La acestea se adaugă un mod de comunicare
specific, care poate fi dominant verbal sau non-verbal (relaxare, joc…), în funcţie de
modelul teoretic la care se raportează.

Comportamente reciproce ale terapeutului şi

pacientului

Status: drepturi şi Procedee tehnice:

îndatoriri “regulile jocului“

Mod de comunicare

Verbal Paraverbal: Non-

muzică, verbal:

Fig. 2. Caracteristicile specifice relaţiei psihoterapeutice (E. Gilieron, 1997)

Fiecare şcoală psihoterapeutică presupune o anumită concepţie despre om, despre boală şi
sănătate, normal şi patologic, şi, în funcţie de acestea, utilizează un anume dispozitiv
tehnic pentru atingerea unor scopuri specifice (realizarea insight-ului, înlăturarea
simptomului, maturizarea şi dezvoltarea persoanei etc.). Codurile relaţionale şi “regulile
jocului” terapeutic au dimensiuni şi nuanţe specifice, în funcţie de şcoala căreia îi
aparţine terapeutul. În acest context, rolul terapeutului este acela de a stabili o relaţie
dinamică într-un cadru spaţio-temporal dat, în funcţie de obiective precise şi prin
raportarea lor la un model teoretic clar şi coerent.

Transfer

Transferul este o noţiune ce implică dificultăţi de definire care se datorează faptului că,
pentru numeroşi autori, termenul a dobândit o extensie foarte mare, mergând până la a
desemna ansamblul fenomenelor care constituie relaţia dintre pacient şi psihanalist, şi, în
această măsură, ea vehiculează, mai mult decât orice altă noţiune, ansamblul concepţiilor
fiecărui analist asupra curei, obiectului, dinamicii, tacticii, scopurilor ei.

“Transferul desemnează, în psihanaliză, procesul prin care dorinţele inconştiente

se actualizează asupra unor obiecte în cadrul unui anume tip de relaţie stabilit cu
ele şi eminamente în cadrul relaţiei analitice. Este vorba despre o repetiţie a unor
prototipuri infantile, trăită cu un marcat sentiment de actualitate.”
(Laplanche,J., Pontalis, J.-B., 1994)

Cel mai adesea psihanaliştii numesc transfer, fără alt calificativ, transferul în cadrul curei
psihanalitice. În mod clasic, transferul este recunoscut ca terenul pe care se desfăşoară
problematica unei cure psihanalitice, instalarea, modalităţile, interpretarea şi rezolvarea
sa caracterizând-o pe aceasta.

În definirea transferului, se găsesc implicate o serie de fenomene ce fac obiectul unor

dezbateri clasice:
(a) Specificitatea transferului în cură: se pune întrebarea dacă nu cumva situaţia
analitică nu face decât să ofere, graţie rigorii şi constanţei coordonatelor sale,
o ocazie privilegiată de desfăşurare şi de observare a unor fenomene ce se pot
regăsi şi în alte situaţii.
(b) Raportul transfer - realitate: se pune întrebarea în ce măsură se poate găsi
sprijin într-o noţiune atât de problematică precum cea de “dereal” (dereel) şi
într-una atât de dificil de determinat precum cea de realitate a situaţiei
analitice, pentru a putea aprecia caracterul neadaptat sau adaptat la această
realitate, transferenţial sau nu, a unei anumite manifestări apărute în cadrul
curei.
(c) Funcţia transferului în cură: se pun în discuţie valorile terapeutice ale
rememorării şi ale repetiţiei trăite.
(d) Natura conţinutului transferat: poate fi vorba de modele de comportament,
tipuri de relaţie de obiect, sentimente pozitive sau negative, afecte, încărcătură
libidinală, fantasme, ansamblu al unui imago sau trăsătură particulară a
acestuia sau chiar o instanţă în sensul ultimei teorii a aparatului psihic.

La începutul teoriei sale, transferul nu reprezenta pentru Freud, cel puţin pe plan teoretic,
decât un caz particular de deplasare a afectului de la o reprezentare la alta. Dacă
reprezentarea analistului este cea aleasă, aceasta se datorează atât faptului că ea constituie
un fel de rămăşiţă diurnă, mereu la dispoziţia subiectului, cât şi faptului că acest tip de
transfer favorizează rezistenţa, mărturisirea dorinţei refulate devenind deosebit de dificilă
dacă trebuie făcută tocmai persoanei ce constituie obiectul ei. În acel moment transferul
este considerat ca un fenomen foarte localizat. Fiecare transfer trebuie tratat ca orice alt
simptom, pentru a menţine sau a restabili o relaţie terapeutică bazată pe cooperare şi
încredere, în care Freud introducea, printre alţi factori, influenţa personală a medicului,
fără însă a o raporta în nici un fel la transfer.
Freud arăta că transferurile nu diferă prin natura lor - în funcţie de faptul că se adresează
analistului sau unei alte persoane - şi nu constituie aliaţi ai curei decât cu condiţia de a fi
explicate şi “distruse” una câte una.
Modul în care Freud definea transferul s-a modificat odată cu integrarea progresivă a
descoperirilor legate de complexul lui Oedip. Astfel, Freud trage concluzia că în transfer
este retrăită relaţia subiectului cu figurile parentale, mai ales cu ambivalenţa pulsională ce
o caracterizează; pacientul atribuie inconştient medicului rolul figurilor parentale iubite
sau temute. În acest sens, Freud distinge două transferuri:
(1) Transferul pozitiv – de sentimente pozitive, de respect, dragoste, tandreţe;
(2) Transferul negativ – de sentimente ostile, emoţii negative.
Extensia noţiunii de transfer la ideea de proces ce structurează ansamblul curei, conform
prototipului conflictelor din copilărie, conduce la crearea, de către Freud, a unei noţiuni
noi, cea de nevroză de transfer. În acest moment al gândirii sale, Freud constată că
mecanismul transferului asupra persoanei medicului se declanşează chiar în momentul în
care conţinuturi refulate deosebit de importante ar risca să fie dezvăluite. În acest sens,
transferul apare ca o formă de rezistenţă, semnalând, în acelaşi timp, proximitatea
conflictului inconştient.
Freud descoperă astfel ceea ce constituie însăşi contradicţia transferului, fapt care moti-
vează formulările foarte divergente pe care le-a dat în privinţa funcţiei acestuia: el este,
într-un sens, prin raportare la rememorarea verbalizată, “rezistenţă la transfer”; într-un alt
sens - în măsura în care constituie atât pentru subiect, cât şi pentru analist un mod
privilegiat de a surprinde “la cald” şi in statu nascendi elementele conflictului infantil - el
este terenul pe care se desfăşoară, într-o actualitate de netăgăduit, problematica specifică
a pacientului, unde acesta se confruntă cu existenţa, permanenţa, forţa dorinţelor şi
fantasmelor sale inconştiente:
“Este terenul pe care trebuie obţinută victoria… este incontestabil că sarcina de a
stăpâni fenomenele de transfer comportă cele mai mari dificultăţi pentru
psihanalist; nu trebuie însă uitat că tocmai ele ne fac nepreţuitul serviciu de a
actualiza şi de a manifesta impulsurile de iubire îngropate şi uitate; căci la urma
urmelor nimeni nu poate fi ucis in absentia”
(Freud, 1912).

În mod incontestabil, această dimensiune, iniţial secundă, capătă din ce în ce mai multă
importanţă în ochii lui Freud:
“transferul, atât în forma sa pozitivă, cât şi în cea negativă, se pune în serviciul
rezistenţei; în mâinile medicului însă, el devine cel mai puternic dintre
instrumentele terapeutice şi joacă, în dinamica procesului de vindecare, un rol ce
cu greu poate fi supraestimat”
(Freud, 1923).
Referindu-se la manifestările de transfer, Freud scria că “noul simptom ce s-a produs
după vechiul model trebuie tratat în acelaşi mod ca vechile simptome”. Nevroza de
transfer este descrisă ca o “boală artificială” care se substituie nevrozei clinice,
presupunând o echivalenţă între reacţiile transferenţiale şi simptomele propriu-zise.
Manifestările transferenţiale sunt cu atât mai imperioase cu cât “complexul patogen” este
mai apropiat:
“bolnavul nu-şi poate aminti tot ceea ce este refulat în el, şi poate tocmai
esenţialul…El este mai degrabă obligat să repete refulatul ca experienţă trăită în
prezent”.
(Freud, 1920)
Recunoscând caracterul privilegiat al repetiţiei în transfer, Freud subliniază în aceeaşi
măsură:
“necesitatea pentru analist de a limita cât mai mult posibil domeniul acestei
nevroze de transfer, de a îndruma cât mai mult conţinut cu putinţă pe calea
rememorării şi de a lăsa cât mai puţin din el repetiţiei”.
(Freud, 1920)
Când Freud vorbeşte despre repetarea în transfer a experienţelor trecutului, a atitudinilor
faţă de părinţi etc., această repetare nu trebuie înţeleasă într-un sens realist, ce ar limita
actualizarea la relaţiile trăite în mod efectiv; pe de o parte, realitatea psihică este cea
esenţialmente transferată, adică, la nivelul cel mai profund, dorinţa inconştientă şi
fantasmele conexe; pe de altă parte, manifestările transferenţiale nu sunt repetări în sens
propriu, ci echivalente simbolice a ceea ce este transferat.
Întâlnirea manifestărilor transferului în psihanaliză a permis recunoaşterea în alte situaţii
a acţiunii transferului, fie că acesta se găseşte la însăşi baza relaţiei care se desfăşoară
(hipnoză, sugestie), fie că joacă în aceasta, în limite ce rămân de determinat, un rol
important: spre exemplu în relaţia medic-bolnav, profesor-elev, duhovnic-penitent etc.
“Transferul se produce spontan atât în toate relaţiile umane, cât şi în raportul
medicului cu pacientul, el este pretutindeni vehiculul propriu-zis al influenţării
terapeutice, acţionând cu atât mai puternic, cu cât prezenţa sa este mai puţin
bănuită. Prin urmare, psihanaliza nu îl creează, ea doar îl descoperă conştiinţei şi
se înstăpâneşte asupra lui pentru a dirija fenomenele psihice spre obiectivul dorit”
(Freud, 1910).
Greenson’s afirma că:
“toate relaţiile interpersonale conţin o mixtură de reacţii ce aparţin realităţii şi
reacţii de transfer”.
Greenson (1967)
Dificultatea este dată de recunoaşterea proporţiei în care se îmbină prezentul şi trecutul.
Autorul descrie anumite trăsături ale comportamentului pacientului faţă de terapeut care
ar putea indica transferul, însă prezenţa acestor calităţi nu reprezintă o evidenţă certă a
fenomenului transferenţial.

Dintre aceste trăsături fac parte:

 Inadecvarea – implică o doză crescută de subiectivism; furia, ostilitatea
pacientului faţă de terapeut poate avea cauze reale (Greenson dă exemplul unui
terapeut care în timpul sesiunii vorbeşte la telefon), dar atunci când acestea nu
există şi apare o reacţie deplasată, neadecvată contextului, poate fi suspectat
transferul.
  Intensitatea – se referă la emoţii mai mult sau mai puţin adecvate
contextului care însă depăşesc cu mult intensitatea firească momentului respectiv;
de multe ori persoanele însele îşi pun ulterior întrebarea dacă reacţia lor nu a fost
disproporţionată faţă de stimul.
 Ambivalenţa – Greenson consideră că adesea sentimentele transferenţiale
ale pacientului faţă de terapeut generează reacţii schimbătoare, ambivalente faţă
de acesta; ataşamentul şi afecţiunea coexistă cu sentimente negative, de ostilitate,
care adesea sunt ascunse. Dacă se nasc sentimente de atracţie sexuală, acestea
sunt de obicei însoţite de vinovăţie şi repulsie.
 Capriciozitatea – apare în special la începutul terapiei / analizei;
sentimentele transferenţiale sunt adesea inconstante, mai ciudate, „capricioase”
ţinând de modalităţi diferite de relaţionare din perioada copilăriei.
 Tenacitatea – reacţiile transferenţiale în terapie se pot prelungi şi rigidiza,
pacientul menţinând aceleaşi sentimente neadecvate faţă de terapeut cu o
tenacitate marcantă pentru o perioadă mai lungă de timp. Aceasta nu înseamnă că
terapia stagnează, modificările fiind legate de alte comportamente.
Astfel de comportamente nu apar doar în cadrul terapeutic, faţă de persoana terapeutului,
ci pot fi întâlnite în orice alt context faţă de persoane diverse. În general, reacţiile
disproporţionate sau inadecvate sunt manifestări ale transferului.
Transferul este, deci, o noţiune generică în dublu sens: dat fiind faptul că oamenii trăiesc
prezentul în mod esenţial sub impresia durabilă a experienţelor trecute, transferul este
întâlnit în mod universal la specia umană. El cuprinde numeroase fenomene tipice care îşi
găsesc la fiecare om o expresie absolut individuală şi unică.

3. Contratransfer

În psihanaliză contratransferul este definit ca:

„Ansamblu de reacţii inconştiente ale analistului faţă de persoana analizată şi în
special faţă de transferul acesteia.”
Vocabularul psihanalizei (J.Laplanche, J.-B. Pontalis, 1994)
Referirile lui Freud la ceea ce a numit contratransfer sunt foarte rare. El îl înţelege ca:
„influenţa bolnavului asupra sentimentelor inconştiente ale medicului”
Freud (1910)
Începând cu Freud, contratransferul a făcut obiectul unui interes tot mai mare din partea
psihanaliştilor, mai ales pe măsură ce cura era înţeleasă şi descrisă tot mai mult ca relaţie,
ca şi datorită extinderii psihanalizei în domenii noi, precum analiza copiilor şi a
psihoticilor, în care reacţiile inconştiente ale analistului pot fi mai solicitate.
Din punct de vedere al delimitării conceptului, se înregistrează diferenţe considerabile:
(1) Unii autori înţeleg prin contratransfer toate aspectele personalităţii analistului care pot
interveni în cură;
(2) Alţii limitează contratransferul la procesele inconştiente pe care transferul celui
analizat le induce la analist.
Rycroft (1968) distinge două dimensiuni / tipuri ale contratransferului:
(1) Contratransferul ca transfer al terapeutului asupra pacientului - are origine în
tendinţa inconştientă a terapeutului de a reacţiona faţă de pacient într-un fel care
 conţine elemente de neadecvare, cu provenienţă în relaţii şi experienţe anterioare din
viaţa sa, deplasate în relaţia prezentă cu pacientul.
(2) Contratransferul ca atitudine emoţională /reacţii emoţionale ale terapeutului
generate de relaţia cu pacientul - acest tip de contratransfer poate deveni un
instrument terapeutic valoros atunci când este privit din perspectivă clinică şi
interpretat adecvat în baza unei înţelegeri corecte a organizării personalităţii
pacientului. Atitudinea emoţională a terapeutului faţă de pacient este, în acest caz,
rezultatul unei elaborări conştiente a emoţiilor personale, atitudine menită să sprijine
procesul terapeutic. Conştientizarea şi elaborarea contratransferului presupune
examinarea emoţiilor negative ale terapeutului din perspectiva informaţiei care o
oferă despre pacient şi a informaţiilor pe care terapeutul le-a adunat despre acesta în
cursul întâlnirilor.
În gestionarea reacţiilor contratransferenţiale, întâlnim trei orientări:
(1) Reducerea cât mai mare, prin analiză personală, a manifestărilor
contratransferenţiale, astfel încât situaţia analitică să fie, la limită, structurată ca o
suprafaţă proiectivă exclusiv prin transferul pacientului.
(2) Utilizarea controlată a manifestărilor contratransferului în travaliul
analitic, urmând indicaţia lui Freud conform căreia:
„fiecare posedă în inconştient un instrument cu ajutorul căruia poate
interpreta expresiile inconştientului altor oameni.”
(3) Orientarea în vederea interpretării în funcţie de propriile reacţii
contratransferenţiale, asimilate adesea din această perspectivă cu emoţiile
resimţite. O astfel de atitudine postulează că rezonanţa „de la inconştient la
inconştient” constituie singura comunicare psihanalitică autentică.
O atitudine pozitivă a terapeutului faţă de pacient pare să fie o condiţie necesară
pentru o cură analitică cu bune rezultate. Totuşi, dacă această atitudine depăşeşte un
anume nivel critic, ea poate stimula nevoia pacientului de gratificare şi dependenţă.
Astfel, contratransferul poate deveni un obstacol în evoluţia terapiei şi poate ridica
chiar probleme etice. Contratransferul pozitiv sau negativ devine, în aceste condiţii,
pentru terapeut o provocare personală cu efecte asupra dezvoltării şi formării sale
profesionale.
Freud semnala aceste limite:
„nici un analist nu merge mai departe decât îi permit propriile complexe şi
rezistenţe interioare”, consecinţa fiind “necesitatea ca analistul să se supună
unei analize personale.”

Freud (1910)
Un terapeut experimentat trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a menţine un nivel bun de
obiectivitate şi neutralitate în raport cu pacienţii săi, ceea ce nu înseamnă că el va putea
să se elibereze complet de anumite aversiuni / reacţii contratransferenţiale. Însă dacă nu
acordă suficientă atenţie şi nu conştientizează aceste răspunsuri emoţionale, deplasarea
lor va perturba procesul terapeutic.
Tele

Pornind de la cuvintele lui Moreno, care caracterizează psihodrama ca o “terapie inter-

personală / relaţională” (Moreno, 1937), “o invitaţie la întâlnire, întâlnirea a două
persoane: ochi în ochi, faţă în faţă etc.” (Moreno, 1914), relaţiile ce se dezvoltă între tera-
peut şi pacienţi şi între membrii grupului terapeutic au un potenţial curativ valoros.
Moreno, J.L. & Moreno, Z.T. (1959) nu consideră conceptele de transfer şi contratransfer
adecvate pentru a descrie specificul relaţiilor interpersonale din psihodramă. În ceea ce
priveşte transferul, Moreno consideră că s-a acordat o atenţie mult prea mare
distorsiunilor şi fantasmelor din relaţie, în timp e aspectele ce ţin de realitatea “întâlnirii”
în “aici şi acum” au fost neglijate.
Legat de contratransfer, Moreno recunoaşte influenţa perturbatoare a predispoziţiilor
emoţionale inconştiente ale terapeutului, dar acestea nu ar trebui să ducă terapeutul la
adoptarea unei atitudini neutre, ci mai degrabă transparente faţă de pacient. În timp ce
pacientul proiectează fantasmele sale asupra figurii terapeutului este activ şi un alt
proces: pacientul nu este cu totul în regresie, o parte a sa continuă să-l perceapă intuitiv
pe terapeut în prezent, aşa cum este el de fapt.
Pentru a descrie această relaţionare interpersonală reală, diferită de transfer şi
contratransfer, Moreno & Moreno (1959) introduc termenul de “tele” din limba greacă,
însemnând “la distanţă”. Literal, cuvântul “tele” transmite mesajul că oamenii sunt în
contact şi comunică unii cu alţii şi trimit mesaje emoţionale la distanţă. Kellermann
apreciază că alegerea acestui termen atât de neobişnuit se înscrie în aceeaşi linie cu
terminologia psihodramatică, influenţată de dramaturgia greacă clasică.
Pentru a descrie complexitatea fenomenelor inter-personale, a legăturii dintre oameni,
factorul care conectează un individ la grup, fenomene ca reciprocitate, interacţiune,
comunicare, empatie reciprocă, Moreno a creat acest nou concept de “tele” menit să
acopere procesele menţionate. În dorinţa de a clarifica termenul de tele Moreno a inclus o
varietate de aspecte ale relaţiei interpersonale, ceea ce creează confuzie.
Empatia, calea emoţională de a intra în lumea altei persoane, este o componentă necesară
a tele-ului. Empatia este doar “o proiecţie afectivă în sens unic”, care nu ţine cont de
proiecţiile a două căi sau de structurile socio-afective care rezultă, ceea ce îl face pe
Moreno să diferenţieze, în “Who shall survive?”, conceptul de empatie de conceptul de
tele, care cuprinde sensul unei tensiuni afective reciproce cu funcţii sociale: este o
organizare ce se bazează pe două tensiuni originare, de atracţie şi respingere, tensiuni
care nu se reduc la principiul bisexualităţii, ci sunt fondate pe un principiu mai extins,
acela al bisocialităţii. Tele este “unitatea afectivă cea mai simplă transmisă de la un
individ la altul” (Moreno, 1953), care poate fi concepută ca unitate sociogenică.
Moreno, scriind despre reţeaua de relaţii din care face parte individul, “atomul social”, a
preferat să considere legăturile inconştiente dintre oameni ca fiind datorate tele-ului, mai
degrabă decât transferului. Tele este:
“procesul care atrage indivizii unii către ceilalţi sau care îi îndepărtează, acel flux
al sentimentelor din care se compun atomul şi reţelele sociale”
Sociometry (Moreno, 1937)
Conceptul de tele are rădăcini în filosofia existenţială şi poate fi explicat în lumina teoriei
relaţiilor dintre un “Eu” şi un “Tu” a lui Martin Buber (1923). În termeni simplificaţi,
teoria susţine ideea că “nu pot fi Eu, decât în relaţie cu un Tu”. Aceste tip de relaţie este
diferit de cel dintre un “Eu” şi un “obiect”, întrucât îl tratează pe celălalt ca “subiect”, nu
“obiect”. În baza acestei teorii, tele-ul exprimă relaţia “Eu - Tu”, spre deosebire de
transfer care este mai aproape de o relaţie “Eu” - “obiect”.
Tele rămîne “factorul fundamental care stă la baza perceperii reale a celorlalţi” (Moreno,
1951), definind dimensiunea reală, autentică, non-repetitivă a relaţiei interpersonale.
Folosite adecvat în cursul sesiunilor, aceste “întâlniri” sunt esenţiale pentru procesul şi
rezultatele terapiei. Pentru a deveni disponibil, tele-ul (expansivitatea afectivă) are nevoie
de un catalizator, iar acesta este spontaneitatea.
Vorbind despre modalităţile de comunicare dintre terapeut şi pacient, Frank (1961) nu
exclude posibilitatea „telepatiei”. Psihodramatişti renumiţi, printre care şi Zerka Moreno,
sugerează că alături de empatie mai există ceva, asemănător „telepatiei” care operează în
psihodramă între director şi protagonist. Uneori psihodramatisul este într-un acord atât de
puternic cu protagonistul încât aproape că îi „ghiceşte” gândurile. În timp ce definirea
lărgită a lui „tele” (la distanţă) şi „patheia” (care vindecă) poate fi exagerată, totuşi
transmite ceva din înţelesul implicit al conceptului original de „tele”, după Moreno.

NIVELE DE INTERACŢIUNE ÎN RELAŢIA TERAPEUTICĂ

Relaţia terapeutică poate fi concepută ca un proces dinamic în care relaţia este între două
structuri psihice totale, cuprinzând în proporţii diferite conştient şi inconştient, verbal şi
nonverbal, comportamente normale şi perturbate. Relaţia terapeutică presupune un spaţiu
intersubiectiv, o realitate comună, împărtăşită, în continuă evoluţie. Ea se referă la:
“sentimentele şi atitudinile pe care participanţii la terapie le au unul faţă de
celălalt precum şi la maniera în care acestea sunt exprimate”.
Gelso şi Carter (1994).
În încercare lor de a stimula reflexiile teoretice şi cercetările empirice, autorii menţionaţi
propun un model multidimensoional al relaţiei terapeutice. Ei consideră că indiferent de
orientarea teoretică a terapeutului, orice relaţie terapeutică este compusă din:

 Relaţia “reală” (centrată pe realitate şi obiect) -

 Relaţia “nereală” (relaţie de tip transferenţial / contratransferenţial)
 Alianţa activă / de lucru (“working alliance”)

Relaţia „reală” - se referă la aspectul real, adecvat şi nedistorsionat al relaţiei

terapeutice, care îl ajută pe pacient să menţină contactul cu realitatea urmărind
obiectivele terapiei. Implică o atitudine calmă, atentă, interesată, empatică din partea
terapeutului, menită să creeze pacientului un climat de încredere, căldură şi înţelegere,
care să-l ajute în atingerea obiectivelor terapiei.
Relaţia centrată pe realitate poate interfera cu alianţa psihoterapeutică, terapeutul oscilând
între cele două tipuri de relaţie.

Relaţia „nereală”- se referă la fenomenele transferenţiale şi contratransferenţiale care se

manifestă în relaţia terapeutică, care reprezintă principalul instrument terapeutic în
psihanaliză. Gelso şi Carter (1994) consideră transferul / contratransferul o distorsiune,
„eroare” perceptivă sau interpretare eronată a evenimentelor în cadrul relaţiei terapeutice,
fie de către client, fie de către terapeut, în baza trecutului lor. Întrucât toate interacţiunile
sociale sunt construite cu ajutorul modelelor interne ale fiecăruia, înseamnă că oricine
este implicat într-o relaţie interpretează sau aşteaptă anumite reacţii din partea celuilalt în
baze trecutului său unic. Parafrazându-l pe P. Watzlawick „nu putem să nu transferăm”.
Diferenţierea între „real” şi „nereal” în cadrul relaţiei terapeutice a provocat o serie de
dispute teoretice, pornind de la problema identificării aspectelor reale, autentice şi a celor
nereale, distorsionate ale relaţiei (Greenberg, 1994; Patton, 1994; Gelso şi Carter, 1994).

Alianţa activă / de lucru („working alliance) - are o istorie lungă în cadrul concepţiilor
psihoterapeutice, începând cu Freud, care subliniază încă de la începutul secolului
importanţa ei. În terminologie psihanalitică alianţa de lucru cuprinde aspectele reale, „ne-
transferenţiale” ale relaţiei relaţiei dintre pacient şi terapeut. Acest tip de relaţie este de
natură conştientă, raţională şi non-regresivă, în care terapeutul face apel la ego-ul de adult
al pacientului. Alianţa nu este considerată mecanism al schimbării, precum transferul, ci
mecanism care favorizează colaborarea, acordul explicit / implicit a celor doi parteneri de
a lucra împreună în situaţia psihoterapeutică.
După Bordin & Greenson (1979) natura colaborativă a relaţiei terapeutice se referă la trei
elemente: acordul asupra obiectivelor, acordul asupra sarcinilor de îndeplinit şi
dezvoltarea unei relaţii emoţionale între client şi terapeut.
Intensitatea alianţei variază de-a lungul diverselor faze ale procesului terapeutic, dar ea
rămâne o componentă semnificativă a relaţiei terapeutice indiferent de abordare: conform
lui Horvath şi Greenberg (1989) alianţa explică 45% din varianţa rezultatelorterapeutice
măsurabile.

Kellermann (1992) asociază alianţa de lucru, din terminologia psihanalitică, cu tele-ul,

întrucât se referă la un consimţământ mutual, la cooperarea dintre două persoane reale, ca
fundament al colaborării.
Autorul redă schematic direcţia în care se manifestă în cadrul relaţiei terapeutice cele trei
fenomene descrise anerior: transferul, contratransferul şi tele-ul.

TRANSFER
Pacient Terapeut

CONTRATRANSFE
Pacient R Terapeut

TELE
Pacient Terapeut

Fig.3. Variaţii ale relaţiei pacient – terapeut (Kellermann,1992)

 Kellermann (1992) ridică aceeaşi întrebare legată de modul în care pot fi diferenţiate cele
două dimensiuni ale relaţiei, cea bazată pe realitate şi cea bazată pe transfer, elementele
raţionale de cele iraţionale, influenţele trecutului de cela ale prezentului. Relaţiile reale
sunt influenţate de elemente ale transferului, iar transferul implică şi o parte de realitate,
astfel încât toate relaţiile conţin un amestec de realitate şi fantezie.
Cu toate că diferenţierea aspectelor reale de cele nereale ale relaţiei terapeutice este o
sarcină dificilă, pe baza judecării intensităţii emoţiilor prezente este adesea posibil de
determinat care din cele două aspecte ale relaţiei domină la un moment dat.
După Kast (1992), cea mai completă teorie a transferului, contratransferului şi relaţiei
este cea publicată de C.G. Jung în “The Psychology of Transference” (1946), unde este
prezentată schema pentru transfer şi contratransfer, bazată pe un text alchimic. Diagrama
vectorială redă relaţiile proiective dintre analist şi analizand.

a
Eu conştient Eu conştient
Analist masculin Analizand feminin
e f
d c

d′ c′
Inconştient Inconştient
personal personal
b
Anima Animus

Inconştient arhetipal Inconştient arhetipal

Sine

Fig.4. Diagrama vectorilă a lui C.G. Jung (M. Minulescu,2000)

Vectorul “a” - reprezintă ceea ce Jung numeşte “relaţia personală necomplicată”

(“uncomplicated personal relationship”), relaţia conştientă, zona în care analistul este
perceput ca o persoană reală, în care acesta are capacitatea de a intra în contact cu
analizandul.
Vectorul “b” – fuziunea inconştientă, relaţia necunoscută între inconştientul analistului şi
analizandului, un inconştient reciproc care poate fi resimţit în analiză ca “atmosferă a
relaţiei”; poate implica şi situaţia de contagiune, situaţia în care analistul resimte fizic
teama nepercepută şi neexprimată a celui analizat. Reprezintă acele aspecte ale
transferului ce rămâm mutual inconştiente - proiecţii care eşuează în a fi observate sau
care sunt considerate a fi fapte reale.
Vectorul “e” – conţinuturile de tip transfer, modelele anterioare de relaţionare transferate
pe analist sau pe relaţia analist-analizand; pot fi transferate şi imagini arhetipale activate
cu prilejul relaţionării cu analistul şi cu situzaţia de analiză în sine.
Vectorul “f” - conţinuturile de tip contratransfer, relaţia emoţională a analistului faţă de
analizand, care apare în special în situaţiile de transfer. Analistul, o dată cu formarea şi
analiza personală reuşeşte să îşi controleze mai bine relaţia proprie conştient – inconştient
/ complexe, pentru a nu fi predispus să trăiască reale proiecţii pe linia “f”, dar poate
resimţi proiecţia analizandului şi reacţiona simbolic la aceasta.
Vectorii “c”, “c′ ” indică relaţia dintre conştient şi inconştient în cazul analizandului,
posibile constelări în care apar identificări între eu şi animus, sau a altor complexe
inconştiente.
Vectorii “d”, “d′ ” – indică conţinuturile activate prin transfer şi contratransfer; ele devin
conştiente prin actul creativ.

M. Stein (1995), înlocuieşte terminologia alchimistă a lui Jung, simplificând schema prin
folosirea termenilor de: „Eul analistului”, „Eul analizandului”, „inconştientul
analistului”, „inconştientul analizandului”.