Despre Franţa lui Cioran şi despre Franţa lui

Sarkozy
Cît de măreaţă a fost Franţa! exclama aproape patetic scepticul Cioran
în ultima sa scriere în limba română, intitulată Despre Franţa, redactată
la Paris în 1941. Era proaspăt sosit din Berlinul „brun“ în Oraşul Lumină,
ocupat deja de trupele naziste. Din capul locului, se angajează, idealist
şi empatic, în favoarea Franţei, temporar învinse, înălţîndu-i (în eseul
tradus anul trecut în franceză, publicat acum şi în germană) un imn,
făcîndu-i o declaraţie de dragoste învăluită în melancolia degajată de
amurgul unei civilizaţii.

Este greu de imaginat cum ar fi scris azi Cioran despre Franţa

preşedintelui Sarkozy. În urmă cu şapte decenii, în micul volum consacrat
„marii naţiuni“, tînărului sosit din străfundurile lumii, din Valahia, într-o
civilizaţie supramaturată, Franţa părea a-i oferi deja strălucita ocazie
de a verifica experienţele negative, de a autoriza dezamăgirile, spiritul
ludic, gustul pentru paradoxuri, iresponsabilitatea… Din păcate însă,
Franţa nu ar mai dispune de un destin revoluţionar fiindcă nu ar mai
avea idei de apărat. Şi totuşi, la pagina 73, Cioran crede că
o revoluţie ar mai fi posibilă, dar una lipsită de măreţie, de originalitate
şi ecouri, o revoluţie făcută din împrumutul unor mituri, după modelul
comuniştilor francezi, singurii care ar mai fi străbătuţi de un fior
revoluţionar, în peticirea unor discursuri cu fraze desuete, cu
reminiscenţe anarhiste şi disperări de mic-burghezi debusolaţi. Dar
înainte ca Franţa să-şi fi epuizat posibilităţile regenerării ei sociale, va fi
nevoie ca plebea să-şi facă apariţia, să triumfe. Căci viaţa nu mai
pulsează decît la periferii, în les banlieues, constată Cioran, cutezînd să
creadă că doar o Franţă proletară ar mai fi posibilă.

Cu atît mai tulburătoare mi s-a părut lectura unui text semnat de Tahar
Ben Jelloun în numărul din septembrie curent al revistei germane de
„cultură politică“Cicero. Scriitorul francez născut în Maroc, laureat al
mai multor premii literare, între care şi un Goncourt, se referă şi la
situaţia dezolantă din periferiile marilor oraşe, adevărate focare de
criminalitate şi răzmeriţă, la neglijarea de către generaţii succesive de
politicieni a soartei imigranţilor şi consideră că Franţa ar avea nevoie de
o „mică revoluţie“: Chipul democraţiei este schimonosit, politica este
zguduită de scandaluri financiare, iar dacă nimeni şi nimic nu se va
schimba, ambarcaţiunea franceză va avea de înfruntat o mare din ce în
ce mai învolburată.

DE ACELASI AUTOR

Vălul islamic integral şi societatea deschisă

Lecţiile memoriei

În mîinile femeilor

Sărăcie pentru toţi!

Faptul că frînturile de idei desprinse din eseul lui Cioran despre Franţa
par a pune un diagnostic destul de exact actualei situaţii a ţării este
rezultanta lucidităţii, a clarviziunii deopotrivă necruţătoare şi
admirative, cu care, în pofida proaspetei sale „naturalizări“, junele
„métèque“ scruta cauzele măririi şi declinului noii sale patrii. Anticipînd
spiritulTratatului de descompunere, Cioran mărturiseşte că se identifică
cu Franţa prin ceea ce ar fi „putred“ în el însuşi. Consideră totuşi
admirabil, încă nestins, elanul inspirat de Franţa străinilor pe care i-a
primit, transformîndu-i pe oamenii născuţi sub alte zări în sateliţii ei
dinamici.
Există în lume vreo altă ţară care să fi avut parte de atîţia patrioţi cu alt
sînge, cu alte obiceiuri? – se întreabă retoric, în pofida scepticismului său
funciar şi radical, Cioran. Franţa lui este însă o efigie, un simbol, un
model cultural şi mental. În prefaţa traducerii franceze, i se atribuie
scrierii virtuţi profetice. Ea ar dezvălui simptomele unei morţi dinainte
anunţate – cea a civilizaţiei occidentale – un subiect de stringentă
actualitate, cum o dovedesc şi întîmplările din vara Franţei anului 2010.
Statutul străinilor constituie unul din punctele de joncţiune ale
actualităţii de moment cu ideile lui Cioran despre o anumită Franţă
insuflînd încă, la acea vreme, sentimente patriotice fiilor ei adoptivi,
fiind mai puternic iubită de aceştia din urmă decît de propriii copii. O
Franţă oferind celor numeroşi, veniţi dinalte spaţii, nu doar un cămin, nu
doar suprafaţa de proiecţie a unor idealuri şi valori irealizabile în ţările
de origine, ci chiar şansa împlinirii lor pe pămînt străin. Elogiul Franţei,
făcut de Cioran, are şi un „bemol“ final: trecută de apogeu, împovărată
de un prea plin trecut, civilizaţia Franţei nu mai poartă în ea germenii
unui viitor glorios.

Revenind în actualitate, o inconturnabilă întrebare îşi aşteaptă

răspunsul: cît de măruntă, cît de meschină este Franţa preşedintelui
Sarkozy? Diatribele lui împotriva unor delincvenţi proveniţi din rîndurile
imigranţilor sau împotriva aşa-numiţilor gens du voyage, a romilor, nu au
rămas lipsite de ecouri oficiale şi riposte notorii. Trei greşeli capitale,
prin care ar face un imens deserviciu Franţei, îi reproşează şefului
Palatului Elysée nimeni altul decît „vedeta“ publicisticii franceze,
filozoful Bernard-Henri Lévy, într-un adevărat rechizitoriu publicat în
paginile ziarului Le Monde, tradus apoi şi în germană, în Die Welt. Cea
dintîi eroare gravă ar fi amalgamarea statutului unor cetăţeni străini,
stabiliţi ilegal pe teritoriul Franţei, cu cea a unor cetăţeni francezi de
viţă ceva mai veche, ca şi faptul de a fi făcut răspunzătoare o întreagă
comunitate etnică de delictele comise doar de unii dintre membri ei.
Astfel sînt retrezite la viaţă sinistre şi fatale porniri xenofobe, este
reactivat un întreg fond resentimentar.

Cea de-a doua greşeală imputată de filozoful francez preşedintelui

Sarkozy este proferarea unei ameninţări, condiţionată însă de originea
delincventului. Dacă făptaşul care comite un delict grav are un fundal de
imigraţie, dar are cetăţenia franceză, el riscă să i se retragă acest
statut. Ipoteza contravine nu doar unor cimentate principii
constituţionale, între care egalitatea în faţa legii, ci operează o
primejdioasă şi explozivă disociere între francezi de mai multe categorii:
cei dintotdeauna, care nu-şi pierd cetăţenia indiferent ce ar face, şi
francezii de probă, care şi-o pot pierde în cazul unor derapaje. A treia
eroare capitală, Sarkozy ar fi comis-o declarînd un război naţional aşa-
zişilor „noi golani“. O astfel de declaraţie, făcută de şeful unui stat, este
extrem de riscantă, ea induce o stare de nelinişte, de tensiune, de
nesiguranţă, de radicalizare. Ea presupune deplasarea pe terenul
„golanilor“, angajarea într-o bătălie pentru care democraţiile, cu
respectul lor faţă de lege şi scrupulele lor morale, ştiu dinainte că nu sînt
bine echipate şi că victoria nu poate fi în mod sigur de partea lor. De
altfel, declaraţiile belicoase ale preşedintelui Sarkozy, virulenţa sa
verbală nu au făcut decît să trădeze neputinţa statului – crede Bernard-
Henri Lévy. Or, în situaţia dată, raţiunea, fineţea, cumpătarea şi, mai
ales, sîngele rece ar fi fost singurele virtuţi eficiente şi valabile. Pe care,
din păcate, Sarkozy nu le posedă – încheie filozoful trecerea în revistă a
erorilor care au adus Franţei serioase prejudicii.

Citind, la rîndu-ne, discursul rostit de Sarkozy la Grenoble, de notat ar fi

că, pe lîngă necugetatele accese de furie verbală, „oratorul“ întrevede
una din cauzele violenţelor, ce zguduie din cînd în cînd periferiile marilor
oraşe franceze, în permisivitatea excesivă a sistemului juridic, în
indiferenţa generală faţă de modul în care delincvenţii dispreţuiesc
valorile fundamentale ale societăţii franceze. În eseul său, Cioran dădea
de înţeles că o civilizaţie piere cînd nu mai are valori de apărat, cînd ea
însăşi renunţă la propriile idealuri. Dacă din discursul lui Sarkozy, rostit
la Grenoble, la finele lunii iulie, se întrevede fără echivoc că
preşedintele făcuse în prealabil lectura „filipicelor“ lui Bernard-Henri
Lévy, este aproape exclus ca şeful Palatului Elysée să se fi aplecat asupra
densului, deşi foarte scurtului tratat al lui Cioran Despre Franţa,
redactat în urmă cu aproape şapte decenii. Nu ar fi avut decît de
cîştigat, dacă ar fi făcut-o.