Sunteți pe pagina 1din 3

Statul roman modern intre proiect si realizare

a) Actiunile boieresti din secolul XVIII

Dupa infrangerea otomaniilor sub zidurile Vienei(1683) imperiul lor isi incepe
lunga perioada de declin, care s-a intins pana la inceputul secolului XX. In anii
1683-1699, sub Ofensiva Habsburgilor, otomanii sunt nevoiţi să se retraga din
teritoriile Ungariei şi Transilvaniei, care intra sub administraţia învingătorilor. Se
deschidea astfel „problema orientală", adică intrarea imperiului otoman într-o
criză politică iremediabilă, teritoriile sale fiind disputate de noile puteri europene
care se ridicau in acea perioadă: Imperiul Habsburgic şi Rusia.
Războaiele împotriva otomanilor au continuat pe întreaga durată a secolului
al XVIII-lea, toate încheiate cu înfrângerea lor şi cu pierderi teritoriale.
Majoritatea războaielor antiotomane de după 1750 purtate de Rusia au avut loc
pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti La motivele de pace care aveau loc între
turci şi ruşi boierimea pământeană a fost deosebit de a c t iv ăşi a venit cu o serie de
cereri privind statutul principatelor.
h anul 1769, Ţara Românească şi Moldova intră sub ocupaţie rusă, ocupantul
considerând că acestea erau teritorii otomane. La tratativele de pace de la
Focşani şi Bucureşti (1772, 1773) delegaţiile de boieri munteni şi moldoveni au
cerut respectarea vechilor tratate încheiate de domnitori cu Poarta otomană,
prin care aceasta garanta menţinerea organizării interne a ţârilor româneşti. Se
mai cerea intrarea celor două Principate sub protecţia Austriei, Prusiei şi Rusiei,
fapt care înlătura posibilitatea intervenţiei abuzive a Rusiei. Prin tratatul de pace
de la Kuciuk-Kainargi Poarta acordă scutirea de haracipe timp de 2 ani, confirmă vechile
privilegii ale Ţării Româneşti şi Moldovei şi înlătură monopolul asupra unor produse
comerciale.
Cu prilejul tratativelor de pace de la Şiştov, din 1791, Divanul Ţării Româneşti
se adresează delegaţilor ruşi şi austrieci printr-un memoriu în care se cerea:
autonomia şi neutralitatea tării sub garanţia Austriei şi Rusiei, obligaţiile către Poartă să
se desfiinţeze cu exceptia tributului, alegerea domnului dintre reprezentanţii stărilor
ţării, libertatea comerţului cu vite, stabilirea graniţei cu Imperiul Otoman şi desfiinţarea
raialelor.
Erau cereri corespunzătoare nevoilor ţării dar aveau în vedere şi tendinţele
expansioniste ale Austriei şi ale Rusiei.
Garanţia colectivă a acestora era solicitată tocmai pentru a se suspecta reciproc
şi a nu permite amestecul uneia fără acordul celeilalte. După pacea de la Kuciuk-
Kainargi, puterile europene introduc consulatele în Ţările Române, prilej cu care
forţele româneşti intră în contact cu acestea, expunându-le doleanţele. Spre
exemplu, în 1796 Franţa numeşte primul consul pentru ambele principatele, iar
la începutul secolului al XlX-lea un consul general la Bucureşti şi un viceconsul la
Iaşi.
Intr-un memoriu adresat lui Napoleon, în anul 1802, boierii moldoveni cereau
autonomia ţării şi sprijin pentru înlăturarea regimului fanariot.
Mişcarea politică a românilor şi presiunea Rusiei au determinat Poarta să adopte
un hatişerif (act) în anul 1802 prin care se fixa la şapte ani durata domniilor, înainte
de expirarea acestui termen domnii neputând fi maziliţi decât cu acordul celor
două puteri: Rusia şi Imperiul Otoman.
Se deschidea perioada schimbărilor secolului al XiX-lea care au stat la baza
formării satului român modern.
b) Adunările ad-hoc (1857). Potrivit prevederilor Tratatului de la Paris din
1856 Principatele române urmau să-şi exprime voinţa privind organizarea lor
viitoare în cadrul unor adunari ad-hoc. Prevederile Tratatului de Pace de la Paris
din 1856 nu aveau ca rezultat, realizarea imediată a unirii principatelor. Dar
deschiderea oferită de noua situaţie diplomatică europeană crea condiţii din cele
mai favorabile înfăptuirii acesteia. Pentru Principatele dunărene se înlătura
protectoratul Rusiei, ce constituia un obstacol evident în faţa dezideratelor lor.
Totodată, nici Poarta nu se mai putea manifesta atât de arbitrar în relaţiile cu
acestea.
Pentru mişcarea unionistă autohtonă, garanţia Puterilor europene modifica
"scena" desfăşurării acţiunilor ei. Astfel, în cursul anilor 1856 şi 1857
revoluţionarii exilaţi au putut să revină în ţară şi să participe la realizarea unirii în
mod direct. încă de la începutul anului 1857 din iniţiativa Partidei Naţionale, s-au
constituit la Iaşi şi Bucureşti Comitete centrale ale unirii De asemenea, şi în alte
localităţi muntene şi moldovene se înfiinţează comitete ale unirii cu scopul de a
aduce la cunoştinţa tuturor locuitorilor programul unionist.
In primăvara şi vara anului 1857 au avut loc alegeri pentru adunările ad-hoc
care trebuiau să se pronunţe asupra doleanţelor moldovenilor şi muntenilor
privind viitoarea lor organizare.
In septembrie şi octombrie 1857 au avut loc lucrările celor două adunări ad-
hoc, de la Iaşi şi Bucureşti. Ambele au adoptat rezoluţii asemănătoare, în care se
cereau:
1. Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, 2. Unirea
Principatelor Române într-un singur Stat sub numele de România; 3. Prinţ străin, cu
moştenirea Tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei.... 4. Neutralitatea
pământului principatelor; 5. Puterea legiuitoare să fie încredinţată unei Adunări
Obşteşti,...
Rezoluţiile celor doua adunări ad-hoc împreună cu raportul Comisiei
europene, au fost trimise celor şapte Puteri europene.
Intrunite in cadrul Conferinţei de la Paris din 1858 puterile europene au
adoptat Convenţia privind viitorul statut politic şi administrativ al Principatelor
dunărene. Astfel, acestea urmau a se. organiza sub forma unei uniuni cu numele
Principatele Unite ale Moldovei şi Ţârii Româneşti dar aveau fiecare domn şi
adunări legiuitoare proprii. Pentru problemele comune se infimţa Comisia
Centrală de la Focşani. Alte prevederi aveau caracter administrativ, legislativ sau
juridic.
Pentru alegerea domnilor se stabilea alegerea a două Adunări Elective pe baza
votului censitar (participau numai cei care desfăşurau o activitate folositoare
societăţii şi realizau un anumit venit).
In lunile decembrie 1858 - ianuarie 1859 au loc în cele două principate
alegeri pentru Adunările Elective, care urmau să desemneze domnii acestora.
Adunarile elective de la Iaşi şi Bucureşti (1859) s-au întrunit pentru
alegerea domnitorului în ianuarie 1859. In cadrul adunării conservatorii
susţineau pe fostul domnitor Mihail Sturdza iar unioniştii pe colonelul Alexandru
Ioan Cuza. La 5 ianuarie 1859 Alexandra Ioan Cuza a fost desemnat ca domnitor
al Moldovei cu 48 de voturi (majoritatea din cele exprimate). In zilele de 22- 24
ianuarie au avut loc lucrarile adunării elective de ia Bucuresti. In ziua de 24
ianuarie deputatul uinionist anunta candidatura lui Alexandru Ioan Cuza la
domnia Tarii Romanesti.
Propunerea este acceptata de majortatea deputatiilor. Se realizeaza astfel
unirea provizorie prin alegerea aceluias domnitor in ambele principate, urmand
ca pe viitor acest lucru sa fie realizat in mod definitiv prin reformele si actele
politice necesare acestui eveniment. Ziua de 24 ianuarie intra astfel in istorie ca
ziua Unirii dintre Moldova şi Ţara Românească Alegerea aceluiaşi domn a produs
uimirea şi iritarea Curţilor europene dar şi admiraţia pentru gestul de voinţă de
care fuseseră in stare locuitorii celor două principate.
c) După constituirea şi consolidarea internă a statului modern român se
impunea si realizarea independenţei sale statale. Regimul suzeranităţii otomane
şi al garanţiei colective devenise în dezacord cu organizarea internă a României,
bazată pe Constituţia din 1866 şi activând pentru realizarea modernizării tuturor
domeniilor societăţii româneşti. Pentru realizarea independenţei politice era
necesară apariţia unui moment favorabil, care se iveşte în anii 1875-1876. Criza
orientală izbucneşte din nou, fapt de care profită din plin Rusia pentru a
interveni în provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Guvernul român
accepta o intervenţie a Rusiei în Balcani prin teritoriul său dar în anumite
condiţii.
In ianuarie 1876, Lascăr Catargiu, şeful guvernului conservator şi ministru
de Externe, adresa o nota circulară reprezentanţilor României în capitalele
europene in care se arăta că aceasta nu făcea "în nici un fel parte integrantă
din Imperiul Otoman" şi România era hotărâtă să-şi apere neutralitatea, chiar
pe cale militară.
La 26 septembrie 1876 o delegaţie guvernamentală română, condusă de
Ion C. Brătianu, a mers la Livadia (în Crimeea) unde a avut convorbiri cu
ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov privind condiţiile unei
eventuale treceri a armatei ruse prin România. Motivând că România nu
putea purta tratative diplomatice în nume propriu (fiind socotită o ...
provincie otomană!) Rusia a primit iniţial defavorabil încheierea unei
convenţii prin care să se oblige la respectarea integrităţii teritoriale a statului
român. Mai mult, cancelarul rus arăta că "România trebuie să primească
trecerea trupelor tarului pe teritoriul ei fără condiţii!"
Ca urmare a poziţiei hotărâte a delegaţiei române şi a negocierilor purtate în
lunile următoare, la 4 aprilie 1877 8-a semnat Convenţia româno-rusă privind
trecerea armatei ţarote prin România. Conform acesteia se asigura trecerea
armatei ruse prin teritoriul României către Balcani, dar ocolind capitala
Bucureşti. Ruşii se obligau să respecte ordinea internă şi să nu staţioneze pe
teritoriul României.
La 9 mai 1877 Parlamentul României a adoptat Declaraţia de independenţi
a Romaniei desfiintand pentru totdeauna relaţiile de vasalitate cu Poarta
otomană.
Idependenţa declarată la 9 mai 1877a fost cucerită pe câmpul de luptă
prin participarea armatei române la luptele de la Plevna, Vidin, Rahova.
Pe baza cuceririi independenţei de stat pe front, la Congresul de la Berlin
din 1878 Romaniei i s-a recunoscut noua situaţie juridică de stat independent
egal în drepturi cu celelalte state independente din Europa.
Prin acţiunile întreprinse pe plan diplomatic şi militar în anii '70 ai
secolului al XIX-Iea românii şi-au realizat al doilea mare obiectiv politic afirmat în
programele revoluţiei de la 1848: independenta.
d) Unirea Moldovei cu Ţara Românească, prin alegerea lui Alexandru loan
Cuza, Ia 24 ianuarie 1859, ca domn al ambelor principate, a reprezentat un act
istoric cu urmiri adânci «tât pe plan intern cât şi pe plan extern.
Pc plan intern, dubla alegere a lui Cuza nu realiza un simplu fapt al Unirii ci
reprezenta momentul de început al constituirii Statului modern român, cu o
nouă structură politică şi legislativă şi cu noi valori sociale şi economiceu pe care
trebuia să le promoveze. Aşa cum s-a exprimat însuşi domnitorul ales, o nouă
eră ni s-a deschis " statul modern oferind un cadru nou de manifestare a energiilor
naţionale, în slujba progresului economic, social şi cultural. în lunga domnie a lui
Carol I statul român a făcut progrese economice, sociale şi culturale
remarcabile, care i-au dat tăria să participe la marile evenimente ale Europei
prin care să-şi împlinească unitatea naţională. Au putut să fíe adoptate legi de
dezvoltare economică, au fost introduse legile de organizare a învăţământului, a
început înfiinţarea reţelei de cale ferată şi de drumuri naţionale, iniţierea unor
importante construcţii în Bucureşti, Iaşi şi alte oraşe importante ale tarii.
Pe plan extern, formarea statului modern român oferea noi posibilităţi de
manifestare tn relaţiile cu Imperiul Otoman, care rămânea în continuare puterea
suzerană. Criza orientali din anii 1875 - 1878 a fost momentul favorabil de a
înlătura pentru totdeauna relaţiile de suzeranitate cu Poarta. România modernă
a putut să-şi exercite rolul de subiect cu drepturi depline în relaţiile
internaţionale. Astfel, în 1883 a încheiat tratatul secret de aliantă cu Austro-
Ungaria pentru a se pune la adăpost de expansionismul Rusiei. Rolul său ca stat
important in SE Europei s-a văzut cu prilejul încheierii păcii în urma războaielor
balcanice, eveniment
care a avut loc la Bucureşti, mai 1913.