CAPITOLUL 1

OBIECTUL ŞI METODA ECO OMIEI POLITICE

1.1. Devenireaeconomiei politice ca ştiinţă

Comparativ cu ştiinţele naturii, cu matematica, fizica sau chimia, economia politică

este o ştiinţă relativ tânără. Afirmarea, consacrarea şi recunoaşterea statutului ei de ştiinţă
ţin de începuturile epocii moderne. Până să ajungă însă aici, până a se putea vorbi de o
ştiinţă despre economie în adevăratul sens al cuvântului, a fost necesară străbaterea unui
drum lung şi anevoios.
Începuturile acestui proces se pierd în negura timpului. Explicaţia este legată de
imprejurarea, cu determinare obiectivă, că omul a fost nevoit, dintotdeauna, să gândească
economic. Chiar dacă, prin prozaicul său, acest lucru i-a plăcut mai puţin, el a fost
obligat să înţeleagă că existenţa sa este, înainte de toate, economică. Mai mult, el,
individul, ca şi colectivităţile umane, a fost nevoit să constate că această existenţă,
calitatea ei, depinde de modul în care se găsesc soluţii la ingrata inecuaţie cu care tot
timpul a fost confruntat: resurse, relativ limitate, pe de o parte, nevoi nelimitate, pe de
altă parte. Permanenţa acestei căutări motivează permanenţa actului ideatic creator pe
terenul economiei; gândul despre economie a fost un însoţitor permanent al preocupărilor
omeneşti individuale şi colective.
Din împrejurarea că existenţa nu a fost şi nu este decât socială trebuie înţeles şi
faptul că această componentă de bază a activităţii generale a avut, din start, atât o
dimensiune micro cât şi una macroeconomică; căutarea de soluţii la amintita inecuaţie a
vizat, dintr-un început, atât perimetrul existenţei individuale cât şi a celei colective.
Suma acestor idei economice, manifestate încă din cele mai vechi timpuri şi dintre
care foarte puţine au ajuns până la noi, nu înseamnă nici pe departe ştiinţă economică.
Devenirea sa avea să se producă mult mai târziu. Dacă sub raportul originii doar fizica
pare să aibă ascendent asupra economiei, ca moment iniţial, sub cel al formării şi
constituirii într-un corpus teoretic legat şi unitar, consacrarea economiei politice s-a
dovedit un proces dificil, angajând considerabile eforturi pentru dobândirea de rezultate
palpabile. Aceasta pentru că, pe tot acest traseu, economia, obiectul aflat în atenţie şi spre
analiză s-a prezentat ca un şantier în mişcare, greu de filmat, prins în tuşe şi explicitat.
Încercările n-au lipsit însă. Minţi cutezante au găsit răgazul spre a desluşi legile de
mişcare ale unuia dintre cele mai complexe şi contradictorii domenii ale existenţei
noastre - economia. Urmările n-au întârziat să apară.
Raţiuni de timp şi spaţiu nu ne permit o tratare exhaustivă a tuturor momentelor cu
semnificaţie în creşterea şi afirmarea economiei politice. Rămâne, acesta, obiectul de
studiu al Istoriei gândirii economice1. Aici, şi acum, încercăm doar o succintă trecere în
revistă a acestui uriaş travaliu, cu marcarea, esenţialmente, a principalelor salturi şi
schimbări de paradigmă.
Reţinem, pentru început, că primele formalizări ale gândului despre economie se
produc în Orientul antic. China, India, Egiptul şi Babilonul dau primele semnale pentru
ca, imediat, Grecia şi Roma antică să ofere, pentru această etapă, momentul de vârf. Prin
Xenofon, Platon şi Aristotel, concepţiile economice îşi fac intrarea în circuitul general al
ideilor. Economicul şi Despre venituri scrise de Xenopol, Statul, şi Legile de Platon,
Politica şi Etica nicomachică ale lui Aristotel stau mărturie în acest sens2.
Este clar că grecii priveau şi vorbeau despre economie prin prisma sistemului lor de
gândire. Etimologia cuvântului economie este semnificativă în acest sens; termenul este
de origine greacă compus fiind din «oikos» care înseamnă casă, cetate şi «nomos» care
desemnează principiul, legea, regula etc. ştiinţa administrării cetăţii ar fi, deci, definirea
pe scurt a obiectului economiei după vechii greci.
Evul mediu, cu numai doi reprezentanţi pentru domeniul ce ne interesează, Toma
D'Aquino şi Thomas Münzer, subordonează gândirea economică, atât cât se produce,
moralei creştine. Relativ la ceea ce se realizase deja această etapă nu vine cu progrese
semnificative pentru gândirea economică.
Abia prin pionierii epocii moderne, prin mercantilişti, progresul ştiinţei economice
îşi reia cadenţa imprimată de antici. Pe parcursul celor trei secole de dăinuire
(1450-1740), deşi n-a însemnat un efort ştiinţific propriu-zis de cunoaştere, ci unul de
rezolvare a unor probleme practice, mercantilismul rămâne, totuşi, o contribuţie
valoroasă pe terenul stiinţei economice prin demersurile teoretice pe care le-a întreprins
în domeniul monedei, populaţiei, dobânzii, balanţei comerciale şi de plăţi, preţului etc.
Marcând trecerea de la economia artizanală la economia capitalistă, mercantiliştii şi-au
construit discursul teoretic şi practic în jurul unei idei axă: îmbogăţirea, cu orice preţ, a
naţiunii. În felul acesta, indirect, ei au fixat obiectul ştiinţei economice. Prin Antoine de
Montchrèstien i-au dat numele de Economie politică, iar prin J.B. Colbert au demonstrat
că etajul normativ al acestei ştiinţe vine să completeze pe cel pozitiv şi ambele se verifică
prin politica economică. Pe terenul teoriei, cea mai bună pregătire pentru tranziţie la
şcoala liberală clasică o face W. Petty. Cu preocupări şi contribuţii în domeniul
metodologiei, al teoriei valorii, rentei, profitului, salariului etc., el se află deja în prefaţa
şcolii clasice.

A 1se vedea în acest sens, Ion Pohoaţă, Doctrine economice universale, vol. 1-2, Editura "Gh. Zane", Iaşi,
1993-1995.
2Vezi, în acest sens, M. Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1964.

28
 Apelul consistent la stat ca mijloc de reglementare, lipsa unei viziuni globale şi, în
principal, neglijarea agriculturii, va determina o puternică contrareacţie. Ea vine din sens
liberal şi se numeşte fiziocraţie.
Fiziocraţia înseamnă primul sistem coerent de economie politică. Prin şcoala
fiziocrată, dintre figurile căreia reţinem ca reprezentative pe Fr. Quesnay cu Tabloul
economic şi A.R.J. Turgot cu Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiei,
economia politică devine riguroasă, mai abstractă, sistematică, apelând la analiză şi
sinteză, deopotrivă. Construind un sistem noţional propriu, fiziocraţii oferă prima
imagine formală şi coerentă a reproducţiei produsului naţional. Doctrina şi politica
fiziocrată sunt în esenţă liberale. Liberalismul fiziocrat se sprijină pe o filosofie proprie:
ordinea naturală. De aici îşi va trage seva întregul liberalism de mai târziu.
Noua filosofie socială, cu valori fundamentale în ordinea naturală, liberalism şi
dreptul de proprietate ce se instalează şi se impune la finele secolului XVII şi începutul
secolului XVIII prin fiziocraţi, oferă baza de sprijin şi punctul de plecare pentru
clasicismul economic. Era clasică, cu mici excepţii, "este perioada specific engleză a
istoriei ştiinţei noastre"3. Într-adevăr, Anglia vine cu patru mari apostoli creatori de
sistem: A. Smith, D. Ricardo, Th. R. Malthus si J.S. Mill. Replica franceză, cu sorginte în
şcoala fiziocrată, este dată de J.B. Say şi Fr. Bastiat. Printre lucrările de referinţă care
s-au constituit borne serioase pentru parcursul ştiinţei economice reţinem: Avuţia
naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, scrisă de A. Smith în 1776;
Principiile economiei politice şi ale impunerii (1817) ale lui D. Ricardo; Principiile de
economie politică (1848) de J.S. Mill; Eseu asupra principiului populaţiei (1798) de
Th. Malthus; Tratat de economie politică (1803) de J.B. Say.
Secolul clasicismului economic îşi poartă pe deplin meritat numele. Ideile
economice, disipate până atunci în lucrări de filosofie, istorie, morală etc., sunt acum
adunate sub coperţile unor tratate de specialitate. Ca atare, ştiinţa economică începe să
însemne o specialitate precisă, bine delimitată, rezultatul unor cercetări întreprinse de
profesionisti. Scopul ştiinţei economice este răspicat declarat a fi unul utilitarist,
pragmatic; ea trebuie să facă cunoscute cauzele îmbogăţirii naţiunii. Concepţia
fundamentală despre organizarea economiei îşi găseşte suportul în ordinea naturală.
Clasicii cred în legile naturale, în virtuţile autoreglatoare ale economiei şi, deci, sunt
partizani convinşi ai liberalismului, Metoda folosită de ei este cea a abstracţiei ştiinţifice
şi a deducţiei, iar universul ideatic preferat este microanaliză. Rămân convinşi că numai
urmărind o bună conduită individuală, numai prin asigurarea interesului personal se
asigură pacea socială, nu invers.
Locul clasicilor în istoria formării ştiinţei economice rămâne statuat prin calitatea
analizelor pe care le-au făcut unor probleme nodale, de fond, ale economiei: valoare,
preţ, producţie, repartiţie, creştere, schimburi internaţionale etc. În toate aceste domenii
ei s-au dovedit cutezanţi, creatori, lăsând moştenire o zestre teoretică de excepţie,
capabilă, oricând, prin evaluare şi reevaluare, să întreţină discursul economic modern.

3
J.A. Schumpeter, Histoire de l'analyse économique, vol. 2, Gallimard, Paris, 1983, p.15.

29
 Corpusul de idei bine legate care, graţie economiştilor clasici, permit economiei
politice să-şi ocupe locul îndreptăţit între celelalte ştiinţe, primeşte o dublă confruntare.
Un prim suflu vine dinspre K. Marx. Esenţialul contribuţiei sale pe terenul
economiei îl reprezintă lucrarea de maturitate Capitalul. Aici, ca şi în celelalte lucrări,
Marx se vădeşte a fi creatorul unui soclu epistemologic nou pentru ansamblul ştiinţelor
sociale. Această nouă paradigmă, născută la confluenţa şi confruntarea dintre filosofia
germană, economia clasică engleză şi socialismul francez, este marxismul - concomitent,
filosofie, metodă de analiză (dialectica), viziune istorică despre evoluţia economiei,
politică economică, perspectivă pentru omenire, dar şi un sistem de economie politică.
Din această din urmă latură, a sistemului de economie politică creat de Marx, sunt de
reţinut două lucruri. Întâi, sub raportul tematicii abordate şi al analizelor pertinente
oferite, locul lui Marx rămâme alături de marii clasici. Pe de altă parte, ceea ce a oferit
Marx reprezintă un negativ al operelor clasicilor. Supunând unei severe critici intregul
eşafodaj teoretic clasic, Marx şi-a centrat discursul pe faptul social. De aici, drept
consecinţe: lupta de clasă devine motorul dezvoltării economico-sociale; relaţiile dintre
lucruri sunt, de fapt, relaţii dintre oameni şi ca urmare, obiectul economiei politice devine
studiul relaţiilor dintre oameni în procesul de producţie; obiectivul final al acestui studiu
nu este de a găsi soluţiile realizării unui echilibru, ci de a demonstra netemeinicia unei
orânduiri (capitaliste) şi de a o înlocui cu alta mai bună pe calea revoluţiei.
Oricum, specificitatea, amploarea şi, mai ales, evoluţia particulară a faptelor după
modelul gândirii sale îi conferă un loc aparte în istoria gândirii economice. Nici un
economist, nici cei care îşi sprijină sistemul prin propoziţiile Capitalului, nici cei care îl
critică, nu pot face abstracţie de el.
Cu un suflu nou, specific, vine şi scoala neoclasică sau marginaliştii. Neoclasicii,
dintre care reţinem ca semnificative numele economiştilor Stanley Jevons, Carl Menger,
Leon Walras, Eugen Böhm - Bawerk, Alfred Marshall ş.a., construiesc, la sfârşit de secol
XIX, pe acelaşi schelet teoretic şi în baza aceleiaşi filosofii ca şi clasicii. Ruptura de ei se
produce la două nivele. Unul vizează baza de sprijin, teoria valorii. «Copilul preferat» al
clasicilor, teoria obiectivă a valorii muncă, este abandonat. O nouă abordare, în baza unei
teorii subiective a valorii, deschide perspectiva unui gen nou de analiză. În esenţă, o atare
analiză inspiră o viziune mai puţin conflictuală. Economia nu mai apare în formula unui
joc cu sumă nulă ca în cazul lui Marx; e loc suficient pentru fiecare să trăiască bine fără
ca, pe acest considerent, un altul să sufere. Celălalt palier trimite spre obiectul analizei.
Pe neoclasici îi interesează mai puţin problemele producţiei şi repartiţiei şi mai mult pe
cele ale echilibrului. În căutarea echilibrului ei construiesc un mediu propice cercetării
lor şi impun o nouă metodă. Mediul este unul abstract, al concurenţei pure şi perfecte
specifică capitalismului atomizat al secolului XIX şi circumscris predilect la nivel
microeconomic. În acest mediu, subiectul analizei îl formează homo oeconomicus
rationalis, producător sau consumator. oua metodă se defineşte prin principiul marjei,
al ultimei unităţi; comportamentul şi influenţa ultimei unităţi dintr-un stoc de bunuri
omogene asupra nevoilor sunt diferite faţă de cele ale unităţii precedente; se adresează
unei nevoi mai puţin acute. Principiul şi modul de judecată sunt extinse la toate
dimensiunile economiei.

30
 «Răscolită» de marxism şi «primenită» prin neoclasicism, ştiinţa economică nu
rămâne osificată. Mişcarea faptelor o împinge spre o confruntare interioară permanentă.
Momentul cu cea mai semnificativă influenţă asupra acestui proces se încadrează în
perimetrul anilor '29-'33. Sistemul de economie politică bazat pe filosofia liberală clasică
şi neoclasică suferă un serios afront. Marea criză îi «produce» pe Keynes şi a sa Teorie
generală4.
Pentru evoluţia ştiinţei economice şi a politicii economice pe care a inspirat-o
Keynesismul atrage şi reţine atenţia prin câteva idei cu caracter de noutate şi anume:
plasarea analizei la nivel macroeconomic, în dublu flux, fizic şi monetar, analiză oricând
inspiratoare; părăsirea unor principii ale clasicismului liberal şi acceptarea unor măsuri
de orientare economică în care statul este invitat să joace un rol activ; echilibrul, privit
prin prisma ocupării cât mai depline a forţei de muncă, devine problema principală a
economiei politice; politica economică dobândeşte fundament ştiinţific. Pe deplin stăpân
pe meşteşugul de teoretician, Keynes rămâne o prezenţă în toate manualele şi lucrările de
economie.
Din cealaltă parte a lumii, dinspre Răsărit, economia politică iese la rampă printr-un
alt «copil» al ei botezat cu numele de economie politică a socialismului, inspirată din
Marx, Engels şi Lenin şi aflată tot timpul în duel cu «economia politică burgheză». Din
interiorul ei se promovează ideea unei economii planificate centralizat şi se relativizează
importanţa pieţei, concurenţei şi a pârghiilor valorice în general. Criza economică şi
politică a anilor 80 avea să-i pună serios în cauză statutul.
Faptul că propoziţiile ştiinţei economice inspiră, funcţie de filosofia socială
dominantă, sisteme de politică economică diferite, supoziţia lui J.A. Schumpeter5 de a
gândi şi analiza prin sisteme de economie politică pare îndreptăţită. Trimiterea se face
aici, credem, numai la etajul normativ al ştiinţei noastre. Pentru primul etaj, cel pozitiv,
considerăm posibilă existenţa unui principiu unificator; ştiinţa economiei, din acest punct
de vedere, e una singură. Nu putem vorbi de o economie politică românească şi alta
franceză. La probleme economice asemănătoare ea oferă soluţii asemănătoare. Cuprinse
în textura politicii economice, soluţiile capătă nuanţă, iau culoarea sistemului. Tot pe
această cale, a sistemelor, economia politică recepţionează semnalele şi impulsurile.
Dezvoltarea sa devine posibilă prin contactul permanent pe care, în forma
concret-specifică a sistemelor sale, îl are cu lumea; cu cea capitalistă dar şi cu cea
socialistă; cu economia dezvoltată dar şi cu cea slab dezvoltată. Aceste legături o menţin
vie şi o obligă la un permanent examen; o obligă la dezvoltare permanentă.

4
J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1970.
5J.A. Schumpeter, op. cit., vol.1, p.48.

31
 2. Obiectul de studiu al economiei politice

Urmărind evoluţia procesuală a drumului parcurs întru devenirea ştiinţei economice,

putem contura deja câteva propoziţii care fixează obiectul ei de studiu.
Aşadar, ce este, cu ce se ocupă şi ce urmăreşte economia politică?
Abordând problema sub raport etimologic, putem răspunde acestor întrebări?
Multă vreme percepţia ştiinţei noastre s-a realizat sub simplul nume de economie.
Din această perspectivă, vechii greci, Xenofon şi Aristotel în special, o priveau ca pe o
ştiinţă a economiei domestice.
În 1615, Antoine de Montchrèstien utilizează pentru prima dată termenul de
economie politică în chiar titlul lucrării sale Tratat de economie politică închinat
regelui şi reginei mamă. Termenului de economie i s-a adăugat deci cel de politică, cu
semnificaţia de organizare socială (de la polis = oraş, cetate).
De la Xenofon care, primul, vorbeşte despre ştiinţa economică şi Antoine de
Montchrèstien care uzează cel dintâi de denumirea de economie politică şi până astăzi
ştiinţa despre economie nu are, de departe, concurenţă sub raportul multitudinii
definiţiilor ce i s-au dat în timp6. Ceea ce caracterizează acest lung traseu în care gama

6
Redăm câteva din cele mai semnificative:
1. Xenofon considera că ".... economia este nu numai o ştiinţă ci şi o artă, un mijloc prin care oamenii
sunt în stare să-şi mărească patrimoniul" (Xenofon, Economicul II, 12, după M. Oprişan, op.cit,
p.78).
2. Antoine de Montchrèstien, considera economia politică ca fiind ştiinţa ce studiază "administraţia
patrimoniului cetăţii" (A. de Montchrèstien, Traité ... după Serge Latouche, Epistémologie et
economie, Anthropos, Paris, 1988, p.48-51).
3. Adam Smith, defineşte obiectul ştiinţei economice prin subtitlul lucrării sale fundamentale drept "o
cercetare a naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor". Pe aceeaşi linie, a "ştiinţei bogăţiei" se înscrie şi
J.B. Say.
4. Stanley Jevons vede în ştiinţă economică o "disciplină normativă foarte utilă deciziei politice"
(După S. Latouche, op. cit.).
5. K. Marx defineşte economia politică ca fiind "studiul relaţiilor de producţie şi al legilor economice
ce le guvernează pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii" (S. Latouche, op. cit,).
6. Lionel Robbins, caracterizează economia drept o "ştiinţă care studiază comportamentul uman ca şi
relaţia dintre finalităţi (obiective) şi resursele rare în utilizări alternative (S. Latouche, op.cit.).
7. Raymond Barre crede că economia este "ştiinţa administrării resurselor rare într-o societate
umană; ea studiază formele pe care le iau comportamentele umane şi conduitele sociale în
amenajarea oneroasă a lumii exterioare şi actele ce se propun spre a se reduce tensiunea care există
între dorinţele nelimitate şi mijloacele limitate ale subiecţilor economici (S. Latouche, lucr.cit,).
8. Paul Samuelson consideră ca "Ştiinţa economică cercetează modul cum oamenii decid, folosind
sau nu moneda, de a afecta resursele productive rare la producţia (în decursul timpului) de mărfuri
şi servicii variate şi de a le distribui, în scopul consumului prezent şi viitor, între diferiţi indivizi şi
colectivităţi ce constituie societatea" (S. Latoucle, op.cit.).

32
definiţiilor pe care le-a primit ştiinţa noastră este foarte variată s-ar putea înscrie în
următoarele propoziţii sintetizatoare:
Întâi, deşi par a nu vorbi despre acelaşi lucru, definiţiile oferite ştiinţei economice
pot «suporta» următoarea grupare:
a. De la Xenofon şi până la clasici, inclusiv, ştiinţei economice i se încredinţează
misiunea de a-i invăţa pe indivizi cât şi pe colectivitătile umane în ansamblu, cum se
produce mai repede şi mai uşor bogăţie.
b. Pe firul acestei idei, K. Marx şi Fr. Engels realizează o ruptură. Ei cantonează
obiectul cercetării economice, predilect pe terenul socialului. Îi interesează relaţiile dintre
oameni în procesul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului bunurilor economice,
ca şi legile obiective ce guvernează aceste procese. Prin legi obiective cei doi înţeleg
legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi
proceselor economice. Obiectivitatea este legată de faptul că respectivele legi acţionează
independent de voinţa oamenilor; nu însă în afara activităţii lor conştiente şi, mai ales, nu
împotriva a ceea ce înseamnă natural şi firesc în acţiunea umană. Legea creşterii
productivităţii muncii, a economiei de timp, legea cererii şi ofertei etc. sunt exemple de
legi economice obiective.
Marx şi Engels plasează şi încadrează studiul relaţiilor de producţie şi al legilor
economice obiective în spaţiu şi în timp. Pe acest temei ei se văd îndreptăţiţi să facă
distincţie între economie politică în sens larg - ca ştiinţă care studiază relaţiile de
producţie şi legile economice pe toate treptele de dezvoltare a societăţii omeneşti - şi
economia politică în sens restrâns - anatomie şi fiziologie a unei singure societăţi. În
consonanţă cu un atare punct de vedere s-a putut vorbi despre o economie politică
burgheză, aflată în permanentă criză, şi o economie politică socialistă, aflată în
neîntrerupt progres; şi, tot în baza acestei optici, economia politică a putut fi aservită
completamente ideologiei dominante a unui sistem politic.

9. Aurel Iancu este de părere că "ştiinţa economică reprezintă o schemă a analizei si interpretării
realităţii economice. Această schemă este concepută ... pentru a lua în considerare acţiunile
economice tipice, respective, pentru a desprinde anumite regularităţi în comportamentul agenţilor
economici care îşi desfăsoară activitatea în scopul realizării unor obiective sau finalităţi într-o lume
cu resurse limitate, folosind instituţii şi instrumente economice adecvate, în condiţiile unor
implicări ale puterii publice (ale statului) în realizarea unor ajustări ale mecanismului de
funcţionare a economiei" (A. Iancu, Tratat de economie, vol.1, Ştiinţa economică şi interferenţele
ei, Economica, Bucureşti, 1993, p.16).
10.John Kenneth Galbraith, parafrazându-l pe Alfred Marshall, scria că "economia nu este altceva
decât studiul umanităţii în conduita vieţii sale cotidiene. Ea înseamnă, adăuga în notă proprie
economistul american, şi studiul organizaţiilor, a manierei în care oamenii au de a face cu marile
întreprinderi, cu sindicatele şi cu guvernele pentru a satisface nevoile lor economice; studiul
scopurilor urmărite de aceste organizaţii în măsura în care ele sunt de acord sau se opun interesului
general. Şi, în fine, maniera de a face să paralizeze interesul colectivităţii" (J.K. Galbraith, N.
Salinger, Tout savoir - ou presque - sur leconomie, Seuil, Paris, 1978, p.11).

33
 c. Neoclasicii, ca şi contemporanii, direct sau indirect, se apropie de linia de
gândire clasică. Pe fundal, apare acelaşi obiectiv - producerea de bogăţie. Până să se
ajungă acolo ştiinţa economică trebuie să găsească soluţii la ingrata inecuaţie care a
însoţit dintotdeauna viaţa oamenilor: resurse limitate pe de o parte, nevoi nelimitate pe de
altă parte. Problema afectării, a echilibrului şi dezechilibrului dobândesc pondere. În
rezolvarea lor nu se neglijează comportamentul uman. Aşa se explică de ce definiţia lui
Lionel Robbins devine punct de reper. El surprinde exact ceea ce ştiinţa economică vrea
să însemne astăzi: "ştiinţă care studiază comportamentul uman ca o relaţie dintre
finalităţi (obiective) şi resursele rare în utilizări alternative".
Al doilea, în atingerea scopului său, economia este «condamnată» să fie politică. Ea
nu poate să rămână o ştiinţă pur pozitivă. Trebuind să meargă spre sugestii, soluţii etc. ea
trebuie să fie şi normativă. Subliniind că analiza economică pozitivă explică de ce
lucrurile şi comportamentul oamenilor sunt aşa cum sunt, în timp ce analiza economică
normativă caută să ne spună cum ar trebui să fie sau ce ar trebui făcut pentru ca
lucrurile să fie aşa cum dorim, reţinem remarca economistului francez Jacques Généreux
privind necesitatea unităţii acestor două paliere: "Economia, tratând comportamente
umane şi consecinţele lor colective, este inevitabil politică. La ce serveşte buna
cunoaştere a funcţionării pieţei muncii dacă aceasta nu poate fi utilizată pentru a inspira
politici eficace de luptă contra şomajului, de formare profesională etc.? La ce este bună
înţelegerea mecanismelor de creştere dacă aceasta nu ajută cu nimic la stimularea
progresului economic şi la favorizarea dezvoltării ţărilor sărace? Nu există niciodată o
dezbatere teoretică în economie care să nu conducă la o dezbatere politică. Analiza
normativă apare astfel ca urmare logică a cunoasterii pozitive"7.
Subscriind în totalitate la cele spuse de economistul francez, credem că cel care,
primul, a adăugat la noţiunea de economie pe cea de politică (A. de Montchrèstien) n-a
avut în vedere doar semnificaţia etimologică a termenilor; că, dimpotrivă, a avut şi simţul
unităţii; a înţeles că prin politic economicul prinde sau nu viaţă. Faptul în sine este şi
pozitiv şi negativ. Este pozitiv în măsura în care politica economică serveşte de «cordon
ombilical» prin care ştiinţa economică este ancorată la realitate. Este negativ atunci când,
tot pe această cale, a politicii economice, economia ca ştiinţa poate fi aservită
ideologiei8.
Subliniind aceste lucruri găsim necesar să facem şi precizarea că economia politică,
chiar în condiţiile strânselor sale legături cu politica, nu se suprapune şi nu se confundă
cu politica economică. Prin aceasta din urmă înţelegem "ansamblul deciziilor luate de
puterea publică în vederea orientării activităţii într-un sens dorit"9.

J.7Généreaux, Economie politique, vol.1, Introduction et micro-économie, Hachete, Paris, 1990, p.16.
Pentru
8 o analiză în detaliu a problemei vezi, I. Pohoaţă, Paradigme de gândire, Edit. Univ. "Al.I. Cuza"
Iaşi, 1994.
9Xavier Greffe, Politique économique, în Xavier Greffe, Jacques Mairesse, Jean L. Reiffers,
Encyclopedie economique, Economica, Paris, 1990, p.1185.

34
 Aşadar, implicând raportul dintre stat şi economie, termenul de politic poate căpăta
un sens tendenţios atunci când e prins în organica politicii economice; nu aceeaşi
interpretare e permisibilă în situaţia economiei politice.
Al treilea, indiferent ce nume şi-a luat, economia politică şi-a circumscris câmpul
investigaţional fie în perimetrul micro fie în cel macroeconomic. Distincţia s-a făcut
însă doar la nivelul punctelor de vedere; sesizând interdependenţele dintre variabilele
economice, toţi economiştii recunosc că cercetarea microeconomică serveşte ca punct de
plecare pentru cea macroeconomică. În funcţie de mediul paradigmatic în care s-a
produs, de şcoala economică în vogă, de locul, timpul şi mai ales de obiectivele imediate
ale cercetării, s-a mers preponderent într-o direcţie sau alta. Neoclasicii şi, în mare parte,
clasicii au manifestat propensiune pentru microanaliză, convinşi fiind că ceea ce face
bine unui individ sau familiei sale nu are cum să facă rău societăţii în ansamblu. De aici,
cunoscutele teorii ale consumatorului şi producătorului, ale căror adevăruri, prin
generalizare, au fost extinse la scara ansamblului. Fiziocraţii, Marx, Keynes şi mare parte
dintre contemporanii noştri plasează analiza la nivel macro. În fond, marile probleme ale
economiei sunt de fapt macroeconomice.
Cum însăşi denumirea sugerează, microanaliza îşi ia ca sarcină "să explice
comportamentele individuale şi interacţiunea lor. Nivelul său privilegiat de observaţie
este cel al întreprinderii şi al pieţii unui bun sau serviciu particular"10, în timp ce
macroanaliza "se interesează în principal de interacţiunea variabilelor economice
agregate la nivelul economiei naţionale (produs intern brut, şomaj, inflaţie, monedă, preţ,
etc.)"11.
Al patrulea, ştiinţa de care ne ocupăm a fost definită, pe rând, «economie», «ştiinţa
economică», «economie socială», «political economy», «economie politică» sau, simplu,
«economics». De reţinut că în prezent literatura anglo-saxonă uzează de termenul
«economics» în timp ce în cea francofonă s-a impus denumirea de «economie politică».
Dar, ceea ce este important şi se impune cu toată evidenţa, e că, indiferent de denumire,
manualele în domeniu cuprind sub coperţile lor două mari părţi: microeconomie şi
macroeconomie; obiectul economiei politice este analizat din această dublă perspectivă.
În al cincilea rând, studiind mecanismele de producţie, repartiţie, schimb şi
consum într-o structură socială dată,, ca şi interdependenţele dintre acestea, ştiinţa
economică îşi «fixează» în fapt, ca obiect de studiu, ceea ce am putea numi realul
economic. Relevarea acestei evidenţe conduce la două mari concluzii.
Prima este legată de împrejurarea că realul economic cu care teoria se confruntă în
permanenţă este, în fapt, realul existenţial palpabil ce se oferă zi de zi observaţiei
empirice directe. De aici consecinţa şi concluzia, firească până la un punct, că oamenii se
cred competenţi să raţioneze despre probleme economice, oricât de complexe ar fi, fără
un exerciţiu ştiinţific pregătitor; că, altfel spus, ştiinţa economică ţine de domeniul
cotidianului, al vocabularului curent. Spre a înlătura orice tentaţie în înţelegerea

10
Jacques Généreux, op. cit., p.18.
11 Ibidem.

35
lucrurilor pe o atare direcţie, invităm a se reţine că ştiinţa economică, prin miezul ei
numit economie politică, înseamnă infinit mai mult decât observaţie obişnuită; înseamnă
observaţie, dar şi analiză realizată de minţi instruite şi prin metode speciale. "Ceea ce
distinge pe economistul «ştiinţific» de toţi cei care gândesc, vorbesc şi scriu pe subiecte
economice", remarca, întemeiat, Schumpeter, este o stăpânire a tehnicilor pe care le
clasăm sub trei rubrici: istorie (în sensul de simţ istoric sau chiar experienţă istorică -
n.n.), statistică şi «teorie» (în accepţiunea de «cutie cu instrumente de analiză» aşa cum
gândea Joan Robinson sau de «meşteşug de teoretician» în genul lui John M. Keynes -
n.n.)"12. Schumpeter a ţinut să completeze şi să adauge la cele trei mijloace de analiză
care, toate la un loc, alcătuiesc «economia ştiinţifică» şi sociologia.
Numai astfel privită, numai ca rod al unei munci de cercetare specializată, ştiinţa
economică apare ca un sistem de gândire coerent, ca un sumuum de paradigme
intercorelate, ca sistem de economie politică.
A doua concluzie se sprijină pe constatarea că realul economic este impregnat în
textura realului existenţial; că, aşa cum sublinia economistul francez Claude Mouchot,
"totul este economic chiar dacă ştiinţa economică nu este peste tot"13. Faptul că economia
este o totalitate prezentă şi perceptibilă peste tot conduce repede la ipoteza că pentru a
obţine rezultate satisfăcătoare ştiinţa economică nu poate fi decât universală; pentru a
emite pretenţia ştiinţificităţii trebuie să stăpânească, deopotrivă, domeniul materialului şi
socialului.
Nu acestea sunt însă graniţele fireşti ale ştiinţei noastre. Este adevărat că istoria
formării şi constituirii ei demonstrează că primele idei economice n-au venit de la
profesionişti ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici
etc. Dar, odată profesionalizată si autonomizată, ştiinţa economică şi-a dobândit propriul
statut şi şi-a bornat teritoriul; economia reală a rămas ţelul şi farul ei. Urmărind acest
proces, nu e greu de constatat că multă vreme ştiinţa economică s-a identificat cu
economia politică. E cert că problematica economică nu era atât de complicată încât să
nu-şi găsească acoperire şi explicaţie în propoziţiile economiei politice. Odată cu
creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor
economice ca şi a progreselor înregistrate în chiar cercetarea economică, operează aici un
benefic proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne axul şi punctul de sprijin
în jurul căruia gravitează, se dezvoltă şi se autonomizează un număr în creştere de
discipline ce-şi propun să studieze o anumită «felie» a realităţii. Relaţiile de
interdependenţă dintre aceste discipline cu autonomie relativă pe de o parte, şi dintre ele
şi miezul din care s-au desprins - economia politică, pe de altă parte, permit de acum a
pune problema existenţei unui sistem al ştiinţelor economice în care cea mai mare parte
a economiştilor includ:
1. ştiinţe economice fundamentale: economia politică, istoria gândirii
economice, statistica, ştiinţa conducerii etc.

12
J.A. Schumpeter, op. cit. p. 36.
13 Claude Mouchot, Economie politique, Economica, Paris, 1984, p.195.

36
 2. ştiinţe economice teoretico-aplicative: economia ramurilor de producţie
(industriei, construcţiei, agriculturii, comerţului etc.), marketing, finanţe, monedă,
credit, contabilitate, economia mondială, relaţii valutar financiare internaţionale etc.
3. ştiinţe economice de graniţă: econometria, sociologia economică, istoria
economică, geografia economică, ecologia, cibernetica economică etc.14
În cadrul acestui sistem, aflat într-o permanentă dinamică, cu schimbare de ponderi
între componente, economia politică a fost şi a rămas să ocupe un loc central. Ea dă,
pentru toate celelalte ştiinţe economice, tonul, nota şi metoda. Ea oferă anvergura şi
deschiderea filosofico-metodologică. Prin soclul ei epistemologic oferă măsura valorii,
încadrează, dar şi inspiră. În acelaşi timp, economia politică valorifică rezultatele
obţinute de celelalte componente ale sistemului, se nutreşte din experienţa acestora.
Urmărind această rută prin care economia politică şi cei care o slujesc încearcă să-i
stabilească graniţele şi să-i surprindă în tuşe cât mai sigure obiectul şi constatând că:
- economia politică nu se suprapune cu ştiinţa economică, dar oferă acesteia
fizionomia, prefaţând-o şi reprezentând-o;
- obiectul ei de studiu rămâne viaţa economică pentru care trebuie să creeze bogăţie
materială şi spirituală;
- viaţa economică nu este decât un «ansamblu de acte omeneşti carora autorii lor le
dau sens»15;
- evoluţia vieţii economice este totuşi guvernată de legi economice obiective;
- studiul vieţii economice trebuie realizat bidirecţional - micro şi macroeconomic;
- analiza economiei nu poate avea un caracter neutru, pur iluminist, ci trebuie să-şi
găsească prelungirea firească prin etajul normativ într-o politică economică menită a
înrâuri evoluţia faptelor după modelul dorit;
- etc.
Conchidem că economia politică este ştiinţa care prin studiul vieţii economice
este chemată să ofere soluţii pentru optimizarea relaţiei resurse limitate - nevoi
nelimitate, la nivel micro şi macroeconomic într-un cadru socio-economic dat,
guvernat de legi obiective.

3. Metoda economiei politice

Etimologia cuvântului trimite la limba greacă unde «methodos» înseamnă cale,

mijloc, mod de exprimare. Acesta este sensul metodei şi atunci când vorbim de economia

A14se vedea, detalii suplimentare în: C. Bichi, Formarea şi dezvoltarea sistemului ştiinţelor economice
în Tratat de economie contemporană, vol.1, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p.87-177; T. Postolache,
Restructurări în economia politică, Editura Politică, Bucureşti, 1981; C. Murgescu, Unele consideraţii cu
privire la dialogul interdisciplinar al ştiinţelor economice în "Revista economică", 19/1984, etc.
15François Perroux, Science de l'homme et science économique, Paris, 1943, după Gromoslav Mladenatz
în Cunoaştere şi metodă în ştiinţă economică, Tiporex, Bucureşti, 1947, p.24.

37
politică: de ansamblul de căi şi procedee găsite în baza unor principii prin care se caută
adevărul în economie.
De reţinut, în context, că metoda nu se identifică cu metodologia; aceasta din urmă
desemnează discursul filosofic angajat de folosirea uneia sau alteia dintre metode, în timp
ce metodica ţine de didactica predării cunoştinţelor ca atare.
Căile şi metodele de analiză propriu-zisă nu pot fi rupte de principiile pe care se
sprijină. Este sarcina metodologiei să justifice, motivat, plusurile şi minusurile unor
principii de judecată precum individualismul, apriorismul, empirismul, realismul
ştiinţific, istoricul, purismul sau anarhismul16. Aici şi acum, ceea ce ne putem propune e
de a explicita sensul unor instrumente de analiză şi evaluare la care economia politică
recurge şi care dau contur metodei sale; instrumente şi tehnici imprumutate, în marea lor
majoritate, de la celelalte ştiinţe în sistemul cărora economia politică a ieşit mai târziu la
rampă.
Astfel, subliniem ca esenţial faptul că analiza fenomenelor şi proceselor economice
se face pe calea abstractizării. Ea înseamnă acel procedeu al cunoaşterii prin care
subiectul cercetător reţine, pe plan mintal doar ceea ce este esenţial, repetabil şi relativ
stabil în fenomenul studiat; reţine trendul, laturile esenţiale, lăsând deoparte ceea ce este
aleatoriu, întâmplător în evoluţia respectivului fenomen sau proces economic.
Produsul prim al abstractizării este abstracţia ştiinţifică concretizabilă în noţiuni,
categorii şi legi economice. oţiunile sau conceptele, reflectă caracterele generale ale
fenomenelor grupate mintal, după un criteriu stabilit, într-o anumită clasă. Categoriile
economice sunt noţiuni de maximă generalitate ce surprind esenţa existentă în mod
obiectiv în fenomenele şi procesele economice. Valoarea, banii, preţul, renta, venitul
naţional etc. sunt, de esemplu, categorii economice cu ajutorul cărora se operează în
procesul cunoaşterii. Legile economice, aşa cum s-a arătat, exprimă esenţa fenomenelor
şi proceselor economice, legătura lor internă, esenţială, dependenţa cauzală, necesară,
proprie acestor fenomene şi procese, direcţia şi tendinţele lor. Ele au un caracter obiectiv
şi nu trebuie confundate cu legile juridice care sunt expresia voinţei oamenilor, gândite şi
formulate potrivit unor opţiuni stabilite la un monent dat. De asemenea, spre deosebire de
legile juridice, legile economice nu pot fi proclamate. Legea cererii şi ofertei, a creşterii
productivităţii muncii etc, nu au nevoie de a fi proclamate; ele se impun pur şi simplu.
Subliniem, în context, şi faptul că viaţa economică, cu complexitatea fenomenelor şi
proceselor, cu complexa natură umană care o străbate, nu poate fi surprinsă decât în
limitele ei cele mai generale de către legile economice. Omul surprinde prin gândire
realitatea economică, dar el nu-şi poate propune sa pună ordine în lumea reală. De aceea,
folosirea legilor economice, acţiunea oamenilor în sensul respectării cerinţelor acestora,
nu exclude elementul de spontaneitate în evoluţia vieţii economice; nu exclude, altfel
spus, riscul şi incertitudinea. Pentru a le determina dimensiunile, economia politică
recurge la ajutorul statisticii şi la calculul probabilistic.

16
Vezi, Ion Pohoaţă, Ştiinţă economică în discursul metodologic, în Paradigme de gândire, op..cit,
p.101-149.

38
 Ceea ce dă specificitate economiei politice atunci când ea recurge la abstractizare,
ca toate celelalte ştiinţe sociale, este conceptul operant, de primă importanţă, pe care şi
l-a creat nevoită fiind să «decupeze» din întregul existenţial o «felie» reprezentativă; este
vorba de homo oeconomicus rationalis, entitate abstractă, producător sau consumator,
ruptă de realitatea conflictuală a mediului concret în care trăieşte pentru a se manifesta
într-unul al concurenţei, dominat de logica hedonistică şi convins că acţionează într-un
univers cartezian în care fiecare şi toţi deopotrivă sunt ghidaţi de aceleaşi principii
izvorâte şi, în acelaşi timp, subordonate raţionalităţii. Deşi criticile la adresa acestui tip
de analiză abstractă bazată pe homo oeconomicus nu lipsesc (în treacăt fie spus ele nu
sunt lipsite de importanţă), istoria gândirii şi faptelor economice dovedeşte din plin că
ştiinţa economică a reuşit să facă totuşi din homo oeconomicus un model de analiză
demn de interes; cu aceleaşi funcţii şi aceaşi menire ca atomul pentru fizică, linia pentru
geometrie, ADN-ul pentru biologie etc. tot impalpabile şi invizibile, dar capabile să
susţină o analiză de ţinută.
Desprinderea a ceea ce este esenţial în evoluţia fenomenelor economice nu poate fi
realizată decât prefaţând munca de cercetare cu analiza propriu-zisă, ca procedeu tehnic.
Ea constă în descompunerea mintală a întregului în elementele lui componente pentru a
putea fi studiate, astfel, parte cu parte, ca şi legăturile dintre aceste părţi.
După sensul raţionamentului logic, analiza poate fi inductivă sau deductivă.
Inducţia este modul de raţionare de la particular la general, de la fapte concrete, aşa cum
se prezintă ele în realitatea mozaicată, la generalizarea ştiinţifică. Deducţia, dimpotrivă,
înseamnă modul de raţionare de la general la particular. Cele două tehnici de analiză se
completează şi se presupun reciproc.
Din punct de vedere al conţinutului, analiza este calitativă sau cantitativă. Prima
încearcă să surprindă fenomenul economic în complexitatea sa, cu toate nuanţele-i
specifice. Iar complexitatea este dată de împrejurarea că nu există fapte pur economice,
ci fapte sociale. Tocmai pentru că economia politică «trece» prin social şi se verifică
mereu prin acesta, se recurge la analiza calitativă, realizabilă prin trimiteri consistente pe
terenul istoriei, filosofiei, dreptului, psihologiei etc. Dimensiunea interdisciplinară a
studiului are menirea întregirii analizei; îi oferă rotunjime şi sens. Cea de-a doua, ţine
seama de dimensiunea cuantificabilă a fenomenelor economice. Recursul la matematică
pentru a schematiza, modela sau măsura a fost considerat, dintotdeauna, o probă a
ştiinţificităţii. Economia politică a apelat la matematică nu atât pentru a-şi consolida
statutul său de ştiinţă, cât din motive de eficientizare a cercetării. Matematica o poate
ajuta să ajungă la adevăr, dar tot matematica nu-i poate fi de nici un folos acolo unde
numai analiza calitativă poate spune ceva. Sesizând că matematizarea economiei este o
chestiune de proporţii şi că rămâne un mijloc şi nu un scop, Nicolae Georgescu-Röegen
scria că "modelele aritmomorfice sunt tot atât de indispensabile în economie ca şi în alte
domenii ştiinţifice. Aceasta nu inseamnă că ele pot face tot ce e de făcut în economie.
Căci, după cum a afirmat Schrödinger, referindu-se la viaţa biologică, dificultatea

39
economiei politice nu provine din matematică, de care are nevoie, ci din faptul că
obiectul însuşi este «mult prea complicat pentru a fi pe deplin accesibil matematicii"17.
După modul în care surprinde desfăşurarea fenomenelor în evoluţia lor procesuală,
analiza poate fi statică sau dinamică. Prin analiza statică realitatea se «fotografiază»;
ceea ce rezultă de aici este un instantaneu, un clişeu al vieţii economice aşa cum se
prezintă ea la un moment dat. Prin analiza dinamică, dimpotrivă, realitatea este
«filmată»; cu această ocazie legăturile dintre fenomenele şi procesele economice sunt
surprinse în evoluţia lor, în spaţiu şi în timp.
La analiza statică au recurs îndeosebi neoclasicii. Judecăţile prin clişee s-au pretat
mai bine universului lor ideatic - microeconomia. Tipicele modele comportamentale ale
producătorului sau consumatorului vin din această direcţie. În măsura în care laboratorul
de analiză a fost proiectat la nivel macro sau chiar mondoeconomic, statica nu mai poate
spune mare lucru. Surprinderea, la acest nivel, a organismului economic în mişcare nu se
poate realiza decât prin analiza dinamică. Fiziocraţii, în mare parte clasicii, cât şi
contemporanii se folosesc, în profitul lor şi al ştiinţei pe care o slujesc, de această
metodă.
Prin analiză, fenomenele economice sunt descompuse în părţi componente pentru a
fi studiate în intimitatea lor. Dar, aşa cum s-a subliniat deja, economia politică operează
cu noţiuni, concepte, legi. De aici, de la concluziile desprinse prin cercetarea în detaliu a
lucrurilor, până la aceste abstracţiuni se ajunge prin sinteză. Ea constă în reunirea mintală
a elementelor desprinse din analiză şi stabilirea a ceea ce este general şi de esenţă în
anatomia acestor elemente, cu scopul de a descoperi legile care guvernează realitatea
studiată. Este limpede că sinteza vine în prelungirea analizei spre a-i da motivaţie, sens.
Prin analiză şi sinteză economia politică îşi sondează obiectul ei de studiu, pentru
ca prin generalizări teoretice mijlocite de abstractizare să expună. Stă tot în sarcina ei, a
ştiinţei noastre, să-şi evalueze şi să-şi verifice rezultatele cercetării. Nu puţine sunt
metodele la care se poate recurge în acest scop, metode aflate ele însele sub zodia
contradictoriului şi în obiectivul discursului filosofico-critic. Ne oprim, spre
exemplificare şi concretizare, la principiul falsificabilităţii şi la experimentul economic.
Principiul falsificabilităţii ţine de contribuţia cunoscutului filosof Karl Popper.
Ceea ce-i asigură acestuia un loc special în istoria filosofiei critice este rolul cu totul
particular pe care el l-a acordat experimentului în procesul cunoaşterii.
Aşa cum rezultă, nu întotdeauna clar şi de o manieră tranşantă din lucrarea sa
Logica cercetării ştiintifice, pentru Popper verificarea experimentală nu confirmă nimic
asupra adevărului unei teorii. O teorie înseamnă o sumă de «conjencturi» şi ipoteze
îndrăzneţe cu un număr infinit de consecinţe. Chiar dacă cineva ar lua o teorie drept
adevarată, nimeni n-ar putea să probeze pe cale experimentală acest lucru, dat fiind
tocmai numărul infinit de consecinţe ale ei. Pentru a suplini acest gol metodologic şi a
depăşi impasul, Popper găseşte că evidenţierea falsităţii unei teorii ar fi mai la îndemână.

17
Nicolae Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti, 1979,
p.547.

40
Altfel spus, susţine că e mai facil să găsim temeiuri pentru a demonstra falsitatea unei
teorii decât temeiuri care să demonstreze că generalizările sunt adevărate. Un asemenea
raţionament îl conduce la faimosul său criteriu al falsificabilităţii18 sau al contrazicerii.
Noi optăm pentru acest din urmă termen având în vedere originea demersului popperian.
Încercând el însuşi să explice sorgintea faimosului său principiu, Popper se pare că "a
rămas contrariat de insistenţa cu care Einstein repeta, celor care voiau să-l audă, că el
n-ar ezita nici o secundă să renunţe la teoria sa, a relativităţii ... dacă o singură experienţă
ar fi contrazis-o"19.
Popper a dedus, de aici, că rolul ştiinţei şi al omului de ştiinţă este de a formula în
permanenţă «conjencturi» îndrăzneţe şi de a găsi apoi criteriul pentru evidenţierea şi
eliminarea erorilor. El începe deductiv, de la un sistem de ipoteze, de axiome. Plecând de
la această bază, pe cale pur logică, se emit concluzii, predicţii, «conjencturi» luate sub
beneficiu de inventar. Acest inventar de predicţii este supus ulterior testării empirice.
Dacă testul este negativ se renunţă la teoria (sau la o parte din teoria) combătută şi
contrazisă pe bază empirică; contrazisă în raport cu sistemul de axiome care a servit ca
punct de plecare. Dacă testul este pozitiv, teoria nu este considerată confirmată, probată,
ci doar provizoriu acceptată; aceasta deoarece se acceptă ipoteza că există un număr
infinit, apriori posibile, de alte experimente ce ar putea infirma teoria noastră. Totul este
plasat deci în zona provizoriului; nimic nu este inclus în cea a certitudinii definitive.
Teoria nu poate fi niciodată expresia vreunei legi economice obiectiv universale. După
opinia lui Popper, aşa ceva nu există în economie; aici, teoria nu poate fi decât o
«încercare îndrăzneaţă», un eseu.
Exerciţiul popperian, conceput a se derula în mod esenţial pe idee, ne spune deja că
experimentul în economie îşi are o specificitate a lui faţă de alte domenii.
Constituindu-se în segmentul cu cea mai mare pondere a existenţei umane, economia ar
avea cea mai mare nevoie de proba experimentului. În pofida acestui fapt economiei îi
este refuzat experimentul în măsura în care fac apel la el fizica, biologia, chimia etc.
Viaţa economică nu poate fi studiată la eprubetă. La nivel microeconomic poate fi
experimentat un model de organizare, conducere sau marketing. La nivel macroeconomic
însă ceea ce se experimentează este viaţa însăşi. Riscurile sunt aici deosebit de mari.
Dacă experimentul ţine cincizeci de ani şi se soldează cu eşec, aceasta înseamnă că ai
transformat în cobai o generaţie. La nivel macro se pretează mai bine exerciţiul mintal
popperian sau o extensie a concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul
macroeconomiei. Importă aici calitatea analizei efectuate. De aceea se susţine că o minte
instruită şi inspirată care ştie intuitiv să te orienteze spre pista bună e mai presus de orice
metodă.

18
«Falsify» în limba engleză şi «refutabilite» în limba franceză; credem că termenul în franceză se
apropie mai mult de sensul şi semnificaţia a ceea ce a vrut sa spună Popper, adică aceea de combatere, de
contrazicere.
19Renato di Ruzza, Elements d'épistemologie pour économistes. La dernière instance et son ombre,
Presses Universitaires de Grenoble, 1988, p.87.

41
 CAPITOLUL 2

FORME DE ORGA IZARE şI FU CºIO ARE

A ECO OMIEI SOCIALE

2.1. Sisteme economice

Dinamică şi istorică prin natura sa, activitatea economică s-a desfăşurat în baza
condiţiilor de loc şi de timp, schimbându-şi modul de organizare în funcţie de natura
sistemului economic.
Teoria economică s-a preocupat, încă de la începuturile sale, să fundamenteze
tipurile specifice de organizare şi reglare a activităţii economice, chemate să aducă
rezolvări viabile problemei rarităţii. Sistemul economic este caracterizat de către André
Marchal ca un complex coerent de structuri instituţionale şi sociale, economice şi
tehnice, psihologice sau mentale. Acesta are drept obiectiv esenţial atenuarea
conflictului dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate.

2.1.1. Cele trei probleme ale organizării economice

Indiferent de sistemul economic sau de nivelul de dezvoltare, pornind de la

problema fundamentală a economiei, aceea a raportului dintre resursele limitate şi
nevoile în continuă creştere şi diversificare, nelimitate, orice societate este nevoită să dea
răspuns la trei întrebări esenţiale şi interdependente: ce, cum şi pentru cine.
- Ce bunuri trebuie să fie produse, în ce cantităţi, de ce calitate şi când?
Producem azi mai multe bunuri necesare consumului curent, creşterii bunăstării noastre
prezente sau mai multe bunuri necesare investiţiilor, pentru a creşte potenţialul producţiei
viitoare ? Este bine să fie produse mai multe bunuri, de calitate mai slabă, sau mai puţine,
dar de calitate superioară ?
- Cum trebuie să producem bunurile asupra cărora ne-am hotarât prin răspunsul dat
la prima întrebare? Avem la dispoziţie mai multe variante, în funcţie de resursele
disponibile, de tehnologiile existente, de sistemul economic în care ne aflăm. Astfel, de
exemplu, energia electrică poate fi obţinută din cărbune, hidrocentrale, hidrocarburi sau
centrale nucleare. Vom opta pentru una din resurse sau pentru mai multe în funcţie de
ceea ce este disponibil, de gradul de poluare pe care-l provoacă o variantă sau alta etc.

42
Prin decizii de politica macroeconomică se poate opta ca energia să fie asigurată de
întreprinderi publice, private sau mixte etc.
- Pentru cine sunt produse bunurile în cadrul societăţii?
Sau, altfel pusă această întrebare, cum se repartizează rezultatul activităţii
economice, măsurat la nivel macroeconomic prin indicatori cum ar fi produsul naţional
brut (P.N.B.)? Optăm pentru o societate cu mari discrepanţe între o minoritate foarte
bogată şi o majoritate a populaţiei saracă? Dorim, dimpotrivă, o repartizare a bogăţiei
sociale în mod egalitar? Adoptăm un sistem de repartiţie prin care să fie favorizate
anumite categorii socio-profesionale?
Deşi aceste trei întrebări fundamentale sunt comune tuturor societăţilor, modul de
soluţionare a lor diferă în timp şi spatiu, aşa cum vom vedea în continuare.

2.1.2. Tipuri fundamentale ale sistemelor economice

Delimitarea tipurilor fundamentale ale sistemelor economice poate fi realizată prin

modul cum se răspunde la trei întrebări fundamentale: a) cine decide? b) care sunt
motivaţiile dominante ale deciziei? c) care sunt instituţiile cheie ale cadrului în care se
adoptă deciziile? Pe baza ansamblului coerent al răspunsurilor tip la aceste întrebări se
pot desprinde trăsăturile esenţiale ale modelelor teoretice (imaginate) ale sistemelor
economice, cărora le corespund în realitate regimurile economice istorice. În această
privinţă, Raymond Barre distinge trei sisteme economice principale: sistemul economiei
naturale, sistemul economiei de piaţă şi sistemul economiei de comandă1. Aceste
sisteme economice s-au realizat în practică, prin mecanisme de funcţionare specifice.
Prin acestea, sistemul economic s-a adaptat condiţiilor concret-istorice existente. În fapt,
aceste două elemente - sistemele economice şi mecanismele specifice - s-au integrat
organic, au coexistat într-o unitate dialectica şi dinamică. În diferite etape de dezvoltare a
sistemului economic, mecanismul de funcţionare şi-a schimbat structurile, mijloacele,
pârghiile etc. prin care s-a asigurat mişcarea sistemului economic. Totodată, realitatea
economică nu a putut fi delimitată rigid în cele trei sisteme economice, ele reprezentând
ideatizări teoretice, ce au coexistat şi s-au intercondiţionat, iar aprecierea acesteia ca fiind
organizată sub una din aceste forme se face după criteriul preponderenţei pe care o
deţine fiecare în cadrul întregii activităţi economice.

2.2. Caracteristici ale sistemului economiei naturale

La începuturile existenţei sale, activitatea economică a luat forma economiei

naturale. S-a mai numit şi "economie autarhică", "economie casnică închisă"2, sau
"noneconomie"3.

1
Barre R., Economie politique, vol.1, Paris, PUF, 1969, p.195-200.
2 Madgearu V., Curs de Economie Politică, Edit. Ramuri, Craiova, 1994, p.18.
Braudel F., Jocurile schimbului, vol. 1, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1985, p.12 şi următoarele.
3

43
 Economia naturală reprezintă acel sistem economic prin care fiecare comunitate
îşi satisface necesităţile din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la schimb.
Principalii factori de producţie disponibili în etapa respectivă şi la nivelul acelei
comunităţi şi anume, resursele naturale, bunurile de capital, precum şi resursele umane,
erau alocaţi la nivelul acestui sistem închis, urmărindu-se doar satisfacerea nevoilor în
limita propriei producţii obţinute. Ea a fost preponderentă până la prima revoluţie
industrială. Fiecare gospodărie individuală executa toate activităţile, de la obţinerea
diferitelor materii prime, până la pregătirea lor în formă definitivă pentru consum. Astfel,
după Fernand Braudel4, în secolul al XIV-lea, din populatia regiunii mediteraniene (care
era centrul activităţii economice, sociale şi politice - n.n.), de aproximativ 60-70 milioane
locuitori, cca 90% trăiau din munca câmpului, iar 60-70% din producţia regiunii nu
ajungea pe piaţă. În celelalte regiuni ale planetei, dimensiunile economiei naturale erau şi
mai extinse.
În cadrul economiei naturale activitatea economică se realiza, în principal, la nivelul
gospodăriei individuale, care era independentă una de alta, iniţiativa acesteia aparţinând
membrilor grupului respectiv.
Motivaţia principală a deciziilor acestora era crearea bunurilor destinate
autoconsumului, care putea lua două forme:
autoconsum final - ce permitea satisfacerea directă a nevoilor de viaţă ale
oamenilor;
autoconsum intermediar - destinat producerii altor bunuri.
Instituţia cheie o reprezentă gospodăria familială, izolată din punct de vedere
economic, în care "producţia şi consumul erau îmbinate într-o singură funcţie dătătoare
de viaţă"5. Fiecare avea o activitate economică diversificată, având drept rezultat
producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor, în special, cele elementare
(biologice), limitate de nivelul scăzut de dezvoltare existent.
Alvin Toffler consideră economia naturală drept "civilizaţia primului val", ce se
caracteriza prin:
- "pământul constituia principalul factor de producţie;
- baza economiei consta în cules, vânătoare şi cultivarea pământului;
- diviziunea simplă a muncii;
- economie descentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i
făcea trebuinţă"6.
În timp, economia naturală a cunoscut o evidentă tendinţă de restrângere relativă.
În fapt, încă din comuna primitivă, treptat, unele bunuri materiale, mai ales uneltele, pe
care fiecare producător izolat nu le putea produce singur sau erau produse, dar numai cu
mari dificultăţi, au început să fie procurate prin schimb. Prin urmare, marfa, ca obiect al
economiei de schimb, a apărut cu mult înaintea producţiei de mărfuri. Însă, înainte de

4
Braudel F., op.cit., p.13.
5 Toffler A., Al treilea val, Edit. Politică, Bucureşti, 1983, p.78.
Ibidem, p.56-57.
6

44
apariţia diviziunii muncii, schimbul de activităţi avea loc numai cu totul întâmplător.
Abia după aceea el si-a lărgit treptat sfera de cuprindere şi a devenit relativ stabil. Cu
toate acestea, până la apariţia şi a celei de-a doua condiţii a existenţei economiei de
schimb - autonomia, independenţa producătorilor - schimbul de marfuri era legat doar
de surplusul care putea apărea întâmplător la o comunitate sau alta şi continua să deţină o
pondere mică în totalul activităţii economice.
Odată cu apariţia producţiei de mărfuri, prin existenţa simultană a celor două
condiţii ale acesteia, schimbul de mărfuri capătă un impuls deosebit şi îşi ameliorează
treptat poziţia în ansamblul producţiei sociale. În principal, această dezvoltare a
economiei de schimb a fost urmarea amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a
lor, prin extinderea meşteşugurilor şi apoi prin realizarea primei revoluţii industriale, care
a adus cu sine o producţie de mărfuri generalizată şi, prin aceasta, trecerea de la un
sistem economic în care predomina economia naturală, la un sistem în care locul şi rolul
principal revine economiei de schimb.
Aceasta însă, nu trebuie să ne facă să credem că în prezent, ar fi dispărut forma
anterioară de organizare a producţiei sociale. În multe din ţările cu economie slab
dezvoltată, economia ţărănească, cu o pondere încă importantă în totalul producţiei
naţionale, poartă şi astăzi, în mare măsură, caracterul de economie naturală. Sunt şi
specialişti ( de exemplu A. Toffler) care susţin că unele elemente sau laturi ale economiei
naturale pot cunoaşte o anumită revigorare în viitor şi în ţările dezvoltate economic.
Această perspectivă ar fi legată de tendinţa de creştere a timpului liber şi de dorinţa
fiecărui individ de a alterna diferitele tipuri de activităţi7. Neexcluzând o asemenea
tendinţă, apreciem totuşi că rolul şi ponderea economiei naturale în ţările avansate din
punct de vedere economic nu vor fi decât secundare.

2.3. Economia de schimb - Sistemul economiei

de piaţă

2.3.1. Conceptul şi conţinutul economiei de schimb

Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea

resurselor, ca şi în organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionale, s-a dovedit,
aşa cum experienţa acumulată până în prezent o demonstrează, sistemul economic de o
deosebită performanţă.
Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei care se
întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei şi în care raportul
dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea
resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie,
activităţile agenţilor economici sunt supuse examenului riguros, dar drept, al pieţei,
aceasta răsplătind ori sancţionând, după caz, munca desfăşurată în toate componentele

7
Ibidem, p.358 şi următoarele.

45
economiei nationale. Criteriile cu care aceasta operează sunt cele ale eficienţei şi
concordanţei activităţilor economice cu nevoile efective ale societăţii. Pentru a
supravieţui în condiţiile economiei de piaţă şi cu atât mai mult, pentru a desfăşura
activităţi rentabile, agenţii economici trebuie să fie receptivi la semnalele pieţei, să aibă o
înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social, flexibilitate în
mecanismul de functionare, să manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare
permanentă pentru înnoire şi modernizare.
În cadrul economiei de piaţă activitatea economică este pusă în mişcare printr-un
mare număr de decizii aparent independente unele faţă de altele, iar iniţiativa aparţine
individului, care este centrul impulsionării activităţii economice. Având în vedere
multitudinea centrelor de decizie, spunem că economia este pluripolară. Evoluţia
înregistrată în cea mai mare parte a ţărilor cu economie de piaţă se caracterizează printr-o
reducere a numărului centrelor de decizie semnificative, prin aparitia centrelor de decizie
publice, existenţa marilor grupări monopoliste, a fenomenele de integrare economică etc.
Cu toate acestea, caracterul pluripolar al economiei s-a menţinut.
Economia de piaţă este formată, în principal, din două sectoare:
a) Sectorul privat, caracterizat prin trecerea de la economia micilor unităţi,
numeroase şi de forţe aproximativ egale, la o economie a marilor unităţi, mai puţin
numeroase şi de forţe inegale. Dintre factorii care au determinat această evoluţie
amintim: · procesul concurenţei - care a dus la eliminarea celor slabi de către cei
puternici (aşa numitul "darwinism social"); · exigenţele progresului tehnic şi ale
formelor moderne de producţie care au impus necesitatea acumulării de capital şi
concentrarea acestuia într-un număr mic de unităţi; · apariţia economiei de grup ca
urmare a faptului că producătorii din anumite sectoare, animaţi de grija apărării
intereselor profesionale comune, au fost determinaţi să adopte politici apropiate sau
complementare în anumite domenii, ceea ce a avut incidenţe asupra iniţiativei
economice; · dezvoltarea societăţilor transnaţionale, mai ales de origine americană
inainte de 1944, dar apoi, după cel de-al doilea război mondial, şi europeană, japoneză
etc.
b) Sectorul public a cărui constituire s-a datorat unor cauze diverse: · carenţelor
iniţiativei private, care nu poate rezolva problemele din anumite sectoare caracterizate
printr-o rentabilitate scăzută; · interesul financiar al statului pentru unele activităţi fără
riscuri, dar care aduc beneficii regulate şi considerabile (anumite monopoluri ale
statului); · salvgardarea interesului economic al naţiunii; · consideraţii politice (de
exemplu: apărarea naţională), etc.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea sectorului public apar noi centre de decizie, statul
devenind apriori principalul centru al impulsionării economiei. Aceasta s-a realizat, în
principal, pe două căi: prin deciziile sale directe - statul controlând şi orientând
activitatea unităţilor publice, menţinând însă pluralitatea centrelor de decizie în acest
sector; prin deciziile indirecte sub forma intervenţiilor legate de politica economică, prin
care însă, cel mai adesea, statul nu se substituie centrelor de decizie existente, ci doar
modifică cadrul manifestării lor.

46
 Motivaţia dominantă a oricărei decizii în sectorul privat este urmărirea obţinerii
celui mai mare câştig monetar individual, iar resortul principal al activităţii economice
este concurenţa. Însă, mobilul profitului şi resortul concurenţei şi-au schimbat natura pe
parcursul evoluţiei economiei de piaţă datorită: principiului solidarităţii, urmărit prin
infiinţarea exploatărilor cooperative; interesului general - care constituie motivaţia de
bază a deciziilor economice luate sub controlul statului.
Dintre instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile amintim:
instituţie juridică - proprietatea privată, care stă la baza liberei iniţiative;
un mecanism - piaţa, care permite prin jocul ajustărilor continue,
compatibilitatea deciziilor autonome, care, altfel, ar fi generatoare de anarhie.
Prin importanţa sa în funcţionarea sistemului şi prin caracterul său permanent
în punerea în contact a agenţilor economici, piaţa reprezintă o adevărată
instituţie socială.
În timp, economia de piaţă a evoluat, de la formarea spontană a preţurilor, de la
economia de piaţă liberă şi de la o liberă concurenţă, la o economie de piaţă în care un
rol important îl au marile corporaţii, la o economie în care a apărut şi s-a dezvoltat un
agent economic nou, statul.

2.3.2. Modelul teoretic al economiei de piaţă şi evoluţia ei

în realitate
Reglementarea economiei prin mecanismele pieţei îşi are originea în ideile
liberalismului economic, prefaţat prin lucrările fiziocraţilor şi dezvoltat de economiştii
clasici englezi, Adam Smith şi David Ricardo. Concepţia lor asupra societăţii în general
şi asupra vieţii economice, în special, sintetizată în formula "laissez faire, laissez passer,
le monde va de lui même" se baza pe considerarea acestora ca organisme care se
dezvoltă după legi proprii şi nu au nevoie de nici un amestec din exterior. Această
concepţie a fost consacrată de ei prin două principii esenţiale: libera concurenţă şi libera
iniţiativă. Aşa cum arată A. Piettre "echilibrul în viaţa economică poate fi asigurat prin
existenţa unei depline libertăţi, deoarece numai astfel legile economice puteau să
acţioneze fără nici o piedică. Problemele trebuiau să se rezolve ele însele, prin singurul
joc al mecanismelor autoregulatoare"8.
Această doctrină a fost consacrată pe plan politic prin principiul după care
economicul era exclus din sfera de activitate a statului. Singurele măsuri de intervenţie a
statului admise erau acelea necesare pentru a elimina obstacolele care apăreau în calea
jocului liber al concurenţei, pentru a evita ca o unitate economică sau un grup de unităţi
economice să distrugă sau să absoarbă concurenţii săi, controlând o parte prea mare a
pieţei.
Adaptarea producţiei la nevoi se opera prin sistemul de semnale ale preţurilor, de
unde şi numele de economie de piaţa. Din confruntarea dintre ofertă şi cerere rezulta un

8
A. Piettre, Les grandes problèmes de l'économie contemporaine, Tomul I Ou va le capitalisme? Edit.
Cujas, Paris, 1976, p.19.

47
anumit preţ care exercita o funcţie economică esenţială, producătorii orientându-şi
activitatea în funcţie de oscilaţiile acestuia. Astfel, dacă la un moment dat oferta de
mărfuri era mai mică decât cererea solvabilă, preţurile creşteau, având drept rezultat
sporirea profiturilor, care, la rândul lor, încurajau producătorii în lărgirea producţiei, în
vederea adaptării ei la cerere. În acelaşi timp, o serie de consumatori ale căror venituri
erau insuficiente, neputând face faţă urcării preţurilor, erau îndepărtaţi de pe piaţă şi
echilibrul dintre producţie şi consum se restabilea. Invers, atunci când oferta unui anumit
produs era mai mare decât cererea solvabilă, preţul produsului respectiv scădea, fapt care
determina pe producători să restrângă producţia, întrucât profiturile se micşorau. În
acelasi timp, o parte din consumatorii care până atunci erau în afara pieţei, puteau să
participe la cerere, având drept rezultat sporirea acesteia, fapt prin care cererea era adusă
la nivelul ofertei şi echilibrul se restabilea. Fiecare unitate economică se supunea
preţurilor care rezultau din jocul ofertei şi cererii.
Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de producţie şi o concurenţă
perfectă. Prima înseamnă posibilitatea pentru antreprenor de a modifica în orice moment
orientarea şi volumul producţiei, de a spori producţia când preţurile creşteau şi de a o
reduce, pentru a se îndrepta spre alte domenii, când preţurile se micşorau. În realitate
acest lucru nu era posibil nici chiar în acele condiţii ale micii producţii de mărfuri,
existând dintotdeauna o anumită rigiditate ce ţine atât de factorul capital, cât şi de
factorul forţă de muncă. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, teza principală a
concurenţei perfecte era următoarea: unităţile economice erau mult mai mici faţă de
mărimea pieţei, niciuna nu era în măsură să aibă prin propria-i acţiune o anumită
influenţă asupra alteia. Însă, nici această concurenţă perfectă nu a existat niciodată,
realitatea a fost în mod constant departe de această idealizare liberală. Procesul de
dezvoltare economică, urmare a progresului tehnic din numeroase domenii de activitate,
a mărit dimensiunea unităţilor economice în raport cu piaţa şi prin aceasta cele puternice
au câştigat o poziţie care le permite să influenţeze pieţele şi să mânuiască preţurile.
La aceste fapte, treptat, pe măsura evoluţiei vieţii economice, s-au adăugat noi
distorsiuni create pe piaţă, dintre care amintim: existenţa marilor grupări monopoliste,
intervenţia statului în viaţa economică, fenomenele de integrare economică, etc. Drept
urmare, economia de piaţă, aşa cum există ea în realitate în prezent, nu mai prezintă
trăsaturile economiei de piaţă perfect concurenţiale din gândirea clasică şi neoclasică
(număr mare de producători şi consumatori de putere aproximativ egală care acţionau
exclusiv în baza unor principii de raţionalitate economică şi erau perfect şi permament
informaţi asupra raportului dintre cerere şi ofertă); ea se caracterizează printr-o
"concurenţa imperfectă", ce presupune dominaţia unui numar redus de unităţi mari care
duc o politică de piaţă în sensul de "diferenţiere" (modificarea formală sau reală) a
produsului, controlează în grade diferite preţurile, ridică bariere de diverse genuri la
intrarea în domeniul lor de activitate a noilor concurenţi (potenţiali sau reali),
influenţează permanent, rafinat sau agresiv, cererea consumatorilor, opacizează
informaţia economică ş.a.
Totodată, din punct de vedere al mecanismului de funcţionare, economiile de piaţa
sunt economii mixte, aceasta întrucât în condiţiile dominării mecanismelor pieţei,

48
constatarea unor slăbiciuni şi eşecuri ale acestora au dus la includerea statului în
mecanismul general de funcţionare a economiei naţionale. În funcţionarea economiei se
impletesc mecanismele de piaţă cu intervenţia statului şi ceea ce diferă de la o ţară la alta
este natura şi proporţiile acesteia. Apariţia acestui agent economic a fost considerată
drept un proces necesar în contextul creşterii complexităţii economiei naţionale, a
contradicţiilor economiei de piaţă, a necesităţii menţinerii echilibrului economic. Statul,
în economiile moderne de piaţă, joacă un rol de catalizator economic, conservând însă
principiile esenţiale caracteristice mecanismului pieţei. Dar, intervenţia statului în
economie prin politica bugetară, politica veniturilor, politica fiscală şi monetară, prin
legislaţia economică (vizând concurenţa, salariul, etc.), s.a., peste anumite limite
obiective, apare, mai ales în concepţia economiştilor monetarişti9, de natură să deregleze
funcţionarea pieţei. Toate acestea nu au presupus însă o schimbare de esenţă a
mecanismului economic. Trăsătura sa principală rămâne autoreglarea, piaţa ocupând
locul principal în deciziile şi comportamentul agenţilor economici. Prin mecanismele
sale, piaţa reprezintă condiţia generală a funcţionării acestui tip de economie, având un
rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în organizarea, gestiunea şi reglarea
economiilor naţionale.
Economia de schimb presupune existenţa mecanismului concurenţial, ce se
caracterizează prin formarea liberă a preţurilor, care reprezintă principalul factor de
echilibrare a ofertei cu cererea şi, în acelaşi timp, una din premisele maximizării
rezultatelor activităţii economice, în condiţiile unui volum limitat al resurselor. Regula de
joc a unui asemenea mecanism constă în a lăsa economia să funcţioneze plecând de la
celulele sale autonome - unităţile economice - care se vor forma sau vor dispare în
funcţie de iniţiativele particulare sau publice, vor creşte sau se vor micşora în funcţie de
capacitatea lor de a răspunde cererii, care este indicată de preţul pieţei. Deşi legile
producţiei de mărfuri, ale concurenţei şi competenţei sunt dure, uneori generând
irevocabil falimentul, ele stimulează iniţiativa creatoare şi spiritul de întreprindere.
Mecanismul concurenţial generează o alocare a resurselor în funcţie de nevoile reale ale
societăţii. În aceste condiţii, consumul are o influenţă mult mai mare asupra producţiei,
concurenţa stimulează diversificarea, înnoirea sa în ritmuri rapide, anticiparea direcţiilor
de evoluţie a cererii, crearea de produse şi servicii diferite care satisfac aceeeaşi nevoie
de consum sau care satisfac simultan mai multe nevoi. Prin aceasta, concurenţa reprezintă
o puternică forţă motrice pentru impulsionarea creativităţii în economie, pentru aşezarea
ei pe coordonatele modernizării şi creşterii rentabilităţii.
Totuşi, nu trebuie subestimat faptul că mecanismul economiei de schimb nu
conduce în mod automat la o alocare a resurselor optimă sub aspect economic, social şi
uman deopotrivă. Situaţii critice ivite în economie, de genul somajului, inflaţiei, irosirii
unor resurse, sărăcirii unor pături sociale ş.a., pot fi şi în legătură cu funcţionarea pieţei,
cu mecanismele concurenţei, preţurilor, relaţiei cerere-ofertă. Iată de ce intervenţia
statului în acest mecanism devine oportună, chiar dacă această oportunitate este

9
M. Friedman, Capitalism and Freedom, Chicago, The University of Chicago Press, 1962, p.72.

49
contestată de unii economişti. De fapt, mai ales domeniul şi amploarea intervenţiei sunt
disputate. Acţiunea statului în economia modernă este o realitate. Numai că intervenţia sa
se înfăptuieşte exclusiv prin pârghii economico-financiare, în vederea asigurării
echilibrului economic şi pentru realizarea unor obiective de interes general. Ingerinţele
sale în mecanismul economiei de schimb urmăresc, în fapt, evitarea sau atenuarea, pe cât
posibil, a efectelor negative pe care acesta le generează.

2.3.3. Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă

contemporane
Tipul actual de economie de piaţă existent în ţările dezvoltate se caracterizează, în
principal, prin următoarele trăsături10:
este o economie multipolară, în sensul că se caracterizează prin multitudinea şi
diversitatea centrelor de decizie economică;
este o economie descentralizată - întrucât orice agent economic are autonomie
de opţiune, de decizie şi de acţiune;
este o economie de întreprindere în care universul macroeconomic este
fundamental în activităţile din economia naţională;
este o economie de calcul în expresie monetară - moneda servind drept
numitor comun al activităţilor agenţilor economici, răspunzând cerinţelor de
evaluare - cuantificare a cheltuielilor şi a rezultatelor;
este o economie în care statul exercită, în principal, o intervenţie indirectă şi
globală, prin care el nu desfiinţează piaţa şi nici nu îndeplineşte funcţiile ei, ci
caută să o completeze, să-i corecteze eşecurile şi să vegheze asupra funcţionării
ei;
este o economie în care profitul reprezintă mobilul central al activităţilor
economice.
Sistemul real al economiei de piaţă nu apare, însă, ca ceva unitar, ci se prezintă
într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici nationale. În funcţie de
gradul, modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie, de rolul şi
funcţiile reale ale pieţei, doctrina economică ce are un rol mai mare în adoptarea politicii
economice etc. se pot identifica mai multe tipuri concrete de economie de piaţă11:
· tipul anglo-saxon ce cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi cele mai
puţin înclinate spre dirijism, cele mai reticente la intervenţia economică a statului, adepte
ale ideii de superioritate a întreprinderii private şi liberei iniţiative;
· tipul vest-european ce cuprinde economiile de piaţă cu o pronunţată tentă
dirijistă, variind după coloratura politică a guvernului, adepte ale intervenţiei active a
statului în economie;
· tipul de economie socială de piaţă ce reprezintă un sistem economic care tinde
spre reunirea libertăţii pieţei cu armonia socială, în care sectorul privat cooperează cu cel

10
Sava S., Tranziţia spre economia de piaţă, Tribuna economică nr. 15/1990, p.20-21.
11 Sava S., Ionescu E., Economia de piaţă contemporană, Probleme economice, nr. 7/1990, p.45.

50
public, cu angajamente reciproce în vederea satisfacerii acceptabi;e a unor cerinţe
economico-sociale;
· tipul de economie paternalistă - el se caracterizează prin puternice elemente
tradiţionale şi naţionale care facilitează dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi de
competiţie al agenţilor economici, rolul de catalizator al statului realizându-se prin
modalităţi ce reflectă transpunerea la nivel macroeconomic a sistemului paternalist de la
nivel micro-social etc.
Economiile naţionale care au funcţionat pe coordonatele acestor tipuri, au
evidenţiat, bineînţeles, cu rezultate diferite - viabilitatea sistemului economiei de piaţă,
faptul că acesta reprezintă prin toate elementele şi instituţiile sale componente, principala
sursă de progres economic şi social.

2.4. Sistemul economiei de comandă

Sistemul economiei de comandă a apărut ca o reacţie ideologică la unele

disfuncţionalităţi ale funcţionării reale a sistemului economiei de piaţă.
În cadrul acestui sistem iniţiativa deciziei economice, aparţine unei autorităţi
centrale. Întrucât principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic,
spunem că economia este unipolară. Toate aceste decizii se regăsesc în planul
centralizat, iar realizarea lor este obligatorie, reprezentând o normă de conduită pentru
agenţii economici, folosindu-se în acest scop aparatul de stat. Componentele economiei
individuale, în care deciziile sunt luate de agenţii economici ce le execută, au un caracter
marginal.
În virtutea dreptului său de proprietate asupra unei părţi importante a avuţiei
naţionale, statul substituie relaţiile economice dintre subiecţii economiei cu relaţii
verticale de tip administrativ care, prin însăşi natura lor, sunt anti-economice. relaţii care
exclud prin definiţie piaţa. În plus, aceasta implică ca necesară, şi constituie baza
materială a existenţei purtătorului relaţiilor administrative, birocraţia, forţa socială vital
interesată în blocarea formării relaţiilor de piaţă.
Motivaţia dominantă a oricărei decizii economice este interesul general al
colectivităţii naţionale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de realizarea cărora
depinde şi satisfacerea intereselor personale. Profitul este doar un indicator al unei bune
gestiuni, dar niciodată un stimulent al activităţii economice. Doar în acele componente
ale economiei individuale profitul exprimă interesul personal şi reprezintă motivaţia
principală a deciziei economice. Însă, acestea au o pondere limitată în ansamblul
producţiei sociale.
Instituţiile cheie ale economiei de comandă sunt proprietatea de stat asupra
bunurilor de producţie, care devine atotcuprinzătoare şi planul central care are un
caracter imperativ. Dominaţia proprietăţii de stat, monopolul acesteia în toate ramurile
economiei naţionale, îşi pun amprenta asupra funcţionării întregului sistem al economiei
de comandă. În aceste condiţii, activitatea agenţilor economici se desfăşoară pe baza
normelor şi reglementărilor stabilite de centru prin planul de stat, care asigură
conducerea centralizată a întregii activităţi economice şi sociale, dirijarea şi corelarea

51
ex-ante a acesteia. Cea mai mare parte a resurselor economice sunt alocate centralizat,
agenţii economici neavând libertatea necesară folosirii lor. Autonomia decizională a
agenţilor economici se manifestă numai la nivelul proprietăţii particulare, iar în cadrul
celei de stat este limitată la elemente de mică importanţă pentru activitatea acestora.
Deşi, şi într-o asemenea economie există piaţă, ea se abate evident de la rolul său de
mijlocire directă a contactului dintre cerere şi oferta, dintre producători şi consumatori, în
cadrul căreia să se poată cunoaşte operativ în ce măsură echilibrul şi eficienţa economică
validează bunurile şi serviciile create. Rolul pieţei se reduce, în principal, la desfăşurarea
actelor de vânzare-cumpărare prin sistemul aprovizionării tehnico - materiale şi al trecerii
în consumul populaţiei a bunurilor economice necesare. În fapt, este o piaţă distorsionată
ex-ante, prin directive şi planuri lipsite de realism, determinate, adesea, de ambiţii
fanteziste şi grandomane, în care se neglijează, practic, interesele economice şi sociale
ale diferitelor categorii de agenţi economici. Pârghiile economico- financiare, precum,
preţul, creditul, dobânda, impozitele şi taxele, cursul de schimb etc, sunt stabilite în mod
centralizat şi, prin nivelul şi evoluţia lor, nu reflectă condiţiile reale de pe piaţa internă
sau externă. Concurenţa nu-şi poate îndeplini rolul său de regulator al pieţei şi de
stimulare a activităţii economice, existând practica pierderilor planificate.
Abia când probleme economice importante legate de utilizarea cât mai raţională şi
eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare disponibile au apărut şi s-au
amplificat în economiile acestor ţări, şi-au făcut şi aici loc unele studii teoretice care
critică şi resping aceste realităţi. Unul dintre primii economişti care a încercat să îmbine
planificarea cu funcţiile pieţei şi care a subliniat importanţa echilibrului preţurilor pentru
asigurarea unei alocări eficiente a resurselor a fost polonezul Oscar Lange.

2.5. Economiile contemporane - economii mixte

În realitate, cum deja s-a subliniat, în nici o societate contemporană economia nu se

prezintă şi nici nu s-a prezentat într-o formă pură a vreuneia dintre cele două modele
polare înfăţişate mai sus. Nu a existat niciodată o economie de piaţă în proporţie de
100%. Doar Anglia secolului al XIX-lea s-a apropiat destul de mult de acest model.
Desigur, astăzi, în SUA, de exemplu, cea mai mare parte a deciziilor sunt adoptate prin
intermediul pieţei. Statul însă, aşa cum arată şi Paul Samuelson, joacă un rol important în
modificarea funcţionării pieţei12. Statul adoptă legile care reglementează viaţa
economică, asigură o serie de servicii publice indispensabile funcţionării mecanismului
economic sau chiar bunăstării marii majorităţi a indivizilor, protejează mediul
înconjurător, dar şi mediul afacerilor. Orientarea economiei la nivel macroeconomic se
realizează prin sistemul impozitării, al cheltuielilor publice, prin politica monetară cât şi
printr-o serie de alte pârghii şi instrumente ale politicii economice. "A face să
funcţioneze o economie modernă fără a recurge la cele două jumătăţi - piaţa şi statul -

Paul
12 A. Samuelson, Willian D. Nordhaus, Micro-économie, 14e Édition entièrement revue et mise à
jour, Les Édition d'Organisation, Paris, 1995, p.74.

52
concomitent, este ca şi cum ai încerca să aplauzi cu o singură mână" - subliniază Paul
Samuelson13.
Prezenţa masivă a statului în economiile contemporane cele mai dezvoltate este
demonstrată, printre altele, de ponderea importantă pe care o au în P.I.B, încasările şi
cheltuielile guvernamentale, aşa cum rezultă din tabelele 2.1. şi 2.2.
Se observă din tabele că, atât la cheltuielile cât şi la prelevările guvernului asupra
economiei, prezenţa sa a crescut substanţial de-a lungul ultimului sfert de secol, cu o
uşoară tendinţă de scădere în anii '90. Oricum, ea se situează la aproape 50% pentru
"Europa celor 15" şi la circa 1/3 din PIB în SUA şi Japonia.
De asemenea, am asistat la creşterea numărului persoanelor remunerate de stat (între
1951 şi 1981 ponderea acestora în totalul populaţiei active a crescut de la 15,2% la
38,2% în Suedia, de la 17,5% la 32,6% în Franţa, de la 26,6% la 31,4% în Marea
Britanie, de la 14,4% la 25,8% în Germania Occidentală, de la 11,4% la 24,4% în Italia
şi de la 17% la 18,3% în Statele Unite)14, statul fiind astfel un principal furnizor de
venituri primare. La aceasta se adaugă funcţia sa de redistribuitor de venituri primare. În
plus, statul este în societăţile occidentale cel mai important proprietar de locuinţe, deşi în
ultimele decenii s-a înregistrat o tendinţă de reducere a acestui rol.

Tabel 2.1. Totalul cheltuielilor guvernamentale

(ca pondere în P.I.B. în perioada 1970-1997)
în %
1970-731974-851986-90 1991-93 1994-97
Belgia43,656,957,0 55,8 54,1
Danemarca42,153,056,8 60,1 59,1
Germania*40,147,646,0 49,0 49,1
Grecia--47,1 45,2 47,3
Spania23,032,641,9 46,8 46,3
Franţa38,247,251,0 53,1 54,5
Irlanda35,947,445,3 41,1 39,4
Italia34,442,751,2 54,7 52,4
Luxemburg33,147,6- - 41,2
Olanda44,255,757,0 56,0 51,6
Austria40,048,651,0 51,5 52,3
Portugalia24,9-39,4 43,0 42,3
Finlanda31,540,545,5 59,4 56,6
Suedia45,459,760,5 68,5 66,9
Marea Britanie37,743,740,3 42,6 42,1
12 50,5 50,4
Uniunea Europeană*37.145,747,7 37,9 35,9
SUA31,334,136,4 33,2 35,4
Japonia21,130,832,3
1. EUR without Greece 2. EUR without Greece and Portugal

Tabel 2.2. Totalul prelevărilor curente guvernamentale

(ca pondere în P.I.B. în perioada 1970-1997)

13
Ibidem, p.107.
Matei
14 Dogan, Dominique Pelassy, Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate socialistă, Editura
Alternative, Bucureşti, 1992, p.25.

53
 în %
1970-73 1974-85 1986-90 1991-93 1994-97
40,1 48,8 49,8 49,0 50,0
Belgia
46,3 50,2 57,6 56,9 57,2
Danemarca
40,3 44,9 44,5 45,8 46,4
Germania*
- 32,9 34,0 33,4 38,2
Grecia
23,1 29,6 38,1 41,3 41,1
Spania
38,9 45,5 49,2 49,0 50,0
Franţa
31,8 36,9 39,8 38,7 37,3
Irlanda
29,0 33,2 40,3 44,9 45,5
Italia
35,8 49,5 - - 42,2
Luxemburg
44,6 52,7 51,9 52,7 48,8
Olanda
41,5 46,2 47,8 48,7 47,4
Austria
26,5 33,7 34,7 37,3 37,3
Portugalia
36,1 44,3 49,5 54,2 53,4
Finlanda
49,7 57,8 63,7 61,1 60,6
Suedia
37,3 40,0 39,2 37,1 37,5
Marea Britanie
36,51 41,7 44,1 45,2 46,1
Uniunea Europeană*
30,6 32,2 34,0 34,2 34,1
SUA
22,0 27,6 33,6 34,2 32,7
Japonia
1. EUR without Greece.
Sursa datelor: European Commission, Directorate - General for Economic and Financial Affairs, European
Economy, Supplement A, Economic trends, No. 12 - December 1995, p.22

Prin întreprinderile sale publice cât şi printr-o serie de reglementări directe ale
politicii monetare şi financiare, industriale sau agricole, statul poate influenţa desigur şi
mediul afacerilor, cel care este rezervat mecanismelor pieţei.
Realităţile ultimelor două decenii au demonstrat însă că succesul funcţionării
economiilor moderne a fost într-o relaţie inversă cu dimensiunile implicării statului în
viaţa economică, Intervenţiile guvernamentale au fost şi sunt tot mai mult criticate pentru
efectele lor nocive asupra echilibrelor tradiţionale. Adesea ele au favorizat consumul în
dauna investiţiilor. Pe plan politic, în urma creşterii implicării statului în calitate de
gestionar, s-a ajuns la "tehnocratizarea puterii".
În pofida tendinţelor manifestate încă de la sfârşitul anilor '70 pe direcţia
"dereglementării", adică a diminuării prezenţei statului în economie, eliminarea sa totală
nu este de conceput şi nici nu poate fi cerută de cineva, oricât de adept al ideilor liberale
ar fi. Economia mixtă, desigur în forme şi ponderi diferite de la ţară la ţară, va continua
să existe. Problema care se pune este de a menţine prezenţa statului în limite acceptabile,
pentru a păstra libertatea întreprinderilor şi a menaja susceptibilitatea contribuabilului15.

15
Matei Dogan, Dominique Pelassy, op.cit., p.41.

54
 Concepte de bază

· Sisteme economice · Economia socială de piaţă

· Probleme fundamentale ale · Economia paternalistă
organizării economice · Economia mixtă
· Tipurile fundamentale ale
sistemelor economice
· Economia naturală
· Economia de piaţă
· Sectoarele economiei de piaţă

Probleme de discutat

1. Ce reprezintă un sistem economic?

2. Care sunt problemele fundamentale ale organizării economice?
3. Conceptul, conţinutul şi caracteristicile economiei naturale.
4. Apariţia şi dezvoltarea economiei de schimb.
5. Sectoarele economiei de piaţă.
6. Modelul teoretic al economiei de piaţă şi confruntarea sa cu economia reală.
7. Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă contemporane.
8. Economia de comandă şi eşecul funcţionării ei.
De ce se afirmă că economiile contemporane sunt economii mixte?

55
 CAPITOLUL 3

TEORIA CO SUMATORULUI

3.1. De ce mai întâi consumatorul?

După cum s-a reţinut din cursurile introductive, analiza microeconomică este
dedicată explicării comportamentelor individuale şi interacţiunilor lor. În centrul atenţiei
este situat deci nivelul individual, reprezentat de omul aflat intr-o permanentă căutare a
satisfacerii nevoilor sale. El este privit în dubla sa ipostază, de consumator şi de
producător. În calitate de consumator, individul se manifestă ca purtător al cererii de
bunuri şi servicii de consum, urmărind maximizarea satisfacerii nevoilor sale prin
utilizarea resurselor limitate pe care le are la dispoziţie. Altfel spus, el caută maximizarea
utilităţii economice, pe baza principiului hedonist*.
În calitate de producător, individul se manifestă ca purtător al ofertei de bunuri şi
servicii, pe care o produce prin combinarea factorilor de producţie, de fapt, prin
consumarea acestora. Ca agent esenţial al producţiei, dar şi al pieţei, producătorul,
cunoscut şi sub numele de întreprinzător, urmăreşte maximizarea rezultatelor obţinute,
concretizate în diferenţa dintre veniturile încasate prin vânzarea bunurilor produse şi
cheltuielile efectuate cu factorii de producţie consumaţi.
Orice producător este însă în acelaşi timp şi consumator. El trebuie să-şi satisfacă şi
multitudinea nevoilor sale, ca oricare alt individ. Nu putem spune acelaşi lucru şi despre
consumatorul purtător al cererii, întrucât există largi categorii ale populaţiei care sunt
consumatoare de bunuri şi servicii fără a fi în acelaşi timp şi producătoare ale acestora.
Acesta este unul din motivele pentru care începem analiza microeconomică prin studierea
comportamentului consumatorului. În plus, există numeroase similitudini între
comportamentul consumatorului şi cel al producătorului, elemente din primul
manifestându-se în forme transformate în cel de-al doilea, aşa cum se va evidenţia după
studierea celor două tipuri fundamentale de comportament.
Teoria consumatorului îşi propune să explice maniera în care individul repartizează
resursele sale între diferite bunuri şi servicii disponibile, astfel încât să-şi maximizeze

*
Hedonismul - termen derivat din grecescul "hedone" care înseamnă plăcere - reprezintă o concepţie care
proclamă plăcerea drept binele suprem, iar dorinţa de a o obţine, principiu al comportamentului.
satisfacţia produsă prin consumul lor. Obţinerea satisfacţiei maxime oferite de consumul
bunurilor şi serviciilor procurate cu ajutorul resurselor limitate care formează "bugetul"
individului defineşte starea de echilibru a consumatorului. Această teorie a fost
dezvoltată de economiştii neoclasici din ultima pătrime a secolului al XIX-lea**, sub
influenţa filosofilor utilitarişti, pornindu-se de la premisa că individul raţional caută
maximum de satisfacţie sau de utilitate.

3.2. Abordarea cardinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului

În concepţia clasică, bunuri identice au, pentru persoane diferite, aceeaşi utilitate
economică, indiferent de intensitatea nevoilor, de cantitatea consumată si de sacrificiul
făcut pentru obţinerea lor, astfel încât unităţile X1, X2, ....., Xn dintr-un bun omogen au
utilităţile individuale u1, u2, ..... , un, egale între ele, utilitatea totală a întregii cantităţi
fiind n × u.
În realitate însă, nivelul de satisfacţie obţinut prin consumul unui bun diferă nu
numai de la individ la individ, ci şi de la o unitate la alta consumată din acelaşi produs.
Acest fapt rezultă din gradul diferit de intensitate al nevoii satisfăcute prin consumul
bunului respectiv, care descreşte pe măsură ce sporeşte numărul de unităţi consumate.
Pornind de aici, economiştii neoclasici au fundamentat în ultima pătrime a secolului al
XIX-lea teoria utilităţii marginale. Într-o primă formă, a aşa-numitei "abordări
cardinale", s-a presupus că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ
precis utilitatea pe care o obţine din consumul fiecărei unităţi dintr-un anumit bun
omogen. De aici a rezultat posibilitatea stabilirii unei ierarhii între nivelurile de utilitate
şi a exprimării numerice a satisfacţiei oferite de consumul unei anumite cantităţi dintr-un
bun, comparativ cu cea dată de folosirea unei cantităţi dintr-un alt bun. Cu toate că teoria
utilităţii cardinale a fost respinsă şi depăşită, o serie de concepte şi instrumente de analiză
fundamentate în cadrul ei au rămas în patrimoniul ştiinţei economice, motiv pentru care
le prezentăm în continuare.

3.2.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală

Utilitatea totală, U, a unui bun oarecare, X, măsoară satisfacţia globală pe care

individul o obţine prin consumarea unei anumite cantităţi din acest bun. Deci, nivelul lui
U depinde de cantitatea consumată, adică "U este funcţie de X", ceea ce se scrie: U =
f(x), în care X este cantitatea consumată din bunul X.
Pentru a determina sensul şi ritmul în care utilitatea totală evoluează atunci când
cantitatea consumată din bunul X creşte, se foloseşte conceptul de utilitate marginală.
Utilitatea marginală, Um, măsoară evoluţia utilităţii totale pentru o variaţie foarte mică a
cantităţii consumate.
În tratarea utilităţii marginale distingem două cazuri:

**
¥n special englezul Stanley Jevons, austriacul Karl Menger şi francezul Léon Walras.

57
 a) Utilitatea marginală a unui bun parţial sau imperfect divizibil. Spunem că un
bun este imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este
imposibil de coborât (de exemplu, un consumator nu poate utiliza trei sferturi de
automobil sau jumătate de ochelari; automobilul şi ochelarii sunt bunuri imperfect
divizibile).
Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil (UmX) reprezintă variaţia
utilităţii totale (DU) determinată de consumul unei unităţi suplimentare din acest bun.

U
deci: Um X = (3.1.)
X
b) Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil
Dacă bunul X este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsură folosită,
există mereu o cantitate mai mică ce poate fi consumată. De exemplu, dacă măsurăm
consumul în grame, un gram nu reprezintă consumul "marginal", deoarece acesta poate fi
mărit cu 0,5 grame. Nici atunci când folosim ca etalon jumătatea de gram, aceasta nu
poate reprezenta un consum marginal, deoarece putem utiliza mereu un etalon de măsură
mai mic: 0,25 grame, un miligram sau submultipli mai mici. În acest caz, o definiţie
riguroasă a utilităţii marginale trebuie să ia în considerare evoluţia utilităţii totale, care
rezultă dintr-o variaţie infinit de mică a consumului bunului X.
Deci, putem spune că utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă
variaţia utilităţii totale pentru o variaţie infinit de mică ("infinitezimală") a cantităţii
consumate din acel bun.
Exprimarea utilităţii marginale astfel definite se poate realiza cu ajutorul
conceptului matematic de derivată. Să ne reamintim că derivata unei variabile oarecare y,
care este funcţie de o altă variabilă x, măsoară cum variază y pentru o variaţie a lui x care
tinde spre zero. Dacă y = f(x), putem scrie derivata lui y în funcţie de x în două maniere:
y'(x) sau y . Deci, din punct de vedere matematic, utilitatea marginală a unui bun
x
perfect divizibil reprezintă derivata funcţiei de utilitate totală în raport cu X, adică:
Um = f ' (x) sau Um= y
(3.2.)

x

3.2.2. Evoluţia utilităţii totale şi a utilităţii marginale

Am văzut doar că utilitatea totală a unui bun oarecare măsoară satisfacţia globală
obţinută de individ prin consumarea unei anumite cantităţi din bunul respectiv. Cum
evoluează însă nivelul de satisfacţie a individului atunci când el consumă o cantitate
crescândă dintr-un bun? Va creşte proporţional cu cantitatea consumată suplimentar, cum
am fi tentaţi să credem? Întrucât satisfacţia reprezintă de fapt plăcerea oferită de consum,
care este opusul nemulţumirii provocate de lipsa unui anumit bun necesar satisfacerii
unei nevoi, răspunsul corect la întrebarea de mai sus este: nivelul de satisfacţie obţinut
prin consumul unei cantităţi crescânde dintr-un bun depinde de intensitatea nevoii pe care
consumatorul caută s-o satisfacă; plăcerea nu este proporţională cu cantitatea consumată,

58
ci cu lipsa, cu nemulţumirea încercată înaintea consumului. În acest sens, analiza
economică se foloseşte de o ipoteză simplă: intensitatea unei nevoi este descrescândă pe
măsură ce cantitatea consumată creşte. Acesta este principiulintensităţii
descrescânde a nevoilor, formulat de psihologul german Heinrich Gossen, în anul 1843,
din care s-a ajuns la principiul utilităţii marginale descrescânde: utilitatea suplimentară
oferită de consumul unei cantităţi crescânde dintr-un anumit bun descreşte până când
devine nulă la punctul de saturaţie.
Dacă intensitatea nevoii descreşte odată cu creşterea cantităţii consumate,
satisfacţia, adică utilitatea, obţinută pentru fiecare unitate consumată suplimentar este mai
mică decât pentru precedenta. De exemplu, într-o zi caniculară de vară, intensitatea
nevoii de a bea răcoritoare pentru a potoli setea este foarte ridicată. Primul pahar de
răcoritoare consumat satisface o nevoie de intensitate maximă. Al doilea pahar consumat
procură mai puţină satisfacţie sau plăcere decât primul, iar al treilea mai mică decât al
doilea ş.a.m.d. Atenţie însă! Aceasta nu înseamnă că satisfacţia totală se diminuează.
Dimpotrivă, ea creşte, dar cu o raţie descrescândă. Dacă individul continuă să bea
(întrucât îi face plăcere), utilitatea totală continuă să crească, dar din ce în ce mai puţin
repede, adică utilitatea marginală se diminuează.
Considerând băutura răcoritoare ca fiind bunul X, paharele băute succesiv x1, x2, ...
, xn, iar utilitatea corespunzătoare fiecărui pahar U1, U2, ..., Un, Ui (i = 1,2,.....,n)
reprezintă utilităţile individuale cu proprietatea că U1>U2 ......>Un; Un reprezintă

utilitatea marginală, iar U = U i reprezintă utilitatea totală.

i =1

Cele de mai sus pot fi evidenţiate şi printr-o reprezentare grafică, aşa ca în figura
3.1. Pe ordonatele celor două grafice înscriem nivelul utilităţii totale (U), respectiv al
utilităţii marginale (Um), iar pe abscise înscriem cantitatea consumată din bunul
considerat (X). U poate fi deci reprezentată, printr-o curbă crescătoare, iar Um printr-o
curbă descrescătoare. U atinge nivelul său maxim în punctul S, numit punctul de
saţietate sau de saturaţie a consumatorului.

59
 În acest punct, Um este nulă,adică o
unitate suplimentară de consum nu mai
sporeşte satisfacţia. Dacă individul şi-ar
mări consumul dincolo de acest punct,
utilitatea marginală ar deveni negativă,
ceea ce ar face ca şi utilitatea totală să
înceapă a se micşora. Deci, un consum
exagerat dintr-un anumit bun poate
antrena nu o creştere a satisfacţiei, ci,
dimpotrivă, o insatisfacţie, o suferinţă
chiar. De exemplu, dacă primele pahare
de băutură răcoritoare ar fi agreabile
pentru un individ într-o zi călduroasă de
vară, nu acelaşi lucru s-ar întâmpla
pentru al douăzecilea pahar.

Întrucât însă una dintre ipotezele fundamentale ale ştiinţei economice este
raţionalitatea, vom presupune că individul raţional nu-şi va continua consumul dincolo de
punctul de saţietate, astfel încât utilitatea marginală va fi în mod normal descrescătoare
şi pozitivă.
Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale poate fi la fel de sugestiv prezentată şi prin
graficul din fig. 3.2. de mai jos:

60
 Se observă că fiecărei unităţi xi din bunul X îi corespunde o utilitate individuală Ui
(i=1,2,...., n). Dacă se consumă numai unitatea X1, utilitatea totală coincide cu utilitatea
individuală şi cu cea marginală. Dacă se adaugă unităţii x1, consumate, şi unitatea x2,
atunci Um devine U2, iar utilitatea totală va fi suma U1+U2, ceea ce pe grafic reprezintă
suprafaţa marcată de axele de coordonate şi curba AB. Dacă vor fi consumate toate
unităţile, de la x1 până la xn, Um va fi Un (utilitatea celei de-a n-a unităţi consumate), iar
utilitatea totală va fi reprezentată de suprafaţa cuprinsă între axele de coordonate şi curba
ABCDE...F, care descrie de fapt evoluţia utilităţii marginale.

3.2.3. Alegerea optimală a consumatorului

Fiind nevoit să-şi satisfacă numeroase nevoi, individul alege din varietatea
bunurilor care-l înconjoară acele combinaţii care-i pot oferi cea mai mare satisfacţie.
Deci, consumatorul raţional caută să-şi maximizeze utilitatea.

3.2.3.1. Într-o ipotetică situaţie de abundenţă, nimic nu limitează posibilităţile de

consum ale individului. El nu suportă nici un cost, nu trebuie să consimtă nici un
sacrificiu pentru a-şi procura o cantitate oarecare dintr-un bun. De aceea, poate consuma
orice bun până în momentul în care utilitatea totală este maximă, fapt care se întâmplă
atunci când utilitatea marginală devine nulă. Deci, condiţia alegerii optimale a
consumatorului, denumită şi condiţia de echilibru a consumatorului, în situaţia de
abundenţă este:
Um X = 0
(3.3.)
3.2.3.2. În realitate, bunurile care ne satisfac trebuinţele prin consum sunt rare. De
aceea individul trebuie să aleagă între mai multe posibilităţi de consum. În situaţia de
raritate a unei economii de troc, deci unde bunurile se schimbă direct între ele, a
consuma un bun X înseamnă a renunţa la un bun Y sau la un bun Z, sau la oricare altul pe

61
care l-ai fi putut obţine în schimb. Înseamnă că bunul X are un cost de oportunitate,
reprezentat de satisfacţiile pe care le-ar putea obţine individul renunţând la consumul lui
X. De aceea, individul nu-şi mai poate continua consumul până la punctul de saturaţie.
Dacă presupunem că există numai două bunuri substituibile, X şi Y, combinaţia optimală
care-i asigură consumatorului maximizarea satisfacţiei este coşul (X, Y) astfel determinat
încât utilitatea marginală a celor două bunuri să fie egală. Dacă U m X > U mY ,
consumatorul şi-ar mai putea spori utilitatea totală substituind unei unităţi din Y o unitate
din X şi continuând această substituire atât timp cât U m X > U mY . În acest caz, cum

ştim că utilitatea marginală este descrescândă în raport cu cantitatea consumată, Um X

va descreşte, iar U mY va creşte, întrucât se diminuează cantitatea consumată din Y ca
urmare a substituirii. Se ajunge astfel la un punct al substituirii unde cele două utilităţi
marginale devin egale. Dincolo de acest punct, U m X < U mY , ceea ce ar determina
necesitatea unei substituiri în sens invers, adică o unitate din Y să substituie o unitate din
X până la restabilirea egalităţii.
Deci, condiţia de echilibru a consumatorului în situaţia de raritate cu economie de
troc este:
U m X = U mY
(3.4)
3.2.3.3. În situaţia de raritate cu economie monetară, problema consumatorului se
schimbă. Dispunând de o sumă dată, numită bugetul său, individul trebuie să decidă cum
o împarte pentru procurarea bunului X şi pentru procurarea bunului Y. De această dată,
el nu-şi va mai pune întrebarea dacă trebuie să consume o unitate suplimentară din bunul
X, sau din bunul Y, pentru a-şi maximiza utilitatea, ci dacă trebuie să cheltuiască o
unitate monetară suplimentară pentru bunul X sau pentru bunul Y. Utilitatea maximă
obţinută prin cheltuirea sumei de care dispune va fi atinsă atunci când utilitatea marginală
a unui leu cheltuit pentru procurarea bunului X devine egală cu utilitatea marginală a
unui leu cheltuit pentru procurarea bunului Y. Utilitatea marginală pe o unitate monetară
cheltuită se obţine prin împărţirea utilităţii marginale a bunului la preţul său. Dacă Px şi

Py sunt preţurile unitare ale bunurilor X, respectiv Y, condiţia de echilibru a

consumatorului devine:
U X U mY
m

= (3.5)

PxPy
Demonstrarea acestei condiţii se realizează printr-un raţionament similar celui folosit
pentru situaţia de raritate cu economie de troc.

3.2.4. Realizări şi limite în abordarea cardinală a utilităţii

Meritul fundamental al teoreticienilor utilităţii marginale îl constituie descoperirea

unui principiu major al analizei microeconomice: adoptarea deciziilor individuale pe

62
baza comparării şi egalizării costurilor şi avantajelor aferente ultimei unităţi consumate
sau produse, care asigură maximizarea avantajelor (a utilităţii la teoria consumatorului
sau a profitului la teoria producătorului).
De asemenea, pe baza luării în considerare a utilităţii marginale s-a putut oferi o
soluţie valabilă problemei valorii. Este cunoscut faptul că economiştii clasici din secolele
XVIII şi XIX au întâmpinat serioase dificultăţi în reconcilierea valorii de întrebuinţare şi
a valorii de schimb. Apărea o contradicţie între valoarea de întrebuinţare, întemeiată pe
utilitatea reprezentată de un bun pentru utilizatorul său, şi valoarea de schimb, exprimată
prin preţul determinat pe piaţă. Această problemă a fost pusă de Adam Smith în "Avuţia
naţiunilor" şi a rămas în literatură sub denumirea de "paradoxul apei şi diamantelor".
Apa, indispensabilă vieţii oamenilor, deci cu o utilitate foarte ridicată, nu valora nimic
sau aproape nimic pe piaţă, în timp ce diamantele, mai puţin necesare decât apa, au o
valoare de schimb foarte ridicată. Paradoxul provenea din faptul că se lua ca fundament
al valorii utilitatea totală a bunului, în timp ce comportamentele individuale sunt ghidate
de utilitatea marginală. Într-adevăr, apa are o utilitate totală foarte mare. Utilitatea sa
marginală este însă foarte scăzută, deoarece este abundentă, iar indivizii nu consimt să
facă sacrificii importante pentru a o obţine. În schimb, diamantele au o utilitate totală mai
redusă decât a apei, fiindcă sunt mai puţin necesare, dar, fiind foarte rare, au o utilitate
marginală mult mai ridicată şi, în consecinţă, un preţ mult mai mare pe piaţă, indivizii
consimţind astfel un sacrificiu important pentru a le obţine. Deci, observăm că dacă se ia
utilitatea marginală ca fundament al valorii, paradoxul dispare.
În pofida acestor realizări, în calea abordării cardinale a utilităţii a rămas o
dificultate insurmontabilă: aceea a măsurării cantitative a utilităţii. Utilitatea este o
noţiune care depăşeşte sfera economicului pur, ţine de psihologia consumatorului şi are o
conotaţie morală, ce implică judecăţi de valoare, imposibil de apreciat prin cuantificări
numerice. Consumatorul, atunci când efectuează alegerile, deşi are în vedere diferenţele
cantitative de satisfacţie date de dozele diferite de bunuri consumate, nu apelează la
exprimări cifrice ale utilităţii, ci ierarhizează bunurile de care are nevoie în funcţie de
ordinea preferinţelor sale. După cum preciza Ludwig von Mises, în această privinţă
consumatorul nu cunoaşte decât numărul ordinal şi nu numărul cardinal1.
Desigur, irealismul ipotezei cuantificării utilităţii printr-un indice cantitativ precis
nu poate descalifica teoria utilităţii marginale ca instrument de cercetare ştiinţifică.
Pentru depăşirea obstacolului legat de această ipoteză, reprezentanţii de seamă ai noii
şcoli marginaliste, în special Vilfredo Pareto şi John Hicks, au formulat o ipoteză mai
simplă şi mai performantă: indivizii sunt capabili să compare şi să clasifice alegerile
conform unei ordini de preferinţă, fără a mai atribui fiecăreia un indice cantitativ,
trecându-se astfel la abordarea ordinală a utilităţii şi a echilibrului consumatorului.

3.3. Abordarea ordinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului

1
După Aurel Iancu, op. cit,, vol.3, Piaţă, concurenţă, monopol, p.69.

63
 3.3.1. Axiomele teoriei alegerii

De această dată consumatorul ştie să facă alegerea bunurilor de care are nevoie nu
prin măsurarea utilităţii lor, ci prin stabilirea ordinei în care preferă bunurile respective.
În fixarea combinaţiilor posibile de produse de care are nevoie, numite "coşuri" sau
"panere" de consum, consumatorul ţine seama de două elemente esenţiale: valoarea
relativă a produselor, adică preţurile lor, şi resursele băneşti proprii disponibile pentru
procurarea lor, care reprezintă ceea ce se numeşte constrângerea sau restricţia bugetară.
Un "coş" de consum conţine bunurile qi (i = 1, 2, 3, ..., m) iar fiecare bun are

unităţile x j (j = 1, 2, 3, ...., n). Este evident că există o infinitate de combinaţii posibile

între bunurile care pot satisface nevoile de consum, aşa că individul trebuie să facă
'
alegeri atât între bunurile qi , când pregăteşte "coşurile", cât şi între "coşurile" Qi care
asigură niveluri de utilitate diferită. Utilitatea agregată, obţinută prin consumul bunurilor
i
din coşul Q , fie ele X, Y, Z, ..., ş.a.m.d., este o funcţie de tipul U=u(X, Y,
Z,...,ş.a.m.d.).
Pentru trierea alegerilor posibile şi definirea unei ordini de preferinţă în vederea
construirii unei funcţii de preferinţă, teoria alegerii pleacă de la următoarele axiome:
I. Relaţia de comparaţie sau de ordine completă: între două situaţii posibile A şi
B, consumatorul o poate prefera pe A, ceea ce înseamnă A > B, sau pe B, adică B > A,
sau le poate considera echivalente, fiindu-i indiferent dacă o alege pe A sau B, ceea ce
înseamnă A = B. De aici rezultă că individul poate stabili o ordine de preferinţă pentru
toate combinaţiile sau "coşurile" posibile.
II. Relaţia de tranzitivitate: dacă situaţia A este preferată situaţiei B, adică A>B, iar
B este preferată situaţiei C, adică B>C, atunci A este preferată situaţiei C, adică A>C.
III. Relaţia de non-saturaţie (sau cel mai mare este preferat celui mai mic): dacă
există două combinatii, A şi B, ale aceloraşi produse, ambele combinaţii conţinând
aceeaşi cantitate din bunul X, dar combinaţia B având o cantitate mai mare din bunul Y,
B este preferată combinaţiei A, adică B>A.
IV. Relaţia de continuitate (sau de indiferenţă): presupunându-se existenţa a două
combinaţii, A şi B, ca la axioma III, B va fi preferat lui A. Dacă însă se va adăuga la
combinaţia A cantitatea suplimentară din bunul Y necesară egalării celei existente în
combinaţia B, consumatorul va ajunge într-o situaţie de indiferenţă: A=B.
Mai este de precizat că, în abordarea ordinală a utilităţii şi a echilibrului
consumatorului, teoreticienii neoclasici au luat ca obiect al cercetării ştiinţifice nu
individul real, ci un model abstract al consumatorului raţional, perfect informat, care
urmăreşte maximizarea utilităţii ghidându-se după axiomele prezentate mai sus.

64
 Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilităţii este curba de indiferenţă,
numită şi curbă de izoutilitate, introdusă pentru prima dată de italianul Vilfredo Pareto
(1848-1923) şi dezvoltată apoi de J.R. Hicks, G. Debreu, M. Allais etc.2.
3.3.2. Definiţia şi proprietăţile curbei de indiferenţă

Pentru simplificarea şi asigurarea posibilităţii exprimării grafice, să presupunem că

un individ consumator are la dispoziţie numai două bunuri, X şi Y, cu care poate efectua
o infinitate de combinaţii (altfel spus, din care poate constitui o infinitate de "coşuri" sau
"panere" de consum). Acestea pot fi grupate în două categorii:

combinaţii care asigură acelaşi nivel de satisfacţie sau de utilitate;

combinaţii care asigură niveluri diferite de satisfacţie sau de utilitate.

· Mulţimea combinaţiilor a două bunuri, X şi Y, care asigură consumatorului un

nivel de utilitate identic se numeşte curbă de indiferenţă.
Pe figura de mai sus sunt reprezentate trei curbe de indiferenţă, Uo, U1 şi U2, care
indică trei niveluri diferite de utilitate. Dacă ne situăm pe curba Uo, consumatorul va
obţine aceeaşi satisfacţie sau utilitate, Uo, consumând fie "coşul" C, constituit din
combinaţia a 3 unităţi din bunul X şi 12 unităţi din bunul Y, fie "coşul" D, constituit din
11 unităţi din bunul X şi 5 unităţi din bunul Y, fie oricare altă combinaţie aferentă

V.2 Pareto, Manuel d'économie politique, 1909,; John R. Hicks, Value and Capital, Clarendon Press,
Oxford, 1965; Gerard Debreu, Théorie de la valeur, Dunod, Paris, 1956; Maurice Allais, Le comportement de
l'homme rationnel devant le risque, Econometrica, oct. 1953, după Aurel Iancu, op.cit. p.71.

65
infinităţii punctelor de pe curba respectivă. "Coşurile" sau combinaţiile situate pe curba
de indiferenţă U1, cum ar fi A (2 unităţi din bunul X şi 9 unităţi din bunul Y) sau B (9
unităţi din bunul X şi 3 unităţi din bunul Y) sau oricare alt punct de pe această curbă
oferă un nivel de satisfacţie sau utilitate U1 mai redus decât Uo. "Coşurile" de consum
sau combinaţiile situate pe curba de indiferenţă U2, cum ar fi E (6 unităţi din bunul X şi
13 unităţi din bunul Y) sau F (9 unităţi din bunul X şi 10 unităţi din bunul Y) sau oricare
alt punct de pe această curbă oferă un nivel de utilitate U2, superior lui U0. Putem
formaliza cele de mai sus astfel: U 0 = f0 ( X , Y ); U1 = f1 ( X , Y ); U 2 = f2 ( X , Y ) , în

care U0, U1 şi U2 sunt constante, iar U1 < U0 < U2 .

· Deci, A=B; C=D; E=F, întrucât cuplurile (A, B), (C, D) şi (E, F) se află pe câte o
curbă de indiferenţă, iar A<C; C<E, de unde rezultă A<E (relaţia de tranzitivitate). Toate
punctele situate la dreapta celor de pe curba U0 reprezintă combinaţii ale bunurilor X şi
Y care oferă mai multă utilitate, iar toate punctele situate la stânga celor de pe curba de
indiferenţă U0 reprezintă combinaţii care asigură mai puţină utilitate.

· Pentru un acelaşi individ pot exista o infinitate de curbe de indiferenţă, fiecare

corespunzând unui nivel de satisfacţie diferit. Ansamblul acestor curbe de indiferenţă
este denumit harta de indiferenţă. Există tot atâtea "hărţi de indiferenţă" ca şi numărul
indivizilor.

· Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. Aceasta se poate

demonstra pe figura 3.3. prin metoda reducerii la absurd: dacă intersecţia curbelor U2 şi
U3 ar fi posibilă, atunci combinaţiile exprimate pe punctele G şi H ar trebui, din definiţia
curbelor de indiferenţă, să asigure acelaşi nivel de utilitate ca şi combinaţia F. Or aceasta
este imposibil deoarece G>H.

· Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. Această proprietate derivă din

ipoteza de raţionalitate a consumatorului, potrivit căreia individul nu-şi va continua
niciodată consumul unui bun dincolo de punctul de saţietate, când utilitatea marginală a
bunului respectiv devine negativă. Dacă UmY ar fi negativă, o diminuare a cantităţii din
bunul Y ar creşte satisfacţia individului (fiindcă i-ar reduce insatisfacţia sau neplăcerea
provocată de consumul acestui bun), iar atunci, pentru a menţine utilitatea neschimbată,
pentru a ne situa pe aceeaşi curbă de indiferenţă, ar trebui să se reducă şi consumul lui X.
Cantitatea din bunul Y şi cea din bunul X ar varia în acelaşi sens. Curba de indiferenţă ar
fi crescătoare. Însă, cum utilitatea marginală este mereu pozitivă, diminuarea cantităţii
din bunul Y reduce utilitatea totală a individului. Menţinerea neschimbată a utilităţii
totale, pentru a ne situa în continuare pe aceeaşi curbă de indiferenţă, nu poate fi realizată
decât prin creşterea cantităţii consumate din celălalt bun, X. Deci, de-a lungul curbei de
indiferenţă, există o relaţie inversă, descrescândă sau negativă între cantitatea din bunul
X şi cantitatea din bunul Y: dacă X creşte, Y scade şi invers. Acest fapt se poate observa
pe figura 3.3: Pornind de la combinaţia A (2 unităţi din bunul X şi 9 unităţi din bunul Y),

66
dacă reducem numărul unităţilor bunului Y la 3, pentru a menţine neschimbată utilitatea
U1 trebuie să creştem numărul unităţilor bunului X de la 2 la 9 (punctul B).
Deci forma descrescătoare a curbei de indiferenţă rezultă din faptul că UmX şi
UmY sunt presupuse pozitive, ca urmare a raţionalităţii comportamentului
consumatorului.

· Curbele de indiferenţă sunt convexe. Relaţia descrescătoare între cantitatea din

bunul X şi cantitatea din bunul Y am fi avut-o şi de-a lungul unei drepte, aşa cum rezultă
din figura 3.4. Curbele de indiferenţă sunt însă convexe, adică, în termeni nematematici,
ele nu sunt drepte, ci curbate spre punctul de origine al axelor de coordonate, spre partea
de jos: înclinaţia lor se diminuează în mod progresiv de la stânga la dreapta.

După cum se poate observa din figura 3.4., dacă funcţia de utilitate ar fi liniară,
exprimată printr-o dreaptă, de-a lungul acesteia, o diminuare a cantităţii bunului Y, cu o
mărime dată, D Y, presupune, pentru a menţine utilitatea neschimbată, o creştere a
cantităţii din bunul X, cu o mărime DX, care rămâne neschimbată pe orice porţiune a
dreptei ne-am situa. Aceasta s-ar întâmpla însă numai dacă bunurile X şi Y ar fi perfect
substituibile, ceea ce ar însemna ca individul, considerându-le perfect identice, să fie
indiferent faţă de ponderea fiecărui bun în "coşul" său format din cele două bunuri. L-ar
interesa numai cantitatea totală din bunurile X şi Y, o unitate din bunul X fiind mereu
echivalentă cu o unitate din bunul Y.
Analiza economică se interesează însă în mod normal de alegerea între două bunuri
imperfect substituibile.
De aceea, dimpotrivă, de-a lungul curbei de indiferenţă, o aceeaşi diminuare a
cantităţii lui Y nu poate fi compensată decât printr-o cantitate crescândă din bunul X.
Cum explicăm acest fapt? De unde provine? Să ne reamintim de principiul utilităţii

67
marginale descrescânde la creşterea cantităţii consumate. Când se diminuează cu o
anumită cantitate volumul consumat din bunul Y, substituită cu o altă cantitate din bunul
X, primul bun devine din ce în ce mai rar, astfel încât utilitatea sa marginală (UmY)
creşte, devine din ce în ce mai mare. Ca urmare, utilitatea totală se diminuează din ce în
ce mai repede şi doar o cantitate crescândă din celălalt bun, X, va putea menţine utilitatea
totală neschimbată. Cu atât mai mult cu cât şi bunul X, fiind din ce în ce mai abundent,
utilitatea sa marginală se diminuează.

3.3.3. Rata marginală de substituire (RMS)

S-a văzut că forma curbei de indiferenţă este determinată de ritmul în care bunul Y
este substituit de bunul X de-a lungul acestei curbe. Cu cât bunul Y este substituit într-un
ritm mai rapid de către bunul X, cu atât panta curbei de-a lungul căreia se face această
substituire este mai puternică. Pentru a înţelege mai usor acest fapt, presupunem două
funcţii liniare de utilitate, U1 şi U2, reprezentate grafic prin dreptele D1 şi D2, cu
înclinaţii sau pante diferite. Se observă din figura 3.5. că atunci când cantitatea din bunul
X creşte cu DX, Y se diminuează foarte rapid de-a lungul dreptei D1 şi mult mai lent
de-a lungul dreptei D2. Ritmul sau "viteza" cu care Y variază ca reacţie la variaţia lui X
se măsoară deci prin panta dreptei de indiferenţă, care se determină ca raport între
variaţia lui Y, DY, şi variaţia lui X, DX, între două puncte oarecare.

Y
Deci, panta dreptei = X (3.6.)

68
 În timp ce, în cazul unei drepte, raportul DY/DX este identic în toate punctele sale,
de-a lungul unei curbe convexe, aşa cum rezultă şi din figura 3.4., valoarea absolută a
pantei se diminuează de la stânga spre dreapta, ea variind în fiecare punct. De aceea,
singura modalitate de determinare a ritmului de variaţie a cantităţii din bunul Y ca reacţie
la modificarea cantităţii din bunul X este calculul derivatei lui Y în raport cu X, care
reprezintă "panta într-un punct" a curbei sau, într-o exprimare matematică, "panta dreptei
tangente la curbă în acel punct". Ea măsoară variaţia lui Y pentru o variaţie infinit de
mică a lui X(DX®0).
Cu aceste precizări făcute, putem spune ca rata marginală de substituire (R.M.S.)
între două bunuri, Y şi X, măsoară variaţia cantităţii necesare a fi consumate din
bunul Y, de-a lungul unei curbe de indiferenţă, pentru a compensa o variaţie infinit de
mică (infinitezimală) a cantităţii consumate din bunul X, astfel încât nivelul utilităţii
totale să rămână neschimbat.
Cum RMS nu este altceva decât "panta într-un punct" a curbei, ea variază în fiecare
punct şi este continuu descrescândă de-a lungul curbei. RMS este determinată prin
derivata lui Y în raport cu X, fiind negativă deoarece variaţiile celor două cantităţi sunt
de sensuri contrarii. Pentru a fi exprimată însă în valori pozitive, RMS se defineşte cu un
semn "-" plasat în faţă între paranteze rotunde, pentru a-i sublinia caracterul
convenţional:

Y
RMS = () (4.7.)
X
De exemplu, să presupunem că pentru o persoană, într-o zi caniculară de vară,
utilitatea asigurată de consumul a două bunuri - băutură răcoritoare (X) măsurată cu
paharul şi pateuri (Y) având ca unitate de măsură "bucata" - este definită de funcţia :
U = U ( X,Y ) = X  Y(4.8)
Când consumatorul doreşte să-şi menţină neschimbată utilitatea, la un nivel pe care el îl
apreciază, să zicem, la 10, substituind băuturii răcoritoare pateurile, curba de indiferenţă
va fi cea reprezentată în fig. 4.6., care este o hiperbolă echilaterală. Din U(X,U)=X×

10Y10
Y=10, rezultă Y=
, iar RMS = (), adică RMS = 2 . RMS variază în
XXX
fiecare punct al curbei de indiferenţă.
În punctul A, de coordonate 1şi 10, deci care reprezintă o combinaţie sau un "coş" de
consum format dintr-un pahar de băutură răcoritoare şi 10 bucăţi de pateuri, RMS este
10. Aceasta înseamnă că, în punctul A, o creştere cu un pahar a consumului de băutură
răcoritoare necesită o diminuare cu 10 bucăţi a cantităţii consumate din pateuri, dacă se
vrea menţinerea neschimbată a utilităţii totale. RMS se diminuează tot mai mult pe
măsură ce ne deplasăm spre dreapta pe curba de indiferenţă, astfel încât în punctul
D(10,1) ajunge la 0,1, când de fapt persoana aproape nu vrea să mai substituie cele două
bunuri.

69
 Y 10
R M S = () =
X X2
RMS A
= 10
RMS B
= 2 ,5
RMS C
= 0 ,4
RMS D
= 0 ,1

Se observă, şi din acest exemplu, că RMS se poate calcula într-un punct oarecare al
curbei de indiferenţă, dar nu între două puncte.
Între două puncte se poate calcula o rată medie de substituire ( RmS ). Dacă ne
vom folosi de exemplul de mai sus şi vom calcula RmS între punctele A şi C, vom
avea:

Y2 108
RmS AC = () (3.9)
= ()= ()=2
X514
Această rată ne arată cât trebuie sacrificat din Y pentru creşterea cu o unitate a lui X,
când se trece de la combinaţia A la combinaţia C. În acest caz, creşterea cantităţii
consumate din băutura răcoritoare, (bunul X) cu 4 pahare, necesită, pentru menţinerea
neschimbată a utilităţii (adică pentru a ne situa pe curba de indiferenţă), o diminuare a
consumului de pateuri (bunul Y) cu 8 bucăţi (o variaţie în sens invers, de 2 ori mai mare).
RMS şi R m S nu pot fi identice decât dacă panta între două puncte şi panta într-un
punct ar fi egale pe oricare porţiune a curbei de indiferenţă, ceea ce nu se poate întâmpla
decât dacă curba de indiferenţă ar fi o dreaptă.

3.3.4. Exemple de funcţii de utilitate şi de curbe de indiferenţă

care le corespund

Este dificil de determinat funcţiile de utilitate implicate de modul de ordonare şi

alegere a combinaţiilor de consum efectuate de către indivizi.

70
Ne putem da seama de formele lor observând comportamentul consumatorului ca reacţie
a acestuia la schimbările survenite în venit, preţuri şi alţi factori. De aceea este necesar să
examinăm câteva forme particulare pe care le pot lua funcţiile de utilitate pentru două
bunuri. Hărţile de indiferenţă cu aceste curbe sunt ilustrate în fig. 3.7.

Graficul a)reprezintă forma familiară a curbei de indiferenţă cu care deja ne-am

întâlnit. Funcţia de utilitate care generează asemenea curbe are forma:
U = U ( X,Y ) = X  Y , (3.10)

unde a şi b sunt constante pozitive.

În exemplul pe care l-am luat cu băutura răcoritoare şi pateurile, am studiat un caz
particular al acestei funcţii, în care a=b=1. Forma mai generală prezentată în ecuaţia 3.10
este denumită de obicei funcţia de utilitate Cobb-Douglas, după numele a doi cercetători
care au folosit-o în studiile lor cu privire la funcţiile de producţie din economia Statelor
Unite.
Curbele de indiferenţă sub forma liniilor drepte din fig. 3.7.b), sunt generate de o
funcţie de utilitate descrisă de ecuaţia:

U = U ( X , Y ) = X + Y , (3.11)

71
unde de asemenea a şi b sunt constant pozitive. După cum am amintit deja, această formă
a curbelor de indiferenţă este specifică combinaţiilor a două bunuri, X şi Y, perfect
substituibile, de obicei bunuri care, în esenţă, sunt acelaşi produs, pentru care RMS
rămâne constantă, indiferent de ponderea pe care o are în "coşul" de consum Y sau X.
O situaţie opusă cazului preferinţelor pentru bunuri perfect substituibile este cea
ilustrată de fig. 3.7.c), unde curbele de indiferenţă au forma literei "L", fiind aplicabile
alegerilor pentru bunuri perfect complementare, care nu pot fi consumate decât
împreună, de exemplu cafeaua şi zahărul. Forma acestor curbe de indiferenţă evidenţiază
faptul că perechile respective de bunuri vor fi consumate într-o proporţie fixă, exprimată
de dimensiunea pe verticală. De exemplu, o persoană care preferă 5 grame de zahăr la 10
grame de cafea, va consuma 10 grame de zahăr la 20 grame cafea şi 15 grame de zahăr la
30 grame cafea când doreşte să-şi mărească utilitatea de la Uo la U1 şi apoi la U2. O
cantitate suplimentară de cafea, fără a spori şi zahărul nu va determina creşterea utilităţii,
cum nici o cantitate suplimentară de zahăr, fără creşterea cantităţii de cafea nu va duce la
sporirea satisfacţiei individului. Numai consumând cafeaua şi zahărul împreună se poate
asigura creşterea utilităţii.
Ecuaţia matematică a funcţiei de utilitate care generează aceste curbe de indiferenţă
în formă de "L" este:

U = U ( X , Y ) = min(X , Y ) , (3.12)

unde a şi b sunt constante pozitive, iar operatorul "min." înseamnă că utilitatea este dată
de cel mai mic dintre cei doi termeni din paranteză.
În exemplul cu cafeaua şi zahărul, dacă notăm cu X cantitatea de cafea (10 g.) şi cu
Y cantitatea de zahăr (5 g.) pentru o ceaşcă, utilitatea va fi dată de ecuaţia:

U = U ( X , Y ) = min.( X ,2Y ) , (3.13.)

fiind egală cu 10 deoarece U = U ( X , Y ) = min.(10,10) . 20 grame de cafea şi 5 grame

de zahăr vor asigura aceeaşi utilitate, deoarece min. (20,10)=10, adică o cantitate
suplimentară de cafea, neînsoţită însă de creşterea zahărului, nu oferă individului nici o
satisfacţie suplimentară. Pentru ca utilitatea să crească, la dublarea cantităţii de cafea
trebuie să se asigure dublarea cantităţii de zahăr şi atunci, U=min. (20,20)=20, nivelul
utilităţii fiind exprimat pe fig. 3.7.c) de curba "L" U1. Deci, oricât de mult ar spori
cantitatea de cafea, adică variabila X, dacă zahărul rămâne la cantitatea Y0, nivelul
utilităţii se menţine la U0, ca şi atunci când ar spori cantitatea de zahăr (variabila Y), dar
cafeaua ar rămâne la cantitatea X0. Dacă se doreşte majorarea utilităţii de la nivelul U0
la U1, trebuie să crească şi cafeaua (cel puţin la cantitatea X1) şi zahărul (cel puţin la
cantitatea Y1).
Pentru ca nici unul din cele două bunuri X şi Y din ecuaţia 3.12. să nu fie în exces,
mai trebuie pusă condiţia:

72
  X = Y , (3.14)

de unde rezultă:
Y
(3.15)
=,
X
relaţie care indică proporţia fixă dintre cantităţile celor două bunuri necesare pentru a
menţine utilitatea reflectată de o anume curbă de indiferenţă. În exemplul nostru ilustrat
de ecuatia 3.13., pentru a creşte utilitatea de la U0 la U1, la U2 ş.a.m.d., fără ca zahărul
sau cafeaua să fie în exces, este necesar ca între bunul Y (zahărul) şi bunul X (cafeaua) să

1
se menţină mereu proporţia de
=.
2 fig. 3.7.d), sub forma dreptelor cu pantă pozitivă,
În fine, curbele de indiferenţă din
sunt aplicabile situaţiilor în care unul dintre cele două bunuri, X şi Y, de exemplu Y, ar fi
un bun "rău", care provoacă disconfort, adică reduce utilitatea. Ne putem imagina o
combinaţie de acest tip considerând bunul X splendorile oferite de cadrul natural al
Deltei Dunării, iar bunul Y contactul neplăcut, chiar periculos cu ţânţarii din aceste
locuri. Consumatorul, în cazul nostru turistul, nu va accepta să pătrundă mai profund în
deltă, unde se va confrunta cu mai mulţi ţânţari (în termenii teoriei alegerii, va fi nevoit
să "consume" mai multe înţepături oferite de aceste insecte oribile) decât dacă produsul
turistic ce i se oferă se va mări (privelişti mai sălbatice, specii de plante, animale sau
păsări mai rare, o bucătărie tradiţională mai inedită etc.). Deci, odată cu creşterea
cantităţii din bunul "rău" - contactul cu ţânţarii - care provoacă dezutilitate, diminuează
utilitatea, trebuie să crească şi cantitatea din bunul "bun" - produsul turistic - care
sporeşte utilitatea, astfel încât nivelul utilităţii totale să se menţină neschimbat.
Funcţia matematică ce poate defini harta de indiferenţă din fig. 3.7.d) este:
U = U ( X , Y ) =  X +  Y (3.16.)

unde a > 0, iar b < 0. Deci creşterile din X vor determina sporirea utilităţii în timp ce
creşterile din Y o vor diminua, astfel încât, pentru menţinerea neschimbată a ei, este
necesară modificarea concomitentă a cantităţilor celor 2 bunuri, dar în sens contrar.

3.3.5. Echilibrul consumatorului

Am văzut că prin curba de indiferenţă se formalizează preferinţele subiective ale

consumatorilor, indicându-ni-se doar modul în care indivizii sunt dispuşi să substituie
diferitele bunuri între ele. Ele ne mai sugerează şi faptul că obiectivul consumatorului
constă în atingerea curbei de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care exprimă cel mai
ridicat nivel al utilităţii ce se poate obţine din combinaţia sau alegerea respectivă.
Acestea nu reprezintă decât o parte a problemei: ceea ce este dorit. Însă, o teorie

73
completă a consumatorului trebuie să mai permită şi confruntarea dezirabilului cu
posibilul. Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare numai preferinţele sau
dorinţele sale. El este obligat să ţină seama şi de posibilităţile sale de a procura bunurile
respective, posibilităţi care sunt limitate.

3.3.5.1. Constrângerea bugetară

Aceste posibilităţi sunt legate de venitul disponibil al consumatorului (V) şi de
preţurile celor două bunuri (Px şi Py). Toate aceste trei variabile sunt independente de
deciziile de consum pe care le ia individul, Astfel, venitul depinde în esenţă de preţul
muncii individului, adică de salariu, care este o mărime ce se formează pe piaţa muncii.
Preţurile Px şi Py rezultă din confruntarea cererii şi ofertei pe piaţa celor două bunuri.
Deci V, Px şi Py sunt variabile exogene, care se impun individului în momentul alegerii,
sub forma unor constrângeri sau restricţii exogene.
Limita impusă alegerii consumatorului de dimensiunea venitului său şi de nivelul
preţurilor reprezintă constrângerea bugetară. Ea constă în faptul că cheltuielile de
consum pe care le efectuează un individ nu pot depăşi venitul său, adică Venitul =
cheltuiala pentru procurarea bunului X + cheltuiala pentru procurarea bunului Y. Or,
cheltuiala pentru procurarea unui bun este, în esenţă, cantitatea din acel bun înmulţită cu
preţul lui. şi atunci, folosind notaţiile cărora le-am prezentat semnificaţiile mai sus,
putem scrie:

V = Px  X + Py  Y , (3.17)

ceea ce se poate reprezenta şi grafic, printr-o dreaptă care exprimă mulţimea

combinaţiilor (X, Y) ce pot fi procurate de un consumator ţinând seama de venitul său şi
preţurile bunurilor X şi Y.
Pentru a trasa o dreaptă este suficient să cunoaştem două puncte ale sale. După cum
observăm din fig. 3.7., acestea sunt reprezentate de intersecţiile dreptei cu axele de
coordonate: pe axa ordonatei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi
consumată din bunul Y dacă întreg venitul V este alocat procurării acestui bun, adică

V
dacă s-ar consuma zero din bunul X: V = Px  0 + Py  Y , ceea ce înseamnă Y = ; pe
Py
axa abscisei intersecţia exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată din bunul X
dacă întregul venit V este alocat procurării acestui produs, adică dacă s-ar consuma zero
V
din bunul Y: V = Px  X + Py  0 , de unde rezultă X = ;
Px

74
 VV
Deci, coordonatele punctelor de intersecţie sunt A(0, ) şi B( ,0) . Panta dreptei
PyPX
bugetare, în mărime absolută, este de fapt tangenta unghiului ABO din triunghiul
dreptunghic AOB:
V
PyAOP
tg . A B O === x
VOBPy
Px
Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă sub forma ecuaţiei unei drepte de
tipul y = a×x + b, unde "a" reprezintă panta. Astfel, V = Px  X + Py  Y este echivalentă

cu Py  Y = Px  X + V şi împărţind prin Py:

PxV
Y = (3.18.)
X + ,
PyPy
Px
Deci, panta dreptei bugetare este  ;
Py
Această ecuaţie descrie modul cum evoluează consumul lui Y în funcţie de cel al lui
V
X. Dacă X=0, consumul lui Y este la maximul său = ; dacă X>0, consumul lui Y
Py
V
devine minus ceva, cât s-a cheltuit pentru X. Acest ceva va fi cu atât mai mare cu cât
Py
75
Px va fi mai mare. De aici, rezultă că ritmul în care Y se diminuează când X creşte(nimic
altceva decât panta dreptei bugetare) depinde de preţul relativ al celor două bunuri. Dacă
Px > Py, Y se va diminua mai repede. Dacă Px < Py, Y se va diminua mai lent. În primul
caz, panta este mai mare, iar în al doilea panta este mai uşoară. Daca Px ar fi zero, adică
dacă bunul X ar fi gratuit, cantitatea din bunul Y nu s-ar mai diminua, panta ar fi zero, iar
dreapta bugetară ar fi orizontală.

PY
Deci panta = = () x .
PyX
3.3.5.2. Combinaţia optimală
Căutând satisfacţia maximă pe care o poate oferi consumul unei combinaţii de două
bunuri cumpărate dintr-un venit limitat, individul va trebui să atingă curba de indiferenţă
cea mai ridicată posibil, dar astfel încât combinaţia aleasă să fie plasată pe dreapta sa
bugetară. Aceasta înseamnă că el va reţine punctul de pe această dreaptă care atinge
curba cea mai ridicată. Astfel spus, combinaţia optimală este definită de punctul în care
curba de indiferenţă este tangentă la dreapta bugetară (punctul E din fig. 3.9.).

Aceasta înseamnă că în punctul E panta curbei de indiferenţă (dY/dX) şi cea a dreptei

bugetare (- Px/Py) sunt confundate. Deci:
dYP
(3.19)
=x,
dXPy
Dar, prin definiţie:
dY
RMS = () , (3,20)
dX
Din relaţiile (3.19) şi (3.20) rezultă:

76
 dY Px
RMS = () (3.21)
=,
dX Py
Deci:
Px
RMS = , (3.22)
Py
Pe de altă parte însă, dacă exprimăm matematic variaţia utilităţii totale legată de
variaţiile cantităţilor din bunurile X şi Y, avem:

dU = U m X  dX + U mY  dY (3.23)

Dacă ne situăm pe o curba de indiferenţă, utilitatea totală este aceeaşi în oricare

punct, astfel încât dU = 0. Atunci relaţia (3.23) devine:

0=U m X  dX + U mY  dY (3.24)

de unde:
U m X  dX = U mY  dY

Um XdY
(3.25)
=,
U mYdX
dYU X
Cum RMS =  (3.26)
, rezultă că RMS = m ,
U mYdX
Deci, RMS se poate exprima şi prin raportul dintre utilităţile marginale ale celor două
bunuri.
Se poate arăta acum că determinarea combinaţiei optimale a consumatorului, din
punctul de vedere al abordării ordinale, este compatibilă cu rezultatul obţinut în cadrul
abordării cardinale. Într-adevăr, din relaţiile (3.26) şi (3.22) rezultă:

Px U m X
RMS = (3.27)
=,
Py U mY
ceea ce este echivalent cu:
U X U mY
m
(3.28)
=,
PxPy
relaţie identică cu condiţia de echilibru a consumatorului în abordarea cardinală a
utilităţii în cadrul economiei monetare (relaţia 3.5. de la subcapitolul 3.2.3.).
Să înţelegem acum mai bine modul de determinare a echilibrului consumatorului
printr-un exemplu: să presupunem că utilitatea căutată de un individ prin consumul a

77
două bunuri, X şi Y, este dată de funcţia U=U(X,Y)=X×(Y-2), unde X şi Y sunt
cantităţile din bunurile respective, în condiţiile în care venitul de care dispune (V) este de
50 unităţi monetare iar preţurile celor două produse sunt Px = 10 u.m. iar Py = 5 u.m.
Pentru a determina combinaţia optimală sau echilibrul consumatorului, adică
utilitatea maximă permisă de constrângerea bugetară, folosim relaţia 3.27 sau 3.28:

U
m X Px

= , de exemplu.
U mY Py
U
Um X =
=Y 2
X
U
U mY ==X
Y 2 10
deci: Y cu:
=sau 5(Y-2)=10X, ceea ce este echivalent
X5 10X - 5Y + 10 = 0(3.29)
Împreună cu ecuaţia constrângerii bugetare: 50 = 10X + 5Y, ceea ce este echivalent cu :
10X + 5Y - 50 = 0(3.30)
se formează un sistem de 2 ecuaţii cu două necunoscute, X şi Y:

 10 X 5Y + 10 = 0  X = 2


10 X + 5Y 50 = 0  Y = 6
Punctul E1 de coordonate (2, 6) din fig. 3.10. indică combinaţia optimă (2 unităţi
din bunul X şi 6 unităţi din bunul Y) sau punctul de echilibru al consumatorului, întrucât,
cu venitul său de 50 u.m. el atinge curba de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care-i
asigură o utilitate de: U=X(Y-2)=2(6-2)=8. Deci, curba de indiferenţă U1 din fig. 3.10
este definită de funcţia:
U=U(X,Y)=X×(Y-2)=8, sau

8
Y = 2+ , (3.31)
X
Triunghiul haşurat cuprinde toate posibilele combinaţii pe care le poate alege
consumatorul în limita venitului său de 50 u.m., deci cele care îndeplinesc condiţia:
Px  X + Py  Y V , (3.32)
Dar, toate aceste combinaţii reprezintă o alocare a venitului de 50 u.m. neoptimală, în
afara alegerii din punctul E1, care se situează pe curba de indiferenţă U1. Toate celelalte
alegeri cuprinse în triunghiul haşurat, chiar situate pe dreapta bugetară (combinaţii
realizate prin cheltuirea integrală a venitului) s-ar plasa pe curbe de indiferenţă aflate la
stânga lui U1, deci s-ar asigura un nivel de utilitate mai redus, cum uşor se poate intui din
fig. 3.10.

78
 U = U ( X , Y ) = X (Y 2)
Px1 = 10 U1 = 8
Px 2 = 4 U2 = 20
Px 3 = 2 U3 = 40
8
Curba U1:Y = 2 +
X
20
Curba U2 :Y = 2 +
X
40
Curba U3:Y = 2 +
X

3.3.5.3. Efectul variaţiilor de preţ

Ce se întâmplă atunci când se modifică preţurile celor două bunuri sau doar al
unuia dintre ele? Altfel exprimat, când se modifică preţul relativ, adică preţul unui bun
exprimat prin preţul celuilalt. Pe de o parte, se modifică panta dreptei bugetare (am văzut
că aceasta este egală tocmai cu raportul dintre Px şi Py). Pe de altă parte, se modifică şi
puterea de cumpărare a venitului nominal rămas nemodificat, adică numărul de bucăţi ce
pot fi cumpărate cu o mărime dată a venitului nominal, care se mai numeşte şi venit real.
Aceasta va creşte şi deci va asigura o ridicare a nivelului de utilitate, dacă preţul va
scădea, sau se va diminua, reducând nivelul de utilitate, dacă preţul se va majora.
Dacă în exemplul anterior am presupune că Px se reduce de la 10 u.m. la 4 u.m., Py
rămânând nemodificat, cu acelaşi venit, de 50 u.m., se va putea procura o cantitate
maximă de 50:4=12,5 unităţi din bunul X în loc de 5, astfel încât dreapta bugetară,
menţinându-şi neschimbat punctul de intersecţie cu ordonata, îşi va deplasa extremitatea
de pe abscisă de la punctul B(5;0) la C(12,5;0). Desigur, se va modifica şi ecuaţia dreptei
bugetare, care devine:

4
Y = (3.33),
X + 10 ,
5 acestea, poziţia punctului de echilibru al
şi ecuaţia funcţiei de utilitate şi, o dată cu
consumatorului. Printr-un calcul similar celui prin care am determinat coordonatele
punctului E1 din fig. 3.10 aflăm noul punct de echilibru al consumatorului, E2, de
coordonate (5;6). Noul nivel al utilităţii maxime obţinute prin creşterea cantităţii
consumate din bunul X, ca urmare a reducerii preţului său, este de:

79
 U2 = X  (Y 2) = 5  (6 2) = 20
Ecuaţia noii curbe de indiferenţă va fi:
20
Y = 2+ , (3.34)
X
Dacă preţul bunului X se va mai reduce odată, ajungând la 2 u.m., cantitatea maximă ce
va putea fi consumată din X creşte la 25 unităţi (venitul şi Py rămân neschimbate).
Ecuaţia noii drepte bugetare va fi:
2
(3.35)
Y = X + 10 ,
5 vor fi (10;6), iar ecuaţia curbei de indiferenţă, cu
Coordonatele noului punct de echilibru
un nivel de utilitate de această dată de 40, va fi:
40
Y = 2+ , (3.36)
X
Se observă deci că reducerea preţului unuia dintre bunuri, în condiţiile menţinerii
constante a preţului celuilalt bun şi a venitului, are ca efect, pe de o parte, creşterea
puterii de cumpărare sau a nivelului venitului real, care va permite plasarea
consumatorului pe o curbă de indiferenţă situată mai la dreapta, deci obţinerea unui nivel
de utilitate mai ridicat, iar pe de altă parte, diminuarea pantei dreptei bugetare sau ratei
marginale de substituire. Diminuarea pantei (în cazul reducerii lui Px) sau creşterea ei (în
cazul majorării lui Px) are loc prin rotirea dreptei bugetare în jurul punctului A (din fig.
3.10), care rămâne fix, ca urmare a faptului că preţul Py şi venitul nu se modifică.
Dacă se modifică ambele preţuri, venitul menţinându-se constant, pot apare
următoarele situaţii: a) Px şi Py se modifică în aceeaşi proporţie, de exemplu n, şi în
acelasi sens, panta dreptei bugetare rămâne neschimbată:

n  Px Px
panta = =
n  Py Py
Apar însă şi aici două cazuri:
a1) dacă n>1, adică dacă preţurile cresc în aceeaşi proporţie, n, cu venitul V,
neschimbat, individul îşi va putea procura o cantitate maximă din bunul X sau din bunul
Y de n ori mai mică, ceea ce, grafic, se va reprezenta printr-o deplasare a dreptei
bugetare, paralelă cu ea însăşi, spre originea axelor de coordonate (vezi, fig. 3.11).
Desigur, mai este necesară condiţia, atunci când bunurile X şi Y sunt imperfecte
divizibile, ca
max.(nPx, nPy) £ V(3.37)

Altfel, nu ar mai putea fi procurată cu venitul V nici o unitate din cele două bunuri. Aşa
cum se observă din figura 3.11.a), noii poziţii a dreptei bugetare, d1, îi corespunde curba
de indiferenţă U1, care, evident, reprezintă un nivel mai scăzut de utilitate sau - cum se
mai poate spune - un standard de viaţă mai redus.

80
 a2) dacă, dimpotrivă n<1, adică dacă preţurile scad în aceeaşi proporţie, fără a se
modifica venitul nominal, dreapta bugetară se va deplasa tot paralel cu ea însăşi, dar în
direcţie opusă originii axelor de coordonate (în poziţia d2 din fig. 3.11.a), căreia îi va
corespunde curba de indiferenţă U2).
b) Px şi Py se măresc, ambele, dar nu în aceeaşi proporţie, ci Px de n ori, iar Py de
m ori. şi aici sunt două cazuri:
b1) dacă Px se măreşte într-o proporţie mai mare decât Py (deci n>m), cantitatea
maximă ce poate fi procurată din X cu venitul V rămas constant se micşorează mai mult
decât cantitatea maximă din Y, astfel încât dreapta bugetară se deplasează în poziţia d1,
din fig. 3.11.b), mărindu-şi panta.
b2) dacă, dimpotrivă, Px se măreşte într-o proporţie mai mică decât Py (deci n<m),
dreapta bugetară se va deplasa în poziţia d2, diminuându-şi panta (vezi fig. 3.11.b). Se
observă, din reprezentarea grafică, faptul că în ambele cazuri, b1 şi b2, nivelul utilităţii
exprimat de curbele de indiferenţă U1 şi U2 este inferior situaţiei iniţiale.
c) Px şi Py se micşorează ambele, dar, de asemenea, nu în aceeaşi proporţie, ci Px
de n ori, iar Py de m ori, n¹m. Aceleaşi două situaţii:
c1) dacă Px se micşorează într-o proporţie mai mare decât Py (deci daca n>m),
cantitatea maximă ce poate fi procurată din bunul X cu venitul constant V creşte şi ea
intr-o proporţie mai mare decât cea din bunul Y. Dreapta bugetară se deplasează din
poziţia d0 în poziţia d1 diminuându-şi panta (vezi, fig. 3.11.c).
c2) dacă, dimpotrivă, Px se micsorează într-o proporţie mai mică decât Py (deci
dacă n<m), dreapta bugetară se deplasează din poziţia d0 în poziţia d2.
Se observă, din reprezentarea grafică (fig. 3.11.c) faptul că, în ambele cazuri,
curbele de indiferenţă corespunzătoare noilor poziţii ale dreptei bugetare, U1 şi U2, sunt
la dreapta curbei iniţiale U0, deci exprimă un nivel mai ridicat de utilitate.

81
 d) Px şi Py variază în proporţii şi sensuri diferite. Fără a mai aprofunda analiza, să
reţinem şi aici două cazuri:
d1) dacă Px se măreşte de n ori, iar Py se micşorează de m ori, dreapta bugetară
suferă un proces de răsucire, ajungând în poziţia d1 din fig. 3.11.d), mărindu-şi panta.
d2) dacă Px se micşorează de n ori în timp ce Py se măreşte de m ori, fără ca venitul
nominal să se modifice, ne dăm seama, printr-un rationament similar celor de mai sus că
dreapta bugetară se deplasează în poziţia d2, diminuându-şi panta.

3.3.5.4. Efectul variaţiilor de venit

Când se modifică doar venitul nominal, preţurile celor două bunuri ramânând
neschimbate, situaţia este asemănătoare cu cea descrisă la situaţia a) de mai sus, creşterea
sau diminuarea puterii de cumpărare a consumatorului şi deci a nivelului său de
satisfacţie datorându-se de această dată creşterii sau diminuării venitului şi nu diminuării
sau creşterii preţurilor celor două bunuri în aceeaşi proporţie.
Deci, o creştere a venitului determină deplasarea dreptei bugetare şi a curbei de
indiferenţă corespunzătoare spre dreapta , paralele cu ele însele, iar o diminuare a
venitului determină deplasarea paralelă spre stânga, aşa cum arată reprezentarea grafică
din fig. 3.11.a).

82
 Desigur, realităţile pieţei în care se mişcă şi ia decizii consumatorul se pot înfăţişa şi
în numeroase alte situaţii, rezultate din diversele combinaţii ale cazurilor prezentate mai
sus.
Studierea efectelor variaţiilor preţurilor şi venitului asupra comportamentului
consumatorului ne va permite o mai bună înţelegere a conţinutului teoriei cererii la care
trecem în tema următoare.

3.4. oţiuni asupra noii teorii a consumatorului

Abordarea tradiţională a comportamentului consumatorului pleacă de la ipoteza că

individul sau unitatea consumatoare, de exemplu gospodăria familială, denumită adesea
"menajul", caută să maximizeze utilitatea agregată, U, obţinută din satisfacţiile asigurate
prin consumul bunurilor X, Y, Z, ... ş.a.m.d., ţinând cont de constrângerea bugetară dată
de preţurile acestor bunuri şi venitul de care dispune consumatorul. De aici rezultă că
cererea pentru bunuri şi servicii ar depinde de variaţiile preţurilor lor relative şi ale
venitului real. Atunci când variaţiile cererii nu pot fi explicate prin schimbările survenite
în preţuri şi venit, ele sunt atribuite modificării gusturilor sau preferinţelor. Deci, aceşti
trei factori - venitul, preţurile şi gusturile - stau la baza explicării comportamentului
consumatorului.

3.4.1. Limite ale teoriei tradiţionale

Teoria tradiţională consideră însă gusturile şi preferinţele consumatorilor ca variabile

exogene, stabile, pe care nu le ia în seamă la explicarea comportamentelor. Ipoteza
modificării gusturilor şi preferinţelor este considerată neştiinţifică, deoarece nu poate fi
supusă probei faptelor, nu este infirmabilă. Economiştii nu dispun de o teorie utilă a
formării gusturilor şi nici vreo altă disciplină a ştiinţelor sociale nu a reuşit să facă acest
lucru. Or, explicarea alegerilor şi, în final, a variaţiei cererii numai pe seama influenţelor
exercitate de modificările preţurilor şi veniturilor nu poate fi realizată decât pentru un
redus număr de cazuri. În rest, este necesar să se apeleze la explicaţii psihologice, la
presupuneri privind modificarea gusturilor şi preferinţelor cu care se iese în afara
domeniului ştiinţei economice.
Mai sunt numeroase comportamente care nici măcar nu pot fi abordate prin prisma
influenţelor exercitate de modificarea preţurilor sau venitului. De exemplu, cum poate fi
explicată evoluţia modurilor de consum, atât de rapidă în secolul nostru? Desigur,
creşterea veniturilor, a nivelului de trai pe măsura sporirii forţei productive a societăţii
poate fi o explicaţie a amplificării volumului consumului, dar nu şi a structurii lui, a
apariţiei a numeroase noi bunuri şi servicii destinate satisfacerii aşa-numitelor "nevoi
noi": nevoia de radio, apoi de televizor, de casete audio, de videocasetofoane, de
compact disc etc.
Abordarea tradiţională a comportamentului consumatorului se dovedeşte şi mai
neputincioasă în cazul alegerilor nonmarfare, acolo unde individul nu mai poate
cuantifica şi compara prin intermediul preţurilor, în expresie monetară. De exemplu, ce

83
elemente determină o familie să decidă numărul copiilor pe care-i va aduce pe lume? Sau
ce influenţe generează comportamentele atât de diferite de la o ţară la alta în privinţa
căsătoriei şi divorţului? Cum poate fi explicată tendinţa de diminuare a natalităţii în ţările
cu un nivel de dezvoltare şi civilizaţie ridicat? Sau care sunt motivaţiile unor serii întregi
de discriminări pe diverse criterii ce mai pot fi întâlnite în unele state? Dar opţiunea
individului între o activitate licită şi una ilicită care, descoperită, este cel mai adesea
aspru pedepsită? Exemplele ar putea continua.
Tuturor acestor neajunsuri le vine în întâmpinare aşa-numita "noua teorie a
consumatorului" care începe să se contureze odată cu lucrările lui Gary S. Becker, T.W.
Schultz, G.J. Stigler, K.J. Lancaster şi alţii, apărute mai ales în anii '60 şi după. Ea nu-şi
propune să respingă teoria tradiţională, ci doar să-i lărgească aria de cuprindere, să-i
îmbogăţească instrumentele de analiză şi să-i întărească rigurozitatea ştiinţifică.

3.4.2. Elemente ale noii teorii a consumatorului

Pentru a nu fi pusă sub semnul întrebării ipoteza stabilităţii gusturilor şi

preferinţelor, fundamentală pentru teoria tradiţională a consumatorului, noua abordare
face distincţie între bunuri şi nevoi. Teoria tradiţională, confundând bunurile şi serviciile
cu nevoile pe care acestea le satisfac, construia funcţia de utilitate sub forma
U=f(X,Y,Z,...ş.a.m.d.) sau U=u(X,Y,Z,....), ceea ce însemna că individul consumator
urmăreşte să-şi satisfacă o nevoie de X, o nevoie de Y etc. sau, în termeni concreţi, o
nevoie de alimente, o nevoie de ziare sau reviste, o nevoie de automobil etc.
În noua abordare, se pleacă de la ipoteza că individul nu are nevoie de alimente, ci
simte nevoia de a se hrăni; nu are nevoie de ziare sau reviste, ci de a se informa; nu are
nevoie de automobil, ci de a se deplasa. În felul acesta, nevoile, preferinţele nu se mai
modifică, ci numai modul de a le satisface; nevoia de a ne hrăni ne-o putem satisface
consumând pâine neagră sau pâine albă, cartofi sau paste făinoase, carne de porc, de vită
sau de pasăre, de calitatea a II-a sau de calitatea I, margarină sau unt etc. Nevoia de a ne
informa ne-o putem satisface cumpărând şi citind ziare sau urmărind emisiunile
informative la radio sau televizor; la un televizor obişnuit, care recepţionează numai unul
sau două posturi naţionale publice sau un televizor prin cablu sau satelit, cu zeci de
canale, care recepţionează zeci de posturi publice şi private, naţionale şi străine. Azi,
nevoia de a ne informa ne-o putem satisface şi prin INTERNET, folosind calculatoare
performante. Nevoia de a ne delecta în timpul liber ascultând melodiile preferate ne-o
putem satisface folosind pickup-ul, casetofonul sau C.D.-urile, iar dacă dorim şi imagine,
casetele video.
Nevoia de deplasare ne-o putem satisface folosind căruţa cu cai, bicicleta,
motocicleta, autoturismul de diferite mărci, trenul, avionul, vaporul etc.
Ca urmare, ipoteza stabilităţii preferinţelor devine compatibilă cu modificările
survenite în modul de consum, care evoluează, la rându-i, în funcţie de progresele
obţinute pe plan tehnico-ştiinţific, în sistemul producţiei şi în nivelul de trai. Aceeaşi
nevoie, stabilă, poate fi satisfăcută prin bunuri diferite, consumate singure sau în diverse
combinaţii cu alte bunuri şi servicii.

84
 De aceea, funcţia de utilitate nu va mai avea ca argumente bunurile, ci nevoile sau
satisfacţiile căutate. Ea se va putea scrie:
U = u(alimentaţie, informare, delectare, deplasare, reputaţie etc.).
Notând toate aceste satisfacţii urmărite de consumator cu Si, funcţia de utilitate
devine U = u (Si), (i = 1,2,...,n). Bunurile apar abia în funcţia de producţie a fiecăreia
dintre satisfacţiile Si: pentru fiecare dintre aceste satisfacţii există o funcţie de producţie
de forma:
S = S (X,Y,Z, ...., ş.a.m.d), unde X,Y,Z,... reprezintă bunurile şi serviciile
combinate şi consumate pentru a produce satisfacţia urmărită, astfel încât ele nu mai apar
ca obiecte ale dorinţei, ci ca factori de producţie aflaţi într-o permanentă evoluţie, în
funcţie de modul cum evoluează tehnicile şi, implicit, costurile.
Iată cum, prin acest demers ştiinţific, nevoile sau preferinţele din funcţia de utilitate
pot rămâne stabile, cu toate că modul de satisfacere a lor, adică modul de consum, se
schimbă, evoluează odată cu progresul general al societăţii.
O altă completare adusă teoriei tradiţionale o reprezintă integrarea costului
timpului. Ca oricare alt bun şi serviciu, timpul este o resursă rară, utilizarea sa având un
cost de oportunitate: ansamblul satisfacţiilor pe care le-am putea obţine dând timpului
consumat o altă utilizare. Timpul devine şi el, alături de celelalte bunuri şi servicii, factor
de producţie a satisfacţiei, astfel încât putem scrie funcţia de producere a satisfacţiei
într-o formă mai completă: S = S (X, Y, Z, ..., timp).
Pornind de aici, promotorii "noii teorii a consumatorului" consideră că au extins
câmpul de aplicare a teoriei economice la procese mai greu de explicat, cum ar fi
tendinţa de scădere a natalităţii odată cu ridicarea nivelului de trai, fapt constatat
începând cu anii '50 ai secolului nostru în ţările occidentale. În absenţa acestui demers
metodologic, s-ar fi putut explica tendinţa mai sus enunţată punând-o pe seama
modificării unor comportamente umane fundamentale: de exemplu, că dragostea sau
preferinţa pentru copii a scăzut, amplificându-se la omul modern individualismul,
"materialismul". Or, odată cu integrarea în analiză a costului timpului, scăderea natalităţii
în ţările dezvoltate poate fi explicată fără a pune sub semnul întrebării stabilitatea
sentimentelor de dragoste faţă de copii. Cum? Plecând de la costul de oportunitate al
timpului consacrat vieţii de familie şi în primul rând creşterii copiilor. După anii '50,
creşterea rapidă a salariilor reale a determinat o sporire considerabilă a costului timpului,
astfel încât fiecare oră consacrată activităţilor din gospodărie, pentru creşterea, îngrijirea
şi educarea copiilor, are un cost de oportunitate mult mai ridicat faţă de cel din trecut.
În fine, un ultim nou element adus de "noua teorie a consumatorului" pe care-l mai
evidenţiem este integrarea în analiză a capitalului uman. Capitalul uman este definit,
cel mai adesea, ca ansamblul experienţelor, cunoştinţelor, deprinderilor dobândite de
individ de la naşterea sa şi care-l fac să obţină satisfacţii de grade diferite prin consumul
unei cantităţi determinate de bunuri şi servicii. Pot fi date numeroase exemple pentru a
înţelege mai bine această contribuţie a "noii teorii". Iată, de pildă, satisfacţia resimţită de
doi indivizi care joacă tenis în timpul lor liber. Unul dintre ei, dispunând de condiţii de
viaţă mai bune şi de o îngrijire mai atentă din partea părinţilor, a luat, începând de la o
vârstă fragedă, lecţii de tenis, dezvoltându-şi aptitudinile. Celălalt nu a mai intrat până

85
acum pe teren, nu a mai ţinut o rachetă în mână, deşi tenisul este sportul său preferat
urmărit la televizor. Desigur că primului jocul îi oferă o satisfacţie deosebită, îl
relaxează, în timp ce pentru al doilea jocul poate deveni uşor o sursă de insatisfacţie.
Gradul diferit de satisfacţie este dat, deci, nu de vreo preferinţă mai mare sau mai mică
înnăscută, ci de nivelul deprinderilor, abilităţilor dobândite în cadrul unui proces de
pregătire, adică de capitalul uman. Deci, aceeaşi nevoie, de destindere, de creaţie, de
emoţie poate fi satisfăcută în mod diferit de la individ la individ în funcţie de capacitatea
fiecăruia, dobândită printr-un efort, şi el diferit, de la un individ la altul.

Concluzie

Prin această nouă manieră de abordare a comportamentului consumatorului în

multitudinea ipostazelor în care se poate prezenta, s-a căutat doar o nouă poziţie
metodologică. Nu s-a urmărit susţinerea ideii că personalitatea fiecărui individ, gusturile
sau dragostea ar fi fără importanţă pentru comportamentele umane. Explicarea însă a variaţiei
comportamentului prin presupunerea că aceasta ar fi consecinţa modificării preferinţelor,
gusturilor sau dragostei nu este infirmabilă şi deci, nici ştiinţifică. De aceea, se consideră
că soluţionarea problemei în condiţiile stabilităţii preferinţelor permite emiterea unor
ipoteze infirmabile şi deci ştiinţifice, care asigură posibilitatea predictibilităţii eficace a
comportamentelor.

Concepte de bază

· Utilitatea şi formele ei · Combinaţia optimală sau echilibrul

· Curba de indiferenţă consumatorului:
· Panta curbei sau rata marginală U XPx
de substituire = Rata marg. de substit.= m
· Convexitatea curbei de indiferenţă U mYPy
şi legea utilităţii marginale
descrescânde · Influenţa variaţiilor preţurilor
· Dreapta bugetară sau constrângerea asupra echilibrului consumatorului
bugetară · Influenţa variaţiilor venitului nominal
asupra echilibrului consumatorului
· Capitalul uman.

Probleme de discutat

86
1. Ce este utilitatea şi cum se poate determina nivelul său?
2. În ce constă principiul utilităţii marginale descrescânde?
3. Alegerea optimală a consumatorului din punctul de vedere al abordării
cardinale a utilităţii
4. Realizări şi limite ale abordării cardinale a utilităţii
5. Ce este curba de indiferenţă şi care sunt proprietăţile sale?
6. Ce este rata marginală de substituire şi cum se poate determina?
7. Ce reprezintă constrângerea bugetară a consumatorului şi cum poate fi
reprezentată?
8. Cum se rezolvă problema alegerii optimale a consumatorului sau a
echilibrului acestuia în cadrul abordării ordinale a utilităţii?
9. Ce influenţe exercită variaţiile preţurilor şi ale venitului asupra echilibrului
consumatorului?
10. Care sunt limitele teoriei tradiţionale a consumatorului?
11. În ce constau principalele elemente ale "noii" teorii a consumatorului?

87