Iar m-am pişat la Nisporeni

Era în perioada cînd eram la frecvenţa redusă şi treceam foarte rar pe la facultate. Aveam
doar două săptămîni pe semestru cîteva ore şi cinci zile examene. În rest, nu aveam vreun
motiv sau obligaţie care să mă facă să mă trezesc, hai să zic pe la 7.40, cum obişnuiam să o
fac timp de 13 ani cît am fost în liceu. Şi spuneam că trebuie să fac ceva, măcar să
improvizez un mic sens, ceva care să funcţioneze cît de cît, altceva în afară de dusul la
veceu să mă scoată din casă. Simţeam cum începeam să putrezesc puţin cîte puţin. Mă
vedeam cu foarte puţini oameni, toţi pe care îi ştiam au intrat pe la facultăţi şi fiecare îşi
avea motorul său. Mie îmi rămase patul şi internetul.
Îmi veni ideea să stau în bibliotecă şi să citesc autorii pe care mereu îi aveam în minte.
Erau Deleuze, Foucault, Jung, Nietzsche, Schopenhauer… Era o idee entuziasmantă, adică
să mă trezesc dimineaţa, să urc în autobuz doar ca să-l citesc pe Nietzsche. Dar de fiecare
dată adormeam pe masa la care citeam şi mă trezeam tresărind în dureri, apoi iar adormeam.
Două – trei ore eram în agonie, între somn şi stare de veghe, nu puteam întinde capul pe
masă că, mă puteau da afară, dar adormeam cu bărbia în mînă, apoi cu capul pe o parte şi cu
capul aplecat. Mă trezeam cu dureri de faţă, gît şi frunte oribile, de parcă ar fi lovit cineva
în capul meu. Ceilalţi din sală se tot uitau lung la mine cînd tresăream din somn.
Pentru mîncare nu-mi permiteam să cheltui mult şi îmi luam nişte dulciuri mai ieftine de la
cel mai aproape supermarket, plus două mere în buzunar, cam asta era hrana mea pentru o
zi. Uneori cînd aveam în buzunare doar bani de drum, cele două mere plus nepăsarea mea
îmi erau suficiente. Ieşeam din sală ca să mănînc, dar uneori îmi venea ideea să dau la o
parte toate cărţile din faţa mea, să aşez frumuşel cele două mere, să scot un cuţit din
buzunarul hainei şi să tai merele în cîte opt felii fiecare, să le mănînc încet, cu ochii închişi.
A durat viaţa aceasta în bibliotecă vreo trei luni. Poate mai mult. Şi mereu luam cărţile cele
mai complexe de la secţia filosofie. Mereu aşteptam ca cineva din bibliotecare să-mi spună
că sunt unul din rarii tipi care citeşte asemenea cărţi dificile, ba chiar nu a mai văzut pe
nimeni să se atingă de ele, că mă admiră şi ar vrea să mă cunoască, să comunice cu mine, să
întrebe de ce tot vin în fiecare zi şi citesc cărţi neînţelese de cei mai mulţi. Dar tipele acelea
antipatice pălăvrăgeau întreaga zi tulburîndu-mi lecturile şi somnul dureros şi nici măcar
nu-mi permiteau să-mi mănînc cele două mere aşa cum eu îmi imaginam.
În aceeaşi perioadă îmi simţeam orice formă de voinţă strivită, moartă încă din muşchi,
sau, mă rog, organul din care se naşte; voinţa zăcea putrezită în mine. Acel Motor care
odată mă făcea să merg acolo sau la acel magazin, la acea clădire, să iau acea cană sau orice
acţiune; acum acel Motor se dovedi o iluzie amărîtă timp de 13 ani, timp în care nu am
învăţat nimic altceva decît să învăţ, pentru şcoală. Devenisem cel mai inutil odată ce am
refuzat să fiu o piesă în Motor.
În perioada cînd nimic nu se întîmpla, o, dar chiar nimic. Asta dura săptămîni, luni
întregi. Am ajuns să nu înţeleg rostul vacanţei sau chiar a zilelor libere în general, simţeam
arbitrarietatea ca fiind la origine a tot. Eram mereu în aşteptare, a unui sunet de telefon sau
mesaj din partea cuiva, însă numai cei de la orange mă băteau la cap cu opţiunile şi
anunţurile lor tîmpite. Tot aşteptam un om să intre şi să verifice dacă mai sunt viu, dacă mai
sunt bun de ceva, dacă conştiinţa îmi e sănătoasă cît să pot ieşi afară, la veceu; dacă nu am
uitat că există „afară”.
Mă gîndeam la colegii mei, care acum ar rîde în hohote de mine zicînd ceva de genul:
„uite în ce hal a ajuns, învăţa cel mai bine, ba chiar era un tip genial prin modul lui complex
de a gîndi şi rezolva lucrări la toţi care îi cerea să o facă, mie tot mi-a rezolvat în timpul
recreaţiilor cîteva exerciţii; credeam că va învăţa undeva la inginerie sau mă rog, undeva
unde ar ajunge departe… dar priviţi-l acum…”.
Era în timpul cînd luasem două pastile, habar nu aveam pentru ce erau şi de ce le-am
înghiţit, dar trebuia să înghit ceva nou şi simţeam că o substanţă diferită intră în organismul
meu, deci urma să se întîmple ceva nou. Mă simţeam ciudat, îmi venea să caut alte pastile şi
să le dau peste cap, orice tip de pastile aş putea găsi prin sertare, poate simţeam alte şi alte
stări total noi şi străine mie. Dar am adormit la masa mea fără a şti dacă mă voi trezi. De
fapt, chiar am pus pe masa de joc aşa o provocare, ar putea două pastile necunoscute să mă
doboare, să fie ultimul gest al meu înghiţirea lor? Mîine vom vedea. Şi înainte de a se
întrerupe filmul conştiinţei îmi veni un gînd, nici cea mai vagă bănuială nu am cum a ajuns
la mine, gîndul că e timpul să-mi repar viaţa.
Era ora 11.34 ziua, m-am trezit la masa mea unde citeam. M-am ridicat, lampa era aprinsă,
o cană stătea jos, nu era spartă. Am ieşit, mi-am pus apă la fiert pentru un ceai şi încercam
să îmi tot amintesc de ce m-am trezit la masa de scris, cum am adormit acolo, ce e cu
durerea de cap şi în special de stomac. Apoi imaginea roşie a pastilelor îmi apăru. Da, da,
exact, provocarea. Cele două pastile necunoscute pe care le-am inghiţit. Hm, se pare totuşi
că nu au reuşit, la naiba, nu a reuşit nimic să doboare, la fel de inutile ca şi mine. Apoi
gîndul - să-mi repar viaţa.
Am hotărît să mă trezesc peste o zi la 6.30. Cînd m-am trezit îmi veni brusc o durere
respingătoare de cap, îmi spuneam: „bre, hai că înţeleg, vrei să-ţi repari viaţa, orice ar
însemnînd asta, dar nici chiar aşa, deodată, la 6.30, după luni de trezire pe la 10-11; ia-o
mai încet!” Am aruncat cîţiva pumni cu apă peste faţă, dar durerea de cap îngrozitoare nu se
opri. Era încă întuneric afară şi îmi spuneam că foarte rar vedeam această parte a zilei, la
6.40. de fapt, îmi amintesc doar de vreo 5 ori în acest an să mă fi trezit la aşa oră. Apoi am
hotărît să plec la o companie de sondaje sociologice pe unde am avut treabă cu ceva timp în
urmă. Am primit cîteva chestionare pentru un sondaj pe care urma să-l fac într-o localitate
îndepărtată şi urîtă de tot, Nisporeni.
Iată-mă deci, în mijlocul centrului raional Nisporeni unde am mai fost odată. Da, îmi
spun, uite clădirea primăriei, uite liceul. Uite barul în care am intrat disperat, înjurînd
localitatea asta amărîtă fără un indicator de străzi cît de vechi şi cu litere slavone pe el, am
intrat şi am vrut să beau ceva tare pentru a-mi face curaj, dar erau nişte tipi care începeau să
întrebe de unde vin, ce anume caut pe aici, nu cumva speculez prin centrul lor raional, ce e
cu haina asta albastră pe care o port, de ce albastru; m-am enervat şi am ieşit. Ei, acum spun
că deja cunosc capcanele acestui loc, voi scăpa aproape fără cicatrice. Poţi fi surprins cît de
bine capcanele îi cunosc pe tipi ca mine care cred că, uite, chiar azi s-ar putea să o scoată la
capăt fără să fie tras pe sfoară.
Ei, pornesc eu cu 15 chestionare în geantă, fiecare avînd 20 de pagini pline cu întrebări
ridicole la care aş rîde şi eu dacă mi s-ar adresa, l-aş trimite la plimbare chiar eu pe
operatorul care ar vrea să facă un aşa chestionar cu mine, dar, spre norocul sau nenorocul
meu, eu sunt operatorul. Deci, îmi spun, îţi urez tonă de noroc tipule, care ai ales să-ţi repari
viaţa în modul ista. Întrebările erau despre gradul de criminalitate în comunitate, gradul de
securitate personală, cum justiţia îşi face treaba. Întrebări gen: vi s-a furat maşina,
motocicleta, bicicleta, animale, obiecte din casă; aţi fost agresat fizic, sexual, verbal; aţi fost
ameninţat, cu sau fără armă, aţi raportat la poliţie, de ce…
Am umblat mai mult de două ore aiurea în frig pe drumurile pline cu noroi fără să găsesc
măcar un om cu care să fac un chestionar. Ce naiba! Unde sunteţi cu toţii? Unde v-aţi
ascuns? Î? Se pare că sătenii s-au înţeles între ei să nu cumva să apară cineva care să
accepte să facă un chestionar, probabil după ce am fost data trecută sătenii vorbeau între ei
ceva de genul: „auziţi, hei, ascultaţi un pic, dacă vedeţi un băiat scund şi ghebos îmbrăcat
într-o geacă albastră cu o geantă atîrnînd pe umărul drept, învîrtindu-se de colo colo fără
nici un sens de parcă s-a rătăcit şi habar nu are ce face aici, să nu cumva să apăreţi în faţa
lui! nu, nu cumva să încercaţi asta; iar dacă se apropie încet de careva dintre voi şi începe a
vorbi ciudat, trimiteţi-l la plimbare cu o replică, ştiţi voi de care.”
Şi au dreptate, toată ziua urlam în mintea mea „ce caut eu aici, cum de am ajuns iar în
Nisporeniul acesta împuţit, doar mi-am promis că nu mai calc pe aici, nu, nu, chiar nu mai
calc, nu!!” Dar, în sfîrşit, am găsit-o, stătea acolo, ascunsă bine. Da, a apărut, în sfîrşit am
găsit-o. Soneria. Atîrna la o poartă. Ah, dragă sonerie, nu-ţi imaginezi cît de mult te iubesc.
Mă apropii de ea şi o ating fin de tot şi zîîrrrr, zîîrrrr.
Iese o femeie avînd poate 45 de ani. Încep să trăncănesc „mă numesc ion buzu, particip la
un sondaj lansat de fundaţia Soros privind gradul de infracţiune în R.M., nivelul personal de
securitate şi cît de satisfăcută sunteţi de activitatea organelor de justiţie, poliţieneşti…”. Şi
încep să citesc întrebările din chestionar. Întreb ce crede despre activitatea judecătorilor şi
îmi răspunde că nu a avut nici o legătură cu ei, nu poate răspunde,
„ei bine, dar în opinia dvs, cum vi se pare că îşi fac datoria?”
„nu ştiu, n-am avut de a face cu nici unul”. „Dar o părere despre acest lucru aveţi?”
„Nu ştiu, eu plec, mi se arde mîncarea, gata!”
Şi încuie uşa.
În fine, e deja ora 13 şi am un singur chestionar îndeplinit din 15. Peste tot văd doar lanţuri
şi lacăte uriaşe atîrnînd la porţi, de parcă mi-ar face în ciudă, exlamînd „neeaah, loser ce
eşti, in your face!”
GATA!
Nu mai suport să mai caut prin străzi cu case la sol.
O iau spre blocuri. Acolo vor fi mai multe sonerii. Doar m-am îndrăgostit de ele. Acolo nu
voi mai vedea lanţurile şi lacătele uriaşe care-mi rîd în faţă. Dar în scurt timp şi soneriile s-
au dovedit a fi o falsitate, ba chiar o batjocură. Văzînd toate lacăturile la porţi mi-am dat
seama că majoritatea datelor statistice sunt o minciună. Populaţia reprezentativă, adică
eşantionul selectat pentru chestionar fie nu este acasă, fie nu are timp, fie nu-i. Deci rămîn
pensionarii, cei fără slujbe, cei deprimaţi, cei în concediu. Cifrele pentru care acum mă tîrîi
de colo-colo să găsesc oameni care să-mi răspundă nu sunt demne de a fi crezute.
În fine, ajung la blocuri şi intru într-o clădire, apăs şi zîîrrrrrr. Iese un tip cu gura plină,
mestecînd nu ştiu ce mîncare, pe barbă i se scurgea o şuviţă din sucul mîncării din gură şi
zice „ce vrei bă´?”. Eu iar încep a trăncăni „reprezint compania de sondaje sociologice care
la solicitarea…”. Iar el se opreşte din mestecat, se uită la mine mirat şi în acelaşi timp foarte
confuz, se uită la picioarele mele, îmi măsoară înălţimea cu ochii, clipeşte de cîteva ori, se
uită la foile cu întrebări care le ţin în mîini, clipeşte, apoi spune „du-te băi de aici şi dă-mi
pace!” intră înapoi şi trînteşte uşa după el.
Trebuia să notez toate refuzurile şi motivul lor. Şi apoi veniră, din ce în ce mai multe,
refuzurile şi sunetul uşii trîntite. Replicile: „N-am timp.” „Nu vreau.” Nu merită, degeaba
umbli.” „ce? Nee, în nici într-un caz, nu vezi că eu n-am treabă cu aşa ceva.” „Nu înţeleg
nimic din ce spui.” „Gata, am înţeles, dă-i drumul de aici.” deveneau unicele lucruri auzite
în următoarele 2 ore.
Deja nu le mai notam că deveneau plictisitoare şi nici măcar nu mă mai făceau să rîd. Ba
chiar îmi venea să mă aşez undeva jos şi să încep a plînge, că-s un fraier că m-am trezit, ba
încă la 6 şi jumătate. Să mă urc naibii în microbuz, să ajung acasă, să caut iar tot felul de
pastile, să le înghit şi să adorm.
Sun la o altă uşă şi un domn în cămaşă brună deschise. Încep cu introducerea mea şi el „hai
intră, nu e frumos să stai afară. Ia loc, sunt sigur că eşti obosit şi picioarele te omor de
durere”. Eu, confuz de tot îmi spun „ ce înseamnă asta, tot în Nisporeni mă aflu, de ce a
acceptat să răspundă, nu e normal, ceva e dubios în acest om”
Deci, mă apuc să citesc întrebările.
„Aveţi armă?”.
„Da, sigur că am, puşcă de vînătoare. Acuş ţi-o arăt.”
„Nu, nu, nu. Nu e nevoie. Vă rog, să continuăm interviul…” şi văd mînerul gros, văd
trăgaciul, văd ţeava, văd picătura de transpiraţie căzută de pe frunte pe mîna mea, văd
piciorul meu trmurînd, văd pieptul meu mişcîndu-se în sus şi în jos din ce în ce mai repede.
„Uite-o, e o puşcă destul de bună. Priveşte şi permisul, e tot legal, scrie acolo în foile tale că
e tot legal, scrie.”
„Îhî, mulţumesc mult, am scris.”
Deja eram pe jumătate paralizat de frică, tipul ar putea fi pe jumătate dus. Nu se ştie
niciodată. Adică, m-a primit în casă şi e dispus să răspundă la întrebările mele ridicole; m-
aş mira să nu fie pe jumătate dus.
La final cer numele, iar el se duce la un seif de-al lui, de acolo de unde scoase arma.
Descuie cu cheia. Rahat! Îmi spun:tipul poate e dus chiar mai mult de jumătate, acuş scoate
puşca şi bah! creierii mei decorîndu-i apartamentul. Niciodată nu poţi şti pentru ce şi cui
poţi fi util, niciodată nu m-am văzut decorînd apartamente, în special în modul acesta.
Tipul, posibil să fie ca mine. Drăguţ, decent, lucid, amabil, suportabil, ca în final să o ia
complet razna şi să-mi deformeze craniul. Apoi să se aşeze, să-şi aprindă o ţigară, să
privească la geam, la sîngele de pe podea, să fumeze, să vadă ce marcă de ţigară ţine în
mînă, să fumeze, să privească atent bricheta, să privească pe geam la copiii care se joacă şi
cîntă chestii învăţate în clasele primare, să se ridice şi să zică „ce s-a întîmplat?” Dar
domnul scoase buletinul şi mi-l întinse:
„ţine, nu vreau să dau nimic fals, scrie tot de ce ai nevoie.”
Apoi mă ridic şi eu, îi mulţumesc, iar el:
„uite, o cafea nu am timp să fac, dar ţine nişte mere. Pe drum mai arunci unul în gură, ştiu
că ţi-e foame şi greu. Ştiu cum e să-ţi fie foame şi greu.”
„Vă mulţumesc mult.”
„Eu îţi mulţumesc mult că ai trecut la mine şi ai vorbit. Chiar mi-a făcut plăcere. Nu prea
trec oameni pe la apartamentul meu, soneria nu a sunat de o bună bucată de vreme.
Credeam că nu mai funcţionează. De aia am zăbovit cînd ai sunat, nu înţelegeam ce e cu
zîrnăitul ăsta.”
„Mda, vă înţeleg, cunosc senzaţia. Mă bucur şi eu. Poate mai trec pe la dvs data viitoare.”
„Numai bine.”
Coboram scările şi mă gîndeam că este ca şi mine, tipul se simte singur de tot şi peste tot.
Atît de mult îl admiram. Poate un fel de tip mai mult de jumătate ţicnit, ca mine. Mă tot
uitam la merele pe care mi le-a dat şi nu încetam să fiu uimit.
Apoi, parcă zeii au început să-mi facă cu ochiul şi refuzurile au luat o pauză. Se mai găsea
cîte un cuplu tînăr care spuneau „bine, sigur, am timp cît e necesar”. Intru în bucătăria lor şi
fac chestionarul cu băiatul. Ajung la întrebarea dacă a fost agresat sexual, dar nu spun
sexual, spun fizic şi acesta spune da. El înţelese dacă a fost bătut, eu am scris că a fost
agresat sexual.
„Cîte persoane erau implicate?”
„Trei.”
„Unde a avut loc incidentul?”
„În faţa blocului.”
„Aţi raportat poliţiei?”
„Nu.”
„De ce?”
„Nu a fost grav.”
„ Aha, înţeleg.Vă mulţumesc.”
Şi plec.
Mai era cîte un om în vîrstă ce avea bunăvoinţa să mă cheme înăuntru, ba chiar să
deconecteze televizorul şi să dea aragazul mai încet. Am făcut opt chestionare în total şi
deja scăpam microbuzul. Am început să alerg, dar mă cam încurcam prin clădirile astea.
Fug, fug – rahat, alte clădiri. Fug în altă direcţie – nu înţeleg, de ce aici sunt tufişuri şi, da,
sigur, alte clădiri; staţi băi puţin, ce se întîmplă, unde-i drumul? Mă uit la ceas 17.06,
microbuzul e la 17.30 sau la 17.00? O, nu, să fie la 17.30, altfel am păţit-o. Nisporeni e la
80 de km de Chişinău, în buzunar am exact 24 de lei, doar pentru drum. Cine să se tîrască la
80 de kilometri de Chişinău doar ca să mă ia? Mă tot învîrtesc prin printre clădirile alea şi,
apare un bărbat, ţinea mîinile în buzunare şi fluiera. Întreb:
„Mă scuzaţi, cum pot ajunge la primărie?”
„La stînga şi înainte, apoi tot la stînga şi tot înainte.”
„Mulţumesc.”- îi strig din fugă.
Deja respiram greu de tot şi mă durea într-o parte; cînd eram a 12-a am numit orgnele într-
o-partea stîngă şi într-o-partea dreaptă, ei pe mine mă durea într-o-partea dreaptă. Dar, hei,
ce vrei de la mine, e deja 17.15 şi nici nu-s sigur dacă ultimul microbuz e la 17.30. Şi, ajung
la gară, văd microbuzul, încă nu a pornit, sunt salvat, din nou. Hooo. 17.25. Stau două
minute să-mi revin şi îmi zic că ar trebui să găsesc un veceu sau nişte copaci sau măcar un
zid surpîndu-se….orice, am de mers două ore şi Iisuse, am ţinut în mine azi toată ziua şi tot
am sorbit din cafeaua pe care mi-a turnat-o într-o sticlă de Pepsi. Hm, nu degeaba locuitorii
aveau ciudă pe mine, gîndeau probabil „uite, nenorocitul acela mic, bea Pepsi, iar eu apă
chioară, cum adică, eu să-i răspund şi el să bea în continuare Pepsi pe seama mea, să
primească bani de la chestionarele pe care le face cu mine, iar eu tot cu apă chioară să o
duc? Neeeee. Ia lasă!”
În microbuz îmi deschid geanta şi văd merele. Iau unul. Muşc. Mărul unui singuratic
ţinîndu-şi puşca într-un seif alături de buletin şi permisul de conducere, aproape ţicnit,
aproape ca mine.
„Aşa, 1,2,3,4,5,6…16. Gata, pornim.”- spuse şoferul şi incluse o muzică populară pentru
nunţi.
A doua zi, pe la 6.30 aveam deja ochii deschişi, sau cel puţin încercam să-i ţin deschişi.
În fine, trebuia să termin celelalte 7 chestionare. Dar aveam o frică în gît. Atîtea refuzuri.
Atîţia care nu-s acasă. Pe bune, Nisporeniul are imunitate bună la operatori de sondaje, cum
m-aş putea pune eu cu aşa ceva? Nu ştiam, să cobor din pat sau să o las baltă. Totuşi am
coborît şi am pornit spre gară.
Am ajuns totuşi la Nisporeni după ce văzusem 3 maşini de-ale pompierilor la mine în sat.
Seara am aflat că posibil cineva să fi dat foc la casa de cultură. Ei bine, fiind la Nisporeni,
am luat-o în altă direcţie şi mergeam, tot mergeam şi mergeam. Nici o casă. Nici o casă fără
lacătul pus, nimic. Am tot mers şi mers, tot căutînd şi rugîndu-mă să apară cineva. Am tot
mers aşa mai mult de trei ore şi nu aveam nimic făcut, spuneam într-una „Doamne, ce se
întîmplă, ce-i cu locul ista, unde-s toţi, să se fi înţeles să se ascundă, într-o noapte oare chiar
au reuşit să-i anunţe pe toţi. Sau poate eu oi fi retardat, un tip special de boală mentală, încă
nedescoperită. Poate ar trebui să mă predau autorităţilor, să-mi studieze cazul rar de
retardare.”
Şi, se întîmplă. Ieşi un băiat puţin mai înalt ca mine, privea în jos. Îi explic cine sunt şi cu
ce mă ocup şi de ce am nevoie să-mi răspundă, el deschise uşa, se dă în urmă cu cîţiva paşi,
privind jos spuse încet de tot „Intră!” Încep să-i adresez întrebările:
„Vîrsta?”.
Privea jos, aşteptă vreo 30 de secunde şi fără a ridica ochii spuse
„20”
Şi tot privea jos, un punct fix sau doar jos.
„Credeţi că nivelul criminalităţii în localitatea dvs. a crescut, a rămas acelaşi sau a scăzut?”.
Privea jos şi uneori doar făcea mişcări lente din cap, fără a ridica privirea.
„A rămas acelaşi” – zise.
Aşteptă vreo jumătate de minut după fiecare întrebare. Să fi fost semiautist? Răspundea
greu şi privea doar jos. I-am mulţumit, el a dat din cap şi a răspuns încet, tot cu capul în jos,
„Cu plăcere, drum bun.”
Se întoarse şi merse încet, parcă măsurînd distanţa cu tălpile, parcă tîrîndu-se.
M-am dus la alt bloc, am sunat la o uşă. O femeie iese şi-mi spune:
„nu, nu, noi nu putem răspunde la aşa întrebări, nu ne ocupăm cu aşa ceva, criminalitate,
nu; încearcă vizavi.”
Sun la apartamentul vizavi, iese un băiat de vreo 26 de ani şi spune
„mă scuzi, nu am timp, acum mănînc şi după asta la serviciu, încearcă vizavi (apartamentul
femeii dinainte) cei de acolo au tot timpul, eu cer scuze”.
Intru în altă clădire, sun la o uşă, iese un tip căscînd a somn. Eu spun că fac un sondaj la
solicitarea fundaţiei Soros şi toate alea. El cască şi spune
„nu, eu…ei nu mă pricep eu la aşa ceva, credeam că vrei ceva de mîncare, taman un leu
ţineam în mînă, dar chestionare…nu. A, da, şi în această clădire nu mai e nimeni, sus e un
bărbat ca şi mine, nu cred că îţi va răspunde, aşa că…”
Ei, dar se mai ivea cîte cineva care dădea din umeri „fie, dacă numai zece minute, hai,
spune.” Cît de tare îi iubeam pe aceşti oameni, nu pot spune acelaşi lucru despre ei fiindcă
dădeau din cap a ciudă şi tot spuneau „parcă ai zis că numai zece minute, deja stau în faţa ta
de 25 minute; măi da´ mare e biblia asta a ta”.
Intru în holul unei fete care locuia cu mama ei. Întreb citind de pe foaie dacă a fost
ameninţată. Zice că da.
„Cu sau fără armă?”
„Cu armă.”
Îmi face semn să vorbesc mai încet, să nu audă mama ei. Eu mă apropii. Îmi spune că nu a
ameninţat-o chiar aşa grav, doar a fluturat arma în faţa ei. Era un fost iubit. Termin
chestionarul si ies.
Sun la altă uşă şi iese o ţigancă grasă. Se apucă să mă înjure. Iese un bărbat şi o potoleşte.
Dinăuntru aud: alungă-l pe tîmpitul acela, nu vezi că te prosteşte?!” Bărbatul îi
răspunde:”taci, intră înapoi şi taci că mie-mi e interesant.”
Îl întreb ce penalitate crede că ar trebui să suporte un tînăr care în viaţa lui nu a furat, dar
comite totuşi un furt, un televizor color.
„Păi, muncă pentru comunitate. Nu, nu închisoare, e prea grav.”
Pun altă întrebare:
„aţi fost agresat sexual?”
„aş vrea eu. nu, sunt blocat cu, ai văzut tu cu cine şi nu am avut fericita ocazie să fiu agresat
sexual…”
Termin chestionarul şi caut alt apartament.
În final, ora 16.25, îmi deschide un bătrînel, cam de statura mea, cu chelie, zîmbind, mă
cheamă înăuntru. „Ia loc, acolo, da, pe fotoliu, ei, deamu stai aşa, da.”
Îmi dă numărul de telefon de la început. Trebuia să iau numerele de telefon la toţi
respondenţii deoarece oamenii de la birou să verifice dacă într-adevăr am vorbit cu ei, dacă
nu am falsificat chestionarele. M-apuc să-l întreb de infracţiuni:
„credeţi că nivelul infracţiunilor a crescut în ultimii 5 ani?”.
„Uite, eu am slujit în armata germană. Am şi medalie, pot să o arăt. Şi acum Igor e în Italia.
Da, în Italia, am rămas singur, numai cu un om care nici nu-l cunosc bine stă toată ziua la
mine îmbrăcat în pijama. Dar Igor nu a venit de mult, mai trimite cîte ceva bani. Igor – fiul
meu.”
„Da, dar despre infracţiuni, ce credeţi, a crescut nivelul lor sau nu?”
„Eu îţi pot spune că am slujit în armata germană, dar acum m-am apucat de băut. Îs un
beţiv, trec zilnic pe la barul din colţul acela, îl vezi? Păi de acolo zilnic îmi iau de băut şi
mă simt bine.”
Tuşeşte şi spune:
„îmi cer scuze, dar înţelegi, eu beau şi, îmi cer scuze.”
Îmi zîmbeşte şi iar tuşeşte. Pun altă întrebare:
„dispuneţi în gospodăria dvs de bicicletă?”
„Da, am, acuş ţi-o arăt. Am şi doi nepoţi, Vasea şi Anişoara, acuş ţi-i arăt. Ehe, apoi cu
bicicleta eu mă duc să-mi cumpăr de băut.”
Mă conduce într-un salon şi îmi arată nişte fotografii
„uite nepoţii. Uite, aici sunt eu cînd aveam păr. Uite şi bicicleta, hahaha.”
Zîmbeam amîndoi. El tot tuşea şi îşi cerea scuze şi îmi tot amintea că bea, că a slujit în
armata germană, dar acum e beţiv, nu prea face nimic şi că se simte bine aşa. Am dat mîna
şi i-am mulţumit. Am ieşit, aproape bucuros, aproape mirat. Nu ştiu, se pare că oamenii
decenţi de aici sunt cei suciţi, mi-am zis.
Iar am alergat la microbuz, cu frica că alerg în direcţia greşită. Dar totuşi am ajuns la gară.
Iar m-am pişat lîngă un zid ruinat şi am simţit un fel de eliberare care mi-a lipsit mult timp.

SFÎRŞIT

Ion Buzu