3 OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL.

BUNURILE

Obiectul raportului juridic civil se defineşte ca fiind acţiunea sau

inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi la care este obligat
subiectul pasiv.
În raporturile juridice patrimoniale această acţiune sau inacţiune
este referitoare la un bun. Datorită caracterului social al raportului juridic,
bunurile nu pot fi considerate a reprezenta un element al raportului juridic
civil. Totuşi, vom analiza categoria juridică a bunurilor la capitolul destinat
obiectului raportului juridic civil, considerându-le “un obiect derivat al
acestuia”.

3.1. Noţiunea de bun

Nu orice lucru, nu orice obiect poate fi considerat din punct de

vedere juridic “bun”.
Pentru a putea fi calificat ca atare, un bun trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
- să aibă o anume valoare economică, adică să fie util pentru om,
să satisfacă o nevoie, o trebuinţă umană;
- să fie susceptibil de apropriere, adică să poată face obiect al
dreptului de proprietate.
Din această perspectivă, unele lucruri, deşi utile, nu sunt
considerate “bunuri” din punct de vedere juridic.

Spre exemplu, aerul sau razele soarelui nu sunt bunuri, deoarece
omul nu poate să-şi exercite prerogativele dreptului de proprietate
asupra acestora.
 3.2. Clasificări ale bunurilor

Bunurile pot fi clasificate după un mare număr de criterii. Fiecare

clasificare este importantă, deoarece calificarea unui bun ca aparţinând
unei categorii sau alteia are consecinţe în ceea ce priveşte regimul juridic al
acestuia.

3.2.1. Bunuri mobile şi bunuri imobile

În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile pot fi

mobile sau imobile (mişcătoare sau nemişcătoare, în exprimarea Codului
civil). Bunurile mobile se subîmpart, la rândul lor, în:
a) bunuri mobile prin natura lor. Acestea sunt cele care se pot
transporta prin forţa proprie sau prin forţa exterioară dintr-un
loc într-altul;
b) bunurile mobile prin determinarea legii. Acestea sunt bunurile
considerate mobile prin obiectul la care se aplică.

De exemplu, prin determinarea legii sunt considerate mobile
obligaţiunile şi acţiunile unei societăţi comerciale care au ca obiect
sume sau bunuri mobile.
Prin determinarea legii sunt, de asemenea, considerate bunuri
mobile drepturile reale (cu excepţia dreptului de proprietate) care au ca
obiect un bun mobil, drepturile de creanţă care au ca obiect obligaţia de a
preda un bun mobil, acţiunile în justiţie privind un drept mobiliar etc.
De observat că acestea sunt bunuri cu caracter abstract (ele au o
valoare economică şi sunt apte de apropriere, dar nu pot fi observate prin
simţuri). Asemenea bunuri se numesc bunuri necorporale. Ele îşi datorează
caracterul mobiliar prevederilor legale: legiuitorul a trebuit să realizeze o
calificare în acest sens, deoarece bunurile necorporale, fiind abstracte, nu
puteau fi considerate prin natura lor ca fiind mişcătoare sau nemişcătoare;
c) bunurile mobile prin anticipaţie. Acestea sunt bunurile care
prin natura lor au caracter imobil, în sensul că nu pot să se
deplaseze prin putere proprie şi nici cu ajutor exterior.
Cu toate acestea ele pot fi considerate de către părţile raportului
juridic ca fiind bunuri mobile în considerarea a ceea ce vor deveni.

De exemplu, au calitatea de bunuri mobile prin anticipaţie recoltele
încă neculese. O asemenea recoltă poate să fie vândută ca bun
mobil în considerarea calităţii mobiliare pe care o va dobândi după
recoltare.

Bunurile imobile se clasifică la rândul lor în:

a) bunuri imobile prin natura lor. Acestea sunt bunurile care nu
pot fi deplasate, şi anume terenurile şi construcţiile;
b) bunuri imobile prin obiectul la care se aplică. Sunt considerate
bunuri imobile dezmembrămintele dreptului de proprietate
constituite asupra unui bun imobil (spre exemplu, servitutea),
acţiunile în revendicarea unui bun imobil, ş.a.m.d.;
c) bunuri imobile prin destinaţie. Acestea sunt bunurile care prin
natura lor au caracter mobiliar, dar care sunt considerate
imobile deoarece sunt destinate exploatării unui bun imobil.
Pentru a fi calificat ca fiind un bun imobil prin destinaţie, acesta
trebuie să aibă caracter accesoriu în raport cu un bun imobil.

Din această categorie de bunuri fac parte, de exemplu, bunurile
destinate exploatărilor agricole ale unui bun imobil (animalele
aferente culturii, instrumentele agricole ş.a.m.d), bunurile destinate
exploatărilor industriale sau comerciale ale unui imobil (cum ar fi
aparatura utilizată în fabrică) şi altele.
Importanţa juridică a clasificării bunurilor în mobile şi imobile se
manifestă pe mai multe planuri. Dintre acestea este fundamentală
deosebirea în ceea ce priveşte regimul posesiei. În cazul bunurilor mobile,
posesia exercitată cu bună credinţă (adică cu convingerea că posesorul
exercită chiar un drept de proprietate) valorează proprietate. Aceasta
înseamnă că cel care posedă este considerat proprietar (cu anumite excepţii
prevăzute de lege).
Într-adevăr, terţul dobânditor al unui bun mobil, dacă este de bună-
credinţă (crede că a dobândit bunul de la adevăratul său proprietar), are, în
principiu, dreptul de a păstra bunul pentru sine.

Ipoteza este următoarea: X îi împrumută lui Y un bun mobil. Y
vinde acest bun lui Z, care nu ştie că a cumpărat bunul de la un
neproprietar, ci crede că bunul chiar îi aparţinea lui Y. În această
 situaţie buna-credinţă a lui Z va fi ocrotită: Z va putea păstra bunul
cumpărat, iar X se va despăgubi de la Y.
În cazul bunurilor imobile posesia poate conduce la dobândirea
dreptului de proprietate, dar numai după scurgerea unui anumit termen,
denumit termen de prescripţie achizitivă.

Clasificarea bunurilor în bunuri mobile şi bunuri imobile este de

asemenea importantă:
- în privinţa drepturilor reale accesorii, dreptul de ipotecă putând
fi exercitat numai cu privire la un bun imobil, în timp ce dreptul
de gaj poate fi exercitat numai cu privire la un bun mobil;
- în materia publicităţii imobiliare;
- în materia competenţei jurisdicţionale teritoriale (în cazul
imobilelor instanţa competentă se determină în funcţie de
amplasarea imobilului, în timp ce în cazul acţiunilor care au ca
obiect bunurile mobile instanţa competentă este cea de la
domiciliul pârâtului) ş.a.m.d.

3.2.2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase

din circuitul civil

Această clasificare a bunurilor are drept criteriu regimul circulaţiei

lor juridice; măsura în care acestea sunt sau nu alienabile şi condiţiile în
care se poate realiza înstrăinarea lor.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot fi dobândite
sau înstrăinate liber. Între acestea, o anumită categorie de bunuri pot fi
dobândite şi înstrăinate numai cu respectarea anumitor condiţii expres
prevăzute de lege.

De exemplu, există restricţii legale la dobândirea şi înstrăinarea
armelor şi muniţiilor, bunurilor aflate în patrimoniul cultural
naţional, a unor medicamente şi substanţe toxice etc.
Bunurile scoase din circuitul civil sunt cele care nu pot forma
obiect al unui act juridic civil. În această categorie intră bunurile aflate în
domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.
 3.2.3. Bunuri determinate individual şi bunuri determinate
generic

Această clasificare are drept criteriu modul de individualizare al

bunurilor.
Bunurile individual determinate sunt cele care se individualizează
prin însuşiri specifice, proprii. Acestea sunt unicatele, acele bunuri care pot
fi individualizate prin trăsături caracteristice care le deosebesc de toate
celelalte.

De exemplu, o lucrare de artă, un apartament individualizat prin
adresa exactă, un autoturism individualizat prin marcă şi seria
motorului etc. constituie bunuri individual determinate.
Bunurile generic determinate (bunuri de gen) sunt cele care se
individualizează prin însuşiri ale speciei sau categoriei din care fac parte.
Aceste bunuri aparţin unei categorii mai largi de bunuri de acelaşi fel şi se
individualizează prin numărare, măsurare, cântărire etc.

De exemplu, un kilogram de mere, o cisternă de benzină, o tonă de
grâu, 3 metri de stofă, 100 mii lei, ş.a.m.d. – constituie bunuri de
gen.
Clasificarea bunurilor în bunuri individual determinate şi bunuri de
gen este foarte importantă mai ales în ceea ce priveşte transferul dreptului
de proprietate. Dacă obiectul contractului translativ de proprietate (spre
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) îl formează un bun individual
determinat, dreptul de proprietate se va transfera de la vânzător la
cumpărător încă din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu
a fost efectiv predat.
Dimpotrivă, dacă bunul care formează obiect al contractului de
vânzare-cumpărare este un bun de gen, transferarea dreptului de proprietate
de la vânzător la cumpărător se va produce doar în momentul
individualizării bunului adică al măsurării, numărării, cântăririi acestuia.
Determinarea cu exactitate a momentului transferării a dreptului de
proprietate de la vânzător la cumpărător este importantă cu deosebire în
ipoteza pieirii bunului. Dacă bunul este individual determinat şi piere după
încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar înainte de predarea lui
efectivă se va considera că el a pierit pentru cumpărător. Această soluţie
decurge din aplicarea principiului “bunul piere pentru proprietar” (cu alte
cuvinte, proprietarul este cel care suportă consecinţele patrimoniale ale
pieirii bunului).

De exemplu, dacă se încheie un contract de vânzare-cumpărare care
are ca obiect un apartament situat într-un bloc de locuinţe, dreptul
de proprietate se va transfera de la vânzător la cumpărător la
momentul încheierii contractului, chiar dacă în acesta s-a prevăzut
că predarea efectivă a apartamentului se va realiza după încă 6 luni.
Dacă în intervalul celor 6 luni imobilul s-a dărâmat ca urmare a
unui cutremur, cel care va trebui să suporte această pierdere nu este
vânzătorul, deşi bunul se afla încă în posesia acestuia, ci este
cumpărătorul care, deşi nu avea bunul în posesie, devenise deja
proprietar. Consecinţa constă în faptul că, dacă preţul a fost deja
plătit de către cumpărător, vânzătorul nu va mai avea obligaţia de a-
l restitui, iar dacă preţul apartamentului nu fusese încă plătit de
către cumpărător la data pieirii bunului, acesta din urmă va avea în
continuare obligaţia de a-l plăti.
Dacă bunul este de gen şi piere după încheierea contractului, dar
mai înainte de individualizare prin măsurare, cântărire, numărare etc.,
atunci cel care va trebui să suporte riscul pieirii este vânzătorul, rămas
proprietar până la data individualizării.

De exemplu, dacă s-a încheiat un contract de vânzare a unei tone de
grâu şi aceasta piere pe drumul dintre vânzător şi cumpărător, cel
care va suporta pieirea va fi vânzătorul în sensul că va trebui să
înlocuiască tona de grâu care a pierit cu grâu în aceeaşi cantitate şi
calitate. Spunem că “bunurile de gen nu pier” în sensul că ele pot fi
întotdeauna înlocuite cu alte bunuri aparţinând aceleiaşi specii.

3.2.4. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

Fungibilitatea reprezintă posibilitatea înlocuirii unui bun cu un alt

bun de aceeaşi natură. Bunurile fungibile sunt în general bunurile de gen,
iar bunurile nefungibile sunt bunurile individual determinate, care nu pot fi
înlocuite deoarece sunt unicat.
 Importanţa împărţirii bunurilor în fungibile şi nefungibile se
manifestă în ceea ce priveşte aprecierea valabilităţii plăţii.

Astfel, una dintre modalităţile de stingere a obligaţiilor este
compensaţia. Dacă între cele două părţi s-au încheiat două raporturi
juridice obligaţionale astfel încât fiecare dintre ele are către cealaltă
câte o obligaţie, cele două obligaţii reciproce se vor stinge până la
concurenţa celei mai mici dintre acestea. Spre exemplu, dacă X îi
datorează lui Y 100.000 lei, iar Y îi datorează lui X 50.000 lei, cele
două obligaţii reciproce (în măsura în care sunt exigibile, adică au
ajuns la scadenţă) se vor considera stinse prin compensaţie. În
consecinţă, X nu îi va mai datora lui Y decât 50.000 lei.
Această modalitate de stingere a obligaţiilor civile nu este
aplicabilă decât dacă cele două obligaţii au ca obiect bunuri fungibile.

Dacă X îi datorează lui Y un apartament, iar Y îi datorează lui X un
automobil, cele două obligaţii nu se pot compensa deoarece au ca
obiect bunuri nefungibile.

3.2.5. Bunuri consumabile şi bunuri neconsumabile

Această clasificare are drept criteriu măsura în care un bun poate

sau nu să fie folosit în mod repetat.
Bunurile consumabile (consumptibile) sunt cele care nu rezistă
primei întrebuinţări.

Astfel sunt alimentele, ţigările, combustibilii, banii (deoarece
cheltuirea este asimilată consumării) etc.
Dimpotrivă bunurile neconsumabile (neconsumptibile) sunt cele
care rezistă primei întrebuinţări. Fireşte, şi acestea se uzează, dar pot fi, de
principiu, utilizate de mai multe ori.

Astfel sunt îmbrăcămintea, bunurile imobile, ş.a.m.d.
Importanţa acestei clasificări se manifestă în mai multe planuri între
care în materia contractului de împrumut. Contractul de împrumut care are
ca obiect un bun neconsumabil poartă numele de împrumut de folosinţă. La
expirarea termenului pentru care s-a încheiat, cel împrumutat are obligaţia
de a restitui însuşi bunul pe care l-a împrumutat şi nu altul. El va putea
restitui un alt bun, în locul celui datorat, numai cu acordul creditorului,
ipoteză în care obligaţia se va considera stinsă prin “dare în plată”.
 Dacă contractul de împrumut are ca obiect un bun consumabil,
atunci el poartă denumirea de împrumut de consumaţie. La scadenţă,
împrumutatul nu va fi obligat să restituie însuşi bunul împrumutat, ci alte
bunuri în aceeaşi cantitate sau calitate.

De exemplu, persoana care a împrumutat o sumă de bani nu va
trebui să restituie la scadenţă chiar bancnotele pe care le-a
împrumutat, ci alte bancnote de aceeaşi valoare.
3.2.6. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
Această clasificare are drept criteriu măsura în care bunurile produc
sau nu fructe. Bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără
consumarea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri denumite fructe.
Fructele sunt de trei feluri:
a) fructe naturale. Acestea sunt bunuri care se produc fără
intervenţia omului (cum sunt ciupercile de pădure, urzicile,
sporul animalelor etc.);
b) fructe industriale. Acestea se produc ca urmare a activităţii
omului (spre exemplu, recolta). De observat că noţiunea de
“industrial” este utilizată în terminologia juridică în sens
etimologic, şi anume prin intervenţia, prin munca, prin truda
omului. În acelaşi sens vom întâlni în dreptul comercial
noţiunea de “aport în industrie” la constituirea unei societăţi
comerciale;
c) fructe civile. Acestea sunt fructele care au o exprimare
bănească, spre exemplu chiriile sau dobânzile.
Categoria juridică a fructelor este deosebită de cea a productelor. Şi
productele sunt rezultate ale bunurilor, dar care se realizează prin
consumarea substanţei acestora.

Astfel, minereul dintr-o mină este productul minei în sensul că prin
culegere se consumă substanţa bunului care l-a produs.
Importanţa clasificării bunurilor în bunuri frugifere şi bunuri
nefrugifere se manifestă în mai multe domenii.

De exemplu, cel care a primit o plată nedatorată cunoscând
caracterul nedatorat al plăţii, va trebui să restituie nu numai obiectul
plăţii primite, ci şi fructele pe care acesta le-a produs. Problema
restituirii fructelor nu se pune în ipoteza în care obiectul plăţii l-a
format un bun nefrugifer.
 3.2.7. Bunuri corporale şi bunuri necorporale

Această clasificare foloseşte drept criteriu modul de percepere a

bunurilor. Bunurile corporale pot fi percepute prin simţurile omului în timp
ce cele necorporale au un caracter abstract, ele neputand fi percepute prin
simţuri. După cum am văzut, în categoria drepturilor necorporale intră
drepturile patrimoniale, ca şi acţiunile în instanţă, care sunt considerate
bunuri, deşi nu au o consistenţă concretă.
Şi această clasificare prezintă importanţă, între altele deoarece
proprietatea asupra bunurilor mobile se poate dobândi prin posesie de
bună-credinţă numai în măsura în care este vorba de bunuri corporale.

3.2.8. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

Această clasificare are drept criteriu măsura în care bunurile pot fi

împărţite în fragmente fără ca prin aceasta să-şi schimbe destinaţia
economică.

Spre exemplu, o parcelă de teren este, în principiu, un bun divizibil,
ca şi o tonă de grâu sau o bucată de stofă. Banii sunt asimilaţi
bunurilor divizibile.
Importanţa împărţirii bunurilor în bunuri divizibile şi indivizibile se
manifestă cu deosebire în materia partajului (între soţi sau succesoral).
Prima operaţie care se realizează cu prilejul partajului este împărţirea
bunurilor în divizibile şi indivizibile. Cele divizibile se vor împărţi în
natură între copartajanţi (adică între persoanele între care se efectuează
partajul), în timp ce cele indivizibile vor putea fi înstrăinate urmând ca
preţul astfel obţinut să fie împărţit între copartajanţi.

3.2.9. Bunuri principale şi bunuri accesorii

Această clasificare a bunurilor are drept criteriu corelaţia care

există între ele.
Bunurile principale sunt cele care pot fi folosite în mod
independent, în timp ce bunurile accesorii folosesc la întrebuinţarea unui
alt bun.

De exemplu, beţele de la schiuri, arcuşul viorii, cureaua de ceas
sunt bunuri accesorii care sunt utilizate pentru folosirea unor bunuri
ce au caracter principal.
Importanţa acestei clasificări constă în aplicarea principiului “bunul
accesoriu urmează soarta bunului principal”. Corespunzător acestui
principiu, dacă părţile nu au precizat în contractul încheiat care va fi soarta
bunurilor accesorii, soluţia va consta în aplicarea aceluiaşi regim juridic
aplicabil bunurilor principale.

Astfel, dacă se vinde un ceas fără să se precizeze că se vinde şi
cureaua acestuia, se înţelege prin aplicarea principiului de mai sus
că se transferă şi dreptul de proprietate asupra curelei.

Întrebări şi teste.

Un metru pătrat de stofă reprezintă un bun:

a) fungibil;
b) frugifer;
c) cert;
d) mobil prin destinaţie.

Clasificaţi următoarele bunuri folosind toate criteriile

cunoscute: un ha de teren, un automobil, o pereche de patine, un
apartament, 6 kg de mere.

Explicaţi semnificaţia următoarelor noţiuni: inalienabilitate,

fungibilitate, fructe industriale, compensaţie, producte.

Un tablou este un bun:

a) fungibil;
b) cert;
c) neconsumtibil;
d) frugifer;
e) de gen.

Între X şi Y a intervenit un contract de vânzare-cumpărare a

unui autoturism. Autoturismul este individualizat în contract
 prin arătarea mărcii şi numărului motorului. Contractul este
încheiat în formă autentică la notariat pe data de 25 septembrie.
Părţile se înţeleg ca la data de 26 septembrie să se realizeze
predarea efectivă a bunului de către vânzător cumpărătorului.
Pe drumul spre locul de întâlnire cu cumpărătorul, autoturismul
piere ca urmare a unui accident produs fără culpa vânzătorului.
Arătaţi dacă vânzătorul mai are vreo obligaţie faţă de
cumpărător şi dacă cumpărătorul mai are obligaţia faţă de
vânzător de a plăti preţul bunului cumpărat.

Bibliografie

HAMANGIU, C. Tratat de drept civil român, vol. I, Bucureşti,

ROSETTI- Editura All, 1996, p. 532- 565;
BĂLĂNESCU, I.
BĂICOIANU, Al.
BELEIU, Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil
român. Subiectele dreptului civil român,
Bucureşti, Casa de Editură şi Presă “Şansa”
S.R.L., 1994, p. 89 – 100;
BOROI, G. Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, Editura
ALL, 1997, p. 72 – 74;
HAMANGIU, C. Tratat de Drept civil român, vol. I, Bucureşti,
ROSETTI – Editura ALL, 1997, p 532. – 577;
BĂLĂNESCU, I.
BĂICOIANU, Al.
EREMIA, M.I. “Bunurile” în Tratat de drept civil. Partea
generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1967,
p. 210 – 229.
URS, I. Drept civil. Partea generală. Persoanele,
ANGHENI, S. vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998,
p. 83 – 96;
MUREŞAN, Drept civil. Partea generală, Cluj- Napoca,
Mircea Editura Cordial Lex, 1996, p. 86 – 98;
ŞTEFĂNESCU, D. Drept civil, Bucureşti, Editura. Oscar Print,
1999, p. 54 – 60
COJOCARU, A. Drept civil. Partea generală, Bucureşti, Editura
Lumina Lex, 2000, p. 97 – 117;