HECTOR BERLIOZ

11 decembrie 1803 - 8 martie 1869

O personalitate înflăcărată, pornind din seva talentelor muzicale franceze,

mândră dar totodată inimoasă şi generoasă şi bine-voitoare, Hector Berlioz
nu a avut parte de o recunoaştere consecventă şi susţinută, în timpul vieţii, în
patria sa.
Sărbătorit pe alte meleaguri ale Europei, Hector Berlioz şi-a sfârşit viaţa
doar ca bibliotecar al Conservatorului din Paris, el, a cărui creaţie muzicală a
adus un suflu cu totul nou romantismului în ascensiunea sa deplină.
Berlioz s-a născut în La Côte-Saint-André (Dép. Isère), în ziua de 11
decembrie, 1803, ca fiu al unui medic provincial (care făcea drumuri între
între Vienne, Grenoble şi Lyon). Moştenind hărnicia tatălui său a învăţat
singur, ca diletant să cânte la flaut şi chitară (nici pian şi nici vioară).
Familia nu-l destinase muzicii. Tatăl său medic, un om instruit considera,
totuşi, artele doar ca un agrement. Muzica a făcut, totuşi, excepţie, Berlioz
fiind lăsat să se ocupe de muzică mai mult ca amator. În secret el începuse
încă din copilărie să citească tratate de armonie. Se pare că prima umilă
melodie, rod al unei iubiri adolescentine o va imortaliza, punând-o la
începutul primei mişcări a Simfoniei Fantastice.
Trebuia, cu toate acestea să continue tradiţia familiei, aceea a tatălui său şi
profesiunea de medic, pentru care se va înscrie Universitatea din Paris
pentru a studia medicina. Aici, la Paris, a avut însă revelaţia operelor lui
Christoph Willibald Gluck, o experienţă cutremurătoare pentru el
(cunoscând astfel şcoala lui Sacchini, Spontini şi Salieri). Atât de puternică a
fost experienţa cunoaşterii operelor lui Gluck aceasta încât Berlioz se hotărî
să renunţe la cariera medicală in favoarea profesiunii de muzician; hotărârea
vine ca un fapt de destin, în ciuda împotrivirii vehemente a familiei şi a
opririi subvenţiei care venea din partea tatălui. Aşadar, în anul 1826 Berlioz
părăseşte Facultatea de Medicină şi se înscrie la Conservator. Avea 23 de
ani. În ciuda unor piedici impuse de Cherubini, directotul Conservatorului,
Belioz ajunge elev al acestei instituţii muzicale la clasa lui Reicha. Încurajat
de profesorul său începe să compună muzică pentru orchestră: uvertura
Faust, muzică de scenă la „Regele Lear”. Mai târziu Berloz îşi va aminti cât
de coplaşitoare au fost pentru tânărul care era atunci, impresiile produse de
simfoniile lui Ludwig van Beethoven şi operele lui Carl Maria von Weber.
În copilărie se pare că începuse să citească tratate de armonie, în secret.
Prima melodie simplă, rod al unei iubiri adolescentine, Belioz, se presupune,
o va imortaliza în prima a „Simfoniei fantastice”. De altfel nu se cunosc
foarte multe date cu privire la anii copilăriei compozitorului.
La Paris va avea, aşadar, profesori renumiţi, pedagogi excepţionali,
cunoscători ai tradiţiilor muzicale clasice franceze dar şi germane – Anton
Reicha şi Lesueur, la armonie şi compoziţie. Creaţia lui Beethoven Berlioz o
va descoperi aşadar, la Paris, dându-şi în acelaşi timp seama că nu va putea
compune nimic valabil şi autentic situându-se în umbra creaţiei maestrului
pe care o va admira şi promova dealungul carierei sale de dirijor.
Ani de zile a fost nevoit să îşi asigure existenţa cântând în corul teatrului de
operetă din Paris pentru a se putea întreţine şi plăti orele de armonie cu
profesorul Lesueur.
Fiind obligat să se întreţină singur pentru a putea termina Conservatorul, se
va angaja corist la Théâtre des Nouveautés unde se reprezentau operete şi
comedii muzicale. În paralel se înscrie şi candidează pentru Premiul Romei,
competiţie cu ocazia căreia compune Opt scene din Faust (viitorul Poem
Damnţiunea lui lui Faust) şi Simfonia Fantastică.
Va fi exclus de trei ori consecutiv din competiţie din cauza
nonconformismului său dar va obţine până la urmă Premiul Romei în anul
1830 cu o lucrare în care are grijă să nu se abată de regulile clasice, ale
armoniei, compunând Cantata Sardanapal. Va primi bursa de şedere la
Roma unde, timp de trei ani se obliga să studieze coralul gregorian şi muzica
veche şi să compună în spirit academic.
Prin intermediul activităţii sale la Operă ajunge să o cunoască pe cântăreaţa
Henriette Simthon, care va deveni mai târziu soţia lui.
întrebuinţându-se, ce ar fi făcut Beethoven dacă ar fi apărut în muzică
treizeci de ani mai târziu.
Răspunsul său a fost Simfonia Fantastică - Berlioz având atunci 27 de ani,
simfonie pe care o va egala uneori dar pe care nu o va depăşi.
Ca apărător al adevărului muzical, al respectării partiturii originale,
Belioz devine în curând şi critic muzical, făcându-şi mulţi duşamni mai cu
seamă în privinţa împotrivirii lui faţă de corecturile aduse partiturilor
simfoniilor lui Beethoven. El este primul dirijor care prezintă integrala
Simfoniilor beethoveniene interpretându-le fără partitură şi insistând asupra
respectării manuscriselor originale.
Sub impresia operei poetice a lui Goethe tânărul compozitor schiţează o
amplă lucrare simfonică ce va suferi mai multe modificări, pe care o va
intitula mai târziu Damnaţiunea lui Faust.
În anul 1830 Simfonia fantastică, o creaţie foarte importantă, care a fost
întâmpinată cu admiraţie şi entuziasm de către Franz Liszt şi Niccolo
Paganini. După prima audiţie care a avut loc cu orchestra Conservatorului
dirijată de el, Simfonia îi aduce lui Berlioz triumful (chiar dacă nu îi va
îmbunătăţi situaţia materială). Succesul obţinut nu va împiedica critica să
tune şi să fulgere împotriva lui, Berlioz reprezintă un caz unic în acest sens:
critica academică nu a depus niciodată armele în ceea ce priveşte aspra
judecată.
Simfonia Fantastică este rodul visărilor prilejuite de iubirea absolută (ce
pusese stăpânire pe el pentru actriţa engleză Harriet Smithson pe care o
văzuse în rolul Ofeliei.
Simfonia sa este un imens poem simfonic care se va găsi la originea
tuturor compoziţiilor simfonice ale lui Liszt şi Richard Strauss – doi dintre
celebrii urmaşi ai săi. Ea este construită pe episoadele visărilor cu tema
generică a „ideii fixe” care se impune de la prima mişcare şi străbate
întreaga lucrare, cu transformări ritmice, intervalice şi sonore mereu noi –
temă prin care Berlioz trasează drumul lui Wagner pentru ceea ce va
însemna motivul conducător: leit-motivul.
Simfonia Fantastică:
Partea I. – Visări – pasiuni: Largo – Allegro – un vast poem simfonic
Partea a II-a - Un Bal: Valse - Scherzo
Partea a III-a - Scenă cîmpenească: Adagio – tratare variaţională şi aluzii
de Rondo
Partea a IV-a - Drumul spre eşafod: Allegretto – în ritm de marş, un
Rondo-Scherzo
Partea a V-a - Visul unei nopţi de Sabat: Allegretto - Rondo-Sonată
noutatea radicală a scriiturii lui Berlioz apare în dublul final al Simfoniei.
Noutatea apare atât din punct de vedere al formei cât şi al construcţiei
armonice, al modulaţiilor cromatice, al ritmicii şi orchestraţiei noi, dar mai
ales din punct de vedere al culori;or instrumentale folosite ca mijloc de
exprimare. Berlioz utilizează combinaţii timbrale instrumentale originale,
nemaîntâlnite până la el, instrumentaţia avea, uneori, darul de a-i „speria” pe
contemporanii săi, pe adepţii academismului. Tema ideii fixe se suprapune în
ultima parte (fiind transformată până la grotesc) pe melodia coralului
gregorian Dies irae, dies illa (Ziua mâniei, a Judecăţii). Aceste
suprapuneri dau naştere la un complex de sonorităţi timbrale şi armonice.
În timpul şederii la Roma, 1832, Belioz va compune printre altele,
Simfonia cu violă solo Harold în Italia, comandată de Paganini care îl
admira profund (la fel ca Liszt şi şi Schumann iar mai târziu R. Strauss).
Paganini a făcut de altfel, tot ce i-a stat în putere pentru a-l ajuta pe Berlioz.
Simfonia cu violă obligată - Harold în Italia - este cel puţin tot atât de
importantă ca Simfonia Fantastică, modernă, în ceea ce priveşte timbrurile
sonore orchestrale, care prevestesc, prin evocarea sonoră a priveliştilor,
muzica lui Chabriei şi a lui Debussy. Simfonia Harold în Italia este inspirată
de un poem scris de Lord Byron şi în care Berlioz a transfigurat muzical
propriile sale amintiri din timpul şederii sale în Italia. Stuctura simfoniei este
cvadripartită:
I. Harold în munţi
II. Marşul pelerinilor
III.Serenada unui muntean din Abruzzes către iubita sa
IV. Orgia briganzilor, care constituie o sintză a întregii simfonii cu
reluarea, alături de tema originală a ultimei mişcări, reluarea celorlalte idei
muzicale ale părţilor precedente a căror coerenţă este marcată de
substanţialitate temei leit-motiv, tema lui Harold, oferind imaginiale
amintirilor din cadrul scenelor precedente ale simfoniei.
Semnificativ este faptul că Berlioz foloseşte aici motivul conducător al temei
principale care reapare, transformată, pe parcursul părţilor şi este reluată, ca
o amintire, în final.
Requiemul este una dintre marile pagini muzicale spirituale ale secolului al
XIX-lea.
În prima audiţie de la Domul Invalizilor, Berlioz a căutat să realizeze
sonorităţi noi într-o lucrare gigantică în care foloseşte un aparat orchestral
foarte amplu → el va aşeza grupurile de alămuri în tribunele care se află faţă
în faţă (pentru „Tuba mirum”) pe principiul stereofoniei. Compozitorul a
fost, nu o dată, atras de sonorităţile grandioase ale unui aparat orchestral
imens.
Alături de lucrările aduse în discuţie, Berlioz compune Simfonia dramatică
de concret, pentru solişti, cor şi orchestră Romeo şi Julieta, cu recitator.
Cea mai populară operă, după Simfonia Fantastică este Damnaţiunea lui
Faust (scenele din Faust revăzute şi muzica adaptată textului din Faust –
Partea a 2-a). Structura teatrală a operei este slabă dar muzica este deosebit
de expresivă.
Domeniul liric, cuprinde câteva opere, a căror muzică foarte bine scrisă se
sprijină pe o construcţie dramatică slabă datorită lipsei de instinct teatral a
lui Berlioz:
1) Beatrice şi Benedict - o operă baroc- a cărei acţiune are unele slăbiciuni
dramaturgice şi scenice;
2) Benvenuto Cellini - din care se distinge ca deosebit de reuşit actul al
doilea. Uvertura operei Benvenuto Cellini şi Carnavalul roman (actul final)
sunt pagini care au avut un deosebit succes în muzica de concert,
independent de operă.
3) Troienii – operă sortită din nefericire eşecului, în ciuda muzicii extrem de
expresive şi inspirate dar prin care Berlioz visa să devină un Wagner al
francezilor.
Opera Toienii este alcătuită din două părţi: prima - Căderea Troiei şi cea de
a doua -Troienii în Cartagina.
 Nevoit să facă faţă condiţiilor grele materiale, Berlioz a acceptat sarcina de
critic muzical la Journal Débats. Alături de Schumann (care îl elogiase
pentru Simfonia Fantastică în Neue Zeitschrift für Musik), Berlioz este cel
mai mare critic muzical al secolului al XIX-lea. Scrierile sale au apărut sub
titlul: Serile orchestrei. O altă culegere se intitulează Memorii.
Muzica simfonică şi de teatru a secolului al XIX-lea ar fi arătat cu
siguranţă altfel fără Berlioz şi nu ar fi evoluat aşa cum ne-am familiarizat
deja (gândindu-ne la Liszt, Wagner, R. Strauss).

De reţinut cu privire la Hector Berlioz

- programatismul lucrărilor sale simfonice
- concepţia de temă generatoare şi idee muzicală conducătoare care
creează unitatea simfonică
- combinaţiile sonore cu totul noi care anticipă combinaţiile timbrale
ale compozitorilor postromantici
- darul de a descrie prin muzică şi prin melodie peisaje, sau stări
sufleteşti contrastante.
Lucrări: Simfonia Fantastică
Simfonia Harold în Italia
Damnaţiunea lui Faust
Simfonia dramatică
Requiemul
Operele: Beatrice şi Benedict
Benvenuto Cellini
Troienii – în două părţi