Atracţia noastră inexplicabilă pentru vampiri

V-aţi pus întrebarea de ce citim cu atât interes romanele cu vampiri sau revizionam de
nenumărate ori filmele despre aceste fiinţe neobişnuite? Din 2002, de când a fost ecranizat filmul
Regina Damnaţilor (Queen of the Damned, de Anne Rice) l-am văzut mai bine de 10 ori şi sunt
sigură că şi voi aţi văzut de cel puţin 2 ori Twilight înainte să apară New Moon.

Dar ce ne atrage atât de mult la poveştile cu vampiri, indiferent de vârsta noastră, de

cultura noastră, de formarea noastră educaţională şi în ciuda faptului că vorbim de creaturi care
se hrănesc în principal cu sângele oamenilor şi ar trebui percepuţi ca o ameninţare chiar dacă
sunt fictivi?

Vom încerca să desluşim misterul ce învăluie aceste personaje ciudate prin prisma
psihologiei şi filozofiei. Astfel, filozoful, Martin Heidegger (1889-1976) afirmă că temerea
noastră cea mai mare este frica de moarte. Deşi pe parcursul vieţii ne confruntăm cu o mulţime
de evenimente care ne provoacă frică, nimic nu e mai înspăimântător decât inevitabilitatea
morţii. Astfel această frică de moarte ne face să ne dorim imortalitatea, caracteristică specifică
vampirilor. Iată o primă atracţie, nemurirea, vampirii personificând victoria vieţii asupra
morţii şi totodată dorinţa noastră de a scăpa de moarte.

Aceeaşi idee apare şi în opera psihanalistului Ernest Jones, “On the Nightmare” (1931)
care sugerează că vampirii simbolizează unele “motoare” subconştiente a unor mecanisme de
apărare, apărare faţă de moartea inevitabilă. Oamenii se identifică cu vampirii deoarece făcând
acest lucru scăpa temporar de frică de moarte. Chiar în legendele şi basmele româneşti întâlnim
această temă, dorinţa de imortalitate, aşa cum este în “Tinerete fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte” (de Petre Ispirescu); vrem să avem ce au vampirii “tinerete fără batranete” (ei nu
îmbătrânesc) şi “viata fără de moarte” (sunt nemuritori).

O altă caracteristică a vampirilor este setea pentru sânge; sângele este un simbol
puternic al vieţii, iar aceste fiinţe care beau sângele sugerează că ele controlează viaţa, fiind zei
nemuritori, ceea ce Jean Paul Sartre (1905-1980) sugera că toţi vrem să fim.
 Un alt aspect care ne face să invidiem vampirii, pe lângă faptul că nu îmbătrânesc, ei
nici nu se îmbolnăvesc, dacă se accidentează sau se rănesc, se regenerează într-o clipă; pe când
noi, oamenii, suntem fiinţe atât de fragile, cu risc de îmbolnăvire cu un proces îndelungat de
vindecare, cu inevitabilă îmbătrânire şi scăderea abilităţilor fizice şi mentale. Vulnerabilitatea
noastră face ca indestructibilitatea lor să fie cu atât mai atrăgătoare. Sunt atrăgători prin
supraputerile lor, puteri fizice remarcabile, putere de atracţie aproape hipnotică. Această ultimă
idee este susţinută şi de fondatorul hipnoterapiei cognitive, Thomas Dowd, pe care am avut
onoarea să-l cunosc şi care mărturisea că deţine o bibliotecă întreagă doar cu scrieri despre
vampiri şi în toate lecturile lui apare puterea vampirilor de a-şi hipnotiza victima, aceasta din
urma, chiar dacă era cuprinsă de o frică imensă, se lasa pradă hipnotizorului ei. Încă un motiv
pentru care ne plac vampirii este puterea de a-i atrage pe ceilalţi ca într-o vrajă, de a-i controla
(prin privirea hipnotică), oamenii fiind fiinţe cu o puternică dorinţă de control şi predictibilitate a
mediului în care trăiesc.

Totodată noi fiind o specie care trebuie să-şi controleze instinctele, vedem în vampiri şi
în setea lor pentru sânge o încălcare a regulilor sociale care sunt împotriva crimei şi
canibalismului. Vampirii se lasă în voia instinctului, lucru care nouă ne este interzis şi pedepsit
dacă nu este suprimat. Suntem animale evoluate, afectate de procesul de impulsurile naturale,
însă conştiinţa noastră ne dă puterea de decizie, care ne face liberi dar care totuşi exercită o
presiune asupra noastră. Această suprimare a instinctului nu apare la vampiri de aceea vrem să ne
identificăm cu ei ca să ne putem elibera de constrangerile sociale şi mentale.

Un nou tip de vampiri apar odată cu Twilight, aceştia fiind diferiţi de stereotipul
vampirilor care dorm în sicrie, care sunt anihilaţi de lumina zilei, usturoi şi argint şi care au un
aspect morbid, având pielea foarte palidă, cearcăne cenuşii, constituţie aparent fragilă, etc.
Vampirii din Twilight nu dorm deloc, lumina zilei nu-i ucide, soarele îi face să strălucească, nu
sunt groteşti, ba dimpotrivă, foarte atractivi. Un lucru foarte important de menţionat este că ei îşi
înfrânează setae pentru sângele uman, fiind foarte atrăgători pentru noi, deoarece nu-i vedem ca
fiind criminali (ceea ce nu ne face să ne simţim vinovaţi pentru că suntem atraşi de ei). În plus,
au abilităţi speciale, Edward poate citi gândurile, Alice poate vedea în viitor, etc. şi să fim
serioşi, cine nu şi-ar dori aceste extra-abilităţi?
 Dar ceea ce este prea mult, strică. Există oameni care au adoptat un stil de viaţă
vampiric, care este o formă contemporană de subcultură, bazată pe percepţia modernă a
vampirilor din ficţiunea populară. Vampirismul activ din această subcultură include atât
consumarea de sânge, ceea ce au denumit, vampirism sangvinic cât şi o formă de vampirism
psihic, care presupune luarea energiei cuiva. Eu prefer să nu mă pronunţ în această privinţă, va
las pe voi să ziceţi dacă acest stil de viaţă vi se pare atrăgător sau nu, la urma urmei ar trebui să
fim capabili să facem distincţia dintre ficţiune şi realitate. Încă un lucru, care nu se inscrie în
sfera normalităţii, este psihopatologia vampirică, adică o serie de criminali au performat ritualuri
vampirice asupra victimelor lor. Chiar în cărţile noastre de istorie este pomenită contesa din
secolul al 16-lea, Elisabeta Bathory, care pentru a-şi păstra tinereţea şi frumuseţea făcea baie în
sângele victimelor.

În concluzie, vampirii sunt personaje care întrunesc calităţi pe care am vrea să le avem:
tinereţe veşnică, sănătate optimă şi regenerare instanta, forţă fizică şi putere de atracţie hipnotică,
control total şi abilităţi speciale de cunoaştere a viitorului, de citire a gândurilor, şi sa nu uităm
de imortalitate. Este şi normal să fim atraşi de ei, atraşi de imaginea pe care ne-am dori s-o
reprezentăm chiar noi şi nu este nimic rău în acest lucru, atât timp cât delimităm clar ficţiunea de
realitate.

Onca Daniela Teodora, psiholog