2. Cer nou şi pământ nou.

Despre finalitatea lumii

Conform Revelaţiei divine, dacă universul material a avut un început al existenţei în forma
actuală, el va avea şi un sfârşit sau o limită, întrucât structura sa este trecătoare şi contingentă. Învăţătura
creştină despre sfârşitul vieţii omului şi despre sfârşitul lumii acesteia cu toate evenimentele care se vor
petrece atunci se numeşte eshatologie. Spre acest moment este orientată întreaga viaţă a omului şi întreaga
funcţionalitate a lumii înconjurătoare, care atunci îşi va găsi împlinirea şi finalitatea pentru care a fost creată.
Momentul decisiv al eshatologiei şi al destinului lumii întregi este Judecata universală, care
va fi precedată de trei evenimente importante: a doua venire pe pământ a Mântuitorului Iisus Hristos,
învierea generală a tuturor oamenilor trecuţi în veşnicie şi schimbarea înfăţişării şi a structurii lumii
actuale, care va deveni o lume spiritualizată cu un cer nou şi un pământ nou. Se pare că cele trei evenimente
se vor petrece în acelaşi timp, ultimele două având drept cauză a doua venire a Mântuitorului Hristos. După
Judecata universală va începe viaţa veşnică şi deplină a oamenilor în starea de fericire sau nefericire.

A doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos

A doua venire pe pământ a Mântuitorului Hristos este numită şi Parusia Domnului, fiind
evenimentul crucial de dinaintea Judecăţii universale care va marca decisiv istoria omenirii. Acest moment
este amintit şi în Simbolul credinţei, unde mărturisim despre Hristos că „iarăşi va veni cu slavă să judece vii
şi morţii, a cărui Împărăţie nu va avea sfârşit” (art. 7). Timpul când va avea loc a doua venire a Mântuitorului
rămâne necunoscut, aşa cum însuşi Hristos a spus: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii
din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24,36). Totuşi, din cele spuse de Mântuitorul Hristos şi de Sfinţii
Apostoli, ştim că acest mare eveniment va fi prevestit de anumite semne, care se vor împlini:
1. Propovăduirea Evangheliei la toate popoarele lumii. Învăţătura lui Hristos trebuie vestită la toate
neamurile pământului, pentru ca toţi să aibă cunoştinţă de ea, în vederea mântuirii. Aceasta nu înseamnă că
toate popoarele vor crede în Evanghelie sau că imediat după împlinirea propovăduirii va veni sfârşitul, ci
esenţial este ca toţi să audă de Hristos şi de învăţătura Sa. „Şi se va propovădui această Evanghelie a
Împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24,14).
2. Apariţia în lume a proorocilor mincinoşi, căderea multora din credinţă şi înmulţirea
fărădelegilor între oameni. Înmulţirea fărădelegilor şi a răutăţilor se va produce datorită amăgirii oamenilor
de către învăţătorii vicleni ai lumii prin învăţături false, determinând îndepărtarea multora de credinţa
adevărată. „Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi; iar din pricina înmulţirii
fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24,11-12); „Şi aceasta să ştii că în zilele din urmă vor veni
vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători
de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi,
neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de
Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (II Timotei 3,1-5).
3. Venirea în lume a lui Antihrist. Numele de Antihrist este unul generic şi înseamnă duşman sau
adversar al lui Hristos. El se referă fie la duşmanii lui Hristos în general, fie la o persoană anumită în special,
diavolul sau un om trimis al său, care va combate credinţa creştină şi va atrage pe mulţi de partea sa prin
înşelare şi amăgire. Puterea şi influenţa lui va înceta la venirea lui Hristos, când va fi dovedit ca amăgitor şi
nimicit prin puterea lui Dumnezeu. „Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă înspăimântaţi, nici de
vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit.
Să nu vă amăgească nimeni cu nici un chip, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni
lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai
presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui
Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam
aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se
şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe
care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea
aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de
1
amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca ei să se mântuiască. Şi de
aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au
crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesaloniceni 2,2-12).
4. Venirea pe pământ a lui Enoh şi Ilie. Aceştia sunt cei doi oameni care, prin voinţa lui Dumnezeu,
n-au cunoscut moartea, datorită credinţei şi curăţiei vieţii lor, ci au fost luaţi cu trupul la cer. Ei vor fi trimişi
de Dumnezeu pe pământ pentru a întări credinţa oamenilor, dar vor fi ucişi de Antihrist şi după trei zile vor
învia, şi frică mare îi va cuprinde pe cei care s-au bucurat de moartea lor. „Şi voi da putere celor doi martori
ai mei şi vor prooroci îmbrăcaţi în sac o mie două sute şi şaizeci de zile. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele
două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului. Şi dacă voieşte cineva să-i vatăme, foc iese din gura
lor şi mistuieşte pe vrăşmaşii lor; şi dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie să fie ucis. Aceştia au
putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au peste ape să le schimbe în
sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. Iar când vor isprăvi cu mărturia lor,
fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor vor zăcea pe
uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor.
Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri vor privi la trupurile lor trei zile şi jumătate şi nu vor
îngădui ca ele să fie puse în mormânt. Iar locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor şi vor fi în
veselie şi îşi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi prooroci au chinuit pe locuitorii de pe
pământ. Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat pe
picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. Şi din cer au auzit glas puternic, zicându-le:
Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la cer, în nori, şi au privit la ei duşmanii lor. Şi în ceasul acela s-a făcut cutremur
mare şi a zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au
înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (Apocalipsa 11,3-13).
5. Catastrofe mari şi multe în natură şi între oameni. Aceste catastrofe se referă la foamete, secetă,
boli, cutremure, incendii, inundaţii, întunecări de soare şi de lună, ură între oameni şi ucideri, prigoniri pentru
credinţa în Hristos, războaie şi veşti care vor înfricoşa şi vor panica oamenii. Aceste fenomene au fost
dintotdeauna, dar aproape de sfârşit ele se vor înmulţi peste măsură. „Vedeţi să nu vă amăgească cineva; căci
mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi. Şi veţi auzi de războaie şi de
zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se
va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri. Dar
toate acestea sunt începutul durerilor. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de
toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii
pe alţii” (Matei 24,4-10).
6. Convertirea poporului evreu la creştinism. Acest eveniment este unul din semnele cele mai
semnificative ale Parusiei şi a fost prevestit încă din Vechiul Testament: „Fiii lui Israel se vor întoarce la
credinţă şi vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor şi pe David împăratul lor, iar la sfârşitul zilelor celor de pe
urmă se vor apropia cu înfricoşare de Domnul şi de bunătatea Lui” (Osea 3,5). Sf. Ap. Pavel confirmă
această profeţie şi în Noul Testament: „Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu
vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul
neamurilor. Şi astfel întregul Israel se va mântui, precum este scris: Din Sion va veni Izbăvitorul şi va
îndepărta nelegiuirile de la Iacov; şi acesta este legământul Meu cu ei, când voi ridica păcatele lor” (Romani
11,25-27).
7. Arătarea pe cer a semnului Fiului Omului. Acest semn va fi ultimul care se va împlini şi se referă
la cruce, prin care Mântuitorul a biruit păcatul şi moartea, şi care va apărea pe cer înainte de Parusie. „Atunci
se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24,30).
Ţinând seama de cele cuprinse în Revelaţia divină, ne putem face o imagine despre modul în
care se va petrece Parusia Domnului. La apariţia pe cer a Crucii şi la sunetul din trâmbiţă al arhanghelului
Mihail (I Tesaloniceni 3,16), Mântuitorul Hristos se va coborî din cer cu slavă şi cu putere multă, înconjurat
de îngeri (Matei 24,30; 16,27). Domnul va veni cu acelaşi trup cu care a înviat şi S-a înălţat la cer (Fapte 1,11)
şi venirea Lui va înfricoşa pe mulţi dintre cei care s-au lepădat de credinţă. În aceeaşi clipă, universul îşi va
schimba înfăţişarea şi structura (II Petru 3,12-13), cei morţi vor învia şi trupurile celor vii se vor spiritualiza şi
2
transfigura (I Tesaloniceni 4,16-17; I Corinteni 15,51-54). Revenit pe noul pământ, Mântuitorul Hristos se va
aşeza pe scaunul de judecată, înconjurat de îngeri şi de sfinţi, răsplătind fiecăruia după viaţa şi străduinţa sa
(Matei 19,28; I Corinteni 6,2).

Învierea morţilor
Învierea morţilor este unul din adevărurile fundamentale ale învăţăturii creştine şi temelia
credinţei noastre. Prin aceasta se înţelege reconstituirea trupului omenesc din elementele din care a fost
compus şi revenirea lui la viaţă prin unirea cu sufletul împreună cu care a trăit pe pământ, refăcându-se
unitatea fiinţei omeneşti. Învierea morţilor este, aşadar, revenirea la viaţă a trupurilor tuturor oamenilor din
toate timpurile şi locurile care au trăit şi au murit pe pământ.
Învăţătura Bisericii despre înviere este mărturisită pe scurt în Simbolul credinţei: „Aştept
învierea morţilor” (art. 11). Ea se întemeiază pe Revelaţia divină, fiind exprimată în Vechiul Testament de
profetul Isaia: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce
sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia
26,19). De asemenea, profetul Iezechiel descrie învierea morţilor într-o viziune impresionantă: „Fost-a mâna
Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti
(…) Proorocit-am, deci, cum mi se poruncise. Şi când am proorocit, iată, s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi
oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi, iată, erau pe ele vine şi
crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele (…) Deci am proorocit eu cum mi se
poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor”
(Iezechiel 37,1,7-8,10).
În Noul Testament învăţătura despre înviere este arătată prin cuvintele Mântuitorului Hristos:
„Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi
cei care vor auzi vor învia (…) Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi
glasul Lui; şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea
osândirii” (Ioan 5,25,28-29). Cel care demonstrează logic cu multă putere adevărul despre înviere este Sf. Ap.
Pavel, care spune: „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat; şi dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră (…) Căci dacă morţii nu înviază,
nici Hristos n-a înviat (…) Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos
numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind
începătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi
învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15,13-14,16,18-
22).
După învăţătura Bisericii, învierea morţilor va fi universală, căci vor învia atât cei drepţi, cât şi
cei păcătoşi. Trupurile înviate vor fi, în esenţă, identice cu cele dinainte de moarte, dar vor fi lipsite de
defectele corporale pe care le-au avut în viaţă şi nu vor mai avea trebuinţele şi felul de viaţă de pe pământ. Ele
vor fi asemănătoare cu trupul înviat al Mântuitorului Hristos, fiind compuse din materie spiritualizată şi vor
poseda următoarele însuşiri:
a) vor fi nestricăcioase, adică nu vor mai fi supuse bolilor, suferinţelor şi nu vor avea nevoie de hrană
materială, ci vor duce o viaţă spirituală deplină;
b) vor fi nemuritoare prin natura lor, adică vor depăşi moartea prin puterea vieţii;
c) vor fi pline de putere, adică nu vor mai fi supuse oboselii, slăbiciunilor şi lipsurilor;
d) vor fi spirituale sau duhovniceşti, adică nu vor avea nevoi materiale de hrană, îmbrăcăminte şi
reproducere, fiind mai uşoare, cu o mobilitate deosebită;
e) vor fi pline de slavă, adică strălucitoare ca soarele (Matei 13,43), datorită curăţiei şi sfinţeniei vieţii.
Dintre aceste însuşiri, trupurile celor păcătoşi vor avea doar nestricăciunea şi nemurirea, în
schimb, ele vor avea imprimată în natura lor o anumită sensibilitate pentru suferinţă, o spiritualitate întunecată
şi confuză şi o accentuată tendinţă spre răutate. Ei vor învia pentru că posedă natura umană, creată pentru
viaţă şi pe care Hristos a ridicat-o la nemurire, dar nu se vor putea bucura de darurile învierii datorită vieţii
greşite şi eşuate pe care au trăit-o pe pământ. La glasul Fiului lui Dumnezeu trupurile celor morţi vor învia,

3
iar trupurile celor vii se vor schimba instantaneu (I Corinteni 15,51-52), devenind asemănătoare cu trupurile
înviate, urmând ca împreună să se înfăţişeze la Judecata universală.
Sfârşitul chipului actual al lumii: cer nou şi pământ nou
Dumnezeu a creat lumea cu înţelepciune şi iubire, dându-i puterea de a ajunge la desăvârşire,
primind o formă veşnică şi definitivă. De aceea, la obşteasca înviere, când oamenii vor învia cu trupuri
desăvârşite, ea va trebui să primească o altă structură şi înfăţişare, decât cea a lumii căzute şi supuse
degradării. Întreaga creaţie, în solidaritate, va fi ridicată la plenitudinea vieţii veşnice, aşa cum a fost plănuită
de Dumnezeu la început.
După cum sfârşitul omului nu înseamnă nimicirea şi dispariţia lui în nefiinţă, ci începutul unei
noi vieţi, aşa şi universul întreg nu va fi distrus, ci schimbat şi transfigurat într-o lume nouă pe măsura fiinţei
omeneşti renăscute prin înviere. Schimbarea structurii universului material va însemna descompunerea
stricăciunii sale, curăţirea şi înnoirea lui totală de orice urâţenie şi degradare, pentru a fi potrivit cu trupurile
omeneşti nestricăcioase şi nemuritoare. Totul se va spiritualiza, determinând un nou mod de viaţă într-o
deplină desăvârşire fizică şi moral-spirituală.
Despre acest eveniment eshatologic, Sf. Ap. Petru spune că „cerurile vor pieri cu vuiet mare,
stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui (…), iar noi aşteptăm, potrivit
făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3,10,13). De asemenea, Sf.
Ap. Ioan menţionează: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou; căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au
trecut, şi marea nu mai este” (Apocalipsa 21,1). Sf. Ap. Pavel face şi el referire la acest sfârşit al lumii: „Şi
aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar
avea; şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce
cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea.
Căci chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7,29-31).
Sf. Chiril al Ierusalimului spune: „Lumea aceasta se sfârşeşte şi lumea aceasta creată se
înnoieşte. Pe pământ s-au răspândit tot felul de păcate şi fărădelegi (…) Pentru ca să nu rămână acest lăcaş
minunat plin de fărădelegi, va trece lumea aceasta spre a se arăta alta mai bună”. În sensul cuvintelor Sf.
Scripturi, Fericitul Augustin spune că lumea aceasta va trece nu în înţeles de distrugere totală, ci în acela de
schimbare a feţei lucrurilor.
Universul transfigurat va avea o nouă ordine de viaţă, cu o frumuseţe şi o măreţie de
neînchipuit, împărtăşindu-se de lumina şi strălucirea dumnezeiască. Lumea reînnoită va fi desăvârşită şi
incoruptibilă, cuprinzând bunătăţi şi frumuseţi nebănuite, în care relaţiile dintre oameni şi cele dintre
Dumnezeu şi oameni vor fi aşezate pe temelia dreptăţii şi vor fi încoronate de iubire. În această lume nouă
între oameni nu vor mai fi privaţiuni, tensiuni, suspiciuni, invidie şi vrajbă, ci va fi pace, dreptate, iubire şi
armonie deplină, căci Dumnezeu va fi „totul în toate” (I Corinteni 15,28).

Judecata universală
În ziua Parusiei Domnului, numită şi ziua de apoi, în care se va transfigura chipul acestei lumi,
cei morţi vor învia, iar cei vii se vor schimba, se va petrece şi Judecata universală sau obştească, care va fi
momentul adevărului pentru întreaga existenţă a omenirii. Spre deosebire de Judecata particulară, aceasta se
va face de Mântuitorul Hristos pe tronul slavei Sale, în jurul căruia vor sta îngerii şi sfinţii, care vor avea
cinstea să asiste direct la acest moment decisiv.
1. Judecata va fi universală, căci vor participa toţi oamenii din toate timpurile şi locurile. Ea se
deosebeşte de cea particulară prin faptul că oamenii vor fi judecaţi acum în trupul lor şi prin faptul că acum se
vor judeca şi urmările faptelor lor bune sau rele asupra urmaşilor lor şi a generaţiilor următoare. Acum vor fi
judecaţi şi îngerii răi, primind răsplata cuvenită şi izolarea lor totală. „Căci Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii
care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată” (II Petru
2,4). „Şi diavolul, care amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul
mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo zi şi noapte în vecii vecilor” (Apocalipsa 20,10). Pentru îngerii buni judecata
va însemna şi descoperirea planului dumnezeiesc deplin cu privire la lume, până acum fiindu-le necunoscut în
totalitate. Sfinţii nu vor fi judecaţi, ci vor participa formal la judecata lumii, ca martori ai Mântuitorului şi ai

4
învăţăturii Sale, după cuvintele Domnului: „Adevărat, adevărat, zic vouă: Cel ce ascultă cuvintele Mele şi
crede în Cel Care M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă”
(Ioan 5,24).
2. Judecata va fi solemnă, deoarece Mântuitorul Hristos stând pe scaunul slavei Sale înconjurat
de îngeri şi de sfinţi va reprezenta cea mai înaltă autoritate în drept să hotărască soarta definitivă a tuturor
oamenilor drepţi şi păcătoşi, care vor şti că viaţa lor se pecetluieşte pentru veşnicie fără posibilitate de
schimbare. Sf. Ap. Ioan spune: „Şi am văzut un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui
pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici,
stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi
morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi
moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost fiecare după faptele sale. Şi moartea şi iadul au fost
aruncate în râul de foc: aceasta este moartea cea de-a doua: iezerul cel de foc. Iar cine n-a fost aflat scris în
cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsa 20,11-15).
3. Judecata va fi publică, căci ea se va face înaintea tuturor, încât toate faptele şi gândurile
ascunse ale oamenilor vor fi arătate la toţi şi dovedite. În acest sens, Sf. Maxim Mărturisitorul spune: „Iar pe
lângă aceştia, toată zidirea cea cerească şi cea pământească, câtă e în îngeri şi în puterile mai presus de
îngeri şi câtă e în oameni, stă de faţă cu cutremur, aşteptând înfricoşata descoperire a judecăţii dumnezeieşti.
De către toţi aceştia se vor citi faptele noastre ale tuturor şi se va face dezgolirea celor ascunse, când toţi îşi
vor cunoaşte reciproc păcatele, cum îşi citeşte fiecare fără greşeală cartea conştiinţei sale”.
4. Judecata va fi dreaptă, căci Judecătorul este drept şi cunoaşte toate gândurile şi faptele
oamenilor şi va judeca pe fiecare după felul în care a trăit după adevăr sau împotriva adevărului: „Eu nu pot
să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci
voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5,30). Fiecare om va fi judecat potrivit cu legea după care a trăit pe pământ:
păgânii după legea morală naturală (Romani 2,14-16), evreii după legea mozaică (Romani 2,12), iar creştinii
după legea Evangheliei.
5. Judecata va fi definitivă, căci ea va hotărî existenţa oamenilor în veşnicie, iar conştiinţa
fiecăruia va fi convinsă de dreptatea hotărârii ei. „Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă
veşnică” (Matei 25,46).
6. Judecata va fi supremă, deoarece va fi făcută de Judecătorul care are „toată puterea în cer
şi pe pământ” (Matei 28,18). El este singurul îndreptăţit să facă judecata, întrucât a luat natura omenească, S-
a jertfit şi a arătat oamenilor calea cea dreaptă a vieţii. De aceea, Dumnezeu Tatăl „i-a dat putere să facă
judecată, pentru că este Fiul Omului” (Ioan 5,27).
7. Judecata va fi înfricoşătoare pentru toţi cei care participă la ea: pentru îngeri, fiindcă prin ea
li se face descoperirea planului lui Dumnezeu cu privire la lume, aşteptată cu frică şi cutremur; pentru cei
drepţi, fiindcă nimeni nu poate fi sigur că va putea da un răspuns bun; pentru cei păcătoşi, fiindcă sunt deplin
conştienţi şi se cutremură de soarta ce-i aşteaptă.
Procedura acestei judecăţi va fi deosebită de cea a judecăţilor omeneşti. Judecătorul, fiind
atotştiutor, nu va interoga pe nimeni, nu va asculta martori şi nu va cere dovezi. Cei judecaţi îşi vor privi
trecutul înaintea tuturor ca într-o oglindă sau ca într-o carte deschisă, cunoscând ceea ce au făcut şi ceea ce n-
au făcut în viaţă. Criteriul judecăţii va fi măsura trăirii învăţăturii creştine prin împlinirea faptelor iubirii
aproapelui, aşa cum arată însuşi Mântuitorul desfăşurarea ei (Matei 25,31-46). Locul judecăţii va fi pământul
transfigurat, unde au trăit oamenii şi unde Fiul lui Dumnezeu după ce a fost umilit, va fi preamărit veşnic.
După Judecata universală va urma viaţa veşnică în fericire pentru cei drepţi şi în suferinţă
pentru cei păcătoşi. Atât fericirea, cât şi nefericirea, vor fi trăite acum de omul întreg, trup şi suflet, în unitatea
psiho-fizică, fiind simţite într-o măsură mai mare decât atunci când le simţea numai sufletul. În legătură cu
aceasta, Sf. Grigorie de Nyssa spune: „Nici bunătăţile promise celor ce au vieţuit drept nu sunt de acelea
care să poată fi descrise prin cuvinte,(…) nici viaţa de durere a celor păcătoşi nu este egală cu vreo suferinţă
care întristează aici”. Sf. Ioan Damaschin precizează: „După înviere, timpul nu se va mai număra cu zile şi
nopţi; va fi mai degrabă o singură zi continuă, când Soarele dreptăţii va străluci lumina peste cei drepţi.
Pentru cei păcătoşi va fi o noapte adâncă, fără de sfârşit”. Deşi atât fericirea drepţilor, cât şi suferinţa

5
păcătoşilor, diferă de la o persoană la alta, după meritul şi măsura fiecăruia, ele sunt veşnice şi ireversibile,
după mărturia Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.