O istorie nu prea curajoasă a Franţei (1) – Galii

Strămoşii francezilor au fost galii, parte din marele neam al celţilor.

Fiecare popor celtic avea specialitatea lui; cum pe vremea aceea nu se
inventaseră încă specialităţi precum “Studii Europene” sau “Imagologie”,
gama se cam limita la “Jaf”, “Viol” şi “Măcel”. Doar străbunii francezilor
refuzaseră asemenea ocupaţii violente, care nu le stăteau în caracter, şi se
specializaseră în diferite îndeletniciri paşnice – în principal agricultura,
creşterea cailor şi metalurgia, mult mai puţin fabricarea săpunului. Galii
erau oameni harnici şi, spre deosebire de strămoşii altor popoare, au lăsat
şi urme în acest sens; de pildă, arheologii au descoperit în oraşul antic
Bibracte (foto: reconstituire) trei cartiere industriale unul mai murdar ca
altul, în care se produceau mai ales obiecte din metal (nu, nu arme; nici
savoniere, de altfel).
Hărnicia galilor era combinată, aşa cum se întâmplă adesea, şi cu o mare
doză de prostie. În loc să se unească împotriva duşmanilor într-un singur
regat mare, erau împărţiţi în peste 65 de triburi preocupate mai ales să fie
independente unele de altele şi mai puţin să fie independente de vecinii
războinici. Ca urmare, când, în anul 58 î. Chr., galii au cerut ajutorul unui
politician roman ambiţios, Iulius Cezar, împotriva triburilor germanice,
nimic nu i-a mai putut salva (ca să înţelegeţi mai bine cât de inteligent era
să rogi un general roman să te ajute în război, gândiţi-vă că, de frică să nu
se ia beţivii de dumneavoastră pe stradă, l-aţi ruga pe Jack Spintecătorul
să vă conducă acasă – e cam acelaşi lucru).
În 7 ani de război, Cezar a bifat toate punctele obligatorii într-un război
cu francezii: victorii decisive împotriva unor armate mult mai numeroase;
găsirea de colaboraţionişti (de exemplu, Vercingetorix); umilirea şefului
rezistenţei (acelaşi Vercingetorix); mărşăluit prin centrul Parisului (pe
atunci se chema Luteţia). Galia a devenit astfel provincie romană.
(notă: din păcate, galii nu au rezistat vitejeşte sub conducerea lui Asterix
şi Obelix. Aceştia au fost inventaţi de nişte autori de benzi desenate
belgieni, care au scuza că nu cunoşteau obiceiurile poporului vecin).
 O istorie…(2) – Romanii şi germanii

• Romanii şi germanii

Vestita “Pax Romana” le-a mers la suflet galilor. Proaspeţii ocupanţi

le-au construit şosele, teatre, apeducte, băi (cele din urmă n-au fost
primite chiar cu entuziasm); şefii triburilor galice au devenit senatori
şi au avut astfel onoarea să cadă victime persecuţiilor diverşilor
împăraţi demenţi precum Caligula sau Nero, întocmai ca nişte
adevăraţi romani; galii de rând s-au putut înrola în legiuni şi avea
onoarea de a ucide senatori şi chiar împăraţi în timpul numeroaselor
războaie civile.
In secolul III d. Chr., Imperiul a început să decadă (şi a tot decăzut
vreo două secole). În mai multe rânduri, galii au fost lăsaţi de capul
lor. Au profitat de ocazie pentru a-şi crea propriul lor Imperiu,
imitat după cel de la Roma în cele mai mici detalii – inclusiv uciderea
împăraţilor de către gărzile personale, exact ca băieţii mari (foto –
Postumus, primul conducător al Imperiului Galic).
De această decădere au profitat triburile germanice (vă mai aduceţi
aminte de ele din primul episod; vor mai mărşălui de multe ori de-
acum înainte prin Paris). În noaptea de Revelion a anului 406, în
vreme ce legionarii stăteau în castre şi se uitau la Stella şi Arşinelius,
barbarii au trecut Rinul pe gheaţă şi au invadat Galia. Vreme de 80
de ani a domnit haosul: oricine avea o sabie şi doi-trei prieteni putea
să se proclame rege şi să-şi terorizeze vecinii mai fricoşi. Abia în
jurul anului 500 Clovis, şeful tribului germanic al francilor, a pus
capăt haosului – nu şi terorii. Copiii şi nepoţii săi, purtând nume
melodioase ca Haribert, Guntram sau Hilperic, au purtat mai
departe această tradiţie – frumoasele lor fapte au fost imortalizate în
“Cântecul Nibelungilor”. Această dinastie, numită Merovingiană, s-a
stins însă în secolul al VIII-lea graţie contribuţiei extrem de active a
miniştrilor lor, care s-au grăbit să umple golul fondând o nouă
dinastie, cea Carolingiană.
 O istorie…(3) – Carolingienii

Carol cel Mare, cel mai important Carolingian, a cucerit Germania,

Italia şi nordul Spaniei şi s-a încoronat “Împărat al Romanilor” în
anul 800, deşi nu doar că nu vorbea latina, dar era complet analfabet.
Asta nu l-a împiedicat să-i încurajeze pe intelectuali – sub domnia sa
a avut loc prima “Renaştere” culturală – şi, gest chiar mai
revoluţionar, să-şi facă o sală de baie în palat. Carol cel Mare (foto)
era însă până la urmă un barbar pe care intelectualii epocii îl
păcăliseră că e urmaşul Cezarilor şi imperiul său era bazat mai ales
pe frica de armatele francilor; după moartea sa, nepoţii (pe care vi-i
puteţi imagina exact ca pe nepoţii lui Donald) au făcut imediat
imperiul praf, împărţindu-l în trei. Cea mai vestică din aceste bucăţi,
condusă de Carol “cel Pleşuv”, a devenit cunoscută drept “Francia”,
apoi Franţa.
Carolingienii din Francia s-au dovedit nişte regi mai mult decât
incapabili – poreclele lor, “cel Slab de minte”, “cel Gângav” sau “cel
Gras” sunt elocvente pentru respectul pe care li-l purta poporul. La
popularitatea Carolingienilor a contribuit şi faptul că singura soluţie
pe care au găsit-o pentru invaziile vikingilor, maghiarilor şi
sarazinilor care au coincis cu domniile lor a fost să le plătească taxe
de protecţie, care i-au convins pe sus-numiţii invadatori că e cazul să
mai revină şi la anul.
N-o să fiţi deci uimiţi dacă vă spun că în anul 987, când regele
Ludovic “cel Leneş” a suferit un accident de vânătoare, marii feudali
din Francia n-au mai căutat dacă are fraţi pe-acasă, ci s-au grăbit să-
l urce pe tron pe ducele Hugo Capet.
 O istorie…(4) – Feudalismul

Hugo, fondatorul dinastiei Capeţiene (pe cuvântul meu că asta e

ultima) a fost ales rege pentru că era foarte slab, deci uşor de
controlat de către nobili. “Rege” – e de fapt mult spus: Hugo (foto) şi
urmaşii săi trebuiau să se războiască cu supuşii pentru fiecare sat din
“regatul” lor şi deseori îşi vindeau serviciile ca mercenari unor nobili
mai puternici decât ei. Această excelentă organizare purta numele de
feudalism şi nu era atât de groaznică pe cât ar părea – de pildă,
impozitele abia depăşeau 10% din venituri, ţara nu era niciodată
paralizată de greve iar economia se baza strict pe schimbul de
produse, aşa că nu exista inflaţie. Modelul a avut un asemenea succes
încât mai târziu a fost exportat din vestul Europei în alte ţări mai
înapoiate, care considerau feudalismul visul de aur al omenirii.
Capeţienii, în schimb, îşi doreau să scape cu orice preţ de sub
controlul nobililor şi să pună capăt unei situaţii în care Franţa era
împărţită în nenumărate principate feudale ale căror seniori făceau
ce-i tăia capul (în mare, îşi asupreau ţăranii, nimic foarte dramatic).
Primul rege al Franţei pe care supuşii l-au luat în serios a fost însă
abia Ludovic cel Gras (mă rog, nu foarte în serios), pe la 1100.
Ludovic a cucerit de la marii feudali o bună parte din regat şi
probabil ar fi pus mână pe întreaga ţară dacă nu devenea atât de
obez încât nu s-a mai putut urca pe cal ca să meargă la război.
Nepotul său, Filip August, a fost cel care a scăpat Franţa de
stăpânirea marilor feudali, astfel încât de la el încolo ţăranii au avut
bucuria de a fi asupriţi direct de către rege, fără intermediari. Tot
Filip i-a bătut şi pe englezi şi nemţi, care susţineau că o bună parte
din Franţa e de fapt a lor, ungurii dracului; iar fiul său a mărşăluit
prin Londra..
Mai mulţi dintre regii – şi marii feudali – din această epocă şi-au
găsit timp să meargă şi în cruciade, pentru a elibera de sub
stăpânirea necredincioşilor Locurile Sfinte ale Creştinătăţii (aşa se
zicea pe atunci la petrol). Filip August a încercat chiar să facă
hattrick-ul, bătându-i şi pe musulmani, dar s-a ales doar cu nişte boli
tropicale. Nepotul său a fost însă adevăratul erou al credinţei.
 O istorie…(5) – Războiul de o Sută de Ani

• Războiul de o Sută de Ani

Sub Ludovic al IX-lea “cel Sfânt”, Franţa era cel mai mare şi mai
puternic regat creştin, dar regele a avut grijă ca această situaţie să nu
continue, făcând praf banii şi oamenii în cruciade. Cum nimeni nu l-a
putut convinge că Biblia nu e un manual de strategie prea grozav,
Ludovic a căzut prima dată prizonier la necredincioşii din Egipt (nu mă
întrebaţi ce căuta acolo când treaba lui era la Ierusalim; probabil n-a vrut
să asculte de nevastă-sa când i-a zis să oprească şi să întrebe pe unde s-o
ia); iar apoi, într-o nouă cruciadă, s-a stins, în fine, de diaree, drept pentru
care Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor.
Începând cu domnia lui Ludovic “cel Sfânt”, francezii şi-au intrat în fine
în formă şi au început să piardă bătălii. Fiul lui a fost bătut de spanioli,
fratele, de italieni; nepotul, Filip cel Frumos, a avut onoarea de a fi primul
rege învins de o armată de amărâţi înarmaţi cu pari şi coase, în bătălia de
la Courtrai (foto). Regii care i-au urmat au avut grijă să intre în conflict şi
cu englezii, conflict care a degenerat în Războiul de o Sută de Ani (1337-
1453 – oamenii de atunci nu erau foarte buni la socotit).
Nicio altă conflagraţie nu a ajutat mai mult faima vitejiei francezilor.
Armate imense, conduse de regii înşişi, zdrobite de mici detaşamente
englezeşti; mari nobili colaborând pe faţă cu duşmanul; eroii de război,
trădaţi de conducătorii lor; jumătate de ţară condusă de regele Angliei:
Războiul de o Sută de Ani a avut toate ingredientele unui război victorios
pentru Franţa. Cum de l-a câştigat, câtă vreme pe atunci nu existau încă
Statele Unite, rămâne în continuare un mister pentru englezi. Se poate că
pur şi simplu la un moment dat s-au plictisit să-i tot bată pe francezi şi s-
au dus acasă.
 O istorie…(6) – Epoca Renaşterii şi Reformei

• Epoca Renaşterii şi Reformei

Pentru că armatele franceze abia îşi intraseră în formă cu faimoasele

înfrângeri din Războiul de o Sută de Ani, după încheierea păcii regii s-au
gândit să le trimită şi peste graniţe, ca să ducă în întreaga lume renumele
vitejiei acestui popor. În 1494 au invadat Italia, declanşând o serie de
războaie pe care le-a luat peste 60 de ani pentru a le încheia fără pierderi
prea umilitoare. Nu vom intra în detalii, deoarece ciocnirea dintre două
naţiuni atât de viteze precum francezii şi italienii nu a produs prea multe
episoade demne de menţionat; însă când spaniolii şi germanii au
intervenit în război, vă daţi seama că puţin a mai lipsit pentru ca armatele
lor să mărşăluiască pe străzile Parisului. La un moment dat, chiar regele
Francisc I a căzut prizonier în luptă (foto – bătălia de la Pavia, 1525), dar
s-a eliberat doar pentru a da startul unei noi campanii încununate de
înfrângeri.
Războaiele italiene au coincis atât cu Renaşterea (Francisc I l-a cumpărat
chiar pe Leonardo da Vinci, dar italianul era pe final de carieră şi a
dezamăgit) cât şi cu Reforma. Jean Cauvin, un predicator francez acru şi
probabil genial, a fondat teologia calvină, care a atras foarte mulţi
francezi, ce nu-şi puteau explica cum un popor atât de iubit de Dumnezeu
o poate da atât de des în bară. Societatea s-a rupt în curând între catolici şi
calvini (hughenoţi) iar conflictele între aceştia s-au transformat în război
civil. De fapt nu unul, ci opt, aşa-numitele “Războaie Religioase”.
Acestea le-au dat francezilor ocazia să înregistreze numeroase victorii –
din păcate, tot asupra compatrioţilor lor. După trei decenii în care şi-au
devastat ţara mult mai tare decât au făcut-o romanii, barbarii sau nemţii,
liderul calvin, Henric al IV-lea, a acceptat să treacă la catolicism şi a fost
recunoscut ca rege de toţi francezii, indiferent de religie. Bine, poate nu
chiar toţi; de pildă, nu cel care l-a asasinat pe Henric în 1610.
 O istorie…(7) – Secolul supremaţiei franceze
• Secolul supremaţiei franceze
Noul rege, Ludovic al XIII-lea, era foarte preocupat de cai şi de băieţi
frumoşi şi a lăsat regatul pe mâna cardinalului Richelieu. Acesta a
transformat Franţa într-o mare putere – de fapt, mai fusese şi înainte, dar
numai până la prima bătălie. După ce i-a pus cu botul pe labe pe nobili şi
pe calvini şi a creat Academia Franceză ca să aibă cine să-l laude,
Richelieu a găsit un război – cel de Treizeci de Ani – suficient de uşor şi
cu duşmani destul de epuizaţi încât francezii să poată ieşi învingători. Din
păcate, regele şi Richelieu au murit prea devreme iar pe tron a urcat
Ludovic al XIV-lea (foto), un habotnic afemeiat convins că Franţa trebuie
să stăpânească întreaga Europă – şi care, în plus, mai avea şi 5 ani, deci o
grămadă de domnie în faţă.
Poate veţi fi surprinşi, dar planurile lui Ludovic erau cât pe ce să
reuşească. După o serie de războaie pe care şi istoricii le confundă şi în
care generalii francezi s-au dovedit neaşteptat de competenţi, Ludovic a
reuşit să-l pună pe nepotu-său pe tronul Spaniei, să devasteze jumătate
din Europa, să creeze un cult al personalităţii, să-i unească pe englezi şi
pe germani împotriva sa – şi cu toate astea, să nu lase în istorie renumele
unui tiran dement. De asemenea, nici o armată străină nu a mărşăluit prin
Paris, ceea ce în sine e o realizare.
Totuşi, când istoricii spun că secolul al XVII-lea a fost dominat de
francezi, nu se gândesc numai la soldaţi, ci şi la oamenii de cultură –
Descartes, Pascal, Moliere, Corneille, Racine, Boileau şi alţi asemenea
autori pe care nu i-aţi citi în viaţa voastră, dar dacă ies la pachet cu
Adevărul, vă repeziţi să-i cumpăraţi fiindcă au bandă roşie pe cotor şi
poze. A, şi tot atunci s-a construit şi Versailles-ul, care e îngrozitor de
plicticos şi cam kitsch, dar fiecare român trebuie să-l vadă sau, mai bine,
să cumpere ziarul cu albumul.
 O istorie…(8) – Revoluţia şi Napoleon
• Revoluţia şi Napoleon
În anii 1700, Franţa a intrat într-o lungă criză. La înfrângerile militare, cu
care oricum lumea se obişnuise, s-a adăugat asocierea statului la tot felul
de scheme piramidale, impozitele absurde, procesele scandaloase şi
decăderea moravurilor Bisericii (în sensul că înalţii prelaţi aveau amante
şi participau la orgii, lucru pe care din fericire Vaticanul a avut grijă să-l
înlocuiască cu pedofilia). Singura investiţie cu adevărat bună a fost să-i
ajute pe americani să devină independenţi – în felul acesta au avut cine să
le dea şi lor o armată de eliberare care să-i ajute la bătrâneţe.
Ca să iasă din criză, Ludovic al XVI-lea a convocat în 1789 un parlament
naţional. Spre suprinderea lui, aleşii poporului nu au considerat că soluţia
pentru criză e să-i dea şi mai mulţi bani regelui, ci mai degrabă să-i taie
capul şi să proclame Republica (foto). Prin “republică” se înţelegea o
dictatură sângeroasă, dar competentă – cea a partidului iacobin. Sătui
până la urmă de încăpăţânarea iacobinilor de a-i pune să câştige bătălii,
oamenii s-au revoltat şi i-au înlocuit cu o dictatură mai puţin sângeroasă,
dar complet incompetentă – Directoratul. Aceasta însă a pierdut prea
multe bătălii şi, cum Parisul nu era încă pregătit să primească oaspeţi
străini, a fost şi ea înlocuită cu dictatura singurului general competent,
Napoleon Bonaparte, care a amânat acest moment cu 15 ani.
Dictatura mic-burgheză a lui Napoleon, tranformată rapid într-un Imperiu
de prost-gust, a fost epoca de glorie a armatelor franceze, care au vizitat
Viena, Berlinul, Madridul şi Moscova – dar până la urmă s-a încheiat tot
cu o defilare a armatelor de ocupaţie pe sub Arcul de Triumf din Paris.
Asta nu-i împiedică pe francezi ca, de două sute de ani, să considere că
sunt un neam de eroi pentru că au învins la Austerlitz, Iena sau Wagram,
omiţând complet veacuri de înfrângeri răsunătoare (dacă ţineţi cu
Craiova, sigur înţelegeţi cum merge asta). Totuşi, nu se poate spune că
Napoleon nu a ridicat foarte sus standardele pentru dictatori care vor să
cucerească lumea.
 O istorie…(9) – Secolul al XIX-lea

• Secolul al XIX-lea
După înfrângerea finală de la Waterloo, urmaşii capeţienilor au revenit pe
tron, pentru o nouă tură de incompetenţă (”Restauraţia” ). Singurele
realizări au fost înfiinţarea Legiunii Străine (motivele ar trebui să fie
destul de evidente, dacă aţi ajuns cu lectura până aici) şi crearea
imperiului colonial francez, total nerentabil, dar bun pentru a ridica
moralul soldaţilor, care măcar pe sălbaticii cu suliţe erau destul de siguri
că pot bate, . A fost nevoie de două revoluţii pentru a scăpa definitiv de ei
în 1848, cînd poporul a pus iar mâna pe putere. Evident, atunci când
francezii au fost puşi să aleagă un înlocuitor pentru urmaşii capeţienilor,
l-au ales, cu înţelepciune, pe nepotul lui Bonaparte.
Napoleon al III-lea (foto) s-a proclamat şi el împărat, dar s-a dovedit doar
o copie proastă a faimosului său unchi şi bunic (familiile corsicane au
multe în comun cu cele vasluiene). Dacă primul Napoleon invadase Rusia
şi fusese învins de iarnă, cel de-al treilea a invadat Mexicul şi a fost biruit
de muşte. În Războiul Crimeei a prăpădit 100.000 de oameni pentru a
cuceri o singură fortăreaţă. I-a ajutat pe italieni să se elibereze de sub
austrieci, după care s-a gândit mai bine şi i-a trădat ca să le ia vreo trei
staţiuni din Alpi. Şi-a încheiat domnia în aceeaşi notă, cu faimosul
Război Franco-Prusian în care armatele sale pur şi simplu au aşteptat să
fie înconjurate de cele inamice în timp ce căutau pe undeva un steag alb.
Cel mai mare dezastru cauzat de Napoleon al III-lea a fost însă acela că
fără intervenţia lui în favoarea Unirii, probabil că România nu ar fi existat
niciodată.
Când Napoleon al III-lea a abdicat, mândru că a reuşit poate cel mai mare
dezastru militar din istoria Franţei, politicienii au avut grijă ca în fruntea
nou-proclamatei republici să nu mai pună niciun vlăstar regal. Sub o
mână de preşedinţi a căror principală calitate a fost că au evitat orice
război cu un popor înarmat cu ceva mai mult decât bâte, Franţa a
redevenit o mare putere. Principala criză din cele patru decenii de pace
(”Belle Epoque” ) a fost procesul căpitanului evreu Dreyfuss, închis pe
nedrept, care a demonstrat că generalii francezi aveau toate calităţile:
incompetenţi, antisemiţi şi mincinoşi.
 O istorie…(10) – Secolul XX

Unor comandanţi atât de competenţi nu le-a fost greu să-i ducă pe soldaţii
francezi la masacru în Primul Război Mondial (foto). Cu preţul a un
milion şi jumătate de morţi şi în mare măsură graţie ajutorului
americanilor, Franţa s-a răzbunat pentru înfrângerea din Războiul Franco-
Prusian şi i-a înverşunat pe germani suficient de tare pentru ca, două
decenii mai târziu, să o ia de la capăt.
Măcar despre participarea Franţei la Al Doilea Război Mondial putem
spune că a fost veselă, spre deosebire de tragedia din Primul. Hitler a
cucerit ţara într-o lună şi jumătate, cu o strategie inspirată din cărţile
căpitanului Charles de Gaulle, respinse ca prostii de Statul-Major Francez
după ce autorul refuzase să-l semneze ca autor şi pe mareşalul Petain.
Acelaşi Petain, un om de mare caracter s-a bucurat să preia conducerea
unui guvern colaboraţionist mai antisemit decât cel german (bine, aici
probabil că românii nu-s cei mai indicaţi să arunce piatra). Când soarta
războiului s-a întors în favoarea aliaţilor, trupele franceze care refuzaseră
să capituleze, în frunte cu de Gaulle, s-au grăbit să fie şi ele pe acolo,
măcar ca să facă poze “eu cu americanii eliberând Europa”.
În acest timp, sălbaticii cuceriţi cu un veac în urmă au început să-şi dea
seama de valoarea militară a forţelor de ocupaţie şi şi-au proclamat
independenţa. Comandanţii din colonii se pare că lipsiseră la cursurile de
“represiune sângeroasă”, fiindcă fie au exagerat cu execuţiile, ca în
Algeria, fie n-au putut înăbuşi revolta nici cu tancurile, ca în Vietnam.
Vom încheia această istorie cu momentul bătăliei de la Dien Bien Phu
(1954), în care un general s-a gândit că cea mai bună poziţie pentru a se
apăra de vietnamezi e într-o vale înconjurată de păduri. În aceste condiţii,
chiar şi Legiunea Străină a trebuit să-şi treacă în palmares prima sa
înfrângere catastrofală.
P.S. Cu ocazia primul Război din Golf, în 1991, guvernul francez le-a
propus americanilor ca divizia sa de elită, “Daguet”, să ducă greul
luptelor, eliberând Kuwaitul, zdrobind Garda Republicană a lui Saddam
şi cucerind Bagdadul, în vreme ce americanii şi-ar fi ocupat timpul cu
resturile armatei irakiene. Faptul că războiul a fost totuşi câştigat de
coaliţia anti-Saddam e un bun indiciu asupra soartei propunerii franceze.