Sunteți pe pagina 1din 31

Definitie - Pasoptismul cuprinde perioada literara dintre 1840 si 1860 perioada care

pentru literatura romana inseamna epoca de modernizare, de afirmare a


romantismului si de fundamentare a majoritatii speciilor.
Aceasta epoca inteleasa in sens larg se poate diviza in trei perioade:
Prepasoptismul (1830 -1840)
Pasoptismul (1840 -1860)
Postpasoptismul (1860 - 1870)
Pasoptismul nu trebuie inteles doar ca o perioada literara ci mult mai larg ca o
perioada de avant cultural in care cultura romaneasca se deschide catre valorile
occidentale. Aceasta revolutie culturala nu ar fi fost insa posibila fara niste
transformari cum ar fi:
1863 Al. Ioan Cuza da o lege prin care invatamantul primar devine gratuit si
obligatoriu
1860 Apare prima universitate romaneasca, universitatea de la Iasi
1864 Apare universitatea Bucuresti
1816 Prima reprezentatie de teatru la Iasi
1829 Apar primele ziare romanesti

Tara Romaneasca Curierul romanesc, cu suplimentul Curier de ambe sexe


Moldova Albina romaneasca cu suplimentul Alauta romaneasca
Transilvania Gazeta de Transilvania cu suplimentul Foaie pentru minte, inima si
literature

Adevarata revolutie apare nu insa cu ziarele ci cu aparitia primelor reviste literare:


1840 Dacia literara
1844 Propasirea
1855 Romania literara
Fundarea speciilor
Pasoptismul este o perioada importanta pentru literatura romana si datorita
faptului ca acum sunt puse bazele primelor specii literare cum ar fi : meditatia,
elegia, pastelul, balada, poemul filozofic, satira, epistola, fabula, idila si egloga.

Afirmarea romantismului

In jurul anului 1848 romantismul este un curent la moda in toata Europa, astfel
incat el ajunge si in tarile romane sub o forma moderata insa, fiind mai ales un
curent cultural, impregnat de idei iluministe. Reprezentantii romantismului de
acum dau operei lor un pronuntat caracter militant ei fiind deopotriva scriitori si
revolutionari.
Reprezentanti

Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion


Heliade Radulescu, V. Carlova, D. Bolintineanu, Nicolae Balcescu.

Alecu Russo

Alecu Russo (*17 martie 1819, Chişinău - †5 februarie 1859) a fost poet, prozator,
eseist, memorialist şi critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al
generaţiei de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim.
Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai
cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române.

Date Biografice
S-a născut în familia unui boier de viţă veche, dar cu o situaţie socială relativ
modestă. Copilaria şi-a petrecut-o la ţară, în mijlocul ţăranilor. Pe la 1829 o
cumplită epidemie de holeră i-a secerat familia.Rămas orfan de mamă, Alecu Russo
e trimis de parintele său la studii în Elveţia. După studiile din Elveţia, îşi continuă
studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de lânga Geneva. Pe
băncile institutului scrie primele sale încercari literare. Majoritatea lucrărilor au
fost scrise în limba franceză şi au apărut postum în traducerea lui Alecsandri,
Odobescu.

Opera literară
Cântarea României
Amintiri
Iaşii şi locuitorii lui în 1840
Palatul lui Duca Vodă
Decebal şi Ştefan cel Mare
Cronologie
17 martie 1819 - Se naşte Alecu Russo (numele vechi este Rusul sau Rusu), fiul lui
Iancu Rusu, proprietar de pământuri într-un sat pe valea Bâcului, în Basarabia,
Prodăneştii Vechi.
1829 - Este trimis de către tatăl său (mama îi murise în acest an în urma epidemiei
de holeră) în Elveţia, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde învaţă
limbile franceză şi germană.
1836 - Tânărul Russo scrie poemele La mort d'Alibaud şi Epitaphe d'Alibaud în limba
franceză. Louis Alibaud fusese un tânăr care a întreprins un atentat împotriva
regelui Ludovic Filip, dar, nereuşind, a fost condamnat la moarte. De pe acum,
Russo se dovedeşte un revoltat, cu un deosebit simţ al dreptăţii şi al egalităţii, un
liberal în gândire, fiind, mai apoi, ideologul mişcării revoluţionare de la 1848 din
Moldova.

1839 - Se întoarce în Moldova, probabil la moşia de la Negrişoasa, în ţinutul


Bistriţei, unde tatăl său arendase nişte pământuri. Împreună cu Alecsandri
întreprind o călătorie în ţinuturile Neamţului, intrând în contact cu frumuseţea
folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii şi impresii, vor deveni
material etnopsihologic pentru celebra Piatra Teilui.
1840 - Se stabileşte la Iaşi, în urma unor dezacorduri cu familia. Impresionat de
locuri şi de locuitori, Alecu Russo scrie Iaşii şi locuitorii lui la 1848 (în franceză).
Scrie Studie naţionale, lucrare apărută postum sub îngrijirea lui V. Alecsandri.
1841 - Domnitorul Mihail Sturdza îi încredinţează un post de funcţionar la
Tribunalul districtual de la Piatra Neamţ.
1845 - Alecu Russo scrie piesele Băcălia ambiţioasă şi Jicnicerul Vadră sau
Provincialul la Teatrul Naţional.
La Mânjina, moşia lui C. Negri, face cunoştinţă cu mai mulţi intelectuali progresişti
munteni, printre care şi Nicolae Bălcescu.
1846 - Se reprezintă la Iaşi Băcălia ambiţioasă şi, apoi, Jicnicerul Vadră.
Apare în Albina Românească articolul Critica criticii, un studiu programatic în
spiritul Introducţiunii de la Dacia literară.
În urma reprezentării comediei Jicnicerul Vadră, Alecu Russo este surgiunit la
Mănăstirea Soveja; scrie jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846, publicat
postum de Al. Odobescu.

1847 - Scrie articolele Poezia populară şi Decebal şi Ştefan cel Mare, publicate
postum în Foaia societăţii pentru literatură şi cultură română din Bucovina.
După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o operă
fundamentală de cercetare a folclorului.
1848 - Participă la mişcarea revoluţionară din Moldova alături de V. Alecsandri; în
urma eşecului acesteia, Russo pribegeşte mai întâi în Ardeal, pentru ca apoi să se
stabilească la Paris.
1848 - Participă la mişcarea revoluţionară din Moldova alături de V. Alecsandri; în
1850 - Apare în România Viitoare, revistă politică a românilor exilaţi la Paris,
Cântarea României (versiune franceză): „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo
unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea
României» ... E o scurtă ochire asupra trecutului ţării, în toată vitejia şi durerea ce
cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloşilor timpului de faţă şi cu
perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simţire tot atât de aleasă pe cât de
puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de
speranţe dau acestei scurte bucăţi o valoare pe care unii n-au atins-o şi n-o ating, şi
nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia şi
îmbărbăta maica în suferinţă, «ţara cea dragă», şi în acelaşi timp, pentru întâia oară
se caută în desfăşurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“
(Nicolae Iorga).
1851 - Se întoarce în ţară; publică în Zimbrul scroerea Studie moldoveană sub
pseudonimul Terenţie Hora. +
1855 - După o absenţă mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în România
literară a lui Vasile Alecsandri Cugetări. Adept al unui conservatorism literar şi
lingvistic, fără a fi potrivnic influenţelor apusene, înverşunat critic al
„restauratorilor“ limbii, al latiniştilor şi al „ardelenismului“, Alecu Russo vede
evoluţia limbii şi a literaturii române cu o cumpănită gândire, ţinând seama de
tradiţie: „Dacă este ca neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul
public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi la
obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă şi formele şi stilul; şi de aş fi poet, aş
culege mitologia română, care-i frumoasă ca şi cea latină şi greacă; de aş fi istoric, aş
străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aş fi
gramatic, aş călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba“. +
Apare în România literară a lui Alecsandri Cântarea României (versiunea
românească).

VASILE ALECSANDRI
Primii ani
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni.
După unii cercetători, anul naşterii ar putea fi 1819 sau chiar 1818. Locul naşterii
sale este incert, deoarece naşterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei
Alecsandri în munţi din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a
născut undeva pe raza judeţului Bacău. Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi la Mirceşti,
unde tatăl său avea o moşie şi unde a revenit pe întreaga durată a vieţii sale să-şi
găsească liniştea. A început învăţătura cu un dascal grec, apoi cu dascălul
maramureşean Gherman Vida.
Între anii 1828 şi 1834, s-a deschis la Iaşi pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul
Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de
Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi
admiraţie şi pentru care a scris Chiriţele şi o mare parte din cânticelele comice.
Anii de formaţie
În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn
Al. I. Cuza şi pictorul Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde şi-a dat
bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe,
urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les
brigands, Le petit rameau, Serata.

În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846.
Împreună cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de
inspiraţie pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea
teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai
constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând
cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă
pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii tehnice:
comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău,
iar în februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma căreia
descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba
română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine şi care sunt foarte strâns
legate de modelul popular din care au luat naştere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul
Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine şi
lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de
rezistenţă în dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaşte pe Elena, sora


prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea
timpurie 1847, îi dedică poezia Steluţa şi apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.

Exilul
După înfrângerea mişcării paşoptiste este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria
şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi munteni; din
perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei şi Sentinela română.
În 1849- mai- pleacă, împreună cu ceilalţi exilanţi la Braşov, în Bucovina, apoi, în
toamna aceluiaşi an, la Paris. Scrie primele cânticele comice (Şoldan Viteazul, Mama
Angheluşa) şi câteva scenete comice şi muzicale. Se întoarce în ţară în luna
decembrie.
Anii de maturitate
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între
anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franţa. În vara
anului 1853, porneşte spre sudul Franţei, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia,
Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lasa urme în creaţia sa
poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în
noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876.
Din 1860 se stabileşte la Mirceşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă
lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.

În 1882 este ales preşedinte al secţiei de literatură a Academiei. Călătoreşte în


Franţa pentru a primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl
vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la
Paris în 1885, ca ministru al României în Franţa. În 1889, primeşte vizita poeţilor
francezi Sully Prudhomme şi Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind
înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.

Activitate culturală
A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând
împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri Dorinţele partidei naţionale din Moldova,
principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni.
În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat
moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr.
Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.
În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi
trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.
Primeşte Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

Alecsandri şi Junimea
În 1863 ia naştere la Iaşi societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la
sfârşitul vieţii. În anul 1867 este ales membru al Societăţii literare române, devenită
Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au
însufleţit marea masă de oameni: Imn lui Ştefan cel Mare şi Imn religios cântat la
serbarea junimei academice române. În acelaşi an Titu Maiorescu publică în
Convorbiri literare studiul Direcţia nouă în poezia şi proza românească în care spune:
„În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre
literare în generaţia trecută, poetul <Doinelor şi lăcrimioarelor>, culegătorul
cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o
lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei
mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne
surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “
Opera. Evoluţie şi tendinţe
În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din
ciclul Doine şi lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanţa, Strunga, Doina,
Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deşteptarea
României.
În 1850, după o absenţă de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în ţară;
publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoş, Blestemul, Şerb sărac,
Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chiriţelor cu Chiriţa în Iaşi.
Aceasta va fi urmată de Chiriţa în provincie (1852), Chiriţa în voiagiu (1864) şi
Chiriţa în balon (1874). La Teatrul Naţional se joacă Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o
neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi


îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipăreşte primul volum de teatru Repertoriul
dramatic, care conţine piesele Iorgu de la Sadagura, Iaşii în carnaval, Peatra din casă,
Chiriţa la Iaşi, Chiriţa în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade
adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum
de poezii originale: Doine şi lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui
Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.
În 1874 publică Boieri şi ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă
socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela
Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) şi
Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul şi
Carpatul începe seria Ostaşilor noştri. În 1878 apare volumul Ostaşii noştri, închinat
eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere
complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă şi Ostaşii noştri.
În evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puţin trei momente, trei
vârste aflate în deplină corelaţie cu epoca plină de transformări prin care trece
societatea românească a acelor timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la
Florenţa, Doine şi lăcrimioare) dar şi al unei necruţătoare critici a ridicolului social
în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chiriţelor". Acest romantism tipic,
caracteristic literaturii române din perioada paşoptistă, are în literatura lui
Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de cele
mai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire

O a doua etapă, aşa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii şi a mijloacelor


artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa şi terminând cu
expresia artistică matură din pasteluri şi din unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică,
viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a
înţelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăieşte Alecsandri este
fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism şi romantism
la modul concret (implicând aşadar o conştiinţă şi practică concretă), e o aventură
la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu
altă evoluţie culturală şi istorică decât cele din vestul Europei.
După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de
ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeaşi măsură, suferă de
teama de dezordine în lumea fizică şi morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă
senzaţia de axfisie şi dorinţa de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei,
stă voinţă (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în
<<sfadă>>.
Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor
poeziei româneşti o configuraţie dialogică. Pe de-o parte revolta şi idealurile,
transfigurate în aşa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale
individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale
literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentaţia de
a imprima acestei mişcări de emancipare o ordine, o coerenţă, care nu putea fi
găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a
obiectiva viziunea şi mijloacele artistice, iniţial, iar mai apoi în luciditatea
interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacţiunea dintre
epoci, de ruptura dintre ele.
Pastelurile
Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor
literare.
O astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri.
Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în
literatura română, creată şi dusă la celebritate de Alecsandri însuşi, într-un ciclu de
versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în
cea mai mare parte între 1868 şi 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea
corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, ci şi pe aceea a privirii unui
peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl
luminează şi-l însufleţesc mereu de altă viaţă, în alte nuanţe; pe de altă parte,
supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice,
încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă
un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în
creion moale, uşor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru
satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru.

Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista în poezia românească
(găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai
toţi poeţii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică:
Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura aşa zis domestică, adică tot ce constituie
cadrul obişnuit al unei vieţi patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu
incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul
elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică,
refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în
acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei ţări, satului şi adevăratelor
valori ale acestuia: munca, rodnicia, robusteţea şi sănătatea morală. Melancolia
romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată
credinţă naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Privirea scoate aburi pe umedul
pământ / Se-ntind cărări uscate de-al adierii vânt. Căldura pătrunde în inimi şi
natura iese din amorţeală, sosesc cocorii din ţările calde, ţăranii muncesc câmpul.
Universul generat va fi unul al armoniei şi al ciclurilor fireşti ale naturii.

Volume de teatru. Comedii


Chiriţa în provinţie (1852)
Chiriţa în voiagiu (1864)
Chiriţa în balon (1874)

Volume de poezie
Poezii populare. Balade (Cântice bătrâneşti), 1852
Poezii populare. Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853
Doine şi lăcrămioare, 1853

Proze
Istoria unui galben
Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa
Iaşii în 1844
Un salon din Iaşi
Românii şi poezia lor
O primblare la munţi
Borsec
Balta-albă
Călătorie în Africa.
Un episod din anul 1848

Proze din periodice


Satire şi alte poetice compuneri de prinţul Antioh Cantemir
Melodiile româneşti
Prietenii românilor

Lamartine
Alecu Russo
Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
Din albumul unui bibliofil
Vasile Porojan
Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în
1880)
Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri

Drame
Cetatea Nemţului
Lipitorile satelor
Sgârcitul risipitor
Despot Vodă, dramă istorică
Fântâna Blanduziei
Ovidiu

Opere complete
Opere complete, 1875
Grigore Alexandrescu
Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte- d.25 noiembrie 1885
Bucureşti) a fost un poet şi fabulist român.
Profunditatea cugetarilor si expunerea lor prin imagini noi si impresionante fac ca
Alexandrescu sa fie in adevaratul sens al cuvantului cel mai mare poet din epoca
dintre 1830-1848, superior si lui Heliade si tuturor celorlalti poeti, el va fi intunecat
numai de stralucirea succesului lui Alecsandri si de energia si noutatea lui
Eminescu.
In anul 1810, după unii, 1812 sau 1814 după alţii, se naste la Târgoviste, în
mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu, poetul
Grigore Alexandrescu. Ramâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept şi dotat cu o
memorie extraordinară. Ajuns la Bucureşti, este elev la pensionul Sf. Sava, fiind
coleg cu Ion Ghica. Face cunostinţă cu Heliade. Uimeste pe toti prin talentul sau
poetic. Va sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie (Miezul nopţii) in
Curierul românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviste.
Primele lui poezii, ce apar în 1832 sunt simple reflexe ale maeştrilor săi: Heliade din
literatura română, Lamartine şi Florian din literatura franceză din care a şi tradus.

Colecţia de poezii ce publică în 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde
poezii de amor: (Eliza, Aşteptare, Peştera); poezii religioase şi umanitare (Câinele
soldatului, Rugăciune), fabule (Lebăda şi puii corbului, Boul şi viţelul, Şoarecele şi
pisica) şi epistola către Văcărescu. Originalitatea lui nu e deplină nici acum, căci
găsim că izvoarele inspiraţiei sale sunt Boileau, Delavigne, Lamartine, dar el nu mai
este un imitator, ci începe a-şi arăta personalitatea în poeziile sale. Un eveniment
important se întâmplă în viaţa sa, anume călătoria pe care o face cu I.Ghica pe la
mănăstirile de peste Olt în 1842; astfel, într-o ediţie din 1847, el publică poeziile
inspirate din acestă călătorie: Umbra lui Mircea, Răsăritul lunii la Tismana ş.a.
Ediţia din 1842 cuprinde şi câteva din cele mai reuşite poezii, ca Satira Duhului
meu; fabule în care întrebuinţează versul liber; aici se tipăreşte şi Anul 1840, care
este considerată una din cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre. Unanim
apreciat drept cel mai mare fabulist român din secolul al XIX-lea, Grigore
Alexandrescu a avut câteva modele ilustre din literatura universală, inspirându-se
îndeosebi din fabulele lui La Fontaine, însă nu le-a pastişat, preluând doar motivul
iniţial, adaptându-l realităţilor autohtone, cu mijloace pe deplin originale,
extrăgând semnificaţii moralizatoare care se raportau atât la defectele
contemporanilor săi, cât şi la ale speciei umane, în general. Compoziţia lui e reuşită
în cele mai multe şi destul de clară, versificaţia însă nu este perfecţionată.

În aceasta nu e mai sus decât contemporanii săi. Profunditatea cugetărilor şi


expunerea lor prin imagini noi şi impresionante fac ca Alexandrescu să fie în
adevăratul sens al cuvântului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848,
superior şi lui Heliade şi tuturor celorlalţi poeţi, el va fi întunecat numai de
strălucirea succesului lui Alecsandri şi de energia şi noutatea lui Eminescu.

Heliade şi Alexandrescu…
Dacă la început au fost în relaţii foarte bune, împrejurări de natură intimă duc la
răcirea raporturilor între ei, ba chiar dau naştere unei duşmănii grozave. Primul
atac este al lui Heliade în prefaţa poeziilor lui Momuleanu în 1837, unde, fără a-l
numi, îndreptează câteva săgeţi împotriva lui Alexandrescu şi e atât de stăpânit de
necazul său încât îl consideră pe Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profită apoi
de publicarea unei fabule a lui Alexandrescu (Vulpea, calul şi lupul) şi-l atacă direct
în Curier de ambe sexe, făcând glume pe socoteala lui. Alexandrescu răspunde prin
fabula Privighetoarea şi măgarul în care spune că de ar asculta sfaturile criticului,
atunci "eu în locu-ţi aş fi măgar". Alexandrescu l-a mai atacat şi prin epigrama
către Voltaire făcând aluzie la Heliade (care tradusese o tragedie a poetului
francez). Heliade şi-a răzbunat groaznic prin poezia Ingratul scrisă cu o violenţă
extraordinară, care, dacă-l îndeamnă câteodată să exagereze tonul vulgar, îi dă însă
şi câteva accente foarte puternice. Se pare că şi satira lui Alexandrescu de mai
târziu, Confesiunea unui renegat, l-a vizat pe Heliade…
Altfel de surse bibliografice…

Viaţa lui Alexandrescu o cunoaştem în parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem
informaţii suficiente. Izvorul, de care s-au servit mai toţi biografii, este o scrisoare a
lui I.Ghica în care povesteşte toate amintirile sale despre Alexandrescu, cu care a
fost legat de aproape o mare parte din viaţă. Sigur este că a fost ofiţer, că şi-a făcut
serviciul la Focşani, că, demisionând în 1837, s-a întors în Bucureşti şi că a fost
arestat. Nu e prea sigură pricina: după unii ar fi fabula Lebăda şi puii corbului;
după alţii, amestecul între tinerii care organizau mişcări politice în spirit
democratic. Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în bunele graţii
ale lui Bibescu. Ghica povesteşte chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet al
curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului
credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa funcţie a
fost aceea de membru în comisia centrală de la Focşani; acolo a fost lovit de o boală
crudă care i-a afectat judecata. Se ştie că el a mai scris şi după aceasta, că a publicat
articole în ziarele din Bucureşti şi chiar poezii, dar în nici una nu se mai regăseşte
Alexandrescu de altădată.
A murit sărac la Bucureşti la 25 Noiembrie 1885.
Referiri asupra operei:
George Calinescu:"Intr-o parte a ei, poezia lui Alexandrandrescu este cea mai
puternica expresie a lamartinismului la noi. <Meditatia>, <reveria>, <armonia>, in
natura, religiozitatea, <rugaciunea>, oceanele, imensitatile sunt ale poetului francez.
Cateodata viziunea capata un aer cetos ossianesc si recitatia o hohotire byroniana.
(...)

Totusi, asezandu-ne inj timpul romantic descoperim la poet tehnica marilor solemne
muzicale, inaltul hieratism al melancoliei."
Barbu Stefanescu Delavrancea: "Alexandrescu s-a proptit curentului latinist si a
invins, caci sosise mare si puternic, ganditor adanc, minte limpede si simt drept.
Opera sa este originala si romaneasca. (...) Ca si Alecsandri a socotit ca nu poti fi
poet adevarat decat in limba vie, inteleasa si graita peste intinderea pamantului
romanesc.

Constantin Negruzzi
Constantin (Costache) Negruzzi (1808 – 24 august 1868) a fost un om politic şi
scriitor român din perioada paşoptistă.
Biografie
Născut în Trifeştii Vechi, lângă Iaşi, îşi începu învăţătura în greceşte cu unul din
dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur dintr-o
carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol intitulat Cum am
învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor
întrebuinţate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluţia din 1821, fugi în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău face
cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un
emigrant francez de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această
perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii
1821, 1822.
Murind tatăl său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum făceau
toţi fiii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei
de Marmontel), şi câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile
patrioţilor de peste munţi, studie istoria şi dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel
de protestare indirectă la adresa domnului şi boierilor din timpul său.
Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de
Regulamentul Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului
(alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei
liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi.
Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile
statului, reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc
(1857) şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca
deputat şi ca epitrop la Sf. Spiridon.
Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din
Trifeştii Vechi.
Activitatea literară
Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Şalul negru după Alexandr Puşkin. Apoi
întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a
căutat să întrebuinţeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în
româneşte, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui
Ioan) şi pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o
românească curată. Dintre cele mai reuşite cităm Uriaşul. O altă traducere
importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseşte, făcută împreună cu
Alexandru Donici.

Negruzzi a scris şi poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din
opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e
pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul şi calităţile poetice scad de la un
moment şi de aci încolo este numai o cronică rimată.

Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele
tinereţelor (1857). În prima intră Amintirile din juneţe, câteva povestiri, din care
unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) şi O alergare de cai (1840), nuvele
în care intriga e bine condusă şi plină de interes, iar limba e românească şi cu
expresiuni nimerite. Fiziologia provinţialului reprezintă poate cea mai bună
fiziologie scrisă în limba română.
Tot în această grupă intră şi povestea Toderică, jucătorul de cărţi (1844), imitată cu
destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de
cărţi care pierduse toată averea, şi găzduind odată pe Iisus Hristos şi pe Sfântul
Petru, a obţinut ca răsplată trei lucruri: cărţile pe care le avem în mână au fost
dăruite cu putere ca totdeauna să aducă câştig lui Toderică, pomul de la uşa lui să
fie aşa că oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui, în fine un scaun de
asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică.
Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte şi în
fine, când muri, izbuti să intre în rai prin şiretenia lui.

Această glumă nevinovată, despre care însuşi Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai
mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretenţiune literară, supără grozav
clerul şi administraţia din acel timp 1844, încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar
revista Propăşirea fu suspendată.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este
Alexandru Lăpuşneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de
referinţă ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părţi, fiecare purtând
un motto, care este tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă,
fusese ucis de Tomşa, care devenise domn al Moldovei; Alexandru Lăpuşneanu,
care mai domnise o dată, vine cu oşti turceşti ca să reintre în posesia tronului.
A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În
unele se găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor societăţii; în alte
notiţe despre diferiţi scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în alte amintiri personale
sau po vestiri din istoria ţării. Tonul este în genere glumeţ, potrivit cu genul acesta
chiar când tratează chestiuni serioase şi tratează şi asemenea chestiuni cum sunt
cele privitoare la ortografie şi la limbă. Scrisorile au fost publicate antum în
volumul Negru pe alb.
Negruzzi ia parte la discuţiile cu Ion Heliade Rădulescu şi cu ardelenii şi înfăţişează,
chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte.

Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informaţii de tot felul, de care nu se poate
lipsi cel care voieşte să cunoască viaţa socială şi culturală a epocii dintre 1838-39.
Negruzzi s-a ocupat şi de teatru. Ştim că a fost unul din cei care au pornit mişcarea
din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză şi a scris şi lucrări originale - slabe ca
întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act
(1857) şi Muza de la Burdujeni (1850), în care îşi propune să ridiculizeze pe purişti şi
neologişti.

Ion Heliade – Radulescu

I s-a zis parintele literaturii române si i s-a ridicat o statuie la Bucuresti. Este, a doua
mare personalitate a literaturii române dupa D. Cantemir" (G. Calinescu). Vede
lumina zilei la Târgoviste, ca fiu al lui Ilie Radulescu. Urmeaza Scoala greceasca de
la Schitu Magureanu. Trece la Colegiul Sf. Sava, ajutându-l pe Gh. Lazar si
devenind, la retragerea acestuia, succesor de nadejde. Va preda aici româna si
matematica. Publica la Sibiu Gramatica Româneasca (1828). Înfiinteaza primul ziar
Curierul românesc (1829), urmat de suplimentul literar Curierul de ambe sexe
(1837). În 1836, îsi aduna productia literara în volumul Culegeri din scrierile lui I.
Eliad de proze si de poezie. Participa la pregatirea Revolutiei de la 1848, redacteaza
proclamatia ce s-a citit la Izlaz, e membru al guvernului provizoriu si e silit a se
expatria, traind 10 ani departe de tara la Paris, Constantinopol si Insula Chios.
Abia în 1859 se înapoiaza din exil.
Cel care pregatise revolutia n-a împartasit ideile radicale, violente ale confratilor
politici. În opozitie cu aripa radicala a revolutionarilor, I.H.R. era adept al
actiunilor moderate, pentru a feri tara de interventia straina. S-a pronuntat în
potriva împroprietaririi clacasilor, pentru desprinderea totala de sub influenta
Rusiei si pentru o întelegere cu Turcia. Multi din fostii prieteni i-au devenit
adversari. Îsi ia aere de profet, împroscându-si adversarii cu furie nestapânita.

Scriitor, filolog si îndrumator cultural, Heliade domina o jumatate de secol de


poezie româneasca. Îsi face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearca
toate speciile genului liric, însa productiile literare sunt inegale: unele excelente,
altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirica si fabula.
Si în proza, unde are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importanta
opera este Echilibru între antiteze, prima schita româneasca a unui sistem filosofic.
Capodopera literara a lui H. ramâne Zburatorul:
"Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate,
Multimi de vinetele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau din spate,
Îmi ard buzele, mama, obraji-mi se palesc!"
Porneste de la mitul folcloric, de care vorbeste si Dimitrie Cantemir în Descriptio
Moldaviae. Acelasi mit îl inspira si pe Eminescu în Calin (File de poveste) si în
Luceafarul.
Poetul nostru national îl admira astfel în Epigonii:
"Eliad zidea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sfinte, profetiilor amare, -
Adevar scaldat în mite, sfinx patrunsa de-nteles.
Munte cu capul de piatra de furtune detunata,
Sta si azi în fata lumii o enigma nesplicata,
Si vegheaz-o stânca arsa dintre nouri de eres."

Activitatea
Fondator al unor reviste, printre care cea mai importantă este considerată a fi
Curierul românesc de ambe sexe publicată începând cu 1829, primul ziar apărut în
Ţara Românească, dar şi Gazeta Teatrului Naţional, Muzeul naţional,difuzate prin
librăria românească a lui Iosif Romanov.
Fondator al Societăţii Filarmonice (1833).
Implicat în evenimentele de la 1848 (a participat la redactarea Proclamaţiei de la
Islaz, membru în guvernul provizoriu, etc.
Teoretician şi îndrumător literar în Regulile sau gramatica poeziei.
Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris poemul eroic Anatolida sau
Omul şi forţele, realizat fragmentar, a cultivat meditaţia cu motive preromantice,
lamartiniene O noapte pe ruinele Târgoviştei, elegia Dragele mele umbre, mitul
popular Sburătorul, capodopera sa literară, satira şi fabula politică.
Proză cu conţinut satiric şi pamfletar, în maniera fiziologilor, Domnul Sărsăilă
autorul, Conu Drăgan şi cuconiţa Drăgana.
Este autor a numeroase traduceri, imitaţii şi prelucrări din clasici ai literaturii
universale (Boileau, La Fontaine, Dante Aligheri, Goethe, Byron ş.a.m.d..
A militat pentru unificarea limbii române literare (Gramatica românească), 1828).
Preocupări de natură filosofică şi religioasă de inspiraţie gnostică (Biblicele, 1858;
Echilibru între antiteze).
Membru fondator al Societăţii Academice Române (Academia Română) şi primul
preşedinte al aceteia (1867 - 1870).

Vasile Carlova
Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Buzău - d. 18 septembrie 1831, Craiova) a fost
un poet şi ofiţer român, care deşi a scris doar cinci poezii a intrat în Istoria
literaturii române a lui George Călinescu şi a introdus în literatura română
faimoasa temă a preromantismului european.
Biografie
4 februarie 1809- S-a născut la Buzău Vasile Cârlova, fiu al medelnicerului Ioniţă
Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernaşi
(Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintaşi pe Luca, episcop de Buzău (trimis în
misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei; după
mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.
1816- După moartea timpurie a părinţilor, este crescut de o soră a mamei, căsătorită
cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăş de învăţătură pe viitorul poet
Grigore Alexandrescu; a învăţat limba greacă şi limba franceză. După încercări de
versificare în greceşte, la stăruinţa lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba
română.
1827- A debutat cu o traducere după Hero şi Leandru a lui Musaios şi a poemului
Zaire a lui Jean Jacques Voltaire. A scris ’’Păstorul întristat’’, poezie publicată în
„Curierul Românesc” (la 8 mai 1830) de I.Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică,
la 8 mai 1850, de Anton Pann).

1827- A scris ’’Păstorul întristat’’, poezie publicată în „Curierul Românesc” (la 8


mai 1830) de I.Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton
Pann).
1828- Scrie „Ruinurile Târgoviştei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeaşi gazetă, cu
o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar:
„geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atât de
frumoasă subt pana lui.”
1828- Scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade.
30 mai 1830- Revista ieşeană „Albina românească” reproduce poezia „Ruinurile
Târgoviştei”. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în „Curierul Românesc”, la 29
iunie.
1830- Ia fiinţă miliţia naţională, nucleu al oştirii române moderne.
6 iulie 1830- E al treizecişitreilea dintre voluntarii angajaţi în miliţia naţională, unde
va servi cu gradul de sublocotenent.
1831- Scrie „Marşul românilor” sau „Odă oştirei române cu ocazia înălţării
steagului naţional”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să
nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în „Curierul Românesc”).
18 septembrie 1831- Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli
infecţioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.
Poezie
Rugăciune
Ruinurile Târgoviştii
Păstorul întristat
Înserarea
Marşul [oştirii române]

Dimitrie Bolintineanu
Biografie
Poetul era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în
ţară din Ohrida. În puţini ani ai tatălui său Ienache îşi făcu în Valahia o situaţie
acceptabilă. Arendaş, mic proprietar, apoi subprefect, cu reşedinţa la Bolintin, sat
aproape de Bucureşti; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o
avere care să-l scutească de griji.
Orfan de ambii părinţi încă din 1831, tânărul a fost crescut de nişte rude mai avute.
Se susţine de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai
Eminescu, prin slujbe funcţionăreşti. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în
1843 - secretar la departamentul „pricinilor suditeşti". Printr-un misterios concurs
de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842
admirabila poemă "O fată tânără pe patul morţii", prezentată elogios de Ion
Heliade Rădulescu (şi invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat
probabil un rol decisiv. Poemul "O fată tânără pe patul morţii" era o imitaţie după
La jeune Captive de André Chénier, şi a fost publicat în "Curier de ambe sexe".
Ca atâţi alţi paşoptişti, tânărul nu se trudi prea mult să intre în graţiile principelui.
Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină". Cooptat în Frăţia şi în
Asociaţia literară, îşi însuşi rapid mentalitatea de carbonar.

În acel timp se formase în Bucureşti Asociaţia literară, sprijinită de fraţii Alexandru


şi Ştefan Golescu care trimiseră pe la sfârşitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris.
Plecat la Paris in 1845, cu o bursă din partea Asociaţiei literare, audiază şi el
cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz. Nu trăieşte decât
pentru Revoluţia pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie
1848, tinerii studioşi hotărâră să se întoarcă în ţară. Conjuraţii îi dădură un rol de
prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluţionarii din Bucovina, ceea ce poetul
nu putu să facă. Aga poliţiei, Ion Manu, îl „mirosise" şi, refuzându-i paşaportul
pentru Moldova, îl ameninţase cu un arest la „mănăstire". Ar fi avut, poate, parte
de el, dacă nu izbucnea revoluţia......
Participant la revoluţia paşoptistă
Şi la 1848 revoluţia a adus o explozie gazetărească. Daca C.A. Rosetti scosese,
imediat după izbândă, "Pruncul român", Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11
septembrie) "Poporul suveran". Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două
coloane pe fiecare faţă, dar redactorul-şef avea proiecte mari. Ar fi vrut să
tipăreasca un „jurnal al intereselor democratice şi al progresului social", pe potriva
modelului francez - Le Peuple souverain.
Izbucnind revoluţia din 1848, reveni în ţară şi redactă împreună cu Nicolae
Bălcescu, Cezar Bolliac ş. a. "Poporul suveran", dar - căzând revoluţia - fu exilat şi
se duse în Transilvania, apoi la Constantinopol şi în fine la Paris ca să-şi continue
studiile întrerupte.

Exilul
Pe la 1855 domnulGrigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iaşi,
dar Poarta nu i-a permis intrarea în ţară şi atunci a făcut călătorii prin Palestina,
Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicaţiuni diverse care cuprind
adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură.
Întorcându-se în ţară la 1859, intră în politică şi deveni ministru de externe, culte şi
instrucţiune publică. Prin stăruinţele lui, ale lui Costache Negri şi ale lui V. A.
Urechia se înfiinţează primele şcoale la românii macedoneni.
Boala şi moartea
Pe la 1866 se retrase din viaţa politică, ocupându-se cu literatura, publicând drame
în proză şi în versuri, poezii epice, satirice, dar ducând o existenţă foarte nenorocită.
De aceea nu după multă vreme se îmbolnăvi rău. Părăsit de toţi îşi puse biblioteca la
loterie şi fu câştigată de Vasile Alecsandri şi Costache Negri, care i-o lăsară drept
mângâiere. Atunci, în urma intervenţiei unor amici, fu aşezat la spitalul Pantelimon,
unde muri, după scurtă vreme şi fu îngropat în satul natal, fără nici o pompă, de
câţiva amici personali, căci toată lumea uitase pe acest poet entuziast şi patriot.

Opera poetică
Dimitrie Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât şi în versuri. Opera sa
poetică cuprinde ciclurile Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele,
Macedonele şi Reveriile.

Legendele istorice
Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat element liric (în felul baladelor
germane ale lui Uhland). Diferite subiecte istorice, aflate în cronicari (mai ales în
Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în
care se vede multă simţire şi o mare iubire de ţară. Acestea l-au făcut popular şi
multe din cugetările exprimate într-un stil sentenţios au devenit nişte maxime foarte
des întrebuinţate.
Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la sublim în persoana
mumei lui Ştefan cel Mare; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până
la moarte; ne-a înfăţişat nobleţea caracterului lui Mircea cel Bătrân, care nu vrea să
pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace ruşinoasă; a veştejit pe cei ce se fac
uneltele tiranilor:
Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor Merită să-l poarte spre ruşinea lor;

A lăudat devotamentul şi pietatea nevestei lui Neagoe Basarab, care-şi vinde sculele
ca să termine mănăstirea Argeşului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ştefan,
care zicea că mai bine ţara s-ar face un mormânt decât neamul să trăiască în robie;
în fine, a făcut cea mai frumoasă urare plentru patria sa:
Viitor de aur ţara noastră are Şi prevăd prin secoli a ei înălţare.

Andreiu sau luarea Nicopolei de români şi Sorin sau tăierea boierilor la Târgovişte
sunt două naraţiuni în care nu subiectul istoric formează partea principală, ci un
subiect imaginat.
Sorin este o compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică. Ea se începe
printr-un prolog, în care Herman, medicul curţii, dezvoltă ideea neputinţei omeneşti
de a pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust a lui Goethe. Partea de la
început are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede
asupra întâmplărilor. Şi Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe altul,
iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă.
Florile Bosforului
Florile Bosforului cuprind poezii, parte lirice, parte narative, cu subiecte orientale.
Ni se descriu frumuseţile naturii la Constantinopol, frumuseţea femeilor, intrigile
din Serai, nenorocita viaţă a cadânelor, amorurile lor descoperite şi pedepsite cu
cele mai grozave morţi, târgurile de sclave etc.

Amorul şi gelozia formează fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă
foarte armonioasă. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpaţi,
Leili, istoria unei jertfe pentru amor.
Basme
Sub titlul de Basme s-au adunat o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în
care miraculosul joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate şi personagii
istorice. Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, - Ielele - Mihnea
şi Baba, a cărui dezvoltare nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase şi
acel blestem foarte important în literatura noastră, care - ca şi Grui Sânger, de
Vasile Alecsandri - se poate pune alături de modelele de imprecaţiuni din literaturile
străine, cum e al Camiliei din Horaces ş. a.

Macedonele
Macedonele ne descriu frumuseţile din ţările locuite de macedoneni şi ne povestesc
întâmplări din viaţa lor. În geneal personajele sunt păstori şi păstoriţe. Cele mai
însemnate: Românele din Cavala - Samarina.

Reverii
Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice şi anume elegiile sale, care
prin frumuseţea versurilor şi prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte
preţuite. Din acestea fac parte: O fată tânără pe patul morţii - Plângerile poetului
român - Scopul omului - Un tânăr român mort în străinătate şi altele.

Opinia contemporanilor
Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Valoarea lor
a fost privită în mod foarte deosebit de critici. Unii au admirat fără rezervă tot ce a
scris el, cum este Aron Densuşianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru
alături de Mureşanu; alţii i-au tăgăduit orice valoare, cum face Nicolae Iorga în
Istoria literaturii. E drept că Bolintineanu se citeşte din ce în ce mai puţin şi impresia
ce ne produc legendele sale este foarte deosebită de cea produsă generaţiei de la
1848. Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în
locu-i sunt discursuri şi maxime. S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest
fel se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs, sau două discursuri.
Limba însăşi, în care sunt multe neologisme şi cuvinte savante, precum şi prea multe
diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone. Un merit sigur
are Bolintineanu: meşteşugul de a face versuri. Versurile sale sunt mult mai bine
reuşite, vorbim în special de ritm, decât ale tuturor poeţilor anteriori şi
contemporani. Poate că această calitate, cum şi maximele patriotice din scrierile
sale, i-au asigurat succesul în prima parte a activităţii sale.
Nicolae Balcescu
Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819 - d. 29 noiembrie 1852) a fost un istoric, scriitor şi
revoluţionar român.
Viaţa şi activitatea
Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu sin
Petre şi al"serdăresei" Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al
mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl
lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache
şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai
pomeneşte şi de o altă soră: Eleni.
Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie,
avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu.
La 19 ani ajunge în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin
Serghiescu Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită, şi este închis la
Mănăstirea Mărgineni, unde va rămâne doi ani, până la 21 februarie 1843, la
plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu. Mitiţă Filipescu este ţinut doi
ani, cu picioarele în apă.
După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell o altă
organizaţie secretă denumită Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de
români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin
Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian,
la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut începând cu
1844.
În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această
revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind
timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu
instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea
ţăranilor şi vot universal.
Fiind arestat pe 13 septembrie de autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit
revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi
de autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste,
Atena şi ajunge în Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth,
conducătorul revoluţiei maghiare, pentru un aranjament între revoluţionarii
români şi maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună. În 1849 se
găseşte la Pesta, încercând să negocieze un acord româno-maghiar cu revoluţionarii
unguri, dar după ce acesta este semnat, revoluţia maghiară este înfrîntă.

Ca istoric, marea sa operă a fost "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul", pe care a


scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă manuscris şi publicată de Alexandru
Odobescu. Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare
europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Cu un
paşaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, "au nom de Sa Majesté l'Empreur
des Ottomans", în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galaţi şi
încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era
bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în vârstă şi bolnavă. Medicii îi
sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta,
Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul "Alla Trinacria". Moare la
Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani. În anul 1977, Cantemir Riscutia a
facut parte dintr-o delegaţie romana plecată la Palermo pentru a descoperi locul in
care se spunea ca ar fi inmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui
marinar, care credea ca trupul românului mort in exil se afla in galeria de mumii a
călugărilor capuccini. Riscuţia a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se
potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese
înmormântat intr-un osuar de onoare al capuccinilor, loc sigilat în urma unei
epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.

Ideologia comunistă românească, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl


Marx[2], îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaş al acesteia. De aceea, pe
biletele bancare româneşti, de 100 de lei, ediţiile 1952 şi 1966, a fost gravată
imaginea lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localităţi rurale, precum şi străzi din
România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria
revoluţionarului paşoptist.

Scrieri istorice
Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
Citate
Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai
încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri
mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase,
gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care
mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de
piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri
mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac
comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul,
arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul
şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind
până şi prin noroiul drumurilor.

Astfel este ţara Ardealului.


Romanii supt Mihai-Voevod Viteazul
Pe culmea cea mai înaltã a muntilor Carpati, se întinde o tarã mândrã si
binecuvântatã între toate tãrile semãnate de Domnul pre pãmânt.
Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere.
Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi.
Ceea ce este bine pentru fiecare în parte, este bine şi pentru toţi.
O naţie nu se poate mântui decât prin sine însăşi.
Viaţa nu merită trăită, dacă e trăită în genunchi în faţa altora.
Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi.
Mihail Kogalniceanu

Mihail Kogălniceanu a fost un om politic de primă mărime din România.

"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la
Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate,
„un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic,
prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în
Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române.

S-a nascut la 6 septembrie 1817. Era fiul vornicului Ilie Kogalniceanu si al Catincai
Stavilla, \"coboritoare dintr-o familie genoveza, stabilita de secole in vechea colonie
genoveza Cetatea-Alba\".

Invata mai intii in casa, cu calugarul German Vida, apoi la pensionul francez al
exofiterului Cuenim, in noul institut al francezilor Lincourt, Chefneux si Bayard.

In 1839 se pune sa redacteze \"Foaea sateasca a printipatului Moldovei\", publicatie


nevinovata de economie rurala cu efecte modeste dar sigure. Inca din 1838
deschidea subscriptia pentru o editie completa, dupa mijloacele de atunci, a
operelor lui D.Cantemir, in colaborare cu C.Negruzzi. adiotantul avea sa
scrie \"Viata Domnului\", avea sa traduca din frantuzeste Istoria Imperiului
Otoman, din nemteste Descrierea Moldovei si sa mai ingrijeasca de alte citeva texte.
In mai 1840 anunta 6 tomuri din Letopisetele Valahiei si Moldaviei. In acelasi an
pregatea aparitia, ce avea sa se intimple in 1841, a unei publicatii de documentatie
istorica Arhiva romaneasca. In 1840 lua, alaturi de C.Negruzzi si V.Alecsandri,
administratia Teatrului National in urma carui fapt incepu a publica Repertoriul
Teatrului National din anul 1840 - 1841.

Tot in 1840 apare si Dacia literara, intiia revista literara bine organizata, care nu
avu nici ea ingaduinta de a continua mai mult de un an. Revista se deschise cu o
introductie in care Kogalniceanu isi propunea sa-i continue activitatile lui Heliade si
a lui Asachi, care se socoteau initiatorii presei romanesti. Scopul care si l-a propus
M.Kogalniceanu era sa imbogateasca literatura \"cu productiile romanesti fie din
orice parte a Daciei\", sa reproduca scrieri originale pentru ca \"intocmai ca intr-o
oglinda sa se vada scriitorii moldoveni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecarele
cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau\". Desi revista \"Dacia literara\" s-a
publicat numai un an, ea a contribuit esential la aparitia unor scriitori demni
neamului sau.

Nefrint, Kogalniceanu se indirji in editura si incepu sa scoata calendare.


La \"Cantora Foaiei satesti\" aparu in 1842 Almanahul de invatatura si petrecere.
Kogalniceanu se dovedea un gazetar cu mult mai superior lui Asachi, bine pregatit,
cu program hotarit, ridicindu-se cu mult asupra secilor compilatii. Almanahul din
1843 era compus in acelasi spirit, cuprinzind pe deasupra 3 poezii de V.Alecsandri
(Hora, Cintecul ostasilor calareti, Iarna vine, vara trece). In 1844 Almanahul
publica Fiziologia provintialului la Iasi.

Acaparat de activitatea politică şi publică a participat la momentul de la 1848,


redactând „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, precum şi „Proiect de
constituţie pentru Moldova”.Ca prim-ministru sub Cuza seculari-zează averile
mănăstireşti.A fost director al Teatrului Naţional din Iaşi.În domeniul ştiinţei
istoriei, a lăsat o operă fragmentară, alcătuită din iniţiative editoriale, publică
„Letopiseţele Ţării Moldovei”, 1845, „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie
naţională”, rostit în 1843 unde jalonează principii modernizate ale disci-plinei.I se
datorează apariţia „Daciei literare”, 1840, al cărei program-articol se instituie în
manifestul romantis-mulşui paşoptist, revista constituind un model de publi-caţie cu
largi deschideri, publicarea „Propăşirii”, titlul fiind tăiat de cenzură, rămânând
doar cu subtitlul „Foaie ştiinţifică şi literară” şi a „Arhivei româneşti” , 1840-1845,
destinată tipăririi de documente istorice.Discursu-rile sale politice, „Pentru
împroprietărirea ţăranilor”, „Dezrobirea ţiganilor”, „Ştergerea pribegiilor
boiereşti”, rămân realizări majore în genul căruia îi aparţin.

Principiile proclamate de Kogălniceanu şi prietenii săi la „Dacia” sunt


binecunoscute, iar importanţa lor a fost subliniată insistent de întreaga noastră
istoriografie lite-rară modernă, ele ilustrează o opţiune romantică, larg enunţată,
punând accentul, cu o admirabilă intuiţie a oportunităţilor, pe elementul esenţial în
momentul respectiv.

„Dacia literară” pune capăt ambiguităţii criteriilor.Ea afirmă că originalitatea


naţională este „însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi” şi condamnă înmulţirea
imitaţiilor şi a traducerilor, deoarece ele „s-au făcut la noi o manie primejdioasă,
pentru că omoară în noi duhul naţional”.Programul „Daciei” nu foloseşte cuvântul
„romantic”, dar prin istoricism, descoperirea folclorului, replierea pe elementul
specific, recomandarea subliniată a originalităţii se înscrie net în hotarele
romantismului, un romantism cuminte, temperat, naţional, „deschis”, întrucât
formulează o strategie a politicii culturale, indi-când temele, cu modalitatea
realizării artistice, drumul ce trebuia urmat, nu mijloacele de a-l parcurge”, după
cum spunea Paul Cornea în opera sa, „Originile roman-tismului românesc”.

Neavând încredere în ficţiune, urmărit de respectul is-toricului pentru document şi


mărturie, moralist prin structură, el amestecă intenţia narativă cu pastişa, prelu-
crarea cu localizarea, proza cu articolul şi cu micul eseu social-istoric.

„Scrisoriile” din vremea studiilor în străinătate ale lui Mihail Kogălniceanu,


adresate părintelui său, vornicul Ilie, sunt opera unui copil de geniu.Fără a cuprinde
vreo idee originală sau adâncă, fără a ne oferi pagini de ob-servatie interesantă
asupra celor văzute, asupra celor cu-noscuţi sau asupra celor întâmplate în decursul
anilor când au fost aşternute pe hârtie, ele cuceresc, în primul rând şi supravieţuiesc
literar prin extraordinara lor spon-taneitate şi ingenuitate.
„Prin însăşi finalitatea şi cadrul unde-şi tipărea scrieri-le de „almanah”, Mihail
Kogălniceanu este un iniţiator în mediul românesc al genului de
„Kalendergeschichte” fiind, în multe privinţe, un foiletonist de primă mână”, afrmă
criticul Mircea Zaciu în lucrarea sa, „Lecturi şi zile”.

Dacia Literara

Dacia literară este o revistă apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui
Mihail Kogălniceanu.

În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe


parcursul apariţiei, ea a avut următoarea rubricaţie, marcată prin supratitluri:

Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru
Lăpuşneanul), Scene pitoreşti din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip
de a face curte), Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie pentru
minte, inimă şi literatură”, „Curierul românesc” şi „Albina românească”),
Telegraful Daciei (ştiri culturale);

Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece
populare a Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în
Banat, Valahia şi Moldova de D. A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu
prezentare şi comentarii de M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A.
Donici), Alegere din alte foi româneşti („Arhiva românească”, „Curierul
românesc”), Critica, Telegraful Daciei;

Nr. 3: Scene contimporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia
(Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină (continuare
Damidoff), Poezie (Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi româneşti
(„Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina românească”), Telegraful Daciei.

Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată şi va
mai apărea abia după 1859, în ediţia a doua.

Programul Daciei literare


In primul număr al revistei, sub titlul Introducţie, M. Kogălniceanu, întemeietorul
revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile
literare ale scriitorilor paşoptişti:

1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre:


îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe
degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii
scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” Interpretînd îndemnul din
punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o
literatură mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale,
pervertind gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului
unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic;
2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii
străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie,
natură şi folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această triplă
recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor:
o Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi
sursă importantă de inspiraţie. Alecu Russo, în studiul Poezia
poporală, defineşte folclorul ca pe o oglindă realistă a vieţii poporului
şi ca pe un izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă. El îl va
ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii poporale
ale românilor (1852), urmată de Balade (Cîntice bătrîneşti). Multe
dintre poeziile volumului Doine şi lăcrimioare, de V. Alecsandri sunt
în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia populară într-o
suită de balade şi legende. Expresia cea mai profundă à inspiraţiei
folclorice se regăseşte însă în capodopera Zburătorul, de Ion Heliade–
Rădulescu;
o Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O
primblare la munţi sau Balta Albă, de Vasile Alecsandri, Memorial de
călătorie, de Grigore Alexandrescu ş. a. Elogiul frumuseţilor patriei
apare de asemenea în volumul Pasteluri, de V. Alecsandri;
o Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a
exprima idealul de eliberare şi unitate naţională, fie pentru a ilustra
satiric realităţile sociale. Alexandru Lăpuşneanul, de C. Negruzzi, face
parte dintr-un întreg ciclu de Fragmente istorice în proză, în timp ce
Alecsandri creează ample poeme eroice, ca Dan, căpitan de plai,
Dumbrava Roşie sau drame istorice ca Despot-vodă. Foarte gustate în
epocă sunt fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei),
cum ar fi Cuconiţa Drăgana, de Ion Heliade–Rădulescu sau Fiziologia
provinţialului, de Constantin Negruzzi;
3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca
românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii
Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de paşoptişti, care încearcă să
formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste şi pledînd
pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de Cugetări
publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin
sistemele lingvistice propuse înstrăinează moştenirea naţională. Ion Heliade–
Rădulescu scrie Gramatica românească, în care combate scrierea etimologică
şi are păreri juste despre îmbogăţirea limbii cu neologisme;
4. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să
creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu
introduce şi conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va
face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica
cartea, iar nu persoana.”

Poezia pasoptista
In 1821, cand au incetat domniile fanariote si s-a revenit la domni pamanteni, s-au
creat premizele unei europenizari economice si spirituale a patruns in scoli limba
franceza si astfel intelectualii scoliti au inteles necesitatea modernizarii societatii
romanesti si au imbinat, intr-un mod irepetabil, utopia cu pragmatismul,
desfasurandu-si fortele si energiile in toate domeniile de activitate, inclusiv in cel
cultural si literar. Rezultatele lor au fost uimitoare. Dupa ce au revenit in tarile lor
au infintat societati cultural literare (cu subtile obiective politice), presa in limba
nationala , invatamantul si o miscare teatrala in limba celor multi, conform
idealurilor iluministe.
Inlaturarea domniilor fanariote si instalarea domnitorilor pamanteni, aparitia unor
relatii economice si politice inexistente pana atunci constituiau premizele necesare
pt ridicarea societatii romanesti pe o noua treapta de dezvoltare social-economica ,
pt modernizarea vietii social politice si culturale.Pt intelegerea rolului pe care il
avea ideologia pasoptista in orientarea, indrumarea si stimularea maselor largi
populare la lupta ampla de transformare social-economica, de reorganizare
burghezo democratica a societatii romanesti si de eliberare nationala, este foarte
semnificativ intelesul cuprinzator pe care M. Kogalniceanu (acel arhitect al
modernizarii societatii romanesti) il dadea cuvantului "politica" :
"politica ... a ajuns sa fie astazi sufletul lumii moderne ; la dansa tintesc si largile
tendinte ale literaturii ce formuleaza si imprastie ideile, si propasirea industriei,
care asociaza, oranizeaza, produce si raspandeste. Politica este puternica circulatie
ce atata toata gandirea si toata ideea. Din ea izvorasc toate acele valuri de teorii, de
proiecte, de sisteme care bat necontenit in opinia publica si imping activitatea
multimii pe cai noua " . Miscarea revolutionara din prima jumatate a sec al-XIX-lea
a dat o puternica lovitura regimului feudal, renascand in constiinta maselor spiritul
luptei pt dreptatea sociala si libertate, intensificand miscarea de idei in favoarea
unirii tarilor romane intr-un stat puternic si independent. Ele au determinat, in
acelasi timp, o viguroasa activitate culturala, care avea la baza un amplu program
de lupta politica. Aceasta etapa, cuprinsa intre 1830-1860, in mijlocul careia s-a
declansat cea mai larga miscare populara de emancipare sociala si nationala
_revolutia de la 1848_ este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada
pasoptista.
In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale romanesti.
Invatamantul, presa, teatrul, literatura, stiintele cunosc o dezvoltare fara
precedent.Iau fiinta societati culturale si stiintifice, ,creste numarul revistelor si al
altor periodice,al cartilor tiparite in tiraje mari, se formeaza un public cititor, se
organizeaza biblioteci de literatura beletristica,se infiinteaza o viata artistica specific
romaneasca, bazata pe traditia populara, ia amploare miscarea de culturalizare a
maselor.

Intelectualii pasoptisti, procupati de cultivarea valorilor universale,o folosesc


curent,in scris si in oral,publicand articole, studii si lucrari ce aduceau la cunostinta
popoarelor europene problemele romanilor.
In perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale.
In aceasta perioada de plin avant al culturii , literatura romnana cunoaste o
dezvoltare apreciabila prin contributia , in Moldova, a scriitorilor: G. Asachi, C.
Negruzzi, M. Kogalniceanu, V.Alecsandri, A. Russo; in Muntenia: Ghe. Lazar, I. H.
Radulescu, V. Carlova, G. Alecsandrescu, N. Balcescu, I. Bolliac, D. Bolintineanu; in
Transilvania: T. Cipariu, G. Baritiu, A. Muresanu.
Pe ansamblu,literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica, nationala, educativa,
ea avand si dificila sarcina de a forma un public,de a-l modela conform idealurilor
social-politice ale momentului. In nimele aceleiasi specificitati nationale, s-a dus
batalia pt o limba unitara, cu constiinat clara ca existenta acesteia e o conditie pt
pastrarea identitatii nationale.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic in
ortografie si, pronuntandu-se in problema neologismelor, au adoptat principiul
imprumutului moderat,in limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si
culturala.
Doctrina literara, cata a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a
impiedicat sa aspire,conform personalitatii fiecaruia,la un frumos etern, la totalitate
si determinare, cu convingerea ca realitatea are un sens unic, care se cere descoperit
prin cuvant.

In perioada pasoptista se afirma primii nostri scriitori moderni in cadrul curentului


national popular de la "Dacia Literara". M.Kogalniceanu, in articolul program al
acestei reviste, subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii:
combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre, necesitatea crearii unei literaturi
nationale prin stimularea scririlor originale, aspirate din istoria patriei, din
frumusetile ei, din pitorescul obiceiurilor populare; realizarea unei limbi unitare si a
unei literaturi specific nationale. Aparand ideea de originalitate in literatura,
mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic, exercitand, in
acest fel, o influenta hotaratoare asupra fizionomiei culturii romanesti de la mijlocul
sec trecut. "critica noastra-spunea M.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare; vom critica
cartea, iar nu persoana"
Existenta unui clasicism romanesc a facut posibila simbioza intre luminism si
romantism, clasicism si preromantism, fapt explicabil prin presiunea modelelor de
tot felul, dar, si prin situatia speciala in care se afla literatura noastra dornica de
sincronizare cu ordinea rapida a unor etape, dar, in egala masura, obligata sa-si
afirme identitatea nationala. Aparut in conditii sociale si culturale foarte specifice,
romantismul romanesc va avea, natural, o fizionomie proprie. Preluand conceptele
lui Fridrich Sengle, V.Nemoianu, distinge un romantism (high romantism) care avea
ca trasaturi radicalism, ideologie coerenta, vizionarism, simt cosmic, integrarea
contrariilor, misticism si intensitate paisonala si urme foarte slabe in realitatea
literala a acestei perioade si un al doilea romantism (Beidermeier) care avea ca
trasaturi inclinatia spre moralitate (de aici predilectia pt poezia didactica), valorile
domestice, intimismul, idilismul, pasiunile temperate, confort spiritual,
sociabilitatea,militantismul, conservatorismul, ironia si resemnarea, fiind mult mai
evoluat la scriitorii nostri reprezentativi din jurul anului 1840.
Diversificarea speciei e insotita, in poezie, de varietatea mijloacelor prozodice
folosite,varietate vizibila inca la I.Vacarescu si Asachi indeosebi, acesta din urma un
mare tehnician, creator al unui vers de o perfectiune clasica. Preocuparea de a iesi
din tiparele traditionale de versificatori ridimentari de a scrie intr-o versificatie
complexa, in pas cu poezia europeana a vremii, este aproape generala, mergandu-se
pana la cultivarea unor specii de virtuozitate.
Opera este nu numai prima realizare a speciei in literatura romana ci si cea mai
importanta, o scriere densa, echilibrata si armonioasa, indiscutabil una di marile
creatii poetice ale epocii si ale miscarii literare romanesti in general. Fenomene
arata amplificarea si diversificarea ariei de creatie poetica, precum si preocuparea
evidenta de adancire si rafinare a actului creator. Exista inca, fara indoiala la poetii
acestei epoci, stangacii de limba , naivitati de exprimare a gandirii poetice, tinand de
traditia si experienta precare atunci a poeziei autohtone. Creatia dramatica
romaneasca se va afirma larg in epoca urmatoare, cu deosebire prin Alecsandri, ea
maturizandu-se deplin spre sfarsitul sec, prin Caragiale

Alecsandri nu ia lucrurile, lumeste ca o simpla satisfactie sociala, el se crede


salvatorul natiei. Alegea teme poporane, tratandu-le in metrii scurti respectivi.
Dovada de tact deoarece nici spiritul lui nici cel al contemporanilor nu erau cu mult
deprinse de sensibilitatea folclorica, si singura cale dreapta era cea a innoirii acestei
simtiri. Expresiile din povesti pe care si le extrage mai tarziu, sunt toate metafore
sau "concetti" . Poezia ramane totusi rea.In Baba Cloanta, fantasticul macabru
tropotitor al lui Bolintineanu capata o culoare focoasa si umor.In planul I sta Baba
langa o tufa uscata, pe cer strajuieste luna , in fund se vede focul horei din sat.
Onomatopeea este aici hilara, drolatica.Stapanita de doruri erotice Baba face o
incantatie de o ardoare groteasca cu scopul de a-si vedea iubitul.Ochii mari far de
noroc , hora in jurul focului sunt note plastice , inexistente in folclor. Satan chemat
de Baba, soseste intr-un desen foarte precis , iar Baba devenita calul dracului
porneste spre balta,prilej pt alta litografie. Cocosul ca in toate baladele cu strigoi ,
canta la miez de noapte si dracul impreuna cu Baba se prabusesc in balta moment
foarte bun pt o ilustratie.In genere toata poezia poate fi ilustrata si e hotarat ca
putini poeti au avut mai multe mijloace de a cumpune tablouri .Ghinionul lui
Alecsandri a fost cand M.Eminescu a supt toate fluidele inefabile, toate elementele
metafizice, lasand numai materialul biografic care este redus. Este evident ca lui
Alecsandri ii lipseste vocabularul liric , inlocuit cu spectaculosul, cu zgomotosul si
mai ales cu dulcegarii . La capacitatea scenica se adauga truculenta , semn laudabil
al instinctului artistic.Doua decenii Alecsandri a continuat asfel fara a iesi din tipar
si fara a da de banuit ca ar avea notiune artistica mai complicata . Erotica lui mai
profunda in intentii,ramane senzuala si zaharata.Conventiile lui poetice sunt de o
pletitudine totala,agranate de o mare risipa de vorbe,din neputinta de a incorda
bine versul.Vinul liric este amestecat cu o enorma cantiate de apa,incat foarte rar
cate un vers mai pastreza flagenta adevaratei fantezii.De obicei fragmentele salvate
sunt din poieziile in care se canta goana salbatica ori intimperiile,adica tot ce strica
kieful la care tine atat poetul.Se intalnesc in poezia umblatului Alexandri fragmente
de orientale,icoane exotice,totul insa sters de ploaia cuvintelor inutile.
Dupa 40 de ani,cand incepu sa simta mai cu tarie voluptatea trandaviei, poetul a
inceput sa dea in pasteluri o poezie noua in care tehnica picturala predomina.S-a
observat si s-a osandit idilismul exagerat al vietii satesti,eludarea cumplita a
conflictului de clasa atat de acut atunci. Teroarea de fenomenul boreal ia prilejuit
lui Alexandri cateva strofe ce sunt mici capodopere.In "Miezul iernii" joasa
temperatura usuca padurea in sunetul de orga al vantului,prefacand totul in
diamante.In "Iarna" imaginatia e o vreme ingrozita de putinta unei ninsori
totale,de sfarsit de lume.Lacuil romanticilor,provocator de melancolii,este inlocuit
aici de cerul plin de nori si cu suieratul vantului ce umple de o surda spaima toate
fapturile(Sfarsit de toamna).Poetul nu trece cu vederea aspectele voioase ale
iernii,creanga care rupta te stopeste cu fulgi de zapada,sania cu clopotei dar
exultare poetului,obsedat de soare,incepe cu primavara,acum calduar patrunde in
inima si vietatile ies din amorteala.Luate in total ,pastelurile reprezinta o lirica a
linistii si a fericirii rurale,un hariotinism.Pt intaia oara se cata la noi
intimitatea,recluziunea poetului,meditatia la masa de scris,fantasmele
desprinzandu-se din fumul tigarii,somnolarea in fata sobei.De fapt,pastelurile lui
Alecsandri sunt un calendar al spatiului rural.
Publicate intre 1868-1869 in "Convorbiri literare" si apoi in volum in
1875,pastelurile reprezinta partea cea mai organica a poeziei lui Alecsandri.
Dinamism si claritate,geometrie clasica a voiziunii,simplitatea si armonia
proportiilor,desenul esentializat valideaza ideea unui clasicism asumat,daca nu am
tine cont de faptul ca desenul e,uneori,tulburat de ispita melancoliei,insotita de
unele motive romantice.
Nefericirea e ca Alecsandri,pe langa o verozitate nesuferita si un senzualism
nelalocul lui,care face terestre incercarile de viziuni,se impiedica intr-un sistem de
conventii puerile.Generalitatea cuvintelor lui e cunoscuta.
Atitudinea poetului fata de natura nu este contemplartiava,ci practic hedonica.El
nu masoara cu ochiul ci cu criteriul practic.Din poezia populara ia personificatia.I
se pare ca peisajul nu are pret artistic in sine, de aceea cauta sa-l
poetizeze,interiorizandu-l,ridicandu-l la expresia unei valori psihice.Alecsandri a
avut ambitia ,in unele piese , de a zugravi starea sociala a vremurilor sale.Indeosebi
penetratiunea elementului alogen l-a preocupat si foarte des a introdus ca antipatice
pe grec si pe evreu.I n comedie comicul se rezuma aproape numai la stropsirea
limbajului si Alecsandri cam abuzeaza.
Ca poet Alecsandrescu a sintetizat ,intr-o creatie de mica intindere, principalele
aspiratii, pasiuni si locuri comune al epocii. El a cristalizat in cateva atitudini
spirituale si simboluri de mare circulatie o mentalitata fluida , constienta de vocatia
ei ideala dar nedescurcata intre optiunile posibile. In scrisul sau conflueza multimea
diversa a izvoarelor din care se alcatueste poezia pasoptista :radicalismul
senzualitatea si tendinta pedagocica a luminilor;fadoare sentimentala a
petrarchismului ;melancoliile si sensibleria preromantismul . Mai putin amplu
decat altii lipsit de suflu, el aduce in schimb o formula literara persuasiva si bogata
in nuante intrata in definitia lirismului romanesc preeminescian, ca un punct de
reper indelebil, adevarat pol al traditiei.Multi l-au considerat drept un produs de
metisaj , un amestec de romantism si clasicism.De fapt el e un romantic printre
clasici si reciproc cu alte cuvinte e un scriitor de tranzitie , iluzionand asupra
situatiei proprii . Simpatizant al ideilor inaintate ale pasoptismului se tine totusi
departe de lupta politica.Personajul pe care il evoca versurile lui, asa zisul erou
liric ,e un dublu al omului viu .Priveste lucid lumea fara a-si face iluzii si a confunda
sclipirea decorului cu realitatea murdara.Opera lui trasfigureaza in planul liric
tribulatiile unui personaj dubitativ , melancolic,reflexiv ,ironic, ne multumit de
ordinea lumii .Este incontestabil ca acest romantic solitar dar antiexistentialist era
un poet cetatean,angajat fara ezitare in lupta pt inafaptuirea idealului national.

Intre reprezentantii literaturii pasoptiste C.Bolliac ocupa o pozitie extrema :el este
romanticul in jiletca rosie nu numai prin tendinta umanitara si atingerile din
tinerete cu socialismul utopic,dar si prin violenta declamatiei,dezordinea
sensibilitatii,dorinta permanenta de a produce efecte.De la primii pasi in viata
literara ,el a resimtit tentatia publicitatii.Sub raport fiziologic nu pare decat a avea
notiuni diosperate,de un calibru restrans.Este un intuitiv si un grabit,care nu
poposeste adanc asupra versurilor si nu dovedester nicaieri posesia unei veritabile
tehnici a muncii intelectuale.Asemenea altora e un aotodidact insetat de meri
escapade intelectuale care parodiaza lesne cu argumente de eruditie si mai mult
adulmeca ideile decat sa le descopere prin studiu sistematic.Bolliac nu e un adept
oarecare al esteticii pasoptiste,ci e unul din principalii ei protagonisti.E o reala in
aceasta remarcabila intelegere a fenomenului poetic ,materializata intr-un fel de
iluminari succesive.Chiar daca n-a atins mari atitudini lirice, Bolliac e vadit sa simta
poezia si ii percepe esenta.Romantic impenitent,si-a croit drumul incercand mereu
sa se sincronizeze cu o actualitate mobila,careia accelerarea ritmului istoric i-a
impus dese schimbari.Romantic dar crescut din radacini iluministe,n-a izbutit sa
opteze literar intre rigoare si ambiguitate,intre didacticism si liberul zbor al
fanteziei,intre vibratia adanca a inimii si bogatia senzuala a lumii.Nu i-a lipsit nici
elanul meditatiei ,nici fiorul luminilor de bezna ce ne inconjoara,nici cutezanta
marilor escapade lirice.

N. Manolescu il considear un mare poet,poate singurul mare romantic de pana la


Eminescu regasind in poezia acestuia aproape toate trasaturile specifice primului
romantism:coerenta vizionara,simt cosmic,intensitate pasionala si radicalism
ideologic.A introdus si a sustinut motivul ruinelor ,a cultivat poezia extatica si
vizionara, a demonstrat o apetenta deosebita pt poezia didactica si civica, chiar daca
rezultatele estetice au fost modeste.Daca e adevarat ca nu a inventat limbajul poeziei
de idei in schimb a contribuit din plin la creere unui limbaj liric , fapt de necontestat
in ciuda traditiei care a transmis imaginea unei persinalitati scindate , opera literera
, teoretica si speculativa ne proiecteaza un profil surprinzator de unitar.Daca ne
referim la piesele sale de rezistenta e de observat ca vocatia sa a fost mai degraba
una epica si mult mai putin una lirica.
In cei aproape 25 ani de activitate literara, ca un advarat profesionist, Bolintineanu
a publicat 18 volume ,ilustrandu-se in toate genurile si speciile literare.Baladele
istorice atat de transparente si usor de memorat a obtinut o glorie nemeritata
.Multimea cliseelor, caracterul strident,lipsa de culoare istorica si caracterul
simplist al scenariului indeparteaza aceste texte de zona estetica .Dincolo de
performantele estetice uimitoare este capacitatea anticipativa a demersului poetic,
sinteza realizata intre dimensiunea mistica si cea istorica intr-un limbaj cu o mare
putere de simbolizare.Romantismul sau e mult mai evoluat decat al colegilor sai de
generatie ,temperamentul, sensibilitatea, calitatile sale native l-au condus la fourirea
unei opere inegale dar de maxima semnificatie prin faptul ca a pregatit, a anticipat
poezia care avea sa urmeze.

Trecerea de la o epoca la alta se savarseste adesea pritr-o miscare de pendul, ca si


cum continutul de exprimat nu ar mai incapea in formele artistice existente si ar
impune descperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. In aceasta incercare
de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic,dorinta intima
a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. Explicatia este si de
natura sociala, fiind vorba de repercursiunile in constiinta a proceselor majore ceea
ce agita viata materiala a oamenilor

Bibliografie
George Ivascu, Istoria literaturii romane, (capitolul Indrumatori si programe
literare)
Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane
Introductie la “Dacia literara”, de M. Kogalniceanu
Ion Heliade-Radulescu, Gramatica Romaneasca (prefata)
Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii romane
moderne
Operele scriitorilor pasoptisti…
www.wikipedia.ro

S-ar putea să vă placă și