Sunteți pe pagina 1din 16

Ministerul Eeducatiei al Republicii Moldova

Universitatea Tehnica A Moldovei


Catedra Microelectronică şi Dispozitive cu Semiconductori

Raport
La lucrarea de Laborator nr.1
Disciplina: Imagistica medicală şi terapia cu radiaţii ionizante.

Tema: Anatomia radiologică.

Elaborat : st gr. ISBM – 071


Creţu Sergiu

Verificat: prof. univ.


Roşca Andrei

Chişinău 2010
Aspecte generale privind sistemul osos
Aparatul locomotor este constituit din sistemul osos si sistemul musculara, ambele asigurand
sustinerea corpului si posibilitatea de deplasare.
Sistemul osos reprezita totalitatea oaselor din corp (aproximativ 200 la numar) legate intre
ele prin articulatii. El reprezinta partea pasiva a aparatului locomotor.
Forma, structura si modul de legatura a oaselor pentru a forma scheletul corpului uman,
reprezinta expresia adaptarii la statiunea bipeda si locomotoare.
Datorita compozitiei chimice si arhitecturii substantei osoase, ele au proprietatea de a
rezista la:
 presiune
 tractiune
 torsiune
Rolul oaselor in organism
1. determina forma corpului, iarimpreuna cu articulatiile dintre ele, asigura suportul partilor
moi;
2. participa la formarea cavitatilor de protectie a unor organe (cutia craniana, canalul
verteberal, cutia toracica, bazinul );
3. sunt organe ale miscarii pentru ca pentru ca participa la formarea articulatiilor si servesc
capunct de insertie pentru muschi;
4. maduva rosie (din epifizele oaselor lungi,din oasele late si scurte)are rol in hematopoeza;
5. deposit de substanta fosfocalcice, pe care organismul le poate mobiliza la nevoie
(sarcina).
Structura oaselor
Oasele sunt organe tari si elastice.In structura lor predomina tesutul osos.Tesutul osos este
cel mai dur si rezistent tesut mecanic conjunctiv. Tesutul osos este un tesut conjunctiv
metaplaziat.
Capul
Capul uman este format din 29 de oase.
SCHELETUL CAPULUI este format din oasele cutiei craniene (neurocraniu) si oasele
masivului facial (crescerocraniu).
NEUROCRANIUL (craniul cerebral) este alcatuit din optoase: patru neperechi (frontal,
etneoid, sfenoid si occipital) si patru perechi (doua parietale si doua temporale fiecare cu detalii
caracteristice).
Oasele neurocraniului:
Osul frontal, Osul etmoid, Osul sfenoid, Osul
occipital, Osul parietal (2), Oasele suturale,
Osul temporal (2)
VISCEROCRANIUL (splahnocraniu) este
alcatuit din 14 oase diverse dintre care doua
neperechi: vomerul si mandibula si sase perechi:
maxilar, zigomatic, nazal, lacrimal, palatin si
conca nazala inferioara.
Oasele viscerocraniului:
Osul lacrimal (2), Osul nazal (2), Cornetul inferior,
Vomerul, Maxila, Osul palatin (2),
Osul zigomatic (2), Mandibula Osul hioid
Regiuni craniene

Partea interioară a craniului se numește


endocraniu iar parte exterioară exocraniu.
Pe de altă parte, craniul poate fi segmetat
pe verticală și în acest caz se vorbește
despre craniul superior sau bolta craniană
(în latină: calvaria) și craniul inferior sau
baza craniului (lat: basis cranii).
Bolta este formată din oasele: frontal
(partea verticală), parietali, scuamele
temporalilor și occipital (partea
superioară). Baza cuprinde restul părților
scheletului cranian. Limita între bază și
boltă este reprezentată printr-o linie care
formează o circumferință sinuoasă și care pleacă de la depresiunea naso-frontală până la
protuberanța occipitală externă.

Neurocraniul membranos – bolta craniană


Oasele boltei craniene sunt oase plate cu rol de protecție. Aceastea iau naștere în timpul
procesului de osificare intramembranoasă din plăcile țesutului conjunctiv fibros (mezenchim)
care înconjoară encefalul. Astfel, în mod centrifug se dezvoltă (osifică) oasele membranoase
plate. În momentul nașterii, procesul de osificare nu este încheiat iar oasele boltei nu sunt
complet unite având spații între ele acoperite de țesut fibros (aceste suturi sunt denumite
fontanele).

Neurocraniul cartilaginos (condrocraniul) – baza craniului


Oasele bazei craniului se dezvoltă din condrocraniu prin procesul de osificare endocondrală.
Condrocraniul este o structură formată din diferite nuclee cartilaginoase osteogenice separate
(condrocraniul precordal își are originea în creasta neurală iar condocraniul cordal în
mezodermul paraxial).

COLOANA VERTEBRALA: formata din 33 – 34 vertebre suprapuse, avand


fiecare caracteristici speciale. Pe regiuni se disting
 regiunea cervicală - din 7 vertebre (primele două se numesc atlas și axis)
 regiunea toracică - din 12 vertebre
 regiunea lombară - din 5 vertebre
 regiunea sacrală - din 5 vertebre sudate (sacrum)
 regiunea coccigiană - din 4/5 vertebre reduse (coccis).

Regiunea cervicala este importanta prin faptul ca sustine capul si are cea mai mare mobilitate
comparativ cu celelalte regiuni, cu rol in orientare si pastrarea echilibrului. Primele doua vertebre
cervicale, atlas si axis, sunt cele care influenteaza aceasta mobilitate, prin articulatia dintre ele.
Regiunea toracica are mobilitate mai mica comparativ cu regiunile cervicala si lombara.
Sustine toracele si se contracta izometric la miscarile capului si bazinului.
Vertebrele lombare sunt cele mai inalte si cu diametrul cel mai mare pentru a face fata
presiunii care se exercita asupra lor.
Coloana vertebrala are mai multe curburi fiziologice situate in
plan sagital, care ii cresc rezistenta (de aproximativ 10 ori fata de
aceeasi coloana fara curburi). Aceste sunt cu convexitatea anterior
in zona cervicala, cu convexitatea posterior in zona toracica si cu
convexitatea anterior in regiunea lombara. Segmentul sacro-
coccigian are o curbura imobila cu convexitatea posterior.
Curburile vertebrale impreuna cu ligamentele si discurile
intervertebrale contribuie la realizarea unui echilibru intrinsec
adecvat al coloanei, la care se adauga echilibrul extrinsec, pe care il
realizeaza grupele musculare care sustin coloana vertebrala in mod
direct, sau prin intermediul altor structuri. Se ajunge astfel la
numeroase mecanisme care au rol de a da coloanei vertebrale
rezistenta, mobilitatea si supletea maxime, care o fac potrivita
pentru rolul de sustinere, axare, protectie si miscare pe care il are.

Caractere regionale ale vertebrelor


a) Vertebrele cervicale(vertebrae cervicales)
 Corpul vertebrei: este mic, alungit transversal, avand lateral si
superior doua prelungiri: apofizele uniciforme(neomologate NI)
 Proc. transvers: prezinta la baza gaura transversara(foramen
transversarium) pentru artera si vena vertebrala;varfum este
bituberculat prezentat tuberculul anerior si posterior(tuberculum
anterius et posterius);pe fata superioara, concava, prezinta
santul pentru nervul spinal(sulcus n. spinalis).
 Proc. spinos scurt, bituberculat si putin inclinat.
 Proc. articular: cu fetele articulare plane, orientate intermediar
intre planul frontal si orizontal.
 Gaura vertebrala:triunghiulara.
b) Vertebrele toracice(vertebrae toracicae)
 Corpul vertebrei:este intermediar ca marime intre vertebrele
cervicale si lombare;prezinta lateral fata costala superioara si
inferioara(fovea costalis superior et inferior) pentru articulatia
fata articulara a capului coastei.
 Proc. transvers:prezinta fata costala transversala(fovea costalis transversalis) pentru articularea
cu fata articulara de pe tuberculul costal.
 Proc. spinos:unic, lung, foarte mult inclinat inferior.
 Proc. articular:cu fetele articulare plane orientate in plan frontal.
 Gaura vertebrala: cilindrica.
c) Vertebrele lombare(vertebrae lombales)
 Corpul vertebrei: cel mai vouminos, reniform, cu
concavitatea posterior.
 Proc. transvers si spinos:de dimensiuni reduse, se
numeste proces accesor(processus accesorius), anterior
de care se gasesteprocesul costal(processus costarius),
de dimensiuni mai mare, reprezentat fostele coste
lombare.
 Proc. articular:cu fetele articulare cilindrice, concaave la
cele superioare si cilindrice la cele inferioare;postero-
lateral de procesul articular superior se gaseste
procesul mamilar(processus mamilaris).
Sacrul(os sacrum), os median, impar, format prin sudarea vertebrelor sacrale. Orientare-fata
concava sa priveasca anterior iar baza superior.
Sacrul prezinta:
-fata pelvina(facies pelvina)concava, priveste anterior si inferior;pe ea se vad, median, corpurile
celor cinci vertebre sacrale, separate prin patru linii transverse(lineae transversae), la ale caror
laterale see afla patru perechi de orificii-gaurile sacrale anterioare(foramen sacralia pelvina), prin
care ies ramurile anterioare alenervilor sacrali.
-fata dorsala(facies dorsalis), convexa, orientata posterior si superior;median se gaseste creasta
sacrala mediana(crista sacralia mediana) formata prin sudarea proceselor spinoase;de o parte si
de alta a ei se afla succesiv, dispre medial spre lateral:creasta sacrala intermediara(crista
sacralia intermedia) formata prin sudarea proceselor articulare, gaurile sacrale
posterioare(foramen sacralis dorsalia), in numar de patru perechi, prin care trec ramurile
posterioare ale nervilor spinali si creasta sacrala laterala formata prin sudarea proceselor
transverse.
-baza sacrului(basis ossis sacri), care priveste superior si anterior;prezinta, anterior, fata
superioara a corpului lui S1, posterior de care se afla orificiul superior al canalului sacral;pe
coloana vertebrala ca intreg, corpul lui L5 si corpul lui S1 formeaza un unghi proeminent anterior-
promontorium.Lateral se alfa procesul articular al lui S1;
-pars lateralis situata lateral, prezinta fata articulara(facies articularis)-pentru articulatia cu fata
corespunzatoare de pe coxal, formand articulatia sacro-iliaca.Posterior de fata articulara se afla
tuberozitatea sacrala(tuberositas sacralis)-pentru insertia ligamentelor sacroiliace
interosoase(ligg. sacroiliaca interossea)
-varful sacrului(apex ossis sacri) orientat inferior se articuleaza anterior cu coccisul;posterior se
aflahiatusul sacral(hiatus sacralis), care reprezinta orificiul inferior al canalului sacral;pe partile
laterale ale hiatusului sacral se afla extremitatile inferioare ale crestelor sacrale intermediare,
forman coarnele sacrului(cornu sacrale)
-canalul sacral(canalis sacralis) este continuarea in interiorul sacrului a canalului vertebral;in
interiorul lui se gaseste filum terminale, in jurul caruia nervii sacrali formeaza coada de cal.
Coccisul (os coccygis) este un os mic, rudimentar, format prin sudarea vertebrelor
coccigiene.Superior prezinta cornul coccisului(cornu coccigeum), care se leaga de cornul sacral
prin ligamente.

Gaura vertebrala(foramen vertebrale), delimitata intre corpul si arcul vertebrei, formeaza, prin
suprapunere, canalul vertebral(canalis vertebralis), care adaposteste maduva spinarii(medulla
spinalis) si meningele spinal(meninges spinalis).

SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR este alcatuit din piese osoase


proprii fiecrui segment.
Umarul este format din oasele centurii toracale
(scapulare), clavicula care fixeaza membrul superior de
torace (articulatia sternoclaviculara) si scapula (omoplatul)
os plat de forma triungiulara.
Scapula se muleaza cu fata sa anterioara pe fata
posterioara si superioara a toracelui (unghiul sau inferior
corespunde coastei a 12–a si se articuleaza cu capul numeral
prin intermediul cavitatii glenoide.
Bratul – prin osul humerus, se leaga prin extremitatea
sa distala cu antebratul care prezinta osul radius, iar medial
vena in pozitia de sustinere a maine. Aceste prin
extremitatea distala se articuleaza oasele mainii: oase
carpiene (8), metacarpiene (5) si falange.
Structură
Membrul superior este alcatuit din urmatoarele parti:
 Umăr
 Braț
 Cot
 Antebraț
 Încheietura mâinii
 Mână
Oase
 Claviculă (singurul care se articulează cu trunchiul)
Clavicula este un os dublu curbat ce intră în componența centurii scapulare. Medial se
articulează cu sternul prin articulația sterno-claviculară iar lateral se articulează cu acromionul
scapulei prin articulația acromio-claviculară.
 Scapula
Omoplat sau lat.:Scapula intră în alcătuirea articulației sau centurii scapulare (articulației
umărului) de la mamifere. Legătura cu toraxul (cutia toracică) este realizat prin țesut muscular
Synsarkose (grec. syn = împreună, sarkos = carne).
La această articulație iau parte capul humerusului (osul brațului superior), clavicula (la păsări
osul coracoid) .
 Humerus
Humerusul (lat. humerus) este osul lung al brațului, ce se articulează superior cu omoplatul și
inferior cu radiusul. Humerusul formează scheletul brațului și prezintă o extremitate
superioară, una inferioară și diafiza sau corpul humerusului.
 Radius
Radiusul este un os al antebrațului situat între cot și încheietura mâinii. Este poziționat lateral
față de ulnă, pe care o depașește în lungime și grosime.
 Ulnă
Ulna este un os lung, prismatic, situat pe partea medială a antebrațului, paralel cu radiusul.
 Carp

 Carpul este ansamblul anatomic format din cele opt oase carpiene de mici dimensiuni din
zona încheieturii mâinii, situate între radius și ulnă, proximal, și metacarp, distal. Oasele
carpiene permit încheieturii să execute mișcări de rotație orizontală, verticală și laterală.
 Metacarp
Metacarpul este partea intermediară din scheletul mâinii, localizată între falange (oasele
degetelor) și carp (format din oasele ce fac legătura cu antebrațul). Metacarpul fiecărei mâini
este format din cele cinci oase metacarpiene.
 Falange
SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR
Membrul inferior are trei segmente:
- coapsa, al carui schelet este format din femur;
- gamba, al carui schelet este format din tibie si
fibula;
- piciorul, in scheletul caruia gasim tarsul,
metatarsul si falangele
FEMURUL: este cel mai lung os din intregul schelet. El are
un corp si doua extremitati. Extremitatea superioara este formata
din cap, gat si tromantere.
- capul femurului are forma sferica si este orientat in
sus si medial, se articuleaza cu cavitatea cotiloida;
- gatul femurului este aproape cilindric, lung de 6
cm si orientat de pas in pas;
- trahantrele sunt doua proeminente asezate la locul
de unire a gatului cu corpul.
La marginea superioare a gatului exista o proeminent mare cu
contur patrulater care prezinta trohanterul mare; pe parte dorsala a
limitei dintre gat si corp se gaseste o proeminenta mai mica care prezinta
trahanterul mic. De la trahanterul mare porneste spre trahanterul mic,
creasta intreahanterica. Trohanterele si creasta intrahanterica servesc
pentru insertii musculare.
Corpul femurului are forma de prisma triungiulara si prezinta o
curbura cu concavitatea indreptata posterior. Cele trei fete sunt convexe
si netede. Dintre muchii numai cea posterioara
prezinta caractere particulare si poarta denumirea de linie aspra. In
partea mijlocie, linia aspra se prezinta ca o creasta groasa; extremitatea
superioara este trifurcata, iarextremitatea inferioara este bifuracta. Pe
linia aspra se insereaza muschi ai coapsei. Extremitatea inferioara este
alcatuita din doua mase voluminoase ovoide, numite codili, un codil
intern si unul extern. Pe fata anterioara, codilii se unesc si formeaza o
suprafata articulara forma de scripete, trahela femurala care se
articuleaza cu rahela iar pe fata posterioara, ei sunt despartiti printr-o
mare scobitura, incizura intercondiliana. Suprafata condililor serveste
pentru articularea cu oasele gambei.
OASELE GAMBEI:
Scheletul gambei este format din doua oase asezate paralel: tibia si fibula.
TIBIA - os lung situat in partea interna a gambei; este mai voluminoasa decat fibula.
Prezinta un corp si doua extremitati.
Extremitatea superiaora – este mai columnioasa decat cea inferioara, este formata din doua
tuberozitati, care sunt niste condili: condilul lateral si condilul mediu.
Pe fata lor superioara condilii au suprafete articulare, cavitatile glenoide ale tibiei care se
articuleaza cu condili femurali. Pe partea anterioara a acestei extremitati exista o proeminenta,
tuberozitatea anterioara, pe care fixeaza tendonul radelei. Corpul tibiei are forma de prisma
triungiulara. Pe fata posterioara prezinta o creasta care porneste din dreptul candilului lateral si
merge in jos si medial; ea se numeste linia oblica a tibieisi serveste pentru insertia muschiului
sobar si tibial posterior. Pe fata inferioara are o creasta foarte ascutita in partea ei mijlocie,
creasta anterioara.
Extremitatea inferioara este mai putin voluminoasa decat cea superioara. Ea prezinta o fata
articulara pentru trahelea astrogalului. La partea interna, extremitatea inferioara se prelungeste
sub forma unei apofize numita maleala mediala, caresearticuleaza tot cu astrogalul. Pe fata
laterala a acestei extremitati se gaseste o fateta articulara, fibula.
FIBULA – este cunoscuta si sub denumirea veche de
paraneu. Este un os lung, mai subtire decat tibia, asezat pe partea
laterala a gambei. Prezinta un corp si doua extremitati prin carese
articuleaza cu tibia.
Extremitaea superioara se prezinta ca o ingrosare numita
capul fibiei. Pe fata superioara are o articulara pentru condilul
lateral al tibiei, iar lateral de acesta este apofiza piramidala,
apofiza stibiala. Corpul fibulei este subtire si are forma de prisma
triunghiulara cu suprafete neregulate, pentru insertia muschilor.
Extremitatea inferioara formeaza maleala laterala si se
prezinta ca o ingrosare ovala, turtita lateral, care coboara sub
nivelul extremitatii ionferioare a tibiei. Pe fata mediala are
suprafete articulare pentru tibie si pentru astrogal.

ROTULA – os scurt, turtit, antero-posterior, (patela) asezat in partea anterioara a


genunchiului. Are forma aproximativ triunghiulara, prezentand o baza si un varf. Pe suprafetele
articulare de pe fata posterioara se articuleaza cu condilii femurului iar pe ia se insera muschi si
ligamente. Este cuprinsa in grosimea tendonului, muschiul cvadicepsla nivelul genunchiului, din
care cauza este considerata un os sesanoid.
 oasele tarsiene în număr de 7
- talus - calcaneu - cuboid - navicular - cuneiformul lateral - cuneiformul mijlociu - cuneiformul
medial
 oasele metatarsiene în număr de 5
 oasele falange în număr de 14, 2 pentru degetul mare și câte trei pentru restul degetelor:
- falanga proximală - falanga medie - falanga distală.

SCHELETUL TORACELUI – o
componete a scheltului trunchiului este format din
coloana brocala, de care cele 12 perechi de coaste:
primele 7 perechi de coaste adevarate, 5 perechi de
coaste false, dintre care 2 perechi sunt coaste
foltante.

Acestea la randul lor se articuleaza pe resa


anterioara si mediana – sternul – prin intermediul
cartilajelor coastele exceptand coastele flotante (11-
12).

Stern sau osul pieptului este un os nepereche, turtit


în sens ventrodorsal, situat ventral și median. El
prezintă două fețe: una ventrală și cealaltă dorsală,
două margini laterale, o bază sau manubriul
îndreptată cranial, un corp și un vârf - apendicele xifoid sau ensiform. Manubriul și corpul
sternului formează între ele unghiul sternal sau unghiul lui Louis deschis îndărăt. La extremitatea
superioară a manubriului pe linia mediană, se află o scobitură și pe părțile laterale scobiturile
claviculare, pentru articulația cu claviculele; iar mai jos, tot pe părțile laterale, se situează
scobiturile costale, pentru articulare cu cartilajele perechilor I-VII de coaste; la nivelul unghiului
lui Louis se află scobitura pentru coasta a doua. Scobitura pentru coasta a șaptea se află la limita
dintre corp și apendicele xifoid. La femei sternul este relativ mai scurt decât la bărbați.

Aparat respirator
Aparatul respirator la om
Căile respiratorii superioare:
- cavitate nazală
- faringe
- laringe
Căile respiratorii inferioare:
- trahee
- bronhii pulmonari
- plămâni
Aparatul respirator (la animalele
superioare) reprezintă totalitatea organelor
care contribuie la desfășurarea procesului de
respirație. Este alcătuit din căile respiratorii
superioare și cele inferioare.
Anatomia
Aerul inspirat se deplasează trecând pe rând prin:
 Cavitate nazală
Nasul (lat.nasus) în anatomie înseamnă un organ al vertebratelor care este compus din
orificiul nărilor și cavitatea nazală.
La om ca și la celelalte mamifere, nasul este situat în centrul feței sau în vârful botului,
după cavitatea nazală urmând faringele unde se întâlnește calea respiratorie cu calea
digestivă.
 Faringe
 Faringele (Pharynx greacă: faːʁʏŋks) este un organ musculos căptușit cu o mucoasă
care se continuă în cavitatea bucală și nazală. Faringele fiind o încrucișare a căilor
digestive prin esofag și respiratorii prin laringe.
Faringele este delimitat de cavitatea bucală prin baza limbii, amigdale, arcul palatin
(Arcus palatoglossus), spre cavitatea nazală delimitarea este realizată de coanele nazale.
Ieșirea postero-ventrală din faringe se realizează pe de o parte prin laringe continuat cu
trahea, iar pe de altă parte prin esofag.
 Laringe
Laringele sau organul fonației este un organ al aparatului respirator al mamiferelor,
situat în partea anterioară a gâtului, în partea superioară a traheii, care realizează legătura
între faringe și trahee, și în care sunt situate coardele vocale. Laringele este un conduct
aerian prin care se realizează circulația aerului între faringe spre trahee în timpul
respirației (dinspre faringe spre trahee în inspir și invers în expir)
 Trahee
Tubul principal prin care intra aerul in plamani, traheea, este organul care asigura
plamanilor cantitatea necesara de aer. Traheea are o parte la nivelul toracelui -
intratoracica - si o parte in afara toracelui, care incepe din partea de jos a laringelui si
pana la intrarea in torace.
 Torace
Toracele (grec. "θώραξ" (torax) - torace) este o regiune a corpului unor nevertebrate
situată între cap și abdomen. La artropode, toracele se evindențiază la unele crustacee,
insecte și trilobiți. Toracele este constituit din mai multe segmente, în funcție de clasă.
Fiecare segment poartă câte o pereche de membre. Dorsal, fiecare segment este acoperit
cu tergită (placă a cuticulei, ventral – sternit, iar se articulează acestea prin pleurite
membranoase.
Toracele insectelor este divizat în 3 segmente: protorace, mezotorace, și metatorace. De
ultimele două sunt atașate aripile, de aceea ele se numesc împreună pterotorace. La unele
himenoptere primul segment abdominal este cotopit cu metatoracele, unde formează o
structură cunoscută sub numele de propodeum.
 Bronhii
Bronhiile, în număr de două, sunt ramificații ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele
cartilaginoase ale acestora sunt complecte, iar mucoasa lor conține, de asemenea, celule
ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în
plămânul drept.
 Alveole pulmonare (în plămâni)
Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului.

Între sacii pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi. Suprafața lor
este acoperită de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân, cealaltă de peretele intern
al cavității toracice. Între ele se află o cavitate foarte subțire, în care se găsește o peliculă de
lichid. Plămânii sunt foarte bine vascularizați de arterele și venele pulmonare. Arterele
pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică și însoțesc bronhiile până la
sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid
în venule care înconjoară sacii, însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele
pulmonare (câte două de fiecare plămân) și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în
atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața
acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m pătrați. Astfel,
sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Ele sunt separate doar de pereții foarte
subțiri ai alveolelor și ai capilarelor.

Sistemul cardiovascular
Sistemul cardiovascular este un sistem care cuprinde următoarele componente: inima,
arterele mari și arteriole, ramnificându-se în rețeaua capilară prin care se irigă țesuturile și
organele. Legătura dintre vene și artere se face prin capilare,care constituie sectorul circulator al
schimburilor de gaze și substanțe nutritive dintre sânge și țesuturi.
Inima
INIMA este considerata ca fiind organul central al intregului
aparat cardio-
vascular,a carui functionare asigura circulatia sangelui,limfei
si a lichidului inter-
stitial.
Inima se gaseste in cavitatea toracica si are forma
aproximativ a unui con turtit ;are inaltimea de aproximativ 89
mm,greutatea de aproximativ 300 grame si capacitatea,
cuprinsa intre 500-700 cm cubi.
Inima este invelita intr-o formatiune membranoasa,numita pericard.Peri-
cardul este format din doua parti :una fibroasa si alta seroasa.
Pericardul fibros se prezinta ca un sac,cu peretele format dintr-o membra-
na conjunctiv-fibroasa care contine numeroase fibre elastice.
Pericardul seros captuseste pericardul fibros si este format dintr-o foita viscerala si una
parietala.
Structura inimii
Inima este un organ cavitar musculos.Este formata din cavitatile inimii si peretele inimii.
Peretele inimii este format de la interior spre exterior din epicard (foita viscerala a
pericardului seros),endocard si miocard.
Endocardul sau tunica interna a inimii captuseste cavitatile inimii.El se prezinta ca o
membrana neteda si transparenta,formata dintr-un strat de celule
Endoteliale,spre interior,si o patura de tesut conjunctiv elastic,asezata spre miocard.
Miocardul sau peretele muscular al inimii este partea cea mai groasa a peretului cardiac si
este format din tesut muscular :tesut cardiac si tesut nodal.
Metabolismul intens al miocardului necesita un mare aport de sange.Acesta este asigurat
prin :
a).Arterele inimii :artera coronara stanga,artera interventriculara anterioa-
ra,artera circumflexa si artera coronara dreapta.
b).Venele inimii :1.Venele coronare :marea vena coronara,vena interven-
triculara posterioara si mica vena coronara.
2.Venele cardiace accesorii.
Inima are un perete longitudinal care desparte cavitatea inimii in doua parti :inima dreapta
si inima stanga,si un perete transversal care imparte fiecare din cele parti in doua cavitati :atriu si
ventricul.Peretele transversal desparte atriile de ventricule si se numeste septul atrioventricular.
Ventriculele sunt cele doua cavitati care se afla spre varful inimii :una
apartine inimii drepte si se numeste ventricul drept,iar cealalta,inimii stangi si se numeste
ventricul stang.
Atriile sunt cavitati aproximativ cubice si se gasesc asezate la baza inimii.
Au capacitate mai mica decat a ventriculilor,peretii sunt mai subtiri si prezinta cate o
prelungire,numita urechiusa sau auricul.
VASELE SANGUINE reprezinta un sistem inchis de tuburi prin care circula sangele.Exista
trei feluri de vase sanguine :artere,capilare si vene.
Arterele sunt vase sanguine prin care circula sangele de la inima la orga-
ne.Se impart in :mari,mijlocii si mici;cele mari sunt cele care pornesc de la inima,
iar cele mici se numesc arteriole.Arteriolele se ramifica intr-un mare numar de vase,numite
metarteriole.
In drumul lor,arterele formeaza ramuri,numite colaterale,iar la capat for- meaza ramuri
terminale.Diferitele artere pot comunica intre ele prin ramuri care le
unesc si formeaza anastomoze.
Din inima pornesc doua artere mari :artera aorta si artera pulmonara.
Artera aorta porneste din ventriculul stang prin bulbul aortic sau marele sinus al aortei.
Artera pulmonara porneste din ventriculul drept,trecand prin orificiul arterial pulmonar.La
originea sa se afla trei valvule sigmoide.De la orificiul arterial se ridica vertical pana ajunge sub
arcul aortei,unde se bifurca si da nastere la doua ramuri :artera pulmonara dreapta si artera
pulmonara stanga.
Venele se formeaza din canalele anastomotice arteriovenoase si capilare si care se termina la
inima,in atrii.Prin ele sangele circula de la periferie spre inima.
In functie de dispozitia lor in organism,venele sunt :profunde si superfici-
ale.Cele profunde sunt dispuse in adancimea organismului si insotesc arterele,iar cele
superficiale sunt asezate sub piele si nu insotesc arterele.
In functie de grosimea lor,venele sunt :mari,mijlocii si mici.Cele mai subtiri ramuri ale
venelor se numesc venule si se formeaza prin unirea capilarelor.
Venele din unirea carora se formeaza vene mai mari se numesc vene de origine,iar venele
care se deschid pe traiectul unei vene colectoare se numesc afluenti.

Aparatul digestiv (cunoscut și sub numele de canal alimentar sau tract


gastrointestinal) este ansamblul de organe responsabil cu digestia alimentelor și eliminarea
materiilor ce nu au putut fi digerate.
Tractul gastrointestinal superior
Tractul gastrointestinal superior este compus din: gură,
faringe și stomac.
În gură, hrana este mestecată și umezită cu ajutorul
dinților și a limbii. După ce ajunge destul de omogenă
pentru a nu răni esofagul, mâncarea este înghițită,
parcurgând întreg faringele până în stomac. În stomac
este supusă acizilor gastrici și este descompusă, nu
complet însă.
Tractul gastrointestinal inferior
Tractul gastrointestinal inferior este compus din:
 Intestin subțire (numit astfel deoarece diametrul
său, de 3 cm, este cu mult mai mic decât diametrul
intestinului gros, de 8 cm) reprezintă segmentul
aparatului digestiv, situat între stomac și colon
(intestin gros). Poate avea o lungime de până la 7—8
m.
o duoden
Duodenul ( din limba latină - duodenum
(digitorum) - (având măsura de) 12 degete )
reprezintă segmentul inițial al intestinului
subțire. Acesta leagă stomacul de jejun.
Acesta este poziționat în spatele
abdomenului, fiind fixat astfel prin intermediul mușchiului peritonial. Duodenul este
legat cu vezica biliară și pancreasul.
Funcții
Neutralizarea acidității hrănii ( în special cu HCl), ce vine din stomac în intestin, aducând-o
la valori bazice (de obicei un pH de 8-9);
Începerea procesului de digestie a hrănii;
o jejun
Jejunul este partea centrală a intestinului subțire, fiind situat între duoden și ileon.
Acesta poate avea până la 8 m.
Funcții
Absorbția substantelor hranitoare.
o ileon
Ileonul este ultimul fragment al intestinului subțire. Are o lungime de 4 m.
Funcții
Absorbția nutrienților rămași, rezultați în urma digestiei.
 Intestin gros reprezintă partea aparatului digestiv cuprins între intestinul subțire și anus.
Acesta este unul specific animalelor vertebrate. Este ultima portiune a tractului digestiv format
din cecum, colon și rectul care se termină la exterior cu rectul. La intestinul gros lipsesc
vilozitățile intestinale, fiind prezente doar la intestinul subțire.
o cecum
Cecumul, [1] cunoscut și ca cec, (din latină caecus - orb) reprezintă o parte a
aparatului digestiv, situat între ileon și colon. Acesta este specific vertebratelor
superioare, și este mai dezvoltat la rumegătoare și la animalele erbivore. Cecumul
are formă de pungă și de el este atașat apendicele.
În cecum se află flora intestinală; la animalele erbivore găsindu-se bacterii care
digeră și ultimele rămășițe de materii vegetale care nu au putut fi digerate înainte.
o colon
Colonul în anatomie reprezintă penultima parte a intestinului, situându-se între
cec și rect. Funcția lui este extragerea apei și a sării din excremente înainte ca
acestea să fie eliminate în mediul exterior din organism. Spre deosebire de
intestinul subțire, colonul nu joacă un rol important în absorbție. Are patru
regiuni: colonul ascendent, cel transversal, cel descendent și cel sigmoid.
o rect
Rectul (din latină rectum - drept) reprezintă ultima parte a aparatului digestiv,
fiind cuprins între colon și anus.
Funcții
Depozitarea materiilor fecale;
Eliminarea materiilor fecale.
 Anus este partea finală a rectului, folosit pentru eliminarea materiilor fecale.

Intestinul gros digeră mai departe hrana, cu ajutorul glandelor anexe, până la cele mai
fine particule, pentru a putea fi transferate în sânge. În cecum sunt digerate ultimele
resturi digerabile, ca mai apoi resturile nedigerabile (fecalele) să fie amestecate cu celule
și microorganisme moarte și să fie eliminate prin anus.
Organe anexe:
Ficatul este un organ, parte a aparatului digestiv, ce este prezent la majoritatea animalelor
superioare. Acesta are numeroase funcții în organismul uman, în special în metabolism.

Vezica biliară (sau colecistul) este un rezervor temporar al bilei, situat în fosa colecistului de pe
fața inferioară a ficatului. Vezica este specifică vertebratelor. Este unită cu ficatul, de unde
primește bila, și cu duodenul, unde o eliberează.

Pancreasul este un organ din aparatul digestiv și endocrin care îndeplinește două funcții majore:
exocrină (produce sucul pancreatic care conține enzime digestive) și endocrină (produce mulți
hormoni importanți, incluzând și insulina).

Sistemul urogenital
Aparatul uro-genital cuprinde două categorii de organe: organele aparatului urinar şi ale celui
genital.
Aparatul excretor sau sistemul urinar este unul din sistemele esențiale ale organismului care
produce, stochează și elimină deșeurile organismului prin urină. În cazul rasei umane, ca și cazul
majorității vertebratelor, acest sistem este alcătuit din doi rinichi, două canale ale uretrei, vezica
urinară, doi mușchi sfincteri și uretră. Organul similar pentru nevertebrate se numește nefridiu.
Rinichii
Rinichii sunt un grup de organe pereche, care alături de plămâni, intestine și piele, participă sub
diferite forme la eliminarea deșeurilor din organism. Rinichii sunt organe de forma unor boabe
de fasole, având o mărime aproximativă a unei bucăți de săpun de mărime medie. Sunt localizați
de-o parte și de alta a coloanei vertebrale, imediat sub cușca toracică. Sunt localizați
retroperitonean față de organele tubului digestiv din cavitatea abdominală. Deasupra fiecăruia
din cei doi rinichi se află câte o glandă.

Organele de reproducere:
       Organele de reproducere la cele două sexe – masculin şi feminin – sunt de două tipuri:
organe genitale interne şi externe; şi gonadele. Gonadele sunt reprezentate la sexul masculin de
testicule şi la sexul feminin de ovare.
        Pubertatea este momentul în care încep să crească gonadele şi devin active sub influenţa
hormonilor gonadotropi produşi de glanda hipofiză. Aceşti hormoni, la rândul lor, stimulează
producţia hormonilor sexuali: testosteronul sau androgenii – la bărbaţi – şi estrogenii şi
progesteronul – la femei. Aceşti hormoni simulează creşterea glandelor genitale, ca şi a
caracterelor secundare, cum ar fi creşterea laringelui la sexul masculin ( care determină
îngroşarea vocii) şi apariţia menstruaţiei sau menarha – la sexul feminin.
Sexul masculin:
        La bărbaţi, organele genitale sunt scrotul şi penisul, situate în exteriorul corpului, şi glanda
prostatică, veziculele seminale şi diferitele conducte ale tractului genital care sunt situate în
interiorul cavităţii abdominale. Aparatul genital masculin este proiectat pentru producerea
spermatozoizilor şi pentru fecundare.
        Penisul are un conduct central – uretra – de-a lungul căruia se scurge urina sau lichidul
seminal în timpul actului sexual. Uretra se întinde de la vezica urinară, unde este depozitată
urina, până la ostiul uretral extern, situat la nivelul glandului. Sperma pătrunde în uretră în
timpul actului sexual prin intermediul unor ducte seminale sau vase deferente care se deschid în
ea după emergenţa din vezică. Un inel muscular strâns la nivelul colului vezical menţine pasajul
închis, astfel încât urina este eliminată doar atunci când este nevoie.
        Penisul este situat, în mod normal, anterior faţă de scrot, o pungă tegumentară ce conţine
testicule, într-o stare flască.
Testiculele:
        Adultul normal de sex masculin are două testicule care se dezvoltă în embrion dintr-o
creastă de ţesut în partea posterioară a abdomenului. Când testiculele s-au format, ele coboară
treptat în interiorul abdomenului, astfel încât în momentul naşterii fiecare testicul ajunge la
poziţia finală din scrot.
Glanda prostatică:
        Glanda prostatică are o formă de nucă şi este întâlnită numai la bărbaţi. Este situată labaza
vezicii urinare şi înconjoară uretra. Această glandă produce o secreţie ce se adaugă lichidului
spermatic, împreună cu care formează lichidul seminal. Deşi funcţia exactă a lichidului prostatic
este necunoscută, se crede că unul din rolurile sale este de a menţine mobilitatea
spermatozoizilor, favorizând fecundaţia.
        Datorită poziţiei sale în organism, problemele asociate cu această glandă pot afecta frecvent
funcţia vezicii urinare, dar acest aspect particular apare în mod obişnuit la bărbaţii în vârstă.
Sexul feminin:
        Sitemul de reproducere al femeii are o dublă funcţie: primeşte spermatozoizii şi produce
ovulele care pot fi fertilizate, dând naştere unui copil.
        Organele genitale externe ale femeii sunt clitorisul şi labiile, care, împreună, formează
vulva. Părţile proeminente ale vulvei sunt cele două perechi de labii. Cele situate în exterior şi cu
dimensiuni mai mari – labiile majore – sunt pliuri tegumentare care acoperă şi protejează
celelalte structuri. La bază, ele devin mai subţiri şi fuzionează cu perineul. La extremitatea
superioară, labiile majore se continuă cu pielea şi părul, care acoperă stratul de ţesut adipos situat
deasupra osului pubian, muntele pubian sau veneric – denumit frecvent muntele lui Venus.
        Între labiile majore sunt situate labiile minore. Ele se unesc deasupra clitorisului, formând o
glugă protectoare pentru clitorisul sensibil, divizându-se în pliuri ce îl înconjoară. De asemenea,
ele protejează deschiderea uretrei. Aria dintre labiile minore este ocupată de un spaţiu denumit
vestibul. Înainte de debutul activităţii sexuale, acest spaţiu este închis de himen, un semn al
virginităţii. Acesta este variabil ca formă, mărime şi grosime. Resturile himenului întâlnite la
multe femei în jurul vestibulului sunt numite caruncule mirtiforme. În partea posterioară a
labiilor minore se află furşeta care se rupe frecvent în timpul primei naşteri.

Sistemul nervos
Sistemul nervos (latină Systema nervosum ) al unui animal (incluzând omul) coordonează activitatea
mușchilor, monitorizează organele, primește și prelucrează informațiile primite prin organele de simț și
inițiază acțiuni. Cu alte cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru menținerea homeostaziei
(echilibrul intern al corpului). Elementele principale ale sistemului nervos sunt neuronii și celulele gliale
(cu rol de susținere și de protecție). Cu cât urcăm pe scara de evoluție a organismelor, sistemul nervos
devine tot mai complex, iar posibilitățile lui de a recepționa, interpreta și reacționa corespunzător
informațiilor din mediul înconjurător sunt tot mai perfecționate.

Sistem endocrin
Sistemul endocrin reprezintă totalitatea glandelor endocrine, care la rândul lor secretă hormoni,
pentru a coordona activitatea organismului.
Funcții
 Participă la menținerea homeostaziei și a echilibrului intern;
 Participă la regularea umorală a organismului;
 Participă la procesele metabolice ale organismului;
 Stimularea creșterii organismului;
 Participă în cadrul reproducerii ( prin stimularea secreției hormonilor sexuali);
o Diferențierea caracterelor masculine sau feminine la oameni în perioada
adolescenței.
Glandele endocrine:
Glandele endocrine principale sunt: Hipofiza, Hipotalamus, Glanda tiroidă, Glandele suprarenale
(adrenale), Pancreasul endocrin, Testicul, Ovar, Timus, Epifiză.

Hipofiza este o glandă mica (500 mg), situată median la baza creierului într-o cavitate a osului
sfenoid denumită „șaua turcească”, posterior de chiasma optica.
Are trei lobi: anterior, intermediar și posterior. Lobul anterior împreunǎ cu cel intermediar
alcǎtuiesc Adenohipofiza, iar cel posterior Neurohipofiza.
Lobul anterior secretă câţiva hormoni. Din ei face parte hormonul creşterii; dacă secreţia
acestui hormon în copilărie este insuficientă, oamenii rămân pitici, Un alt hormon - prolactina -
intensifică secreţia glandelor mamare; ceilalţi grăbesc maturizarea celulelor sexuale, stimulează
funcţia glandei tiroide şi a celor suprarenale. Lobul posterior produce pituitrina, acţiunea variată
a cărea se manifestă în creşterea tensiunii sangvine, contracţia musculaturii netede, în special a
uterului, şi în reglarea funcţiunii rinichilor.

Glanda tiroidă este cea mai mare glandă a sistemului endocrin uman, are o greutatea de 5-6 g la
nou-născut, atingând o greutate de 15-18 g la adult (este mai mare la femei decât la bărbați) și
este situată în regiunea antero-laterală a gâtului.
Caracteristici
 Așezare: în fața traheei
 Greutate: 25-30g
 Structura: lobul drept, lobul stâng, istm (punte)
 Secretă hormonii: tiroxină, triiodotironină
 Boli datorate funcționării deficiente:
o piticism (nanism tiroidian/cretinism)
o gușa endemică
o boala lui Basedow
Tiroida normală la adult are forma literei H și este alcatuită din doi lobi(drept și stâng), uniți
printr-un istm (porțiune de țesut glandular). Tiroida este învelită la exterior de o capsulă fibroasă
din care pornesc septuri fibroase ce împart glanda în pseudolobi, la rândul lor alcatuiți din
vezicule, numite foliculi sau acini (unitatea structurală a tiroidei).

Epifiza sau glanda pineală (corpus pineale seu epiphysis cerebri) este o formațiune nepereche,
cu greutatea de aproximativ 0,2 g, situată deasupra coliculilor cvadrigemeni superiori. Este aflată
în masa encefalului, între cele 2 emisfere, fiind parte a epitalamusului. Aceasta este responsabilă
pentru secreția unor hormoni, printre care și secreția melatoninei. În perioada copilăriei, epifiza
este mare, însă odată cu trecerea anilor, aceasta se micșrează devenind aproape inactivă la
maturitate. Ca glandă endocrină, epifiza aparține sistemului endocrin difuz.
Glandele suprarenale (adrenale) sunt glande cu secreție internă, situate la mamifere la polul
superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”. Ca activitate, prin secretarea hormonilor
corticosteroizi și catechoaminelor (inclusiv cortisolul și adrenalina) ele sunt responsabile cu
regularea stărilor de stres, a rezistenței la infecții și substanțe antigenice, a metabolismului și a
sexualității (echilibrul dintre hormonii androgeni -- „masculini” -- și estrogeni -- „femeiești”
determină sexul animalului, ca aspect și ca activitate sexuală).

Timusul este un organ mic, situat în cavitatea toracală, între cei doi plămâni (partea posterioară
a sternului). Acesta face parte din sistemul endocrin.
Timusul constă din 2 lobi inegali, drept și stâng, de culoare cenușie, uniți între ei. Este acoperit
cu o capsulă conjunctivă de la care pornesc spre interior prelungiri (septuri) ce împart lobii în
lobuli.
Funcții
 Maturizarea celulelor-T (timocitelor) (anticorpi);
 Eliminarea reaplicelor autoagresive ale celulelor-T, care provoacă omului așa-numitele
boli autoimune;
 Producerea hormonului de creștere la copii (timopoetină;
 Functii limfatice.

S-ar putea să vă placă și