Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Medicina în Egipt
Începând cu mileniul al II-lea î.H., Egiptul Antic va da culturii universale cea mai
veche şi mai fascinantă civilizaţie umană; considerată de Herodot ca un dar al Nilului, cultura
egipteană a reuşit să se desăvârşească în urma uriaşelor eforturi spirituale şi materiale ale
populaţiei autohtone, căci Nilul influenţează Egiptul făcândul să renască în fiecare an iar
viaţa spirituală a egipteanului este influenţată de această renaştere.
Cele mai cunoscute scrieri medicale egiptene sunt:
Papirusul Ebers – descoperit în 1873 în Teba
Papirusul Brugsch – descoperit în 1909 în Menphis
Studiul lor relevă baza empirică a procedeelor medicale ale vechilor egipteni la care
se adaugă magia şi practicile religioase.
Medicii egipteni se formau de regulă în jurul templelor şi erau consideraţi ca
reprezentanţi ai atotputernicului zeu Thoth, patronul ştiinţelor şi al bibliotecilor.
Din istoria lui Horus sunt legate foarte multe semnificaţii medicale astfel:
Hapi, zeul cu cap de om al Sudului, era paznicul ficatului.
Seth, zeul cu cap de câine al Nordului, era paznicul plănânilor.
Duamutef, zeul cu cap de şacal al Estului, era paznicul stomacului.
Qebehsenuef, zeul cu cap de şoim al Vestului, era paznicul intestinelor.
Înainte de îmbălsămare, organele respective erau scoase din corp, învelite în pânză şi
depuse în recipiente denumite vase canopice al caror capac avea forma capului zeului
protector. Tuberculoza pulmonară şi osteoarticulaza era o boală des întâlnită la egipteni.
Silicoza, o altă maladie pulmonară des întâlnită la egipteni se
datora inhalării cristalelor mici de siliciu în timpul furtunilor din
deşert.
Igiena era foarte dezvoltată la vechii egipteni. Ei erau
foarte preocupaţi atât de curăţenia corporală cât şi a veşmintelor
care erau făcute întotdeauna din pânză. Lepra şi ciuma aduse, se
pare, de navigatorii fenicieni din sud-estul Asiei, au evoluat în teritoriile Egiptului ca o
infecţie acută gravă ce au determinat epidemii.
În 1650 î.H., în Egipt, începe să se formeze o medicină socială şi o medicină a muncii;
astfel soldatul egiptean primea îngrijiri medicale gratuite. Colectivul de oameni, care
participau la construirea piramidelor, erau supravegheaţi şi din punct de vedere medical;
astfel membrele fracturate erau imobilizate în artere. Plăgile sunt tratate cu un amestec de
smirnă şi ulei de eucalipt şi apoi sunt suturate. Trusele chirurgicale din silex au fost înlocuite
cu instrumente din bronz.
Practica Yoga
Este o practică mileniară datând din epoca preariană. În aspiraţia lor teologică spre
liniştea infinită, înţelepţii induşi au intuit că alternanţa dintre acţiune şi repaos, încordare şi
destindere pot constitui fenomene fundamentale ale vieţii.
Procedeul yoga sau relaxarea ezoterică este codificat de Potanjali, în sec. II î.H., ca un
procedeu autohipnotic.
Îngrijiri în China
Atât civilizaţia antică chineză cât şi medicina pe care a dezvoltat-o stând de foarte
multă vreme izolate de inflexiunile exterioare va purta o amprentă cosmologică asupra lumii.
De aici ideea că microcosmosul corpului uman nu reprezintă altceva decât o imagine
miniaturizată a macrocosmosului cu care este de altfel într-o deplină comuniune.
Interzicerea practicării disecţiilor datorită respectului faţă de morţi a dus la
dezvoltarea unei anatomii sofiste în care se încerca un paralelism între alcătuirea corpului
omenesc şi astrologie dar soldat de cele mai multe ori cu deducţii aberante. Astfel vasele de
sânge, marvii şi tendoanele erau confundate între ele, iar diferitele organe interioare şi
funcţionarea acestora era făcută eronat.
Ex: inima omului avea 7 orificii în concordanţă cu numărul aştrilor din constelaţia Carul
Mare.
În sec. XIII – III î.H. încep să apară deosebiri între lecuitorul laic şi vrăjitor. În sec.V
î.H. meşteşugul vindecării începe să se desfiinţeze în ranguri:
Medici de boli – internişti
Medici de tumori – chirurgi
Medici de hrană – dieteticieni
Medici de animale – vererinari
Prima lucrare medicală chineză cunoscută este atribuită împaratului Fu-Shi, 2850 î.H.
şi este intitulată cartea schimbărilor.
Doctrina echilibrului principiilor opuse Yin-Yang constituie un alt element
fundamental al medicinei chineze:
Yin, reprezintă principiul negativ, asimilat cu întunericul, răceala,
moartea, boala, dar şi cu femeia.
Yang, principuil pozitiv, reprezintă forţa luminoasă, activă, caldă şi
este considerată protectoarea vieţii şi a sănătăţii.
Tehnicile Tai-Xi sau respiraţia embrională care constă în ..................... apneei din ce
în ce mai prelungite şi Yang-Zhong-Shu care reprezintă arta dormitului, au scop final
atingerea nemuririi.
Tehnica Yang-Zhong-Shu este practicată de chinezi din cauza căsătoriilor poligomice
care impun bărbatului un randament sexual superior capacităţilor sale obişnuite.
Alchimie Daoistă chineză avea drept scop prepararea elixirului nemuririi. În tehnicile
exoterice, elixirul, este considerat o substanţă patabilă, care în urma operaţiei, o tehnica
specială Neidar, urcă la creier şi de aici pătrunde în gură.
În paralel cu medicina cosmologică chineză se dezvoltă şi medicina empiric
pragmatică. Şcolile tradiţionale chineze au început să apară în perioada 800-1000 d.H. Aici
medicii erau învăţaţi să consulte bolnavii cu multă atenţie. Elementul fundamental al
diagnosticului era pulsul, medicii chinezi considerând că fiecare boală are pulsul ei particular.
Au fost clasificate 200 astfel de pulsuri dintre care 26 indicau un prognostic mortal.
Terapia prin acupunctură, cea mai celebră tehnică terapeutică a reuşit să reziste
timpului peste 1200 ani. Ea se bazează pe redobândirea echilibrelor diferitelor organe lae
corpului prin înţeparea sau masarea punctelor de reprezentare pe piele a organelor interne.
În China Antică meseria de vindecător se transmitea de obicei din tată în fiu, existând
astfel generaţii întregi de medici.
Civilizaţia greco-romană
Şi la greci preoţii au fost primii medici iar templele primele lăcaşuri pentru bolnavi.
Mai târziu aceştia îşi pun în valoare practicile de vindecători, acceptând tutela unor zeităţi:
Apolo, Chigeea, Panacea erau zeii vindecători cărora li se aduceau jertfe în sanctuare.
Medicina laică se afirmă prin scolile din Rodos, Cos, Cnidos. În cetăţile antice apar
terapeuţii, discipoli al lui Asclepios. Totodată i-au naştere şcolile medicalelaice cunoscute
prin îndrumători ca Tales, Pitagora, Heraclit.
Cea mai creatoare gândire din Antichitate a reprezentat-o Hipocrate, considerat
părintele medicinei greceşti în sec. V – VI î.H. Acesta fundamentează prin serviciile sale
concepţii etice ale profesiunii medicale. Se apreciază că din acele timpuri exista la greci şi un
început de spitale denumite Asclepios iar unii medici erau plătiţi de stat.
Îngrijirea bolnavilor ear făcută în bune condiţii iar de această activitate se ocupau
femeile.
Prin sec. al II-lea î.H., romanii introduc ştiinţa vindecării prin înfiinţarea unor lăcaşuri
numite Iatereon ce capătă denumirea de medicină.
Până atunci patricienii se foloseau de sclavii pricepuţi în
vindecarea anumitor boli. Din această perioadă îi întâlnim la romani
pe Vulnerari, adică chirurgii acre lucrau într-un fel de spitate pentru
sclavi numite Valetudinarii. Cu timpul, în acele spitate, se internează
şi cei bogaţi, adică potricienii. La început acestea erau nişte instituţii
particulare, apoi se extind şi sunt subvenţionate de comune.
Începând cu a doua jumătate a sec. XIV sunt cunoscute unele lăcaşuri tămăduitoare
denumite bolniţe la Bistriţa, Tismana, în Ţara Româneasca, la Neamţ. Ospiciile înfiinţate de
Radu Basarab în 1372 pe moşia lui de la Măţăuli lângă Câmpulung era pentru adăpostirea
unor infirmi, orbi, ologi. Se mai cunoaşte bolniţa de la Simidreni datând din 1542 ce forma,
împreună cu un adăpost pentru călători din preajma mănăstirii clădită de Neagoe Basarab,
locaşuri destinate călugărilor bătrâni, bolnavi sau infirmi, aceste lăcaşuri neavând şi funcţie
de spital pentru laici.
Din cercetările intreprinse până în prezent în ţara noastră rezultă că între primele
înjghebări spitaliceşti atestate documentat, se cunosc cele din Transilvania, findate de diferite
ordine călugăreşti ca cel din Sibiu, întemeiat de cavalerii cruciferi în 1292, deşi se pare că
spitalul din Oradea, fondat de Ioan Niţi era mai vechi. Se mai cunosc spitalul azil din Bistriţa,
care a luat fiinţa în acelaşi an cu spitalul din Sibiu cât şi micile spitale medievale cunoscute în
secolul următor la Feldioara, Râşnov, Codlea.
Deşi majoritatea istoricilor sunt de acord că spitalele medievale nu au provenit din
bolniţe, se pare că, totuşi, unele din acestea au construit nucleul spitalelor de mai târziu, ca
Sfântul Spiridon din Iaşi, din bolniţa de pe uliţa Hagioaiei, fondat în 1752 sau spitalul din
Roman, înfiinţat în 1798, în locul bolniţei de pe lângă mănăstirea Precista.
Spitalele medievale sunt socotite atât la noi cât şi în întreaga Europă, lăcaşuri de
adăpost şi ocrotire, aziluri pentru săraci şi bătrâni, orfani, precum şi ca instituţii specializate
pentru izolarea bolnavilor contagioşi.
După milenii de existenţă umană medicina modernă îşi consideră punctul de cotitură
în cunoaşterea asepsiei şi antisepsiei a lui Joseph Lister(1827-1912).
Asepsia – a sepsis – fără microbi
Antisepsia – împotriva microbilor
Descoperirea microbilor de către Louise Pasteur(1822-1912), a fost
momentul ce a determinat noi orientări şi concepţii în formarea cadrelor
sanitare, în organizarea asistenţei medicale şi implicit, în actul de îngrijire
a omului suferind. Este perioada în care se plaseaza naşterea nursingului
modern legat de numele lui Florence Nightingale(1820-1910), cea care a
fundamentat convingerea că, fără armata personalului sanitar de îngrijire a
bolnavului, fiind formată şi organizată lupta pentru sănătate pe timp de pace sau război, poate
fi câştigată. De la Florence Nightingale asistăm la tendinţe şi eforturi de profesionalizare, de
găsire a unui loc stabil în iererhia slujitorilor sănătăţii, de definire a rolului care să fie acordat
cu titluri şi cadru juridic respectiv.
Statutul socio-profesional al asistentei medicale se bazează tot mai mult pe existenţa
unei structuri bine definite, cu un loc bine stabilit în statutele de funcţiuni care emană dintr-o
pregătire bazată pe programe corespunzătoare orientate de principii deontologice clar
definite. Există o fundaţie care îi poartă numele, o insignă şi o statue în centrul Londrei.
S-a născul la Florenţa, numele fiindui dat după numele acestei localităţi, la data de 18
Mai 1820. Era frumoasă, cultivată, deşteaptă, construită şi bogată şi nu a cedat tentaţiilor şi
succeselor vieţii moderne.
La 30 de ani îşi afirmă convingerea că sensul vieţii ei era să facă ceva folositor pentru
oamenii care au nevoie de ajutor. Acest altruism neînţeles şi neacceptat de societatea şi
familia din care făcea parte şi care socotea o aberaţie sau dramă faptul că o fată ca ea să
muncească a trebuit apărat.
În călătoriile sale, Florence Nightingale va culege informaţii despre problemele
sănătăţii publice şi a celor din spitale. În 1851 ea va studia, timp de 3 luni, la şcoala de la
Kaiserwerth a păstorului Cliedern. Anul 1853 o găseşte pe tânara Florence lucrând într-un
comitet ce conducea instituţia pentru îngrijirea femeilor nobile în perioada îmbolnăvirii. În
cele din urmă, ea va fi numită şefa acestei organizaţii. Pe măsură ce cunoştinţele sale despre
reforma nursingului şi a spitalelor sporeau, Florence a fost cunoscută ca o autoritate în
materie.
Când a izbucnit Războiul Crimeei, în 1854,
corespondenţii de pe front descriau maniera în care erau
îngrijiţi soldaţii răniţi şi bolnavi de către armata
britanică. Florence Nightingale venind în întâmpinarea
guvernului britanic va propune prietenului ei, Sir Sidney
Harbert, care îndeplinea funcţia de secretar de război, să
fie trimis în Crimeea cu un grup de nurseri. Dând dovadă
de reale calităţi organizatorice şi profesionale, ea se va
distinge prin organizarea în prima linie a frontului, a unui spital de campanie modern.
Alintată femeia cu lampa, Florence Nightingale a devenit o figură legendară printre
soldaţi.
În 1856 se reîntoarce în Anglia cu sănătatea serios afectată. În următorii 40 de ani îşi
va conduce afacerile din apartamentul său izolat. Îşi va petrece restul vieţii scriind despre
spitale, salubritate, statistici de sănătate şi în special despre nursing şi educaţie în nursing.
În 1860 ea reuşeşte să inaugureze prima şcoală laică de nursing în cadrul spitalului
Sfântul Tomas din Londra. În acelaşi an, la Boston, Maria Zakrzewski şi Elisabeth Blackwell
vor înfiinţa prima şcoală de asistente medicale.
Principiile de bază pe care Florence Nightingale şi-a creat şcoala au fost următoarele:
1. Nursele trebuie să fie educate în spitale clinice, organizate în acest scop şi o
asociate cu şcoli medicale.
2. Nursele vor fi selecţionate cu atenţie şi vor locui în cămine special amenajate
pentru a le forma caracterul şi a le impune o disciplină.
3. Intendenta şefă a şcolii va avea cuvânt hotărâtor asupra programei, asupra
modului de administrare şi asupra celorlalte probleme ale şcolii.
4. Programa şcolară va cuprinde atât material teoretic cât şi practic.
5. Frecvenţa studenţilor la cursuri va fi obligatorie existând o epidenţă în acest
sens.
6. Cunoştinţele dobândite de studenţi vor fi apreciate prin teste scrise şi examene
orale.
Respectând trediţiile şcolii engleze tinerii absolvenţi erau trimişi în toate colţurile
Imperiului Britanic pentru a implementa îngrijirile de sănătate aşa cum au fost învâţaţi.
Modelul şcolii Saint Thomas va constitui un nivel de învâţământ şi funcţii pentru multe şcoli
din Anglia.
Florence Nightingale este incontestabil fondatoarea nursingului modern. Ea reuşeşte
să convingă opinia publică că îngrijirile de sănătate reprezintă o artă ce trebuie ridicată la
rangul de profesie disciplinară. Ea apreciază că e mai util ca nursele să-şi petreacă timpul
îngrijind pacienţii fără să facă curăţenie îndeletnicire rezervată personalului îndemnat pe
această activitate.
Profesia de nurser va fi aleasă de persoane inteligente, ce vor căuta să-şi îmbogăţească
cunoştinţele, pe care le vor folosi pentru ameliorarea condiţiilor pacienţilor pe care îi au în
îngrijire.
Pentru ca această profesie să fie respectată ea consideră că liderii de nursing trebuie să
aibă un statut social.
Contrar la ceea ce se observă astăzi, Florence gândea că această profesie e rezervată
exclusiv femeilor dar pe de altă parte remarcă faptul că nursingul, pentru a putea fi practicat
cu ştiinţă şi conştiinţă, nu e obligatoriu să fie legat de domeniul religios. Pentru a reuşi în
apărarea profesiei a intuit munca în echipă şi combaterea individualismului.
Spre sfârşitul vieţii sale, susţinând atât eforturile înaintaşilor cât şi pe cele a
succesorilor ei, ea va contribui la infiinţarea Consiliului Naţional al Nurselor(ICN) în 1890.
Florence Nightingale moare în somn la vârsta de 90 de ani, ziua de 12 Mai, data
naştrii sale, a fost consacrată drept Ziua Internaţională a Nursingului, fiind sărbătorită de
către nurse în toată lumea.
Dezvoltând principiile unui învâţământ corespunzător în acordarea îngrijirilor
medicale adaptate, Florence e fondatoarea unei reforme a căror beneficiari suntem noi.
Esenţialul mesajului său e următorul: prioritatea îngrijirilor acordate de nursă e
ajutorul pe care aceasta îl garantează unei persoane vazută în toată complexitatea sa pentru ai
menţine şi recupera sănătatea atunci când aceasta nu poate să o facă singură.
Inspirându-se din jurământul lui Hipocrate, Florence Nightingale îşi caracterizează
concepţia profesională prin textul proproului jurământ pe care îl propune tuturor asistentelor
medicale ca să îl cunoască şi să îl rostească la începutul carierei lor:
În 1945 în San Francisco-USA, Anglia, China şi URSS hotărăsc înfiinţarea ONU. Doi
ani mai târziu ONU crează Fondul Internaţional de Ajutoare a copiilor victime de război.
Art.25 di acest document prevede că oricare persoană are dreptul la un nivel de viaţă
corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii sau a familiei, cuprinzând hrana,
locuinţa, îngrijirea medicală şi serviciile sociale necesare; mama şi copilui au dreptul la ajutor
şi ocrotire socială.
A luat fiinţă în 1899 şi are sediul la Londra. Obiectivul său de bază este să ajute la
menţinerea îngrijirilor de sănătate la cel mai înalt nivel, în toate ţările lumii membre ale
consiliului.
Medicul şef
Controlează şi răspunde de întreaga activitate
Medicul specialist
Examinează bolnavul
Completează dosarul medical(foaiai de observaţie – F.O.)
Consemnează evoluţia bolilor şi manifestărilor
Recomandă explorările de laborator
Indică tratamentul
Înlocuieşte epicriza la externare
Întocmeşte condica de farmacie
Controlează personalul din subordine
Controlează comportamentul bolnavilor
Răspunde de aplicarea măsurilor de igienă şi de respectarea normelor de
protecţie, sănătate şi securitate în activitatea medicală
Medicul rezident
Îndeplineşte sarcinile indicate de medicul specialist
Asistenta şefă
Colaborează cu medicul şef
Controlează şi îndrumă cadrele medii şi auxiliare
Răspunde de ţinute şi disciplina personalului
Asigură condiţii optime de spitalizare
Repartizează bolnavii în secţii
Ţine evidenţa bolnavilor în registrul intrări/ieşiri al secţiei
Participă la raportul de garda şi la vizita medicului şef
Întocmeşte F.O.
Supraveghează distribuţia alimentelor
Întocmeşte graficul de muncă al pesonalului
Asigură instrumentele şi materialele necesare
Controlează şi răspunde de aplicarea măsurilor anti-epidemice
Contribuie la ridecarea nivelului profesional al personalului din subordine
Sprijină pregătirea practica a elevilor stagiari
Asistenta medicală
Este subordonată asistente şefe şi medicilor
Are obligaţia de a purta echipament de protecţie şi de respecta graficul de
lucru
Previne infecţiile nosocomiale(infecţii intraspitaliceşti)
Primeşte şi repartizează bolnavul în salon
Respectă drepturile pacientului
Ajută şi supraveghează pacientul
Măsoară şi notează funcţiile vegetative
Participă la vizita medicală şi îşi notează recomandările
Pregăteşte bolnavul pentru intervenţii şi investigaţii diverse
Efectuează recomandări şi investigaţii conform competenţelor
Însoţeşte bolnavul la diverse examene şi investigaţii
Asigură igiena şi alimentaţia bolnavilor
Administreaza personal tratamentul
Respectă normele de protecţie, sănătate şi securitate în activitate
Răspunde de buna funcţie a aparaturii şi instrumentelor
Se preocupă de ridicarea propriului nivel profesional
Participă la foemarea viitorilor asistenţi medicali
Face educaţie pentru sănătatea bolnavilor internaţi
Respectă secretul profesional şi codul de etică al asistenţilor medicali
Infirmiera
Îngrijeşte bolnavul grav
Ajută asistentul medical în activităţile de îngrijire
Întreţine igiena salonului, patului, veselei
Îngrijitoarea
Asigură curăţenia şi dezinfecţia saloanelor şi spaţiilor anexe
Răspunde de materialele de curăţenie
Igienizează urinarele, bazinetele, scuipatorile, tăviţele renale
Brancardierul
Transportă bolnavii şi decedaţii
Ajută la mobilizarea bolnavilor
Teorii de îngrijire
1. Nevoia de a respira
2. Nevoia de a se alimenta şi hidrata
3. Nevoia de a elimina
4. Nevoia de a se mişca şi a păstra o bună postură
5. Nevoia de a dormi şi a se odihni
6. Nevoia de a se imbrăca şi a se dezbrăca
7. Nevoia de a-şi menţine temperatura corpului în limite normale
8. Nevoia de a fi curat a-şi proteja tegumentele
9. Nevoia de a evita pericolele
10. Nevoia de a comunica
11. Nevoia de a acţiona după credinţele şi valorile sale
12. Nevoia de a se realiza
13. Nevoia de a recreea
14. Nevoia de a învăţa
Funcţiile nursei
Domenii de activitate
Servicii de sănătate în staţionar şi ambulator
Învăţământ
Cultură
Cercetare
Educaţie
Administraţie
Igienă
Definiţie: Prin IPS înţelegem îngrijiri esenţiale de sănătate accesibile tuturor persoanelor şi
familiilor din comunitate prin mijloace ce le sunt acceptabile cu participarea lor plenară şi la
un preţ de cost abordabil comunităţii şi ţării.
IPS se sprijină pe comunitate.
Comunitatea – ansamblul unei populaţii de pe un teritoriu geografic determinat de
care este legat prin interese şi valori comune, având o formă de gestiune administrativă iar
membrii săi au inter-relaţii cu grupuri sociale şi instituţii.
IPS-ul acoperă 3 niveluri de intervenţii:
1. Îngrijiri de prevenire primară
prin prevenirea primară înţelegem menţinerea şi promovarea
sănătăţii precum şi prevenirea îmbolnavirii lor
intervenţia asistentei urmăreşte:
o edicaţia sanitară
o prevenirea specifică
2. Îngrijiri de prevenire secundară
Urmăreşte intervenţii curative pentru tratamenrul bolnavilor şi
prevenirea agravării sau a complicaţiilor
Rolul asistentei este să descopere problema la timp.
3. Îngrijirea de prevenire terţiară
Urmăreşte recuperarea
Rolul asistentei este să susţină persoana îngrijită pentru a readopta
la diferitele dificultăţi cauzate de problemele de sănătate.
Cadrul conceptual al îngrijirilor