Autoamagire

 Un mesager este trimis intr-un misiune urgenta intr-un oras indepartat. Pune saua pe cal si porneste in galop.
Dupa ce trecura de cateva hanuri, unde animalele ca el sunt de obicei hranite, calul gandi: “Nu ne oprim sa
mancam la nici un grajd, asta inseamna ca nu mai sunt tratat ca un cal, ci ca o fiinta umana. Si ca toti oamenii,
voi manca in urmatorul mare oras in care ajungem”.

Dar toate orasele mari fura lasate in urma, unul dupa altul, si calaretul isi continua drumul. Calul incepe
sa gandeasca: “Poate ca nu m-am transformat intr-o fiinta umana, ci intr-un inger, pentru ca ingerii nu au nevoie
de mancare”.

Intr-un final ajung la destinatie si calul este lasat intr-un grajd, unde devora cu mare pofta fanul gasit
acolo.

“Cum am putut gandi ca lucrurile s-au schimbat doar pentru ca ele nu s-au intamplat asa cum ma
asteptam?” isi spuse lui insusi. “Nu sunt un om sau un inger. Sunt pur si simplu un cal flamand”.

Semnele lui Dumnezeu

Un batran arab incult obisnuia sa se roage cu o asemenea fervoare in fiecare noapte, incat proprietarul
cel bogat al caravanei se hotari sa-l cheme la el pentru a discuta.

“De ce te rogi cu o asemenea devotiune? Cum stii tu ca Dumnezeu exista, cand tu nici nu stii sa citesti?”.

“Stiu, domnule. Pot citi tot ceea ce Marele Tata Ceresc scrie”.

“Dar cum?”.

Umilul servitor explica.

“Cand primiti o scrisoare de la cineva de departe, cum recunoasteti scriitorul ei?”

“Dupa scris.”

“Cand primiti o bijuterie, cum stiti din ce e facuta?”

“Dupa marca bijutierului.”

“Cand auziti animalele mergand pe langa cort, cum stiti de a fost o oaie sau un cal?”

“Dupa pasi”, raspune proprietarul, uimit de toate aceste intrebari.

Batranul il invita sa vina afara cu el si-i arata cerul.

“Nici unul din aceste lucruri scrise acolo, sau desertul care se intinde aici jos, n-au putut fi facute sau
scrise de mana omului”.

 
 Lacrimile desertului

 Un misionar, imediat ce sosi in Marrakesh, se hotari sa faca o plimbare in fiecare dimineata in desertul
care se intindea la marginea orasului. In prima zi el observa un om intins la pamant, cu urechea presata de sol si
lovind nisipul cu o mana.

“Cu siguranta e nebun”, isi spuse misionarul.

Dar scena se repeta in fiecare zi, iar dupa o luna, intrigat de atitudinea ciudata, decise sa vorbeasca
strainului. In ganunchi langa arab, il intreba cu mare dificultate in limba care nu-i era fluenta.

“Ce faci aici?”

“Ii tin companie desertului si ii ofer consolare in singuratatea si lacrimile lui”.

“N-am stiut ca desertul poate sa planga”.

“Plange in fiecare zi, pentru ca viseaza sa fie folositor oamenilor, sa fie transformat intr-o gradina vasta
unde pot creste cereale si flori si oile sa poata paste”.

“Spune-i desertului ca el indeplineste o sarcina importanta”, spuse misionarul. “De fiecare cand merg
prin desert, inteleg adevarata marime a omului, pentru ca spatiul sau vast si deschis imi reaminteste cat de mici
suntem in comparatie cu Dumnezeu. Cand ii privesc nisipul, imi imaginez milioanele de oameni din lume, care
sunt nascuti egali, chiar daca lumea n-a fost intotdeauna corecta cu ei. Muntii sai ma ajuta sa meditez, iar cand
soarele apare la orizont, sufletul meu se umple de bucurie si ma simt mai aproape de Creator”.

Misionarul se intoarse la treburile zilnice. Imaginati-va surpriza lui cand a doua zi dimineata, il gasi pe
om in acelasi loc si in aceeasi pozitie.

“I-ai spus desertului tot ceea ce am spus?”

Omul aproba din cap.

“Si inca mai plange?”

“Aud fiecare suspin. Acum plange pentru ca a petrecut mii de ani gandindu-se ca e complet inutil si si-a
irosit timpul blasfemiind impotriva lui Dumnezeu si a propriei soarte”.

“Atunci spune-i desertului ca si noi oamenii, cu o viata mult mai scurta, ne petrecem mult timp
gandindu-ne ca suntem inutili. Rareori ne descoperim adevaratul destin si simtim ca Dumnezeu nu e corect cu
noi. Cand acel moment final vine si ceva se intampla de ne reveleaza motivul pentru care ne-am nascut, noi ne
gandim ca e prea tarziu sa ne schimbam viata si continuam sa suferim si, exact ca si desertul, ne invinovatim
pentru tot timpul pierdut”.

“Nu stiu daca desertul va auzi toate acestea”, spuse omul. “S-a obisnuit sa sufere si nu poate vedea
lucrurile in alt fel”.

“Atunci sa facem ceea ce eu fac mereu atunci cand vad ca oamenii si-au pierdut speranta. Sa ne rugam”.
 Cei doi ingenunchiara si se rugara. Unul intors spre Mecca pentru ca era musulman, celalalt isi impreuna
palmele in rugaciune, pentru ca era catolic. Fiecare s-a rugat Dumnezeului lui, care dintotdeauna a fost acelasi
Dumnezeu, desi oamenii insista sa-I dea diferite nume.

In dimineata urmatoare, cand misionarul pleca in plimbarea obisnuita, omul nu mai era acolo. In locul in
care el imbratisase pamantul, nisipul parea umed, pentru ca mai apoi un mic izvoras sa iasa la suprafata.

In lunile urmatoare, izvorul se mari, iar locuitorii orasului construira o fantana. Beduinii numesc locul
“Fantana lacrimilor desertului”. Ei spun ca oricine bea din apa sa, gaseste o cale de a transforma motivul
suferintei intr-unul al bucuriei si isi gaseste in final adevaratul destin.

Rugaciunea

 Intr-o dimineata, dupa o sesiune iztovitoare de rugaciuni, novicele il intreba pe staret daca rugaciunile
L-au adus pe Dumnezeu mai aproape de umanitate.

“O sa-ti raspund cu o alta intrebare”, spuse staretul. “Rugaciunile tale vor face ca maine soarele sa
rasara?”

“Nu, bineinteles! Soarele rasare in virtutea unei legi universale”.

“Ai deja raspunsul la intrebarea ta. Dumnezeu este aproape de noi, fara sa conteze cat de mult ne
rugam”.

Novicele e socat.

“Vrei sa spui ca rugaciunile noastre sunt inutile?”

“Absolut deloc. Daca nu te trezesti suficient de dimineata, nu poti vedea rasaritul soarelui. Chiar daca
Dumnezeu e intotdeauna aproape, daca nu te rogi, nu vei reusi niciodata sa-I simti prezenta”.

Felia de paine care a cazut pe partea gresita

 Un om isi manca linistit micul dejun. Deodata, o felie de paine pe care tocmai intinsese unt, cazu pe
podea.

Imaginati-va surpriza lui cand se uita in jos si vazu ca aterizase cu partea cu unt in sus! Omul crezu ca e
martorul unui miracol. Foarte emotionat, pleca sa spuna prietenilor ce se intamplase, iar toti fura uimiti: pentru
ca atunci cand o felie de paine cade pe podea, aproape intotdeauna cade cu partea unsa in jos, facand mizerie
peste tot.

“Poate ca esti un sfant”, zise unul dintre prieteni. “Si acesta e un semn de la Dumnezeu”.

Curand intregul sat afla povestea si toti dicutau insufletiti: cum fusese posibil, in ciuda tuturor
asteptarilor, ca felia de paine sa cada cu partea cu unt in sus? Cum nici unul nu parea a veni cu un raspuns
credibil, mersera cu totii la un Invatator care locuia in apropiere si ii spusera povestea.
 Invatatorul spuse ca are nevoie de o noapte pentru a se ruga, reflecta si cauta inspiratia divina. A doua zi
venira iarasi cu totii, foarte dornici de un raspuns.

“Este chiar foarte simplu”, spuse Invatatorul. “Adevarul este ca felia de paine a cazut exact pe partea pe
care trebuia sa cada, dar untul a fost intins pe partea gresita”.

Povestea creionului

 Un baiat isi privea bunica cum scria o scrisoare. La un moment dat, intreba:

“Scrii o poveste despre ce am facut noi? E cumva o poveste despre mine?”

Bunica se opri din scris si ii raspunse:

“Scriu despre tine de fapt, dar mai important decat cuvintele este creionul pe care il folosesc. Sper ca
atunci cand vei fi mare, sa fii ca acest creion”.

Intrigat, copilul se uita la creion. Nu parea a avea nimic special.

“Dar e un creion ca toate creioanele pe care le-am vazut”.

“Asta depinde de cum privesti lucrurile. Are cinci calitati care, daca reusesti sa te tii bine de ele, vor face
din tine o persoana mereu in pace cu lumea.

Prima calitate: esti capabil de lucruri mari, dar nu uita niciodata ca exista o mana care te ghideaza. O
numim Dumnezeu si ne ghideaza mereu in acord cu vointa Sa.

A doua calitate: din cand in cand trebuie sa te opresti din scris si sa folosesti o ascutitoare. Asta produce
putina suferinta creionului, dar dupa aceea el e mult mai ascutit. Astfel si tu trebuie sa inveti sa suporti anumite
suferinte si suparari, pentru ca ele te vor face o persoana mai buna.

A treia calitate: creionul ne permite intotdeauna sa folosim o radiera, pentru a sterge unele greseli. Asta
nu inseamna ca a corecta ceva e neaparat gresit; ne ajuta sa ne mentinem pe calea dreptatii.

A patra calitate: ceea ce conteaza cu adevarat la un creion nu este lemnul din exterior, ci grafitul
dinauntru. Astfel ca intotdeauna sa acorzi atentie la ceea ce se petrece in interiorul tau.

A cincea calitate: intotdeauna lasa o urma. La fel, trebuie sa stii ca tot ceea ce faci in viata lasa o urma,
asa ca urmareste sa fii constient de aceasta in fiecare actiune”.

(povestiri preluate din cartea lui Paulo Coelho “Like the Flowing River”)