Tronul sau crucea?

„Am ajuns la concluzia că politica este o problemă mult prea serioasă pentru a fi lăsată
politicienilor,” spunea Charles de Gaulle. Aceasta pare să fi fost ideea călăuzitoare a unor oameni
ai bisericii, care au încercat să se implice în treburile politice, cu ocazia recentelor alegeri locale din
țara noastră.

La primele alegeri libere de după perioada comunistă, am putut vedea oameni care votau pe un
anume candidat pentru felul cum zâmbea, pe un altul pentru că arăta ca un Don Juan, în timp ce alții
stârneau antipatia doar pentru că purtau papion – un lucru prea extravagant pentru cei care văzuseră
doar șepci și salopete – sau pentru că încercau să le amintească oamenilor idealurile unor partide
istorice, de care unii auziseră vag de prin manualele de istorie, iar alții nu auziseră deloc. După
optsprezece ani, alegerile locale nu au adus nimic nou. „Ofertele” partidelor politice și modul în care
s-a desfășurat campania electorală au scos în evidență faptul că populația țării noastre nu și-a
schimbat criteriile după care își manifestă simpatiile politice. O notă aparte a constituit-o însă
amestecul nefiresc dintre religie și politică, pe care alegătorii l-au putut remarca atât în sloganul
social-religios al unuia dintre partide, precum și în faptul că unii clerici și mireni „cuvioși” s-au lăsat
atrași de ispita candidaturii politice.

Stânga sau dreapta? Ceea ce am văzut, ne-a dus cu

gândul la o situație din antichitate, relatată în Biblie, în
care se menționează mila lui Dumnezeu față de La origine, „stânga” și „dreapta”
populația de 120.000 de oameni ai capitalei Asiriei, desemnau poziția locurilor în diversele
corpuri legislative ale Franței față de
Ninive, care nu știau „să deosebească stânga de locul de onoare, aflat în centru. De
dreapta”.1 Dacă acei oameni erau vrednici de exemplu, aristocrația era așezată la
compătimire, pentru situația spirituală deplorabilă în dreapta, iar persoanele de rând la
care se aflau (necunoaștere de Dumnezeu), majoritatea stânga. Reprezentanții celor trei
„stări” care existau în Franța, în timpul
concetățenilor noștri merită același lucru și din Evului Mediu, s-au poziționat în
perspectiva înțelegerii spectrului politic: nu știu să funcție de apartenența socială a
deosebească „stânga” de „dreapta”. Fără o astfel de populației pe care o reprezentau:
înțelegere (pe care cei mai mulți nici nu se străduiesc să prima (clerul) și a doua stare
(nobilimea, incluzând familia regală)
o dobândească), este firesc ca oamenii, mai ales cei din
ocupau întotdeauna partea dreaptă, în
mediul rural, să voteze în funcție de cât de prezentabil timp ce a treia stare (restul populației,
este candidatul; pentru că „nu este altul mai bun”; incluzând burghezia și clasa
pentru că este stelist sau rapidist; pentru că știe să muncitoare – „sans-culottes”) ședeau
ocolească răspunsul la întrebări incomode sau, pur și la dreapta. Astfel, afilierile politice din
perioada revoluționară franceză
simplu, pentru că votantul se regăsește fidel în (1789-1799), au ajuns să fie cunoscute
vocabularul „colorat” al unui candidat. Lista criteriilor ca politica aripii de dreapta
după care românii își exprimă simpatiile politice este (desemnând sprijinul față de
mult mai lungă decât ne îngăduie spațiul pentru a o interesele aristocrației și ale casei
regale) și politica aripii de stânga
reproduce. În lipsa unei (auto)informări
(desemnând sprijinul față de
corespunzătoare, care să-i ofere votantului interesele burgheziei). În prezent…
posibilitatea să-și definească opțiunea față de o (cine este la stânga și cine este la
anumită doctrină, care plasează un partid de o parte dreapta)
sau de alta a spectrului politic, a devenit deja tradiție
practica „pomenilor electorale”. Câștigă cel care oferă
mai mult sau care este mai practic: o plasă de alimente
(nu mai amintim de tradiționala „monedă” electorală a micilor și berii, cu care politicienii de mucava
încearcă să cumpere voturile cetățenilor), o găleată de plastic sau o cazma, un tricou inscripționat sau
1
Biblia, Cartea lui Iona, cap. 4, vers. 11.
o șapcă personalizată, contra caniculei care îl stoarce de vlagă pe țăranul român, ce-și prășeste încă
porumbul ca în Evul Mediu – cu sapa și cu asinul. S-au văzut și abordări exotice (elefant în caravana
electorală), dar ne oprim cu exemplele, deoarece, aici, inventivitatea partidelor și candidaților este
de-a dreptul debordantă. Dacă ar mai fi printre noi, Caragiale ar avea cu prisosință de unde să se
inspire. Sau, poate, atmosfera carnavalescă ce caracterizează societatea românească la fiecare
campanie electorală va mai naște vreunul. „Catindații” contemporani și metehnele lor l-ar așeza
printre nemuritorii din galeria literaturii române. Nu lipsește nici chiar „cetățeanul turmentat” (la
propriu), care să întrebe, printre sughițuri: „Eu, cu cine votez?”

Dac-ar fi diavolul… Remarcând intensa activitate de

reparare a drumurilor comunale sau județene, în
perioada preelectorală, precum și „dărnicia” candidaților
„Politica este arta subtilă de a
față de oameni pe care, în rest, nici nu îi bagă în seamă,
mucaliții ironizează situația, spunând că ar fi bine să se obține voturi de la săraci și
organizeze alegeri în fiecare an. Însă, aspectul deloc fonduri pentru campanie de la
hazliu al acestei situații este faptul că, la adăpostul unei bogați, promițându-le și unora
asemenea stări de lucruri, în care oamenii votează după și altora că-i vei proteja de
criterii emoționale sau pentru foloasele de moment, ia ceilalți.” (Oscar Ameringer)
ființă o clasă politică sordidă, caracterizată de opotunism
și dispreț față de nevoile reale ale cetățeanului.
Străduindu-se nu să câștige încrederea alegătorilor, ci să le cumpere voturile, unii politicieni
dovedesc că nu au principii, ci doar interese. Interese care, în cazul înscăunării lor în funcții publice,
vor intra curând în conflict, deoarece aceștia percep politica drept conducerea treburilor publice în
interesul personal. Și, cum încrederea pe termen lung este mai greu de câștigat, aducerea
cetățeanului într-o condiție materială precară, pentru a putea fi mai lesne de cumpărat, pare o
strategie plauzibilă pentru înțelegerea comportamentului prădalnic al politicienilor. Nici diavolul în
persoană n-ar avea o strategie mai eficientă.

O altă menire. Dezinteresul cetățenilor față de discursul politic și ofertele electorale ale candidaților
și partidelor de pe scena politică românească s-a reflectat în prezența la urne a mai puțin de 50% din
electorat. Nici apelul la sentimentele religioase, nici prezența unor reprezentanți ai celei mai credibile
instituții al statului – Biserica – pe listele electorale nu i-a putut convinge pe restul de 50% dintre
cetățenii cu drept de vot să meargă la urne. Faptul că românii nu s-au lăsat impresionați de slogane
de genul „În slujba crucii și a cetățenilor” sau de faptul că, în unele localități, pe listele de consilieri
locali și județeni s-au aflat și oameni ai bisericii – clerici sau mireni –, dovedește faptul că politica și
religia sunt percepute, totuși, ca fiind separate. Chiar faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a nuanțat hotărârea anterioară de a interzice implicarea clerului în politică partinică,
permiţând preoţilor, în anumite condiţii, să desfăşoare activitate decizională în consiliile locale şi
judeţene a stârnit, la vremea respectivă, reacții nefavorabile din partea opiniei publice. Lăsând
deoparte pozițiile extreme exprimate de unii, opinia generală a cititorilor care au postat pe
forumurile diverselor publicații a fost aceea că menirea clericilor – ortodocși, catolici sau protestanți
– este alta decât a mânui pârghiile puterii politice, chiar și în cazul în care implicarea acestora în
politică s-ar dovedi „benefică pentru viața comunităților locale”.

Testamentul spiritual al înaintașilor. În legătură cu lucrul acesta, se pot ridica întrebări justificate:
Care sunt criteriile după care se poate evalua cât de benefică este participarea clerului la viața
politică? Sau, cât de imparțiali pot fi asemenea consilieri – locali sau județeni – în cazul în care
membrii unei alte denominațiuni religioase ar solicita un teren pentru biserica lor sau închirierea unui
spațiu public pentru desfășurarea unui program spiritual-religios? Ce anume ar trebui să
precumpănească în luarea deciziei față de chestiunea implicării clericilor în politică – revelația
Scripturii sau faptul că experiența ar putea dovedi că este benefică? Căci istoria, cu marea ei carte a
întâmplărilor și evenimentelor care s-au succedat pe scena lumii, implicit pe plaiurile noastre, ne
invită la meditație. Încă mai trăiesc oameni care au fost martori ai efectelor pe care le-a avut nu
demult contopirea politicului cu religia; când, pe vremea bunicilor noștri, jandarmul era la cheremul
preotului, întemnițând și snopind în bătaie pe „ereticii” care aduceau Biblia poporului. Desigur,
opinia publică nu are de unde să cunoască aceste lucruri, deoarece ele nu s-au scris în nici un manual
de istorie. Dar ele s-au întâmplat și aceia care pe atunci erau copii povestesc astăzi, încărcați de ani,
dar și de traumele sufletești prin care au trecut, cât „benefică” a fost pentru ei influența bisericii în
viața politică a comunității locale. Suferința acestor „desculți” rămâne ca un alt fel de testament,
religios, pentru generațiile viitoare: „Să nu uiți, Darie!” 2

O îngrijorare falsă. Alți comentatori ai fenomenului subliniat mai sus – posibilitatea ca fețele
bisericești să acceadă în funcții politice – au exprimat temerea că „vom ajunge să ne rugăm în
Parlament”, ca și când acest lucru ar însemna dovada supremă a abandonării caracterului laic al
statului. Fals. Asemenea oameni percep laicitatea ca pe o altă religie și sunt la fel de obtuzi și fanatici
în a o impune sau apăra ca și omologii lor religioși. Americanii cred și respectă principiul separării
Bisericii de stat, nu însă și tendința separării statului de Dumnezeu. În timpul ultimilor 207 ani, toate
sesiunile Senatului American s-au deschis cu rugăciune, așa cum se întâmplă și în prezent. Un
capelan, numit special în această funcție, deschide fiecare zi de lucru a Senatului cu rugăciune, fără
ca lucrul acesta să aducă vreo notă de rușine sau scăderea reputației statului ori instituției respective.
Dimpotrivă, americanii cred cu tărie că America este ceea ce este în prezent tocmai datorită acestei
convingeri puternice cu privire la grija și călăuzirea divină față de țara lor. Iată de ce, această „grijă”
de a nu auzi rugăciuni în Parlamentul României este superfluă. Un fel de spune: „Păzea, să nu
ajungem ca americanii!” La noi, alta este problema. În prezent, nu este atât de îngrijorător faptul că
religia ar putea pătrunde în politică, ci faptul că politicienii nu prea se întâlnesc cu religia; nu că
biserica poate intra în politică, ci că politicienii nu prea intră în biserică. Dacă ar face-o și ar începe să
arate respect față de Dumnezeu, poate că și-ar schimba viziunea asupra vieții și atitudinea față de
nevoile semenilor lor. Căci religia învață așa, nu credința în „selecția naturală”. Da, când linia de
demarcație dintre biserică și stat tinde să dispară, când deciziile statului sunt influențate sau
controlate de biserică, atunci este o problemă. Atunci trebuie tras semnalul de alarmă.

Cum se trage spuza pe turta proprie. În orice țară, bisericile istorice, majoritare, încearcă să domine
scena politică prin diverse mijloace. La rândul lor, minoritățile religioase, ca și cele etnice, sunt ispitite
să încerce să câștige locuri în sferele puterii tocmai pentru a-și apăra drepturile și interesele. Mai ales
în condițiile în care o definiție peiorativă, politizată, identifică „secta” drept „o religie fără nicio
putere politică”.3 În această încercare de a „înrudi” politica și religia, prin implicarea unor
reprezentanți ai religiilor în politică, și unii și ceilalți fac apel la argumente care să le justifice
demersul. Cu excepția argumentelor istorice, care sunt, evident, subiective (condiționate cultural sau
regional), unele sunt de natură filozofică: „Una din pedepsele pentru refuzul de a participa la viața
politică este aceea că vei ajunge să fii condus de inferiorii tăi,” spunea Platon. Gândul acesta are
darul să depășească principiile care i-au ținut departe de sfera politicii pe unii clerici sau mireni și să-i
mobilizeze pentru lupta politică. Alții sunt sensibili la argumentele „religioase”: „Cele mai fierbinți
locuri din iad sunt rezervate acelora care, în vreme de criză morală, își mențin neutralitatea,” spunea
J.F.Kennedy, citându-l pe Dante și a sa Divina Comedia. Iar cei care consideră că o criză morală poate
fi soluționată folosind pârghiile puterii sunt gata să se înregimenteze politic.

Scurtătura numită „politică”. În cadrul acestui demers și al cascadei de argumente, se trece vederea
tocmai lucrul care ar aduce clarificare: exemplul lui Isus, atitudinea Sa față de folosirea puterii
politice. Prin exemplul Său, Isus a dat naștere unui asemenea spirit de respect și întrajutorare între
oameni, încât până astăzi, despre creștinii primului secol se vorbește numai în termeni elogioși. Din

2
Un crâmpei de istorie a persecutării unei minorități religioase cu sprijinul autorităților locale este relatat de
Zaharia Stancu în capitolul 17 al romanului său, Desculț.
3
Tom Wolfe, În vremea noastră.
câte se știe, El a adus acest spirit extraordinar între contemporanii Săi fără să folosească vreo pârghie
politică. Dimpotrivă, atunci când oamenii au încercat să se mobilizeze politic în spatele Său, a refuzat
categoric o asemenea „ofertă”, așa cum făcuse și în pustia ispitirii Sale. 4 Strălucirea împărățiilor lumii
nu L-a atras deloc. De ce și-ar dori slujitorii Săi de astăzi altceva decât Și-a dorit El? Nu ar semăna
implicarea lor în politica vremii cu un eșec spiritual, cu un abandon al puterii divine care a schimbat
fața acestei lumi? Intrarea religiei în sfera politicului ar fi echivalentă cu abandonarea încrederii în
forța intrinsecă a religiei creștine, care, în cazul acesta, ar trebui completată cu cea profană. Ar
însemna că resorturile spirituale pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziția slujitorilor Săi sunt
considerate insuficiente sau ineficiente, de vreme ce se apelează la brațul puterii profane pentru
realizarea obiectivelor spirituale. Adevărul este că, pentru a influența societatea omenească așa cum
a făcut-o El, trebuie plătit prețul pe care l-a plătit El: suferința și sacrificiul. Oamenii – inclusiv cei
religioși – care vor să schimbe societatea în bine, dar nu sunt dispuși să plătească acest preț, intră în
politică. Pare o cale mai comodă. Cei care se simt ispitiți de o asemenea perspectivă, ar trebui să
învețe lecția istoriei. Când Creștinismul a devenit religie de stat, a urmat ceea ce se cunoaște sub
numele de Evul Mediu Întunecat. Din acest motiv, credem că o asemenea „mixtură” ar rămâne
întotdeauna neomogenă și „nocivă” pentru societatea umană. Nu credem în fatalitate, dar, cine a
spus că prima lecție de istorie pe care ar trebui s-o învățăm este aceea că oamenii nu învață niciodată
din istorie se pare că a avut dreptate.

4
Vezi Biblia, Evanghelia după Matei, cap. 4, vers. 8-10.