UNIVERSITATEA …………….

FACULTATEA………………..
SPECIALIZAREA……………..

TITLU REFERAT

Disciplină:……………..
Profesor coordonator:………..

STUDENT
……………….
 CUPRINS

CAPITOLUL I. Definiţii, caracteristici, clasificare, constituire, organizare şi funcţionare............3

I.1. Societatea comercială. Definiţii, caracteristici, clasificare, constituire, organizare şi
funcţionare...........................................................................................................................................3
I.1.1. Noţiunea de comerciant.......................................................................................................................4
I.1.2. Clasificarea societăţilor comerciale....................................................................................................5
I.1.2.1. Societăţile de persoane.................................................................................................................6
I.1.2.2. Societăţile de capitaluri.................................................................................................................7
I.1.2.3. Societăţile cu răspundere limitată.................................................................................................7
I.1.3. Constituirea societăţii comerciale.......................................................................................................8
I.1.3.1. Etapele constituirii societăţilor comerciale...................................................................................8
I.1.3.2. Actul constitutiv al societăţilor comerciale...................................................................................9
I.1.3.3. Aporturile asociaţilor..................................................................................................................10
I.1.3.4. Capitalul social. Precizări terminologice: patrimoniul şi beneficiile...........................................10
I.1.3.5. Filiala şi sucursala.......................................................................................................................12
I.1.3.6. Acţiuni. Părţi sociale şi părţi de interes.......................................................................................13
I.1.4. Organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale.........................................................................14
I.1.4.1 Adunarea generală.......................................................................................................................14
I.1.4.2. Administrarea societăţii..............................................................................................................15
I.1.4.3. Controlul gestiunii societăţii comerciale. Cenzorii.....................................................................16
I.1.4.4. Modificarea societăţii comerciale...............................................................................................17
I.1.4.4.1. Forma, înregistrarea şi publicarea actului modificator al actului constitutiv........................................17
I.1.4.4.2. Mărirea sau reducerea capitalului social................................................................................................17
I.1.4.4.3. Prelungirea duratei societăţii.................................................................................................................18
I.1.4.4.4. Fuziunea, divizarea şi transformarea societăţii comerciale...................................................................18
I.1.4.5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale.............................................................................18
I.1.4.5.1. Dizolvarea societăţii comerciale............................................................................................................18
I.1.4.5.2. Lichidarea societăţii comerciale............................................................................................................19
I.2. ONG-urile. Definiţii, caracteristici, clasificare, constituire, organizare şi funcţionare.......20
I.2.1. Clasificarea ONG-urilor...................................................................................................................21
I.2.1.1. Asociaţia.....................................................................................................................................21
I.2.1.2. Fundaţia......................................................................................................................................21
I.2.2. Constituirea ONG-ului......................................................................................................................21
I.2.2.1. Rezerva denumirii.......................................................................................................................21
I.2.2.2. Stabilirea sediului.......................................................................................................................22
I.2.2.3. Întocmirea actelor constitutive....................................................................................................23
I.2.2.3.1. Întocmirea actelor constitutive ale asociaţiei.........................................................................................23
I.2.2.3.2. Întocmirea actelor constitutive ale fundaţiei..........................................................................................25
I.2.3. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi fundaţiilor.....................................................................27
I.2.3.1. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor......................................................................................27
I.2.3.1.1. Adunarea generală.................................................................................................................................27
I.2.3.1.2. Consiliul director...................................................................................................................................27
I.2.3.1.3. Cenzorul sau comisia de cenzori...........................................................................................................28
I.2.3.2. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor......................................................................................28
I.2.3.2.1. Consiliul director...................................................................................................................................28
I.2.3.2.2 Comisia de cenzori..................................................................................................................................29
I.2.3.3. Modificarea actului constitutiv şi a statutului asociaţiei sau fundaţiei........................................29
I.2.3.3.1. Fuziunea şi divizarea.............................................................................................................................30
1
 I.2.3.4. Federaţia.....................................................................................................................................30
I.2.3.5. Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică..............................30
I.2.3.6. Veniturile....................................................................................................................................31
I.2.3.7. Dizolvarea şi lichidarea..............................................................................................................31
I.2.3.7.1. Dizolvarea..............................................................................................................................................31
I.2.3.7.2. Lichidarea..............................................................................................................................................33
CAPITOLUL II. Asemănări şi deosebiri între societăţile comerciale şi ONG-uri.........................34
II.1. Asemănări .................................................................................................................................34
II.2. Deosebiri.....................................................................................................................................35
CAPITOLUL III. Avantajele şi dezavantajele societăţilor comerciale şi ale ONG-urilor.............36
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................................39

2
CAPITOLUL I. Definiţii, caracteristici, clasificare, constituire, organizare şi
funcţionare

I.1. Societatea comercială. Definiţii, caracteristici, clasificare, constituire, organizare şi funcţionare

Pentru definirea societăţii comerciale, cea mai apropiată accepţiune este dată de dispoziţiile Codului civil
român, care în articolul 1491 dispune că: „Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se
învoiesc să pună ceva în comun, în scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”. Definiţia citată enunţă trei
componente principale care ar trebui să fie reunite cumulativ pentru existenţa valabilă a unei asemenea entităţi:
1. necesitatea încheierii unui contract, denumit şi pact societar.
2. constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor.
3. scopul asociaţilor este de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei.
Textul articolului 1491 omite totuşi să amintească explicit un alt element caracteristic şi anume, voinţa
comună a asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de câştiguri. Această voinţă, denumită “affectio societatis”
întregeşte notele specifice enumerate expres de legiuitor. Trăsăturile evocate sunt caracteristice societăţii civile dar,
printr-o interpretare extensivă, pot fi aplicate şi în cazul societăţii comerciale.
Societăţile comerciale au fost şi sunt în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor
umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale
întreprinzătorilor, ele contribuind la dezvoltarea comunicaţiilor care au permis extinderea pieţelor cu toate
consecinţele benefice asupra civilizaţiei moderne.
Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat în titlul VIII al Cărţii I a Codului comercial
roman art 77-269, intitulat „Despre Societăţile Comerciale” prin care e reglementat înfiinţarea societăţilor în nume
colectiv, societatea în comandită simplă, societate anonimă (pe acţiuni), societate în comandită pe acţiuni şi
asociaţia în participaţie. Întrucât reglementarea societăţilor comerciale cuprinsa în Codul comercial era în mare
parte depăşită, ea a fost înlocuită cu o noua reglementare, care face obiectul Legii nr.31/1990 privind societăţile
comerciale.
Societatea comerciala dobândeşte personalitate juridica prin încheierea unor formalităţi cerute de lege
Aceste formalităţi se întemeiază, după caz pe contractul de societate sau pe contractul de societate şi statutul
societăţii.
Societăţile comerciale sunt modul de organizare a agenţilor economici în economia de piaţă, de aceea
cele mai multe întreprinderi, unităţi comerciale, de transport, etc, sunt din punct de vedere juridic societăţi
comerciale. Materia societăţilor comerciale este reglementata în legislaţia noastră de legea nr.31/1990, cu
modificări prin legea nr.64/1995 privind reorganizarea şi legea falimentul comercianţilor, prin legea registrului
comerţului.
Societăţile comerciale sunt o categorie de persoane juridice, de aici toate principiile, reglementările
privind persoanele juridice în general. Pentru a defini şi caracteriza societăţile comerciale se pleacă de la premisa
ca acestea sunt o categorie a persoanelor a persoanelor juridice. Definirea şi caracterizarea societăţilor comerciale
sa se realizeze pe temeiul conceptelor şi reglementarilor privind persoanele juridice în general. După aspectul
definiţiei înţelegem prin societăţi comerciale structuri autonome înzestrate cu statutul de persoana juridica
constituite în condiţiile legii de alte persoane fizice sau juridice având ca obiect săvârşirea de fapte de comerţ în
vederea obţinerii de profit. Prima parte a definiţiei caracterizează societăţile comerciale ca anumite structuri având
o anumita organizare, spre deosebire insa de diferite structuri de organizare (birouri, secţii, ateliere), structura
aceasta se mai particularizează prin dobândirea calităţii de persoana juridica. În aceasta situaţie toate reglementările
generale privind persoanele juridice se aplica în lipsa unor prevederi specifice în legislaţia unei societăţi comerciale
şi diferite categorii de persoane juridice.
Legea 31/90 privind societăţile comerciale deşi arata ca acestea sunt persoane juridice nu stabileşte ce
condiţii de fond trebuie sa îndeplinească acestea în momentul constituirii ca persoane juridice. Dacă se constituie o
societate comercială, condiţiile pe care trebuie sa le îndeplinească le găsim în legislaţia generala privitoare la
persoanele juridice.

3
 Decretul 31/54 prevede ca orice persoană juridică trebuie să îndeplinească următoarele 3 condiţii:
1.structura organizatorică sau organizare proprie în care sunt incluse toate aspectele prin care o persoana juridica se
poate individualiza, diferenţia de orice alta persoana juridica (denumire, sediu, obiect, profil de activitate,
conducere proprie, prin reglementari specifice). Unele elemente sunt consecinţe ale dobândirii calităţii de persoane
juridice (ex. cont bancar, telefon); 2. orice persoană juridică trebuie să aibă un patrimoniu propriu (un ansamblu de
bunuri, de valori economice ce exista în momentul constituirii societăţii comerciale), patrimoniul fiind o cerinţa
legala pentru orice categorie de persoane juridice; 3. orice persoane juridice mai trebuie sa aibă un obiect de
activitate precis, concret, insa în acord cu normele juridice imperative
Definiţia ne arata ca aceste structuri înzestrate cu calitatea de persoane juridice se constituie în condiţiile
legii de alte persoane fizice sau persoane juridice (legea nr.31/90, legea registrului comerţului nr.26/1990-
reglementarea procedurii de constituire a societăţii comerciale).
Definiţia retine că constituirea societăţilor comerciale se face din iniţiativa, din voinţa diferitelor persoane
fizice sau persoane juridice, însă îndeplinindu-se actele şi fazele reglementate de lege pentru aceste persoane
juridice Odată constituite, aceste subiecte trebuie să aibă un obiect de activitate. Obiectul de activitate al societăţilor
comerciale în general îl reprezintă săvârşirea de acte şi fapte de comerţ. Categoria faptelor de comerţ este o noţiune
de fapte juridice în general. Prin fapte juridice înţelegem acele situaţii delimitate caracterizate de lege ce produc
efecte juridice. Determinarea de către lege a faptelor juridice este o trăsătura generala a acestor situaţii.

I.1.1. Noţiunea de comerciant

Potrivit Codului Comercial Român, subiecte ale reporturilor comerciale pot fi atât comercianţii, cat şi
necomercianţii. Reglementarea se aplica oricărei persoane care săvârşeşte fapte de comerţ obiective, indiferent
daca persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant.
Dacă săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional, persoana are caracter accidental, deşi
raportul juridic care s-a născut este supus reglementarii comerciale, totuşi persoana care le-a săvârşit păstrează
calitatea de necomerciant. Situaţia este aceeaşi şi în cazul în care actul încheiat este o fapta de comerţ numai pentru
una din părţile actului juridic; raportul juridic este supus reglementarii dreptului comercial, fără ca, prin aceasta,
persoana pentru care actul nu este fapta de comerţ sa devină comerciant.
Codul comercial precizează noţiunea de comerciant şi, printr-o serie de dispoziţii, reglementează statutul
juridic al comercianţilor.
Ca expresie a concepţiei sale obiective, Codul comercial prevede că: „Sunt comercianţi aceia care fac
fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”. Deci au calitatea de comerciant
persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ, ca profesiune obişnuită (comercianţii individuali), precum şi
persoanele juridice, adică societăţile comerciale (comercianţii colectivi).
Cum se poate observa, Codul comercial defineşte comerciantul persoana fizica nu prin aparenta sa la un
anumit grup profesional, ci prin actele şi operaţiunile, adică prin faptele de comerţ pe care le săvârşeşte cu caracter
profesional. În privinţa persoanelor juridice, Codul comercial se mulţumeşte să precizeze ca au calitatea de
comerciant şi societăţile comerciale. Deci, persoanele juridice au calitatea de comerciant dacă îmbracă forma
juridica a societăţilor comerciale.
Calitatea de comerciant implica un statut juridic diferit de cel al necomerciantilor, cu cunoştinţe deosebite
asupra raporturilor juridice la care participa.
a) În interesul bunei desfăşurări a activităţii comerciale şi a protejării intereselor participanţilor la aceasta
activitate, legea instituie anumite obligaţii pentru comercianţi, considerate obligaţii profesionale ale comercianţilor.
Astfel, înainte de începerea comerţului, comerciantul este obligat sa ceara înmatricularea în registrul
comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, sa ceara înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor
privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
De asemenea, orice comerciant are obligaţia sa tina anumite registre comerciale (de contabilitate) în care
sa consemneze toate operaţiile comerciale (art. 22 C.com.). Comerciantul este obligat să desfăşoare activitate
comercială în condiţiile unei concurente loiale.
b) Pentru a asigura o certitudine asupra naturii regimului juridic al actelor şi operaţiunilor săvârşite de
comerciant, legea instituie o prezumţie de comercialitate; toate actele şi operaţiunile săvârşite de comerciant sunt
prezumate a fi fapte de comerţ şi deci supuse legilor comerciale (art. 4 C.com.).
c) Actele comerciale încheiate de comerciant sunt supuse unor reguli speciale, derogatorii de la regimul
actelor juridice civile: în obligaţiile comerciale, codebitorii sunt prezumaţi ca s-au obligat solidar (art. 42 C. com.);
datoriile comerciale în bani produc dobânda de drept, din ziua când devin exigibile (art. 43 C.com.); în obligaţiile
4
comerciale, judecătorul nu poate acorda un termen de gratie (art.44 C. com.); în raporturile comerciale, retractul
litigios este interzis (art. 45 C.com.); dovada drepturilor, rezultând din actele comerciale, se poate face cu orice
mijloc de proba admis de lege (art. 46 C.com.).
d) În cazul încetării plăţilor pentru datoriile sale comerciale, comerciantul poate fi declarat în faliment (art.
895 C.com.). Procedura falimentului este aplicabila numai comercianţilor; ea nu se aplica necomerciantilor, chiar
daca s-au obligat prin acte comerciale.
e) Comercianţii – individuali sau colectivi – pot participa la constituirea unor camere de comerţ şi industrie,
ca organizaţii autonome, destinate sa promoveze şi sa apere interesele lor.
f) Comercianţii sunt supuşi impozitului pe profitul realizat din activitatea comerciala.
Art. 34 C.com. prevede ca dispoziţiile Codului comercial privind registrele comerciale nu se aplica
colportorilor, comercianţilor care fac micul trafic ambulant, cărăuşilor sau celor al căror comerţ nu iese din cercul
unei profesiuni manuale. Pornind de la aceste dispoziţii legale, se face distincţie intre micii comercianţi şi marii
comercianţi.
În temeiul Codului comercial, calitatea de comerciant se dobândeşte în mod diferit, după cum este vorba
de o persoana fizica sau o sau o societate comerciala (persoana juridica).
Deosebirea se explica prin caracterele specifice celor doua categorii de subiecte participante la raporturile
comerciale.
Pentru dobândirea calităţii de comerciant de către o persoana fizica, aceasta trebuie sa îndeplinească trei
condiţii:
1. sa desfăşoare în mod efectiv una sau mai multe fapte de comerţ obiective (art. 3 C.com.);
2. săvârşirea actelor de comerţ sa aibă caracter profesional (deci cu titlu de îndeletnicire şi nu izolate);
3. faptele de comerţ sa se desfăşoare în nume propriu şi nu în numele altuia.
În plus fata de condiţiile Codului comercial, conform legii nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor
fizice şi asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, acestea trebuie sa obţină
autorizaţie pentru exercitarea comerţului respectiv, eliberata de primar.
Pierderea calităţii de comerciant se face prin renunţarea persoanei fizice la activitatea comerciala, însoţită
de depunerea, la organul emitent, a autorizaţiei administrative, precum şi prin retragerea acestei autorizaţii în
condiţiile legii. În ambele situaţii, înregistrarea de la Registrul Comerţului urmează a fi radiata, din acel moment
pierderea calităţii de comerciant devenind opozabila terţilor.
În concepţia Codului comercial societăţile comerciale dobândesc calitatea de comerciant chiar din
momentul constituirii, independent daca săvârşesc sau nu fapte de comerţ. În concluzie, o societate comerciala,
odată constituita, devine comerciant şi ii incumba toate obligaţiile proprii comercianţilor, chiar daca nu a efectuat
nici măcar un singur act de comerţ.
Pierderea calităţii de comerciant a persoanei juridice se face în urma dizolvării şi lichidării sale
(voluntare, ca urmare a falimentului, anularii constituirii sau neîntrunirii cerinţelor de capital social) urmata de
radierea sa din Registrul Comerţului, acest din urma moment fiind cel de la care entitatea îşi pierde personalitatea
juridica.
Pentru dobândirea calităţii de comerciant sunt necesare trei condiţii:
1. săvârşirea de fapte de comerţ obiective;
2. săvârşirea faptelor de comerţ ca profesiune;
3. săvârşirea de fapte de comerţ în nume propriu.
Calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea de fapte de comerţ obiective, numai daca actele sau
operaţiunile săvârşite sunt fapte de comerţ obiective pentru persoana care le săvârşeşte. În consecinţa, o persoana
care săvârşeşte fapte de comerţ unilaterale sau mixte nu devine comerciant, daca pentru ea actele juridice încheiate
au un caracter civil.
Calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea de fapte de comerţ obiective numai daca acestea au
un caracter licit.
Pentru a dobândi calitatea de comerciant nu este suficient numai ca o persoana sa săvârşească fapte de
comerţ obiective; se cere ca săvârşirea faptelor de comerţ să aibă caracter de profesiune, constituie o ocupaţie, o
îndeletnicire permanentă.

I.1.2. Clasificarea societăţilor comerciale

5
 În doctrina de specialitate se cunosc mai multe clasificări, avându-se în vedere criterii diferite ca: numărul
de asociaţi, calitatea sau întinderea răspunderii, structura capitalului social, titularul capitalului social şi posibilitatea
de a emite titluri de valoare.
Fiecare dintre aceste clasificări prezintă importanţă, putând constitui obiect de studiu separat. Totuşi
importantă este clasificarea care distinge între societăţile de persoane şi cele de capitaluri, pe de o parte pentru că
este cea mai utilizată şi, pe de altă parte, pentru că permite identificarea celor cinci forme de societăţi enumerate de
Legea nr. 31/1990, republicată.
I.1.2.1. Societăţile de persoane
Prototipul societăţilor de persoane îl constituie societatea în nume colectiv; o categorie aparte o reprezintă
specia societăţii în comandită simplă.
Societăţile de persoane se caracterizează prin număr redus de membri; limitarea se explică deoarece la
baza asocierii stă cunoaşterea reciprocă, onestitatea, priceperea profesională, spiritul de iniţiativă,
conştiinciozitatea, puterea de muncă, solvabilitatea, devotamentul fiecăruia. Cu alte cuvinte, elementul personal,
„intuitu personae”, este predominant. Dacă aceste calităţi sunt avute în vedere, vom înţelege de ce primele entităţi
asociative s-au constituit între membrii aceleiaşi familii. Din acest punct de vedere putem afirma că societatea în
nume colectiv este cea mai veche formă de asociere sub formă de societate comercială.
Răspunderea asociaţilor este nelimitată în sensul că, indiferent de contribuţia fiecărui asociat la
constituirea societăţii comerciale (aport) fiecare răspunde pentru datoriile societăţii comerciale cu întreaga avere
personală, nu în limita aportului; această răspundere este solidară, în sensul că, în caz de neplată a datoriilor sociale,
oricare dintre asociaţi poate fi ţinut să plătească întreaga datorie (nu doar în limita aportului său), dar, în acelaşi
timp, această răspundere este subsidiară, în sensul că, deoarece societatea comercială are personalitate juridică
proprie, ea trebuie întâi urmărită la plata propriilor datorii, numai în cazul în care nu poate plăti 1, respectiv
„creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu
plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor îndrepta împotriva acestor asociaţi”.
Dreptul asociaţilor de a cere cu prioritate urmărirea bunurilor din patrimoniul societăţii şi numai după aceea,
subsidiar, bunurile din patrimoniul unuia dintre asociaţi, corespunde beneficiului în discuţiune ce aparţine
asociaţilor. Acesta conferă caracterul subsidiar al răspunderii.
Capitalul social se divide în părţi de interes, care nu sunt negociabile şi nu pot fi transmise, în principiu;
explicaţia pornind de la caracterul subiectiv, personal al societăţilor în nume colectiv; cesiunea părţilor de interes
sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat operează numai dacă în actele constitutive se prevede, în mod
expres, continuarea activităţii cu moştenitorii celui decedat sub forma clauzei de continuitate cu succesorii.
Nu este permisă emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, motiv pentru care asociaţii nu sunt acţionari. Nu se
pot recruta asociaţi pe baza subscripţiei publice.
Puterile majorităţii societarilor sunt limitate, în sensul că, în afară de stipulaţie contrară, majoritatea
asociaţiilor nu poate decide să schimbe sau să modifice tipul de societate, contractul, obiectul activităţii, pentru că
principiul de decizie este al unanimităţii.
În lipsă de stipulaţie contrară, toţi asociaţii au dreptul să administreze societatea în virtutea prezumţiei că
şi-au acordat reciproc mandat în această privinţă.
Asociaţii pot fi comercianţi sau necomercianţi, fără ca după dobândirea calităţii de asociat să devină
automat şi comercianţi.
Asociaţii nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având
acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau unul
asemănător; totuşi, asociaţii pot îndeplini astfel de activităţi dacă au consimţământul expres sau tacit al celorlalţi2.
Pentru că fiecare asociat răspunde cu averea personală, pe care va trebui să o declare la constituire, prin
contractul de societate se poate prevedea că asociaţii pot lua din casa societăţii anumite sume pentru cheltuielile lor
particulare, dar că acel asociat care, fără consimţământul scris al celorlalţi, ar întrebuinţa capitalul, bunurile sau
creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au
rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate. Se admit aporturi de bunuri în natură, dar şi în creanţe.
La societăţile de persoane nu se cere un minim de capital social la constituire pentru că, oricum, fiecare garantează
cu întreaga avere (nelimitat).

1
În termenii Legii nr. 31/1990, republicată, această consecinţă se regăseşte în dispoziţia articolului 3, alineatul 2
2
Se consideră tacit consimţământul dat când participarea la astfel de activităţi a fost cunoscută de ceilalţi asociaţi şi aceştia
nu au interzis continuarea lor.
6
 Controlul activităţii economico-financiare se realizează de regulă de către asociaţi; numirea cenzorilor
este facultativă.
În societăţile de persoane, printre cauzele care atrag dizolvarea acestora se numără: retragerea,
excluderea, incapacitatea, falimentul sau moartea unui asociat, dacă astfel colectivul se reduce la un singur
membru, fără să existe în actul constitutiv o clauză de continuitate cu succesorii sau o altă modalitate de a asigura
pluralitatea de membri; de unde deducem că numărul minim de asociaţi la societăţile de persoane este de doi
membri (întărită şi de caracterul bilateral al actului constitutiv).
Firma cuprinde numele asociaţilor, sau cel puţin a unuia din ei, cu menţiunea „şi alţii”.
Spre deosebire de societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă cuprinde două categorii de
asociaţi:
 comanditaţii care, asemenea asociaţilor societăţii în nume colectiv, răspund nelimitat, solidar şi subsidiar
pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale; toţi comanditaţii, unii dintre ei, sau doar unul, în funcţie de prevederile
actului constitutiv, sunt şi administratorii societăţii comerciale;
 comanditarii răspund numai în limita aportului lor la capitalul social, fapt pentru care ei nu pot încheia
operaţiuni în contul societăţii decât dacă au împuternicire să administreze societatea, printr-o procură specială; fără
această împuternicire nu se pot face decât servicii în administraţia internă (nu în raporturile cu terţii), acte de
supraveghere şi să participe la numirea şi revocarea administratorilor; două sunt căile prin care comanditarii devin
automat comanditaţi: atunci când fac acte de administrare externă, fără împuternicire, moment din care răspund
nelimitat şi solidar faţă de terţi şi când numele lor este trecut în firma societăţii; în ambele cazuri, pentru existenţa
societăţii este mai utilă trecerea acestor asociaţi din categoria „comanditari” în „comanditaţi”, decât excluderea lor.
Pentru că existenţa celor două categorii de asociaţi este de esenţa societăţii în comandită simplă,
înseamnă că pentru existenţa ei valabilă este necesar să existe cel puţin un comanditar şi un comanditat 3. Toate
celelalte caracteristici enumerate la societatea în nume colectiv sunt valabile şi pentru societatea în comandită
simplă.
I.1.2.2. Societăţile de capitaluri
Prototipul societăţilor de capitaluri este societatea pe acţiuni, o categorie aparte reprezentând-o societatea
în comandită pe acţiuni. Caracteristici comune pentru cele două tipuri de societăţi de capitaluri sunt:
 un număr mai mare de acţionari, calităţile personale ale acţionarilor fiind fără relevanţă;
 prevalează elementul obiectiv, esenţială fiind contribuţia pecuniară a fiecărui acţionar la capitalul social 4;
 fiind societăţi mari, capitalul minim cerut pentru constituirea valabilă este de 25.000.000 lei, iar numărul
minim de acţionari este de cinci;
 se constituie prin subscripţie simultană sau prin subscripţie publică;
 răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiuni este limitată la aportul social;
 capitalul social este divizat în acţiuni (sau obligaţiuni) care sunt negociabile şi transmisibile; fiind negociabile
pot fi vândute pe pieţele financiare organizate, când sunt cotate la burse; când nu, pot fi vândute pe pieţele
neorganizate;
 administrarea societăţii se face după principiul votului majorităţii, administratorii pot fi acţionari sau terţe
persoane (neasociaţi), constituiţi de regulă într-un consiliu de administraţie; acţionarii neadministratori nu pot gera
interesele societăţii comerciale;
 acţionarii pot fi comercianţi sau necomercianţi, nefiind relevate calităţile lor personale, ci contribuţia
pecuniară;
 se admit: aportul în numerar (lichidităţi) şi bunuri în natură;
 controlul activităţii revine comisiei de cenzori (minim trei şi tot atâţia supleanţi);
 în firma societăţii pe acţiuni nu se foloseşte numele acţionarilor, ci o denumire proprie, fără legătură cu numele
acţionarilor;
 moartea, incapacitatea sau falimentul acţionarilor nu duc la dizolvarea societăţii; în schimb, scăderea
capitalului social sub o anumită limită sau a numărului de acţionari, pot conduce la dizolvare.
Trăsăturile societăţii în comandită pe acţiuni corespund celor ale societăţii în comandită simplă, dar, fiind
o societate de capitaluri, preia caracteristicile societăţii pe acţiuni, mai înainte prezentate.
I.1.2.3. Societăţile cu răspundere limitată
3
Aşadar: moartea, incapacitatea, falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat, când prin aceasta o categorie de
asociaţi dispare, atrag dizolvarea societăţii în comandită simplă
4
„intuitu pecuniae”
7
 Definită ca fiind o formă intermediară între societăţile de persoane şi cele de capitaluri, societatea cu
răspundere limitată poate fi explicată ca societate de persoane cu intruziuni ale elementelor specifice societăţilor de
capitaluri şi, paradoxal, la fel de corect, ca societate de capitaluri care preia unele trăsături ale societăţilor de
persoane. De aceea vor fi prezentate asemănările cu societăţile de persoane (a) şi apoi cu societăţile de capitaluri
(b).
a). Asemănări cu societăţile de persoane:
 număr relativ mic de asociaţi;
 diviziunile de capital social, numite părţi sociale, nu sunt, în principiu, transmisibile (ca excepţie pot fi
transmise asociaţilor; de exemplu: clauza de continuitate cu succesorii sau chiar terţilor, dar cu condiţia obţinerii
acordului a ¾ din capitalul social pentru cesiunea părţilor sociale);
 nu poate emite acţiuni sau obligaţiuni;
 firma poate conţine numele unuia sau mai multor asociaţi.
b). Asemănări cu societăţile de capital:
 răspunderea limitată a asociaţilor care atrage obligativitatea îndeplinirii condiţiei unui capital minim, respectiv
2.000.000 lei, divizat în părţi sociale în valoare de cel puţin 100.000 lei;
 administrarea societăţii poate fi făcută de asociaţi sau de terţi;
 controlul gestiunii se face de către înşişi asociaţii (ca la societăţile de persoane), dar, când numărul asociaţilor
depăşeşte cifra 15, este obligatorie numirea de cenzori;
 nu se admit decât aporturi în natură şi numerar;
 deşi între cauzele de dizolvare sunt şi unele specifice societăţilor de persoane, scăderea capitalului social sub
limita legală (ca la societăţi de capitaluri) atrage dizolvarea societăţii cu răspundere limitată.
c). SRL-ul unipersonal:
În cazul S.R.L.-ului unipersonal actul constitutiv, reprezentând voinţa unei singure persoane, îmbracă
forma unui act juridic unilateral, respectiv statutul. Fiind vorba de un singur asociat, acesta îşi asumă prerogativele
pe care Adunarea generală a asociaţilor le exercită în cazul societăţilor pluripersonale.
Când aportul asociatului este în bunuri mobile sau imobile şi nu în numerar, este necesară expertiza de
specialitate a acestuia pentru a se asigura o evaluare obiectivă a bunurilor. Unicul asociat poate fi şi administrator,
caz în care, dacă a vărsat contribuţiile la asigurările sociale, inclusiv pentru pensia suplimentară, poate beneficia de
pensie de la asigurările sociale.
S.R.L.-ul unipersonal poate fi înţeles ca treaptă a evoluţiei activităţii comerciale, prin comparaţie cu
activitatea comerciantului-persoană fizică. Deoarece comerciantul (persoană fizică) răspunde nelimitat pentru
obligaţiile comerciale asumate, iar, pe de altă parte, în cadrul societăţilor comerciale se realizase deja trecerea de la
societăţi de persoane (cu răspunderea nelimitată a asociaţilor) la societăţile de capitaluri (cu răspunderea limitată a
asociaţilor), se punea logic întrebarea de ce o singură persoană fizică n-ar putea răspunde doar în limita aportului
său la capitalul social. Răspunsul l-a constituit apariţia S.R.L.-ului unipersonal, dar în care, prin bunurile constituite
ca aport la patrimoniul respectiv, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică proprie. Pentru că acest
S.R.L. este unic şi irepetabil, înţelegem de ce Legea nr. 31/1990, republicată, menţionează expres că o persoană
fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată şi că o
societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-
o singură persoană.

I.1.3. Constituirea societăţii comerciale

I.1.3.1. Etapele constituirii societăţilor comerciale
Pentru reducerea formalismului excesiv ce caracteriza procedura constituirii societăţilor comerciale
conform Legii nr. 31/19905 prin modificarea adusă de Legea nr.99/1999 privind accelerarea reformei economice
procedura constituirii s-a simplificat, comasându-se etapele acesteia prin preluarea de către Oficiul Registrului
Comerţului a unor atribuţii, până atunci aflate în sarcina altor instituţii. Prin modificarea adusă de Legea nr.
99/1999, odată cu depunerea cererii de înmatriculare a societăţii comerciale la Oficiul Registrului Comerţului
competent, nu instanţa judecătorească, ci judecătorul delegat (afiliat Oficiului Registrului Comerţului) autorizează
desfăşurarea activităţii, după care, pe lângă sarcina înmatriculării, tot Oficiul Registrului Comerţului este obligat,

5
Includea: redactarea şi autentificarea actului constitutiv, autorizarea judecătorească incluzând sau nu avizul consultativ al
Camerei de Comerţ şi Industrie, înmatricularea la Registrul Comerţului, publicarea în Monitorul Oficial şi înregistrarea la
administraţia financiară
8
dar pe cheltuiala societăţii comerciale ce solicită înmatricularea, să obţină atât publicarea în Monitorul Oficial cât şi
înregistrarea fiscală a societăţii comerciale.
Prin OU nr. 76/2001 republicată, privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea
şi autorizarea funcţionării comercianţilor se instituie o procedură unică de înregistrare şi autorizare a funcţionării
societăţilor comerciale (dar şi a altor categorii de comercianţi).
Simplificarea procedurii rezidă din crearea în cadrul Camerelor de Comerţ şi Industrie teritoriale a unor
Birouri Unice pentru obţinerea înregistrării şi autorizării funcţionării comercianţilor. „Unicitatea” procedurii rezidă
în aceea că în baza unei cereri de înregistrare se va obţine de la aceeaşi instituţie, Biroul Unic, certificatul de
înregistrare comercială conţinând codul unic de înregistrare. Practic, etapele ar putea fi sintetizate astfel:
 depunerea cererii-tip de înregistrare la Biroul Unic (care va fi însoţită de o suită de documente ce dovedesc
vărsămintele efectuate şi dreptul de proprietate asupra bunurilor aportate);
 cererea-tip, odată depusă, declanşează obligaţia Biroului Unic de a:
a) rezerva firma societăţii comerciale şi efectuarea, în numele societăţii comerciale, a vărsămintelor
reprezentând aportul în numerar;
b) redacta actul constitutiv (care nu mai este obligatoriu a fi încheiat în formă autentică, fiind admisă şi forma
de înscris sub semnătură privată, dar cu dată certă);
c) redacta şi obţine declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor că
îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;
d) obţine de la judecătorul delegat încheierea de autorizare a funcţionării societăţii comerciale;
e) obţine, pe cale electronică, de la Ministerul Finanţelor Publice codul unic de înregistrare;
f) obţinerea înregistrării comerciantului în Registrul Comerţului;
g) publica în Monitorul Oficial, în formă simplificată, încheierea judecătorului delegat, precum şi a actului
constitutiv;
h) obţine toate avizele, autorizaţiile şi/sau acordurile necesare funcţionării, ce se vor alătura certificatului unic
de înregistrare, sub forma unei anexe.
Legea prevede obligativitatea formei scrise a celor 2 acte ale societăţii, care pot fi reunite în unul singur
acesta numit act constitutiv, care se întocmesc în 6 exemplare. Înainte de a se trece la redactarea actelor e necesar o
deplasare la registrul comerţului pentru a se verifica dacă se acceptă numele şi emblema alese, pentru ca s-ar putea
ca acestea sa fie deja înregistrate de alte societăţi, în acest caz trebuind alese alte denumiri, făcându-se obligatoriu o
rezervare de denumire şi o verificare a sediului care au o valabilitate de 3 luni. Verificarea sediului e obligatorie
întrucât la acelaşi sediu nu pot funcţiona mai multe societăţi comerciale cu excepţia cazului în care una dintre
societăţi este asociat sau acţionar al societăţii nou infinitate. Provizoriu societatea îşi poate declara sediul la sediul
cabinetul sau biroul avocatului sau societăţii civile de avocatura care certifică actul constitutiv.
Odată cu obţinerea certificatului de înregistrare a societăţii comerciale, aceasta dobândeşte personalitate
juridică.
I.1.3.2. Actul constitutiv al societăţilor comerciale
În funcţie de forma de societate comercială, actul constitutiv poate să fie:
 numai contract de societate, în cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă;
 contract de societate şi statut, în cazul societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe acţiuni şi societăţii cu
răspundere limitată pluripersonale (doi sau mai mulţi asociaţi);
 numai statut, în cazul societăţii cu răspundere limitată unipersonală.
Forma în care poate fi prezentat actul constitutiv este:
 autentificat în faţa notarului public, formă cerută în mod obligatoriu când:
a) printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un teren;
b) forma juridică a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a asociaţilor sau a unora dintre ei
(societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni);
c) societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.
 sub semnătură privată, dar cu dată certă.
Deci forma autentică este cerută „ad validitatem” doar pentru anumite situaţii, pentru celelalte cazuri fiind
necesară doar „ad probationem”.
Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Tot
act constitutiv poate fi denumit numai contractul sau numai statutul societăţii. Semnatarii actului constitutiv
precum şi persoanele care au un rol determinant la constituirea societăţii sunt considerate fondatori.

9
 Nu pot fi fondatori incapabilii şi persoanele care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de
încredere fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită şi pentru infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată. Pentru constituirea valabilă, fondatorii trebuie să depună la Biroul
Unic declaraţia, pe proprie răspundere, că îndeplinesc condiţiile legale.
În cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în afara constituirii prin subscripţie simultană, este
posibilă şi constituirea prin subscripţie publică. Prospectul de emisiune conţine menţiunile prevăzute de lege
pentru actul constitutiv al societăţii pe acţiuni prin subscripţie simultană, cu excepţia clauzelor privind
administratorii şi cenzorii, dar va conţine în plus data închiderii subscripţiei şi consemnarea sumei cu care
subscriitorul înţelege să contribuie la formarea capitalului social. Prospectul de emisiune, semnat de fondatori, se
întocmeşte în formă autentică şi se depune la Biroul Unic al Camerei de Comerţ şi Industrie teritoriale spre a fi
autorizat de către judecătorul delegat, după care va fi publicat în Monitorul Oficial.
Subscrierea de acţiuni se face pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de emisiune al
fondatorilor, vizate de judecătorul delegat, constituirea societăţii putându-se face în mod valabil numai dacă
întregul capital a fost subscris şi fiecare subscriitor-acceptant a vărsat în numerar jumătate (50%) din valoarea
acţiunilor subscrise; diferenţa urmând a se vărsa în 12 luni de la înregistrarea la Biroul Unic. Dacă subscrierea se
face cu bunuri în natură, acestea trebuie predate integral, încă de la început.
I.1.3.3. Aporturile asociaţilor
Noţiunea
Această noţiune are un sens juridic şi unul etimologic.
Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în
societate un anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, iar după
vărsarea lui integrală – creditor al acesteia, cu toate consecinţele ce decurg din această calitate.
Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate de către asociat. Deşi
sensul juridic este sensul propriu al noţiunii de aport, totuşi noţiunea este folosită şi în sensul ei etimologic.
Obiectul aportului
Aportul poate avea ca obiect orice bun, cu valoare economică, al asociatului, care prezintă interes pentru
activitatea societăţii. Potrivit articolului 1492 Cod civil, fiecare asociat trebuie să pună în comun “sau bani, sau alte
lucruri, sau industria sa”; deci aportul poate fi:
a) în numerar: are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societăţii. Întrucât sumele
de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea
societăţii comerciale, indiferent de forma ei. Aportul la capitalul social nu este purtător de dobânzi;
b) în natură: are ca obiect anumite bunuri imobile, bunuri mobile corporale sau incorporale; aporturile în natură
sunt admise la toate formele de societate comercială şi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi
predarea efectivă a bunurilor către societate. Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de
proprietate asupra bunului ori doar a dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin
proprietatea societăţii; bunul devine proprietatea societăţii în momentul înmatriculării ei în Registrul comerţului;
dacă bunul piere înainte de înmatricularea societăţii, riscul este suportat de către asociat; el va fi obligat să aducă în
societate un alt bun, ori un aport în numerar echivalent; bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat
în bani, pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor cuvenite asociatului în
schimbul aportului. Această evaluare se face de către asociaţi sau, când este necesar, de către experţi. În contractul
de societate trebuie să se prevadă şi valoarea bunului şi modul de evaluare; întrucât societatea dobândeşte numai
un drept de folosinţă, asociatul rămâne proprietarul bunului şi în această calitate, la dizolvarea societăţii, are dreptul
la restituirea bunului; aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata sumei de bani
care face obiectul creanţei; legea interzice creanţele ca aport în societatea pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publică, în societatea în comandită pe acţiuni şi în societatea cu răspundere limitată; pentru cazurile
când creanţele sunt admise ca aport, raporturile dintre asociat şi societate sunt cârmuite de regulile cesiunii de
creanţă, asociatul răspunde pentru solvabilitatea debitorului.
c) în industrie: constă în munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în societate, având în
vedere competenţa şi calificarea sa. Aportul în prestaţii este permis numai asociaţilor din societatea în nume
colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită. Un atare raport nu este cuprins în capitalul social,
deoarece el nu poate constitui un element al gajului general al creditorilor societăţii; totuşi, în schimbul aportului în
prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a activului şi, totodată are obligaţia
să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţie în muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.
I.1.3.4. Capitalul social. Precizări terminologice: patrimoniul şi beneficiile
10
 Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea acestora. Într-
adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi totodată, ele constituie elemente ale
patrimoniului societăţii. Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar nu
trebuie confundate.
Capitalul social
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică. Capitalul social al unei societăţi comerciale
este expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la constituirea societăţii. Capitalul social mai
este denumit şi capital nominal.
 semnificaţia contabilă: capitalul social nu are o existenţă reală, concretă, ci reprezintă o cifră convenită de
asociaţi; în bilanţul societăţii, capitalul social apare evidenţiat la pasiv deoarece el reprezintă aporturile asociaţilor,
care, la dizolvarea societăţii trebuie restituite. În schimb, bunurile efective care constituie aporturile asociaţilor
figurează în activul bilanţului întrucât ele aparţin societăţii.
 semnificaţia juridică: capitalul social constituie gajul general al creditorilor societăţii. Datorită rolului său de
gaj general al creditorilor societăţii, capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat în sensul
măririi sau micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.
În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de societate, legea stabileşte
un plafon minim al capitalului social (societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată).
Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care el se diminuează într-o
anumită limită, datorită folosirii sale în desfăşurarea activităţii, legea prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii
capitalului social, mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii.
Capitalul social prezintă interes şi sub alte aspecte. În raport de capitalul social se determină beneficiile şi
se calculează rezervele acesteia. Ca o consecinţă a destinaţiei sale, capitalul social este intangibil; el nu poate fi
folosit pentru distribuirea dividendelor către asociaţi. Având rol de gaj general al creditorilor, capitalul social
trebuie să fie real. Aceasta impune intrarea efectivă în patrimoniul societăţii a bunurilor care constituie aporturile
asociaţilor (nu aporturi fictive), precum şi păstrarea în permanenţă în patrimoniul societăţii a unor bunuri a căror
valoare să nu fie mai mică decât capitalul social. În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris
şi capitalul vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să contribuie la
constituirea societăţii; coincide cu capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma juridică a
societăţii:
 părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă;
 părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată;
 acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni sau societăţii în comandită pe acţiuni.
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni,
corespunzător valorii aportului fiecăruia6.
Patrimoniul societăţii
Noţiunea de patrimoniu al societăţii, sau de patrimoniu social este distinctă de cea de capital social.
Patrimoniul societăţii, potrivit principiilor dreptului civil, îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare
economică aparţinând societăţii.
Patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în bilanţul societăţii, cu
respectarea dispoziţiilor legii contabilităţii.
 Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile constituite ca aport în societate şi cele dobândite în
cursul activităţii societăţii.
 Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
Într-adevăr, în momentul constituirii societăţii, capitalul social prevăzut în contractul de societate are
aceeaşi valoare cu patrimoniul societăţii. Ulterior însă, prin desfăşurarea activităţii comerciale, patrimoniul
societăţii se poate mări dacă societatea obţine beneficii, sau poate să înregistreze o anumită micşorare a valorii,
dacă societatea are pierderi.
Rolul capitalului social este acela de a constitui gajul general al creditorilor societăţii. În realitate,
veritabila garanţie a creditorilor societăţii o reprezintă patrimoniul societăţii: în cazul nerespectării obligaţiilor de

6
articolele 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990, republicată
11
către societate, creditorii vor urmări bunurile aflate în patrimoniul societăţii; limita urmăririi este dată de capitalul
social, deoarece, prin publicitatea contractului de societate, terţii au luat cunoştinţă de capitalul social. Concluzia se
întemeiază şi pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, care precizează că obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social.
Beneficiile
Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea comercială desfăşurată şi de a le împărţi
între asociaţi.
Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de Scopul urmărit
constituie criteriul de distincţie între societatea comercială şi asociaţie: pe când societatea comercială se constituie
pentru realizarea şi împărţirea unor beneficii, asociaţia urmăreşte un scop ideal, moral, cultural, sportiv etc.
Întrucât activitatea comercială ar putea înregistra pierderi în loc de beneficii, datorită legăturii sociale care
îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la pierderi. Deci, desfăşurând activitate comercială în comun, asociaţii
participă împreună atât la beneficiile cât şi la pierderile societăţii. În general, prin beneficii se înţelege un câştig
evaluabil în bani.
Se consideră că reprezintă beneficiu şi serviciile sau bunurile procurate de societate în condiţii mai
avantajoase decât acelea care s-ar putea obţine individual. Tot astfel, s-au recunoscut ca societăţi comerciale
societăţile de asigurare mutuală în care beneficiul rezidă în evitarea unor cheltuieli.
Codul comercial român a consacrat această concepţie largă privind noţiunea de beneficiu, prin
reglementarea asociaţiei de asigurare mutuală (articolele 257-263). Legea interzice ca un asociat să perceapă toate
câştigurile realizate şi să fie scutit de participare la pierderi (clauză leonină); fiecare asociat participă la beneficiile
şi pierderile societăţii în proporţie cu cota de participare la capitalul social.
I.1.3.5. Filiala şi sucursala
La constituirea societăţii comerciale asociaţii pot avea în vedere, încă din acest moment, perspectivele
dezvoltării activităţii societăţii; este vorba de posibilitatea extinderii activităţii societăţii în alte localităţi sau tot în
aceeaşi localitate unde îşi are sediul societatea, dar într-un alt stabiliment. O atare extindere se poate realiza prin
înfiinţarea unor sucursale şi filiale care să desfăşoare aceeaşi activitate comercială ca şi societatea care le constituie.
Pentru asemenea cazuri Legea nr. 31/1990 republicată, prevede condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
înfiinţarea acestor entităţi juridice. Înfiinţarea de sucursale sau filiale ale societăţii poate fi hotărâtă de asociaţi fie la,
fie după constituirea societăţii în cursul existenţei acesteia; în acest ultim caz înfiinţarea sucursalelor şi/sau filialelor
impune o modificare a actelor constitutive ale societăţii care se realizează în condiţiile Legii nr. 31/1990,
republicată.
Filiala7 este o societate comercială cu personalitate juridică, constituită de societatea primară (societatea
mamă), care deţine majoritatea capitalului său. Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct, filiala este
totuşi dependentă şi se află sub controlul societăţii primare.
Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu; prin actele juridice ale
reprezentanţilor săi, filiala dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, cu angajarea unei răspunderi proprii. Filiala se
constituie într-una dintre formele de societate reglementate de Legea nr.31/1990, republicată, şi va avea regimul
juridic al formei de societate în care s-a constituit.
Sucursala, potrivit Legii nr. 31/1990, este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii
comerciale. Această subunitate este dotată de societate cu anumite fonduri, în scopul de a desfăşura o activitate
economică din cadrul obiectului de activitate al societăţii-mamă. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în
limitele stabilite de societate.
Întrucât nu are personalitate juridică, sucursala nu poate participa în nume propriu la circuitul juridic;
actele juridice pe care le reclamă desfăşurarea activităţii sucursalei se încheie de către reprezentanţii (prepuşii)
desemnaţi de societatea comercială.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui (agenţie,
reprezentanţă etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală. Sucursala se înregistrează
înainte de începerea activităţii ei la Biroul Unic din judeţul în care va funcţiona. Dacă sucursala se înfiinţează într-o
localitate din acelaşi judeţ sau din aceeaşi localitate cu societatea fondatoare, ea va fi înregistrată la acelaşi Birou
Unic, însă distinct, ca înregistrare independentă.
Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la Biroul Unic, în condiţiile prevăzute de lege
pentru reprezentanţii societăţii. Celelalte sedii secundare (agenţii, reprezentanţe şi alte asemenea sedii) se
menţionează numai în cadrul înregistrării societăţii principale la Biroul Unic.
7
art. 42 din Legea 31/1990, republicată
12
 Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, privind sucursalele şi filialele se aplică şi sucursalelor şi
filialelor înfiinţate de societăţile comerciale străine în România. Aceste societăţi pot înfiinţa sucursale şi filiale dacă
acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic, dar în timp ce filialele vor avea naţionalitate străină,
sucursale vor avea naţionalitatea societăţii-mamă.
I.1.3.6. Acţiuni. Părţi sociale şi părţi de interes
Acţiunile emise de societate
Acţiunea este o fracţiune a capitalului social care trebuie să fie egală ca valoare cu celelalte acţiuni din
aceeaşi emisiune. Acţiunea este şi un titlu de credit, încorporând drepturile şi obligaţiile izvorâte din calitatea de
acţionar; dar ea nu îndeplineşte condiţiile autonomiei 8 şi literalităţii9. Absenţa autonomiei şi literalităţii conferă
acţiunilor caracterul de titluri speciale, corporative, societare sau de participaţiune.
Caracterele acţiunilor
 au o anumită valoare nominală care, conform Legii nr. 31/1990 republicată, nu poate fi mai mică de 1.000 lei;
 sunt fracţiuni egale de capital social;
 sunt indivizibile, nu se pot transmite fracţionat; în cazul transmiterii proprietăţii acţiunii către mai multe
persoane, legea cere coproprietarilor să îşi desemneze un reprezentant dintre ei;
 sunt titluri negociabile (încorporează valori patrimoniale).
Obligaţiunile emise de societăţi comerciale
Dezideratul privind obţinerea unui capital suplimentar se poate realiza de societăţile pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni printr-un împrumut pe termen lung în forma specifică a emisiunii de obligaţiuni.
Obligaţiunile sunt titluri de credit emise de societate în schimbul sumelor de bani împrumutate; ele
încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente. Obligaţiunile, ca şi
acţiunile, pot fi nominative sau la purtător.
Condiţiile emiterii obligaţiunilor prezintă unele particularităţi:
 emiterea se hotărăşte numai de Adunarea generală extraordinară a acţionarilor şi numai când întregul capital
social a fost vărsat;
 suma pentru care se emit obligaţiuni nu poate fi mai mare de ¾ din capitalul vărsat existent, conform ultimului
bilanţ aprobat;
 valoarea nominală a obligaţiunii nu poate fi mai mică de 25.000 lei;
 obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuie să aibă valoare egală şi trebuie să fie integral vărsate;
 obligaţiunile dau dreptul la dobânda înscrisă în obligaţiune.
Rambursarea obligaţiunilor se poate face:
 printr-o restituire totală la scadenţă, caz în care plata se face la datele înscrise în tabloul de plăţi cuprins în
obligaţiune;
 anticipat, prin tragere la sorţi, când rambursarea se face la o sumă superioară valorii nominale a obligaţiunii şi
înainte de scadenţă; diferenţa reprezintă prima sau premiul şi are menirea de a compensa dobânzile pe perioada
rămasă până la scadenţă.
Deţinătorii de obligaţiuni se pot întruni în adunări speciale care:
 se convoacă de deţinătorii reprezentând ¼ din valoarea obligaţiunilor dintr-o emisiune;
 poate desemna un reprezentant care să-i reprezinte pe obligatari în Adunarea generală a acţionarilor şi în
justiţie; împuternicitul nu are drept de vot în Adunarea generală a acţionarilor, dar poate cere consemnarea opiniei
sale în registrul de şedinţe al Adunării generale a acţionarilor şi dacă hotărârea acesteia, contrară intereselor
obligatarilor, încalcă opinia obligatarului-reprezentant, este posibilă adresarea în faţa instanţei, pentru protejarea
intereselor obligatarilor;
 obligatarii pot constitui un fond necesar remunerării reprezentantului şi acoperirii cheltuielilor de apărare a
drepturilor lor.
Certificatele de părţi sociale
Sunt emise de societăţile cu răspundere limitată, Legea nr. 31/1990 republicată precizând că aceste părţi
sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.

8
acţiunile îşi au izvorul în actul constitutiv al societăţii ce le emite, acţionarul îşi poate transmite acţiunile terţilor, dar
dobânditorul lor devine titularul unui drept derivat şi nu originar
9
drepturile conferite acţionarilor sunt incomplet determinate prin acţiune, pentru a cunoaşte întinderea lor trebuie cercetat
actul constitutiv
13
 Administratorii societăţii cu răspundere limitată pot elibera, la cerere, un certificat constatator al
drepturilor asupra părţilor sociale, dar cu menţiunea că acest certificat nu poate servi ca titlu pentru transmiterea
drepturilor constatate, sub sancţiunea nulităţii transmiterii. Deci certificatele de părţi sociale nu pot fi transmise prin
gir, dar nici prin remitere materială (ca la acţiunile la purtător) sau înregistrarea transmiterii (ca la acţiunile
nominative).
Prin specificul lor, certificatele de părţi sociale se analizează ca titluri de legitimare. Transmiterea lor este
totuşi posibilă:
 către asociaţi, prin decizia adunării generale;
 în cazul clauzei de continuitate cu succesorii (ca la societăţile de persoane);
 către terţi, când cesiunea părţilor este hotărâtă prin votul asociaţilor, reprezentând ¾ din capitalul social.
Părţi de interes
În cazul societăţilor de persoane, diviziunile de capital nu se numesc nici acţiuni, nici părţi sociale, ci părţi
de interes (reflectând caracterul personal al acestor societăţi). Nici Legea nr. 31/1990 şi nici doctrina nu tratează
această materie, dar deducem că regimul lor juridic este asemănător părţilor sociale.

I.1.4. Organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale

Ca orice persoană juridică, societatea comercială nu are o existenţă organică şi, deci, nici o voinţă proprie,
naturală. De aceea, voinţa ei se manifestă prin organele alese, respectiv: organele de conducere, de execuţie şi de
control al gestiunii societăţii comerciale.
Voinţa societăţii comerciale este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de gerare
a activităţii, de gestiune) care este administratorul (gerantul) sau administratorii. Controlul activităţii
administratorului se realizează de către asociaţi (în virtutea drepturilor de informare, control şi expertiză) sau, în
anumite cazuri, de un organ specializat, cenzorii societăţii. În funcţie de forma juridică a societăţii comerciale
distingem:
 la societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni există toate cele trei categorii de organe de
conducere (Adunarea generală a acţionarilor), de execuţie (consiliului de administraţie, comitet de direcţie), de
control (cenzorii);
 la societăţile de persoane, respectiv: societatea în nume colectiv şi în comandită simplă, datorită
numărului relativ mic de societari, nu este instituţionalizată o adunare generală propriu-zisă; de asemenea,
controlul gestiunii societăţii se realizează de către asociaţi, nefiind necesari, de regulă cenzorii.
 la societatea cu răspundere limitată există cele trei organe enumerate la societatea pe acţiuni, dar prezintă
unele particularităţi.
I.1.4.1 Adunarea generală
Ca organ de deliberare, adunarea generală este chemată să decidă, atât asupra unor probleme obişnuite
pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor probleme deosebite, care vizează elemente fundamentale ale societăţii
comerciale.
Pornind de la acest criteriu distingem între adunări ordinare şi extraordinare, iar în urma modificărilor
aduse Legii nr. 31/1990 republicată, şi adunările speciale. Legea reglementează adunarea ordinară şi extraordinară
în cazul societăţii pe acţiuni (cu varietatea adunării constitutive în cazul constituirii prin subscripţie publică), cu
precizarea atribuţiilor fiecăreia şi a condiţiilor de cvorum şi majoritate cerute pentru adoptarea hotărârilor; pentru
societatea cu răspundere limitată, deşi legea nu distinge între adunările ordinare şi extraordinare, stabileşte condiţii
speciale de cvorum şi majoritate.
Adunarea ordinară:
Această adunarea se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 3 luni de la încheierea exerciţiului
financiar. Ea se ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare. Adunarea ordinară poate să discute şi să
decidă asupra oricărei probleme înscrise în ordinea Potrivit legii, ea are următoarele competenţe:
 să discute, să aprobe sau să modifice bilanţul contabil, după ascultarea raportului administratorilor şi
cenzorilor;
 să fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor);
 să aleagă pe administratori şi cenzori;
 să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor;
14
  să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul financiar
următor;
 să exercite opţiunea în favoarea unui anumit regim de amortizare.
În societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării
generale ordinare, la prima convocare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din
capitalul social, iar hotărârile se iau de către acţionarii care deţin majoritatea absolută din capitalul social
reprezentat în adunare (dacă actul constitutiv nu prevede altfel); dacă nu se realizează prezenţa cerută sau
majoritatea necesară luării hotărârii, adunarea se va întruni, la o a doua convocare, putând să delibereze oricare ar fi
partea de capital reprezentată de acţionarii prezenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea celor prezenţi.
La societatea cu răspundere limitată adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a
asociaţilor şi a părţilor sociale.
În cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă, hotărârile se iau prin votul asociaţilor ce
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, dar pentru modificarea actului constitutiv se cere votul
unanimităţii.
Adunarea constitutivă
În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică (posibilă doar la societatea pe acţiuni şi societatea în
comandită pe acţiuni) prima adunare la care participă subscriitorii de acţiuni poartă denumirea de adunare
constitutivă.
În termen de cel mult 15 zile de la data închiderii subscrierii, fondatorii trebuie să convoace adunarea
constitutivă, printr-o înştiinţare publicată în Monitorul Oficial.
Pentru a fi legal constituită, se cere prezenţa a jumătate plus unu din numărul subscriitorilor acceptanţi, iar
hotărârile se iau cu votul majorităţii simple a celor prezenţi.
În atribuţiile adunării constitutive intră:
 verificarea existenţei vărsămintelor;
 examinarea şi validarea rapoartelor experţilor;
 discutarea şi aprobarea actului constitutiv al societăţii;
 numirea administratorilor şi cenzorilor.
Adunarea extraordinară:
Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie pentru a se lua o hotărâre în probleme ce au
caracter deosebit, cum ar fi: prelungirea duratei societăţii, mărirea sau reducerea capitalului social; schimbarea
obiectului ori formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu alte societăţi; dizolvarea etc. adică, aspecte ce privesc
modificarea actului constitutiv. Vizând probleme grave pentru viaţa societăţii comerciale, condiţiile de cvorum şi
majoritate sunt mai riguroase, astfel:
 pentru societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării,
este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând ¾ din capitalul social (dacă actul constitutiv nu prevede altfel), iar
hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social; la
convocarea a doua, prezenţa necesară este cea reprezentând jumătate din capitalul social, iar hotărârile se iau cu
votul unui număr de acţionari reprezentând 1/3 din capitalul social. Potrivit noilor dispoziţii legale, Adunarea
generală extraordinară a acţionarilor poate delega consiliului de administraţie sau, după caz, administratorului unic,
exerciţiul atribuţiilor sale privind: mutarea sediului, schimbarea obiectului de activitate, majorarea capitalului
social, reducerea sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni şi conversia acţiunilor dintr-o categorie în alta;
 la societatea cu răspundere limitată este necesar votul tuturor asociaţilor (dacă actul constitutiv nu
prevede altfel);
 la societăţile de persoane, în tăcerea legii, se impune tot principiul unanimităţii (cu atât mai mult cu cât
societatea cu răspundere limitată, ca formă mixtă, între societăţi de persoane şi cele de capital, are nevoie de votul
tuturor asociaţilor).
Adunările speciale
Valabile doar în cazul societăţilor de capitaluri (societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni)
sunt adunări ce cuprind gruparea acţionarilor ce deţin categorii aparte de acţiuni. Astfel, Legea nr. 31/1990
republicată, distinge între adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar şi fără drept
de vot, dar şi adunările speciale constituite din acei acţionari ce se adună în scopul de a-şi proteja interesele privind
modificarea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin în legătură cu acţiunile ce le deţin.
I.1.4.2. Administrarea societăţii

15
 Voinţa oricărei societăţi comerciale este exprimată de adunarea generală, dar este adusă la îndeplinire
prin organele de execuţie, care realizează administrarea (gerarea) societăţii. Conform Legii nr. 31/1990 republicată
o societate comercială, indiferent de forma ei juridică poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori.
Pluralitatea de administratori nu este instituţionalizată în cazul societăţilor de persoane şi a societăţii cu răspundere
limitată, iar în cazul societăţilor de capitaluri este organizată sub forma unor organe colegiale: consiliu de
administraţie şi comitet de direcţie. Astfel:
 în societatea în nume colectiv, gestiunea este asigurată de unul sau mai mulţi administratori, de regulă ei
înşişi asociaţi; fiecare administrator având dreptul să reprezinte societatea (dacă actul constitutiv nu prevede altfel);
 în societatea în comandită simplă, administrarea se încredinţează unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi (dacă un comanditar ar face acte de administrare fără împuternicire, va deveni automat asociat
comanditat, răspunzând solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale);
 în societatea pe acţiuni administrarea poate fi făcută de un administrator sau de mai mulţi; când sunt mai
mulţi se constituie un consiliu de administraţie care poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcţie,
compus din membrii aleşi dintre administratori; preşedintele consiliului de administraţie este şi director general sau
director al societăţii, conducând şi comitetul de direcţie; consiliul de administraţie poate angaja, pentru executarea
operaţiilor societăţii, directori executivi, care sunt funcţionari ai societăţii, nefăcând parte nici din consiliul de
administraţie, nici din comitetul de direcţie;
 în societatea în comandită pe acţiuni, administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor
comanditaţi;
 în societatea cu răspundere limitată administrarea este realizată de unul sau mai mulţi administratori
(asociaţi sau terţi).
Principalele obligaţii ale administratorului sunt:
 de a îndeplini formalităţile necesare constituirii societăţii;
 de a depune specimenul de semnătură când a fost desemnat reprezentant al societăţii;
 de a prelua şi păstra documentele privind constituirea societăţii (când le-a preluat de la alt administrator);
 de a administra societatea, adică de a face toate operaţiile necesare îndeplinirii obiectului ei de activitate;
 de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate;
 de a ţine corect registrele cerute de lege;
 de a întocmi bilanţul societăţii şi contul de beneficii şi pierderi, precum şi de a asigura respectarea legii la
repartizarea beneficiilor şi plata dividendelor;
 de a lua parte la adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi organele similare acestora;
 de a duce la îndeplinire hotărârile adunării generale a acţionarilor;
 de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv, precum şi îndatoririle stabilite de lege.
I.1.4.3. Controlul gestiunii societăţii comerciale. Cenzorii
Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică asigurarea unui control desfăşurat asupra activităţii
administratorilor.
În societăţile de capitaluri şi în societăţile cu răspundere limitată controlul este încredinţat unor cenzori.
Astfel, pentru societatea pe acţiuni legea prevede numirea de trei cenzori şi tot atâţia supleanţi. La societatea cu
răspundere limitată este obligatorie numirea cenzorilor când numărul de asociaţi depăşeşte 15.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cenzorii sunt:
 să exercite în mod personal mandatul (care este de 3 ani); cel puţin unul dintre cenzori trebuie să fie
contabil autorizat sau expert contabil;
 majoritatea cenzorilor şi supleanţilor trebuie să fie cetăţeni români;
 să depună o garanţie reprezentând 1/3 din garanţia depusă de administratori;
 să fie acţionari, cu excepţia cenzorilor contabili;
 pot fi numiţi şi cenzori independenţi: persoane fizice sau persoane juridice;
 sunt incompatibili cu calitatea de cenzor: soţia, rudele sau afinii până la gradul IV al administratorilor,
persoanele care primesc, sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un salariu sau o remuneraţie de
la administratori sau societate, precum şi persoanele cărora le este interzis să devină administratori.
Obligaţiile cenzorilor sunt:
 de a supraveghea gestiunea societăţii, să verifice dacă bilanţul şi contul de profit şi pierderi sunt legal
întocmite şi în concordanţă cu registrele;
16
  de a verifica dacă registrele sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut conform regulilor
stabilite pentru întocmirea bilanţului;
 să întocmească şi să prezinte rapoartele sale adunării generale;
 să facă controale de casă;
 să vegheze ca dispoziţiile din actul constitutiv şi din lege să fie îndeplinite de administratori.
Răspunderea cenzorilor este reglementată de regulile mandatului, revocarea lor putând fi decisă de
Adunarea generală a acţionarilor cu votul cerut pentru adunările extraordinare.
I.1.4.4. Modificarea societăţii comerciale
Condiţiile economice pot determina modificarea societăţii comerciale; astfel asociaţii pot considera utilă
mărirea sau reducerea capitalului social, schimbarea obiectului societăţii sau a formei ei juridice, etc.
Deoarece elementele ce urmează a fi modificate au fost stabilite prin actul constitutiv al societăţii,
modificarea societăţii impune practic modificarea actului constitutiv.
I.1.4.4.1. Forma, înregistrarea şi publicarea actului modificator al actului constitutiv
Modificarea actului constitutiv se realizează prin voinţa asociaţiilor, formulată în cadrul adunărilor
generale. Astfel:
 în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni decizia poate aparţine doar Adunării generale
extraordinare a acţionarilor;
 în cazul societăţilor de persoane şi a societăţilor comerciale cu răspundere limitată, decizia poate fi luată
doar cu votul unanimităţii.
Hotărârea adunării asociaţilor pentru modificarea actului constitutiv trebuie consemnată în scris, iar
înscrisul nu trebuie autentificat. Acest înscris constituie un act adiţional al actului constitutiv al societăţii.
Actul adiţional modificat se depune, în vederea înregistrării, la Biroul unic al Camerei de Comerţ şi
Industrie teritoriale10. Fie încheierea judecătorului delegat, fie rezoluţia directorului trebuie publicate în Monitorul
Oficial, pe cheltuiala societăţii comerciale.
I.1.4.4.2. Mărirea sau reducerea capitalului social
În ciuda faptului că Legea nr. 31/1990 republicată, dispune că mărirea capitalului se face cu respectarea
dispoziţiilor referitoare la constituirea societăţii, cu referire expresă doar la societăţile pe acţiuni şi la societăţile cu
răspundere limitată, deducem că aceasta este valabilă şi pentru celelalte forme de societăţi, respectând specificul
acestora.
Modalităţile prin care se poate realiza majorarea capitalului social sunt:
 emiterea de noi acţiuni sau majorarea valorii nominale a acţiunilor existente, dacă sunt aduse noi aporturi
în natură şi în numerar;
 prin încorporarea rezervelor;
 prin încorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune;
 diferenţele favorabile rezultate în urma reevaluării patrimoniului social;
 compensarea unor creanţe pe care anumiţi creditori le au asupra societăţii, prin acordarea către aceştia a
unor acţiuni din capitalul social, în situaţia în care creanţele sunt lichide şi exigibile;
 orice alte modalităţi admise de lege.
O modificare a capitalului social poate avea ca obiect nu numai mărirea, dar şi reducerea lui, cu
îndeplinirea unor condiţii legale. Astfel:
 hotărârea privind reducerea capitalului social trebuie să respecte plafonul minim al capitalului social,
când legea stabileşte un astfel de plafon, pentru societăţile pe acţiuni şi pentru societăţile cu răspundere limitată
legea prevede că, dacă se constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, administratorii sunt obligaţi să
convoace Adunarea generală extraordinară a acţionarilor pentru a decide reconstituirea sau limitarea capitalului
social, sau dizolvarea societăţii;
 reducerea poate fi realizată numai în termen de 2 luni de la data publicării hotărârii de reducere în
Monitorul Oficial;
Procedeele folosite pentru reducerea capitalului social sunt:
 micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale;
 reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale;
 dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea lor;

10
conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 republicată
17
 Dacă reducerea nu este determinată de pierderi, capitalul social mai poate fi redus prin:
 scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate;
 restituirea către asociaţi a unei cote-parte din aporturi, proporţională cu reducerea capitalului social şi
calculată în mod egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;
 alte procedee prevăzute de lege.
Între alte modalităţi admise de lege pentru reducerea capitalului social pot fi incluse excluderea şi
retragerea din societate.
I.1.4.4.3. Prelungirea duratei societăţii
Între condiţiile prelungirii duratei, cele mai semnificative sunt:
 decizia prelungirii şi cuprinderea ei în actul adiţional să se realizeze înainte de expirarea duratei prevăzute
în actul constitutiv;
 exercitarea dreptului de opoziţie al creditorilor particulari este recunoscut doar în cazul societăţilor de
persoane şi al societăţilor cu răspundere limitată, dacă creditorii au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu
anterior hotărârii de prelungire a societăţii;
Efectele prelungirii duratei sunt:
 continuarea existenţei societăţii şi după expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv, fără ca, în acest fel
să se creeze o nouă persoană juridică;
 ca urmare a prelungirii încetarea existenţei societăţii a fost înlăturată, societatea subzistând pe o nouă
durată sau pe o durată nedeterminată.
I.1.4.4.4. Fuziunea, divizarea şi transformarea societăţii comerciale
Fuziunea este operaţia prin care se realizează o concentrare a societăţilor comerciale fie prin absorbţia
unei societăţi de către o altă societate, fie prin contopirea a două sau mai multe societăţi, pentru a constitui o
societate nouă.
Fuziunea prin absorbţie reprezintă operaţiunea prin care una sau mai multe societăţi transmit alteia, ca
urmare a dizolvării fără lichidare, totalitatea activului şi pasivului patrimonial, atribuindu-se acţionarilor sau
asociaţilor societăţilor absorbite acţiuni sau părţi sociale şi eventual, o sultă în numerar, care să nu depăşească un
procent de 10% din valoarea lor nominală sau din valoarea lor contabilă.
Fuziunea prin contopire şi constituirea unei noi societăţi reprezintă operaţiunea prin care mai multe
societăţi se reunesc pentru a transmite unei societăţi care se constituie, ca urmare a dizolvării şi radierii lor,
ansamblul activului şi pasivului patrimonial, în schimbul atribuirii de părţi sociale sau acţiuni şi eventual, o sultă
care să nu depăşească 10% din valoarea nominală sau din valoarea lor contabilă.
Divizarea este operaţiunea prin care se împarte patrimoniul unei societăţi, care îşi încetează existenţa,
între două sau mai multe societăţi existente, sau care iau fiinţă prin acest procedeu. Caz în care divizarea e totală.
Când se desprinde o parte din patrimoniul unei societăţi care îşi păstrează existenţa şi se transmite acea parte către
o altă societate, constituindu-se o societate nouă din acea fracţiune de patrimoniu, divizarea e parţială.
Transformarea societăţilor este procedeul tehnico-juridic de schimbare a formei juridice a unei societăţi
comerciale. Condiţiile transformării:
 se face prin modificarea actului constitutiv al unei societăţi comerciale existente, fapt pentru care, nu se
naşte o persoană juridică nouă;
 trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru forma de societate în care se va transforma
societatea existentă.
I.1.4.5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale
I.1.4.5.1. Dizolvarea societăţii comerciale
Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapă în procesul de încetare a personalităţii juridice a
acestora, formată dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare lichidarea patrimoniului societăţilor în cauză.
Dizolvarea se poate produce:
 pe baza unei hotărâri a asociaţilor (denumită şi voluntară), caz în care hotărârea se publică în Monitorul
Oficial şi se întocmeşte bilanţ de lichidare;
 prin hotărârea instanţei judecătoreşti, la cererea oricărui asociat sau când însăşi instanţa dispune
falimentul societăţii comerciale respective, motiv pentru care este o cale de dizolvare silită; dizolvarea mai poate fi
pronunţată de instanţă în cazul declarării nulităţii societăţii comerciale, ca efect al nerespectării condiţiilor de fond
şi formă impuse de lege; instanţa mai poate pronunţa dizolvarea societăţii când societatea nu mai are organe
statutare sau acestea nu se mai pot întruni, când societatea nu a mai depus timp de 3 ani consecutivi bilanţul
18
contabil sau alte acte, care potrivit legii se depun la Biroul unic al Camerei de Comerţ şi Industrie sau când
societatea şi-a încheiat activitatea, sau nu are sediu cunoscut, ori asociaţii au dispărut sau nu au domiciliul sau
reşedinţa cunoscute11;
 dizolvarea de drept, în temeiul legii, când a trecut timpul stabilit pentru durata societăţii, în cazul
imposibilităţii realizării obiectului societăţii sau realizării acestuia.
Există o suită de cazuri speciale de dizolvare specifice anumitor forme de societăţi comerciale:
 în cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii cu răspundere limitată, când prin falimentul,
incapacitatea sau excluderea oricărui asociat numărul asociaţilor se reduce la unu (dacă nu există clauză de
continuitate cu succesorii, iar în cazul societăţii cu răspundere limitată, nu se decide transformarea societăţii în
societate cu răspundere limitată unipersonală);
 la societatea în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, când prin retragerea sau decesul unuia
(unora) din asociaţi dispare categoria de asociaţi comanditaţi sau comanditari;
 la societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul social sau
al reducerii sub minimum legal;
În caz de dizolvare societatea trebuie să plătească moştenitorilor partea ce li se cuvine, după ultimul bilanţ
contabil aprobat (în termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului).
Efectele dizolvării societăţii comerciale sunt:
 are loc deschiderea procedurii lichidării, administratorii având obligaţia de a convoca adunarea generală
pentru desemnarea lichidatorilor;
 societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile de lichidare, dar sunt interzise orice
operaţiuni comerciale noi;
 în anumite cazuri (cum ar fi fuziunea şi divizarea) dizolvarea are loc fără lichidare;
 societatea comercială îşi încetează existenţa din momentul radierii din registrul existent la Biroul unic de
înregistrare al Camerei de Comerţ şi Industrie;
 pentru societăţile comerciale dizolvate de drept în temeiul Legii nr. 314/2001, ca urmare a faptului că nu
şi-au majorat capitalul social la minimum prevăzut de Legea nr. 31/1990 republicată (termen limită 18 august
2001) două sunt condiţiile posibile:
a) nu s-a declarat recurs împotriva încheierii judecătorului delegat de dizolvare de drept, sau recursul a
fost respins, caz în care, societatea intră în lichidare şi se radiază din oficiu, din registrul aflat la Biroul unic al
Camerei de Comerţ şi Industrie12;
b) dacă recursul a fost admis, se va proceda conform hotărârii instanţei judecătoreşti (tribunalul).
I.1.4.5.2. Lichidarea societăţii comerciale
Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care să pună capăt
activităţii, prin intermediul lichidatorilor, şi să ducă în final la încetarea statutului de persoană juridică a societăţii.
Principiile generale ale lichidării societăţii comerciale sunt:
 personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării, legea cere ca toate actele care emană
de la societate să arate că aceasta este în lichidare;
 lichidarea se face în interesul asociaţilor, fapt dovedit prin aceea că lichidarea poate fi cerută numai de
către asociaţi cu excluderea creditorilor societăţii; adunarea asociaţilor numeşte lichidatorii (care preiau gestiunea
societăţii de la administratori), stabilindu-le puterile, înseşi condiţiile lichidării se stabilesc prin actul constitutiv (de
către asociaţi);
 lichidarea societăţii este obligatorie deoarece societatea nu poate rămâne în faza de dizolvare.
Activitatea lichidatorilor se caracterizează prin faptul că:
 actul de numire al lichidatorilor de către adunarea generală (sau, în mod excepţional, de către instanţă,
când condiţiile pentru convocare şi luarea deciziei de lichidare nu sunt întrunite) se va depune la Biroul unic al
Camerei de Comerţ şi Industrie;
 până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor;
 lichidatorii pot fi atât persoane fizice câr şi persoane juridice, unde lichidatorii trebuie să fie autorizaţi;
 lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii;
11
cu excepţia inactivităţii temporare, definită ca fiind perioada de maxim trei ani în care societatea poate să nu desfăşoare
nici o activitate, dar să anunţe în acest sens organele fiscale şi Biroul unic
12
pentru societăţi cu răspundere limitată unipersonale dizolvate de drept, asociatul unic răspunde nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile sociale ale societăţii cu răspundere limitată
19
  lichidatorii vor face bilanţul după inventarierea bunurilor;
 operaţiunile de lichidare includ operaţiuni de lichidare a activului, care cuprind transformarea bunurilor
societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are faţă de terţi şi lichidarea pasivului, prin care se
înţelege plata datoriilor societăţii către creditorii săi; după terminarea acestor operaţiuni se trece la repartizarea
activului net între asociaţi după care procedura lichidării se încheie;
 lichidatorii îşi îndeplinesc obligaţiile sub controlul cenzorilor;
 lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării;
 după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din registrul ţinut la Biroul unic
(dată de la care încetează personalitatea juridică a societăţii);
 registrele şi actele societăţii trebuie păstrate 5 ani după data depunerii lor la Biroul unic al Camerei de
Comerţ şi Industrie.

I.2. ONG-urile. Definiţii, caracteristici, clasificare, constituire, organizare şi funcţionare

Baza legală: Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată
prin Legea nr.246/2005.
Subiectele de drept: Persoanele fizice şi persoanele juridice.
Obiect de Activitate: activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în
interesul lor personal nepatrimonial.
Forma de organizare: asociaţii ori fundaţii - persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.
Partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intra sub incidenţa prezentei ordonanţe.
Scop - crearea cadrului pentru:
a)exercitarea dreptului la libera asociere;
b) promovarea valorilor civice, ale democraţiei şi statului de drept;
c)urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup;
d) facilitarea accesului asociaţiilor şi fundaţiilor la resurse private şi publice;
e)parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial;
f) respectarea ordinii publice.
Actele juridice de constituire a asociaţiilor şi fundaţiilor, încheiate în condiţiile OG nr.26/2000, sunt
guvernate de legea civilă.
O.N.G.-urile sunt organizaţii din sfera societăţii civile care îşi propun găsirea unor soluţii pentru
problemele societăţii, edificând astfel o societate democratică. Desigur există mai multe organizaţii precum
partidele politice, sindicatele, care fac parte din cel de al treilea sector, dar care îşi propun scopuri politice. O.N.G.-
urile cunosc variate forme organizaţionale de la mici iniţiative locale, societăţi bazate pe beneficii reciproce, spre
grupuri mai active. Toate aceste forme organizaţionale au unele caracteristici comune. Caracteristica principală a
acestora este faptul că ele sunt independente faţă de stat. Ceea ce le deosebeşte de celelalte structuri asociative este
caracterul non-profit al acestora axat pe beneficiul public şi nu pe cel privat. Pentru organizaţiile neguvernamentale
se utilizează o terminologie specifică: organizaţii neguvernamentale (O.N.G.); organizaţii voluntare particulare;
organizaţii non-profit; asociaţii secundare (de rudenie, etnice şi cetăţenie); asociaţii voluntare; grupuri de presiune.
Dezvoltarea vieţii asociative şi crearea de organe intermediare între guvern şi individ, are drept obiectiv
favorizarea asumării de responsabilităţi de către cetăţeni şi implicarea lor în viaţa societăţii; dezvoltarea noţiunii de
solidaritate colectivă.
În mod tradiţional, asociaţiile îşi asumă un rol esenţial pentru sănătatea ansamblului societăţii.
Numeroase asociaţii au, mai cu seamă, sau exclusiv o funcţie prestatoare de servicii, ele acoperă lacunele existente,
lărgesc evantaiul serviciilor deja oferite.
O altă funcţie importantă a numeroaselor asociaţii e rolul de pionier şi de novator în domenii extrem de
variate de la nivel local, la nivel internaţional. Ele ajung adesea să stârnească profunde schimbări de atitudini.
Drept exemplu pot fi aduse dezbaterile pe marginea egalităţii între sexe, a drepturilor omului, a „descoperirii”
urgenţei pe care o reprezintă protecţia mediului etc.
O altă funcţie a asociaţiilor este rolul lor de apărător. Pe de o parte, ele pot apăra interese sociale speciale
sau pot asigura protecţia unor grupuri sociale, economice, profesionale sau de altă natură. Pe de altă parte, ele pot
20
acţiona pentru combaterea metodelor de acţiune sau a atitudinilor xenofobe a absenţei posibilităţilor acordate
femeilor sau a discriminării la care sunt supuse persoanele handicapate. În rolul de apărător asociaţiile veghează
pentru ca fiecare să se bucure de drepturile şi de prestaţiile pe care le poate pretinde.
A patra funcţie fundamentală a asociaţiilor e cea de garant al anumitor valori în cadrul societăţii. În
virtutea naturii lor specifice a compoziţiei şi obligaţiilor lor, ele păstrează şi favorizează valorile muncii
neremunerate, ale iniţiativei şi ale participării active la viaţa socială, ale pluralismului, solidarităţii, protecţiei şi
respectului minorităţilor.
În ciuda sau mai degrabă din cauza domeniului lor de acţiune pe sectoare şi adesea foarte fărâmiţat, ele
reflectă varietatea problemelor şi preocupărilor oamenilor de rând cu mai multă exactitate decât partidele politice şi
piaţa, care nu sunt în măsură să reflecte realităţi, după cum nici autorităţile publice nu le-ar putea înţelege.

I.2.1. Clasificarea ONG-urilor

I.2.1.1. Asociaţia
Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri,
pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru
realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, în interesul lor personal
nepatrimonial.
Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la
grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.
În temeiul dreptului constituţional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fără a constitui o persoana
juridică atunci când realizarea scopului propus permite aceasta.
În vederea dobândirii personalităţii juridice, membrii asociaţi încheie actul constitutiv şi statutul
asociaţiei, în formă autentică sau atestată de avocat. Asociaţiile se pot constitui în vederea realizării unor activităţi
de interes general sau comunitar, dar şi al unor activităţi desfăşurate în interesul personal nepatrimonial al
membrilor lor.

I.2.1.2. Fundaţia
Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între
vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui
scop de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi.
Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie sa includă bunuri în natura sau în numerar, a căror valoare
totală sa fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundaţiei.
Prin derogare de la prevederile de mai sus, în cazul fundaţiilor al căror scop exclusiv, sub sancţiunea
dizolvării pe cale judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de colectare de fonduri care sa fie puse la dispoziţia
altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de programe de către acestea din urma, activul patrimonial iniţial
poate avea o valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie.
În vederea dobândirii personalităţii juridice, fondatorul sau, după caz, fondatorii încheie actul constitutiv
şi statutul fundaţiei, în forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Fundaţiile nu se pot constitui niciodată în interesul fie el şi nepatrimonial - al fondatorilor lor.

I.2.2. Constituirea ONG-ului

I.2.2.1. Rezerva denumirii
Primul pas în înfiinţarea unei organizaţii non-profit este obţinerea dovezii că denumirea aleasă de voi este
conformă cu legea şi că nu a fost deja folosită sau rezervată de altcineva. Dovada disponibilităţii denumirii se
obţine de la Ministerul Justiţiei, în baza unei cereri, conform Anexei 8 la Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 954/2000.
Trebuie plătită o taxă la unitatea Trezoreriei Statului de care aparţine solicitantul. Cererea şi dovada plăţii taxei se
depune la registratura Ministerului Justiţiei.
Valabilitatea dovezii este de 3 luni de la data emiterii. Dovada se poate prelungi, în caz de nevoie; în
această situaţie trebuie să faceţi o cerere de prelungire, care de asemenea se taxează, până cel târziu în ziua expirării
dovezii iniţiale. Este interzisă utilizarea în denumirea organizaţiei a denumirilor specifice autorităţilor şi instituţiilor
publice13.
Denumirea reprezintă un atribut de identificare al oricărei persoane juridice şi se defineşte ca fiind
cuvântul sau cuvintele care au primit, în condiţiile prevăzute de lege, semnificaţia de a individualiza persoana
13
OG nr. 26/2000
21
juridică.
Decretul nr. 31/1954 prevede, cu privire la denumire, că „persoana juridică va purta denumirea stabilită
prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut. Odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se va trece în
registru şi denumirea ei".
Decurge că denumirea unei organizaţii non-profit se caracterizează prin următoarele:
a) are caracter public;
b) are caracter obligatoriu. Organizaţia nu va putea utiliza, în actele pe care le întocmeşte, o altă denumire
decât cea cu care s-a constituit;
c) presupune dreptul persoanei juridice de a pretinde tuturor să o individualizeze prin denumire;
d) presupune dreptul persoanei juridice de a pretinde organelor abilitate ale statului de a o ocroti de
posibilitatea ca o altă persoană juridică să îşi stabilească aceeaşi denumire;
e) presupune posibilitatea persoanei juridice de a-şi ocroti în justiţie dreptul la denumire încălcat.
Facem precizarea că pentru organizaţiile non-profit nu se utilizează termenul „firmă”, care este specific
comercianţilor.
Alegerea denumirii este, ca principiu, liberă. Cu toate acestea, există o condiţie esenţială la alegerea
denumirii: ea trebuie să fie disponibilă, adică nici o altă organizaţie să nu figureze în Registrul special cu
denumirea respectivă.
Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrul federaţiilor şi Registrul
naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial, aprobat prin Ordinul ministrului de stat, ministrul justiţiei nr.
954/B/C din 26 aprilie 2000, prevede o serie de dispoziţii obligatorii pentru alegerea denumirii şi proba
disponibilităţii ei.
O denumire este susceptibilă de a fi apropriată, daca nu aparţine unei alte persoane juridice fără scop
patrimonial de acelaşi fel - asociaţie, fundaţie sau federaţie - prin înscrierea ei anterioară în Registrul naţional.
Orice denumire nouă trebuie să se deosebească de cele existente. Denumirea persoanei juridice fără scop
patrimonial trebuie să fie în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Verificarea disponibilităţii denumirii
constă în verificarea ei de către direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.
Această verificare va fi solicitată înainte de autentificarea actului constitutiv şi a statutului asociaţiei,
fundaţiei sau, după caz, federaţiei. Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv şi a statutului în lipsa
dovezii privind disponibilitatea denumirii.
Verificarea disponibilităţii denumirii se face pe baza Registrului naţional şi a unei evidenţe speciale a
denumirilor pentru care a fost eliberata. În plus, este variabilă dovada disponibilităţii şi rezervării.
Eliberarea dovezii de disponibilitate şi rezervare nu dispensează instanţa de a face verificări cu privire la
legalitatea denumirii. Verificarea disponibilităţii denumirii este obligatorie în toate cazurile în care modificările
aduse actelor constitutive atrag modificarea denumirii anterior înscrise.
Denumirea trebuie să corespundă caracterului asociaţiei. De asemenea, nu se vor putea face, în denumire,
menţiuni de natură a induce terţii în eroare cu privire la caracterul neguvernamental al organizaţiei, sau la calitatea
sa de asociaţie ori de fundaţie, sau la caracterul nelucrativ al acesteia.
Este interzisă utilizarea în denumirea asociaţiei a unor sintagme sau cuvinte susceptibile să creeze
confuzie cu denumirea unor autorităţi sau instituţii publice de interes naţional ori local. Este interzisă utilizarea în
denumirea asociaţiilor a unor sintagme sau cuvinte specifice autorităţilor şi instituţiilor publice ori unor profesii
liberale sau altor activităţi cu reglementări proprii14.
În cazul nerespectării acestei cerinţe, Ministerul Justiţiei va refuza eliberarea dovezii de disponibilitate.
Cu privire la noua interdicţie în ceea ce priveşte alegerea denumirii, trebuie făcute următoarele precizări:
a) interdicţia nu vizează şi fundaţiile, legea interzicând doar în cazul asociaţiilor non-profit alegerea unei
denumiri care s-ar putea interfera cu activităţile specific-guvernamentale;
b) la acordarea personalităţii juridice ,nu instanţele sunt chemate să analizeze îndeplinirea acestei cerinţe, ci
Ministerul Justiţiei. Certificatul de disponibilitate atestă caracterul de noutate al denumirii; drept urmare, nu pare a
fi logic să se condiţioneze eliberarea lui de îndeplinire a unei condiţii ce nu are legătură cu acesta.
I.2.2.2. Stabilirea sediului
Legea prevede necesitatea existenţei unui sediu (social) pentru asociaţie.
Proprietarul imobilului/apartamentului stabilit ca sediu autentifică la notariat o declaraţie prin care pune la
dispoziţie spaţiul respectiv ca sediu pentru asociaţie.

14
OG nr.37/2003 pentru modificarea şi completarea OG nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii
22
 Este posibil ca Judecătoria să solicite în plus un Contract de împrumut de folosinţă, numit şi Contract de
comodat, acesta nu este necesar să fie autentificat (este un act sub semnătură privată).
Dacă este pus la dispoziţie un spaţiu închiriat, este nevoie de contractul de închiriere, în copie
autentificată, şi de acordul proprietarului. În cazul imobilelor aflate sub ipotecă, se cere acceptul oficial al băncii
creditoare.
Dacă sediul este stabilit într-un imobil ce cuprinde mai multe proprietăţi cu destinaţie rezidenţială (bloc,
vilă), se mai cer următoarele:
 acordul vecinilor cu pere i comuni cu apartamentul-sediu (un simplu tabel cu semnături cum că sunt de
acord cu funcţionarea sediului Asocia iei în apartamentul respectiv).
 acordul Asociaţiei de Proprietari. Acordul se dă pe un formular tip, care este pus la dispoziţie de Uniunea
Naţională a Asociaţiilor de Proprietari.
Unele instanţe nu cer dovada acordului vecinilor sau/şi asocia iei de proprietari pe motiv că acele
dispoziţii sunt prevăzute expres numai în cazul legisla iei privind agenţii economici sau/şi pe motiv că prevederile
Legii Locuinţei nu sunt aplicabile, dacă asocia ia declară că nu va desfăşura activitate la sediu şi că sediul declarat
rămâne în continuare locuinţă şi deci nu se produce „schimbarea destina iei” care ar necesita, conform Legii
Locuinţei, acordul Asocia iei de Proprietari.
I.2.2.3. Întocmirea actelor constitutive
Actele în baza cărora se cere acordarea personalităţii juridice organizaţiei se numesc Statut şi Act
constitutiv. Ambele se încheie în forma autentificată de un notar sau atestată de un avocat, în mai multe exemplare
(preferabil, câte 5-6 din fiecare).
Cu câteva zile înainte de data cererii de autentificare, se va trimite notarului/avocatului propunerea pentru
aceste acte, pentru a le citi şi eventual a face observaţii pe marginea lor.
I.2.2.3.1. Întocmirea actelor constitutive ale asociaţiei
Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri,
pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru
realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, în interesul lor personal
nepatrimonial. Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat
la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.
În vederea dobândirii personalităţii juridice, membrii asociaţi încheie actul constitutiv şi statutul
asociaţiei, în formă autentică sau atestată de avocat.
Actul constitutiv al asociaţiilor are următoarele caractere juridice:
a) are natură contractuală, în sensul că se încheie întotdeauna între mai multe părţi. El nu poate avea caracter
de act unilateral, deoarece legea impune un număr minim de membri la constituirea oricărei asociaţii. Au, de
asemenea, caracter contractual şi actele constitutive ale celorlalte organizaţii non-pronfit cu natură asociativă. De
fapt/ însăşi ideea de asociere presupune un fundament contractual;
b) are caracter solemn: OG nr. 26/2000 prevede, în art. 6, că actul constitutiv se încheie în formă autentică
„sub sancţiunea nulităţii absolute” - această dispoziţie trebuie interpretată în sensul că, în cazul în care actul nu a
fost autentificat la notariat, asociaţia nu va putea dobândi personalitate juridică.
Dacă înţelegerea dintre părţi nu are însă caracter de act constitutiv şi nu urmăreşte dobândirea
personalităţii juridice, ci doar determinarea cadrului unei asocieri între persoane (în virtutea dreptului constituţional
la asociere) - un asemenea act va produce efecte chiar dacă nu este autentificat la notariat.
c) are caracter constitutiv, în sensul că dă naştere unor drepturi civile care nu au existat anterior. Mai mult,
prin efectul înscrierii asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, el va putea fi considerat a fi constituit o nouă
entitate juridică, şi anume asociaţia;
d) se încheie „inter vivos”, adică îşi produce efectele necondiţionat de moartea unuia dintre autorii lui;
e) are un conţinut prestabilit de lege.
Actul constitutiv cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute15:
a) datele de identificare a membrilor asociaţi: numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau sediul
acestora;
b) exprimarea voinţei de asociere şi precizarea scopului propus;
c) denumirea asociaţiei;
d) sediul asociaţiei;

15
art. 6, lin. 2 din O.G. nr.26/2000, aprobată cu modificări şi completări de Legea 246/2005.
23
e) durata de funcţionare a asociaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului, sau, după caz,
pe termen nedeterminat;
f) patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoare de cel puţin un salariu minim brut pe
economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natură şi/sau în bani al asociaţilor. În cazul
aportului în natură, forma autentică a actului constitutiv şi a statutului este obligatorie;
g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;
h) persoana sau, după caz, persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii
juridice;
i) semnăturile membrilor asociaţi.
Actul constitutiv consfinţeşte hotărârea fondatorilor de înfiinţare a Asociaţiei şi desemnează organele de
conducere.
Statutul defineşte scopul şi obiectivele Asociaţiei, patrimoniul, sediul, drepturile membrilor etc. şi trebuie
să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute16:
a) elementele prevăzute în actul constitutiv, cu excepţia celor precizate la lit. g) şi h);
b) precizarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei;
c) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat: se vor prezenta condiţiile aderării ulterioare la
asociaţie ale părăsirii voluntare a acesteia şi ale excluderii cu caracter de sancţiune. Se enumeră faptele ce se
sancţionează prin excludere;
d) drepturile şi obligaţiile asociaţilor;
e) categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei;
f) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;
g) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării asociaţiei, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la dizolvare şi
lichidare.
Ca şi actul constitutiv, statutul se redactează în formă autentică. Aşadar, el va cuprinde aceleaşi elemente
ca şi actul constitutiv.
Referitor la categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţilor, veniturile asociaţiilor pot proveni din17:
 cotizaţiile membrilor (se prevede cotizaţia în cuantum fix sau determinabil; spre exemplu, prin raportarea
la salariul minim brut pe economie sau la rata de schimb leu-dolar) se prevede modul de percepere a acestor
cotizaţii şi sancţiunea neplăţii (eventual penalităţi);
 dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale;
 dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţie;
 venituri realizate din activităţi economice directe. Aceste activităţi trebuie însă să aibă caracter accesoriu
şi să fie în strânsă legătură cu scopul principal al asociaţiei;
 donaţii/ sponsorizări sau legate.;
 resurse obţinute de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale;
 alte surse legale;
 atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;
 destinaţia bunurilor în cazul dizolvării asociaţiei. Se prevede procedura transmiterii bunurilor rămase
către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător scopului asociaţiei.
În afara acestor elemente obligatorii, statutul poate cuprinde şi alte prevederi, cum ar fi:
 detalierea condiţiilor desfăşurării activităţilor economice; forma de organizare a acestora; conducere şi
decizie economică;
 posibilitatea constituirii de filiale. Potrivit OG nr.26/2000 filialele au la rândul lor un număr minim de 3
membri şi beneficiază de personalitate juridică distinctă de a asociaţiei-mamă, care se dobândeşte de la data
înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor;
Oricare dintre membrii asociaţi, pe baza împuternicirii date, poate formula o cerere de înscriere a
asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială
urmează să-şi aibă sediul.
Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv;
b) statutul asociaţiei;
16
art. 6, lin. 3 din O.G. nr.26/2000, aprobată cu modificări şi completări de Legea 246/2005.
17
art. 46 din Ordonanţa Guvemului nr. 26/2000
24
c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;
d) dovada disponibilităţii denumirii eliberată de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul motivat al eliberării
acesteia.
În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute judecătorul desemnat
de preşedintele instanţei verifica legalitatea acestora şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor.
Înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în conformitate cu art. 8 din OG nr.26/2000, se
efectuează în ziua rămânerii irevocabile a încheierii de admitere, eliberându-se, la cerere, reprezentantului
asociaţiei sau mandatarului acesteia, un certificat de înscriere care va cuprinde: denumirea asociaţiei, sediul
acesteia, durata de funcţionare, numărul şi data înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
În relaţiile cu terţii dovada personalităţii juridice se face cu certificatul de înscriere.
Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3 membri, organe de
conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei. Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică,
putând încheia, în nume propriu, acte juridice în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul constitutiv al filialei. Ele
pot încheia acte juridice de dispoziţie, în numele şi pe seama asociaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a
consiliului director al asociaţiei.
Filiala se constituie prin hotărârea adunării generale a asociaţiei. Personalitatea juridică se dobândeşte de
la data înscrierii filialei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
În vederea înscrierii filialei, reprezentantul asociaţiei va depune cererea de înscriere, împreună cu
hotărârea de constituire a filialei, statutul, actul constitutiv, actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial ale
acesteia, la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul filiala. Dispoziţiile referitoare
la dobândirea personalităţii juridice, actul constitutiv, statut şi înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor sunt
aplicabile în mod corespunzător.
Asociaţia îşi poate constitui sucursale, ca structuri teritoriale fără personalitate juridică. Sucursalele se
constituie prin hotărâre a adunării generale. Sucursalele desfăşoară activităţile date în competenţa lor de către
asociaţie.
Dacă asociaţia, prin natura scopului sau obiectivelor propuse, urmează să desfăşoare activităţi pentru
care, potrivit legii, sunt necesare autorizaţii administrative prealabile, aceste activităţi nu vor putea fi iniţiate, sub
sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, decât după obţinerea autorizaţiilor respective.
I.2.2.3.2. Întocmirea actelor constitutive ale fundaţiei
Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între
vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui
scop de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi.
Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natura sau în numerar, a căror valoare
totală sa fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundaţiei.
Prin derogare de la prevederile de mai sus, în cazul fundaţiilor al căror scop exclusiv, sub sancţiunea
dizolvării pe cale judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de colectare de fonduri care sa fie puse la dispoziţia
altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de programe de către acestea din urma, activul patrimonial iniţial
poate avea o valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie.
În vederea dobândirii personalităţii juridice, fondatorul sau, după caz, fondatorii încheie actul constitutiv
şi statutul fundaţiei, în forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Actul constitutiv al fundaţiilor are următoarele caractere juridice:
a) are caracter unilateral, şi aceasta chiar şi în cazul fundaţiilor colective: fundaţia nu are caracter asociativ, deci
rolul actului constitutiv nu va fi acela al determinării drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor, ci
destinarea unui patrimoniu unui anumit scop;
b) are caracter solemn, fiind obligatorie autentificarea sa la notariat. Deoarece legea nu distinge, decurge că
autentificarea este obligatorie şi în cazul fundaţiilor testamentare, deci nu s-ar putea constitui o fundaţie prin
testament olograf. În ceea ce ne priveşte, avem rezerve faţă de această opţiune a legiuitorului;
c) are caracter constitutiv;
d) se poate încheia „inter vivos”18 sau mortis causa19, după cum producerea efectelor este sau nu condiţionată
de moartea fondatorului;
e) are un conţinut prestabilit de lege .
18
între vii
19
pentru cauză de moarte
25
 Actul constitutiv al fundaţiei cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor: numele sau denumirea şi, după caz,
domiciliul sau sediul acestora;
b) scopul fundaţiei;
c) denumirea fundaţiei;
d) sediul fundaţiei;
e) durata de funcţionare a fundaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului sau, după caz, pe
termen nedeterminat;
f) patrimoniul iniţial al fundaţiei;
g) componenta nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale fundaţiei ori regulile
pentru desemnarea membrilor acestor organe;
h) persoana sau persoanele împuternicite sa desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice;
i) semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor.
Statutul va fi, de asemenea, redactat în formă autentică şi va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) elementele prevăzute în actul constitutiv, cu excepţia20 persoanelor împuternicite să desfăşoare procedura de
dobândire a personalităţii juridice şi semnăturile fondatorului sau fondatorilor;
b) explicitatea scopului şi a obiectivelor fundaţiei;
c) categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei: acestea se vor preciza, indiferent dacă fundaţia este tipică
sau este specializată în colectarea de fonduri;
d) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale fundaţiei;
e) procedura de desemnare şi de modificare a componentei organelor de conducere, administrare şi control, pe
parcursul existenţei fundaţiei;
f) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la dizolvare şi
lichidare: în statut nu se va putea prevedea preluarea bunurilor de către persoane fizice; de asemenea nu se
va putea prevedea preluarea de către persoana juridică cu scop lucrativ; în nici un caz bunurile nu vor putea
reveni la fondator: crearea unei fundaţii este un act gratuit şi irevocabil.
Referitor la categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei21, veniturile fundaţiei pot proveni din
următoarele surse:
 dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale;
 dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de fundaţii;
 veniturile realizate din activităţi economice directe. Aceste activităţi trebuie să aibă caracter accesoriu şi
să fie în strânsă legătură cu scopul principal al fundaţiei.
Elementele enumerate mai sus se vor cuprinde obligatoriu în statut sub sancţiunea nulităţii absolute. În
plus însă vor putea fi cuprinse şi alte elemente cum ar fi, spre exemplu:
 procedura de constituire de filiale: filialele, ca structuri teritoriale, au la rândul lor alocat câte un
patrimoniu şi sunt conduse de propriul Consiliu director, alcătuit din minimum 3 membri; Filiala este o entitate cu
personalitate juridică, care poate încheia acte juridice de administrare şi conservare, în condiţii stabilite de fundaţie
prin actul constitutiv al filialei. În vederea dobândirii personalităţii juridice, dispoziţiile privind documentaţia
necesară şi cererea de înscriere în Registrul asociaţilor şi fundaţiilor de la judecătoria în a cărei circumscripţie
teritorială urmează să îşi aibă sediul filiala, se aplică în mod corespunzător;
 procedura de desemnare a lichidatorilor, în cazul lichidării fundaţiei;
 condiţiile desfăşurării de activităţi economice directe sau ale asocierii în societăţi comerciale;
 condiţiile asocierii în federaţii şi limitele în care o asemenea decizie poate fi luată etc.
Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la
grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.
Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv;
b) statutul;
c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.
d) dovada disponibilităţii denumirii eliberată de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul motivat al eliberării
acesteia.

20
lit. g) şi h)
21
Potrivit art. 46 şi art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, aprobată prin Legea nr.246/2005.
26
 În cazul fundaţiilor se aplică în mod corespunzător dispoziţiile prevăzute pentru asociaţii referitoare la
formularea şi conţinutul cererii de înscriere a fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, obţinerea
personalităţii juridice şi a autorizaţiilor necesare.
Fundaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotărârii consiliului director, prin care le
este alocat patrimoniul. Filiala este condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puţin 3 membri.
În cazul înfiinţării de sucursale ale fundaţiilor se aplică dispoziţiile respective prevăzute în cazul
sucursalelor aparţinând asociaţiilor.
Moştenitorii şi creditorii personali ai fondatorilor au fata de fundaţie aceleaşi drepturi ca şi în cazul
oricărei alte liberalităţi făcute de fondator.
După înscrierea fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii şi nici moştenitorii lor nu
pot revoca actul constitutiv. De asemenea, după înscriere, actul constitutiv nu mai poate fi atacat nici de către
creditorii personali ai fondatorilor.
Dacă fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele liberalităţilor făcute în
favoarea fundaţiei anterior constituirii ei se vor produce de la data actului constitutiv, pentru fundaţiile înfiinţate
prin acte între vii, iar pentru fundaţiile înfiinţate prin testament, de la data morţii testatorului.

I.2.3. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi fundaţiilor

I.2.3.1. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor
Organele asociaţiei sunt:
a) adunarea generală;
b) consiliul director;
c) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.
I.2.3.1.1. Adunarea generală
Adunarea generală este organul de conducere, alcătuit din totalitatea asociaţilor. Competenta adunării
generale cuprinde:
a) stabilirea strategiei şi a obiectivelor generale ale asociaţiei;
b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil;
c) alegerea şi revocarea membrilor consiliului director;
d) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori;
e) înfiinţarea de filiale;
f) modificarea actului constitutiv şi a statutului;
g) dizolvarea şi lichidarea asociaţiei, precum şi stabilirea destinaţiei bunurilor rămase după lichidare;
h) orice alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.
Schimbarea sediului poate fi hotărâtă de către consiliul director, dacă aceasta atribuţie este prevăzută
expres în statut.
Adunarea generală se întruneşte cel puţin o data pe an şi are drept de control permanent asupra celorlalte
organe prevăzute.
Regulile privind organizarea şi funcţionarea adunării generale se stabilesc prin statut.
Asociatul care, într-o anumită problema supusă hotărârii adunării generale, este interesat personal sau
prin soţul sau, ascendenţii sau descendenţii săi, rudele în linie colaterală sau afinii săi pana la gradul al patrulea
inclusiv nu va putea lua parte la deliberare şi nici la vot. Asociatul care încalcă aceste dispoziţii este răspunzător de
daunele cauzate asociaţiei dacă fără votul sau nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.
Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, ale actului constitutiv şi ale statutului sunt
obligatorii chiar şi pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă.
Hotărârile adunării generale, contrare legii, actului constitutiv sau dispoziţiilor cuprinse în statut, pot fi
atacate în justiţie de către oricare dintre membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau care au
votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când
au luat cunoştinţă despre hotărâre sau de la data când a avut loc şedinţa, după caz.
Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către judecătoria în circumscripţia căreia
asociaţia îşi are sediul. Hotărârea instanţei este supusă numai recursului.
I.2.3.1.2. Consiliul director
Consiliul director asigura punerea în executare a hotărârilor adunării generale. El poate fi alcătuit şi din
persoane din afară asociaţiei, în limita a cel mult o pătrime din componenta sa. În exercitarea competentei sale,
consiliul director:
27
 a) prezintă adunării generale raportul de activitate pe perioada anterioară, executarea bugetului de venituri şi
cheltuieli, bilanţul contabil, proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli şi proiectul programelor asociaţiei;
b) încheie acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei;
c) aproba organigrama şi politica de personal ale asociaţiei, dacă prin statut nu se prevede altfel;
d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.
Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul
director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.
Nu poate fi membru al consiliului director, iar dacă era, pierde aceasta calitate orice persoana care ocupa
o funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice, dacă asociaţia respectiva are ca scop sprijinirea activităţii
acelei instituţii publice.
Membrul consiliului director care, într-o anumită problema supusă hotărârii adunării generale, este
interesat personal sau prin soţul sau, ascendenţii sau descendenţii săi, rudele în linie colaterală sau afinii săi pana la
gradul al patrulea inclusiv nu va putea lua parte la deliberare şi nici la vot. Cel care încalcă aceste dispoziţii este
răspunzător de daunele cauzate asociaţiei dacă fără votul sau nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.
Deciziile consiliului director, contrare legii, actului constitutiv sau statutului asociaţiei pot fi atacate în
justiţie, de către oricare dintre membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat
împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când au
luat cunoştinţă despre hotărâre sau de la data când a avut loc şedinţa, după caz. Cererea de anulare se soluţionează
în camera de consiliu de către judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul. Hotărârea instanţei este
supusă numai recursului.
Consiliul director poate împuternici una sau mai multe persoane cu funcţii executive, inclusiv persoane
care nu au calitatea de asociat ori sunt străine de asociaţie, pentru a exercita următoarele atribuţii:
a) încheie acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei;
b) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.
I.2.3.1.3. Cenzorul sau comisia de cenzori
Actul constitutiv poate prevedea numirea unui cenzor sau a unei comisii de cenzori.
Dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15, numirea unui cenzor este obligatorie. Acesta poate fi o
persoană din afara asociaţiei.
În cazul în care asociaţia nu are obligaţia numirii unui cenzor, fiecare dintre asociaţi care nu este membru
al consiliului director poate exercita dreptul de control.
Pentru asociaţiile cu mai mult de 100 de membri înscrişi până la data întrunirii ultimei adunări generale,
controlul financiar intern se exercită de către o comisie de cenzori.
Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri. Membrii consiliului director nu pot fi
cenzori.
Cel puţin unul dintre cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil, în condiţiile legii.
Regulile generale de organizare şi funcţionare a comisiei de cenzori se aprobă de adunarea generală.
Comisia de cenzori îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.
În realizarea competenţei sale cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori:
a) verifică modul în care este administrat patrimoniul asociaţiei;
b) întocmeşte rapoarte şi le prezintă adunării generale;
c) poate participa la şedinţele consiliului director, fără drept de vot;
d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.

I.2.3.2. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor

Organele fundaţiei sunt:
a) consiliul director;
b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.
I.2.3.2.1. Consiliul director
Consiliul director al fundaţiei este organul de conducere şi de administrare al acesteia. Consiliul director
asigura realizarea scopului şi obiectivelor fundaţiei, exercitând următoarele atribuţii:
a) stabilirea strategiei generale şi a programelor fundaţiei;
b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil;
c) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori;
d) înfiinţarea de filiale;
28
 e)încheierea de acte juridice, în numele şi pe seama fundaţiei;
f)executarea bugetului de venituri şi cheltuieli;
g)aprobarea organigramei şi a strategiei de personal ale fundaţiei;
h)modificarea statutului fundaţiei;
i)îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.
Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul
director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.
Membrul consiliului director care, într-o anumită problema supusă hotărârii adunării generale, este
interesat personal sau prin soţul sau, ascendenţii sau descendenţii săi, rudele în linie colaterală sau afinii săi pana la
gradul al patrulea inclusiv nu va putea lua parte la deliberare şi nici la vot. Cel care încalcă aceste dispoziţii este
răspunzător de daunele cauzate asociaţiei dacă fără votul sau nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.
Deciziile contrare legii, actului constitutiv sau statutului fundaţiei pot fi atacate în justiţie de fondator sau
de oricare dintre membrii consiliului director care a lipsit sau a votat împotriva şi a cerut sa se insereze aceasta în
procesul-verbal de şedinţa.
Schimbarea scopului fundaţiei se face numai de către fondator sau de majoritatea fondatorilor în viaţa.
Dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţa, schimbarea scopului fundaţiei se face numai cu întrunirea
votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului director.
În toate cazurile, schimbarea scopului fundaţiei se poate face numai dacă acesta a fost realizat în totalitate
sau în parte ori dacă acesta nu mai poate fi îndeplinit.
Consiliul director poate împuternici una sau mai multe persoane cu funcţii executive, inclusiv persoane
care nu au calitatea de asociat ori sunt străine de asociaţie, pentru a exercita următoarele atribuţii:
a) încheie acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei;
b) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.
Consiliul director se compune din cel puţin 3 membri desemnaţi de fondator sau, după caz, de fondatori,
la momentul constituirii fundaţiei.
În cazul în care, pe parcursul funcţionarii fundaţiei, componenta consiliului director nu se poate modifica
în condiţiile stabilite de statut, judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul va desemna, pe cale de
ordonanţa preşedinţială, la cererea oricărei persoane interesate, persoanele care vor intra în componenta consiliului
director.
I.2.3.2.2 Comisia de cenzori
Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri.
Dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15, numirea unui cenzor este obligatorie. Acesta poate fi o
persoană din afara asociaţiei.
În cazul în care asociaţia nu are obligaţia numirii unui cenzor, fiecare dintre asociaţi care nu este membru
al consiliului director poate exercita dreptul de control.
În cazul în care actul constitutiv nu cuprinde componenta nominală a celor dintâi organe ale fundaţiei, ci
numai regulile stabilite de fondatori pentru desemnarea membrilor acestora şi dacă nici unul dintre fondatori nu
mai este în viaţa la data constituirii fundaţiei, judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul va
desemna, pe cale de ordonanţa preşedinţială, la cererea oricărei persoane interesate, persoanele care vor intra în
componenta consiliului director.

I.2.3.3. Modificarea actului constitutiv şi a statutului asociaţiei sau fundaţiei

Modificarea actului constitutiv sau a statutului asociaţiei se face prin înscrierea modificării în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia22.
Cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de hotărârea adunării generale, iar în cazul modificării
sediului, de hotărârea consiliului director.
Despre schimbarea sediului se va face menţiune, dacă este cazul, atât în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei vechiului sediu, cât şi în cel aflat la grefa judecătoriei noului sediu. În acest
scop, o copie a încheierii prin care s-a dispus schimbarea sediului va fi comunicată din oficiu judecătoriei în
circumscripţia căreia asociaţia urmează să-şi aibă noul sediu.

22
cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8-12 din OG nr.26/2000.
29
I.2.3.3.1. Fuziunea şi divizarea
Fuziunea se face prin absorbţia unei asociaţii de către o altă asociaţie sau prin contopirea a două ori mai
multe asociaţii pentru a alcătui o asociaţie nouă.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei asociaţii care îşi încetează existenţa între
două sau mai multe asociaţii existente ori care iau astfel fiinţă.
În cazul asociaţiilor, decizia de fuziune sau de divizare se ia prin hotărârea a cel puţin două treimi din
numărul total al membrilor organului de conducere.
În cazul fundaţiilor, decizia de fuziune sau de divizare se ia de către fondator sau de majoritatea
fondatorilor în viaţa. Dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţa, schimbarea scopului fundaţiei se face
numai cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului director.
Dispoziţiile art. 39-44 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se
aplică în mod corespunzător, după cum urmează:
 Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care a infinitat-o sau statutului.
 Persoana juridica încetează de a avea fiinţa prin comasare, divizare sau dizolvare.
 Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o alta persoana juridica sau prin
fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoana juridica noua.
 Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice intre mai multe persoane
juridice care exista sau care iau, astfel, fiinţa.
 Persoana juridica nu încetează de a avea fiinţa în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se
transmite la una sau mai multe alte persoane juridice existente sau care iau, astfel, fiinţa.
Instituţiile de stat, precum şi întreprinderile şi organizaţiile economice de stat create prin lege, decret sau
Hotărâre a Consiliului de Miniştri, încetează de a avea fiinţa, în mod corespunzător, prin lege, decret sau Hotărâre
a Consiliului de Miniştri, Întreprinderile şi organizaţiile economice de stat create prin actul unui organ local al
puterii de stat ori prin actul unui organ central sau local al administraţiei de stat încetează de a avea fiinţa prin actul
organului care le-a creat sau al organului ierarhic superior.
Comasarea şi divizarea organizaţiilor cooperatiste, precum şi desprinderea unei părţi din patrimoniul
acestora, se face în termenul hotărârii organului cooperatist chemat a le decide, precum şi cu recunoaşterea din
partea organului competent, potrivit prevederilor legii.
I.2.3.4. Federaţia
Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie.
Federaţiile dobândesc personalitate juridică proprie şi funcţionează în condiţiile prevăzute de prezenta
ordonanţa pentru asociaţiile fără scop patrimonial, condiţii care li se aplica în mod corespunzător, cu excepţiile
stabilite în prezentul capitol.
Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia urmează sa îşi aibă
sediul. Federaţia devine persoana juridică din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor aflat la grefa
tribunalului in circumscripţia teritorială de care aparţine sediul asociaţiei sau fundaţiei.
Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria personalitate juridică, inclusiv
propriul patrimoniu.
În cazul dizolvării federaţiilor, dacă nu se prevede altfel în lege sau în statut, bunurile rămase în urma
lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente.
Dispoziţiile se aplică prin asemănare şi în cazul retragerii din federaţie a unei asociaţii sau fundaţii.
Retragerea din federaţie se poate face numai în urma aprobării de către cenzori sau experţi independenţi
a unui raport cu privire la exerciţiul financiar.
I.2.3.5. Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică
O asociaţie sau o fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă
sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau al unor colectivităţi, după caz;
b) funcţionează de cel puţin 3 ani;
c) prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare semnificative, prin
derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de situaţiile financiare anuale şi de
bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii privind recunoaşterea
statutului de utilitate publică;
d) valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteriori în parte este cel puţin egală cu valoarea
patrimoniului iniţial.
30
 Guvernul României poate, la propunerea autorităţii administrative competente, să acorde o dispensa de
la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) dacă:
a) asociaţia sau fundaţia solicitanta a rezultat din fuziunea a doua sau mai multe asociaţii sau fundaţii
preexistente;
b) fiecare dintre asociaţiile sau fundaţiile preexistente ar fi îndeplinit cele doua condiţii, dacă ar fi formulat
solicitarea în mod independent.
Pin utilitate publică se înţelege orice activitate care se desfăşoară în domenii de interes public general sau
al unor colectivităţi.
Recunoaşterea utilităţii publice conferă asociaţiei sau fundaţiei următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a i se atribui în folosinţă gratuită bunurile proprietate publică;
b) dreptul de a menţiona în toate documentele pe care le întocmeşte ca asociaţia sau fundaţia este recunoscuta
ca fiind de utilitate publica;
c) obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au determinat recunoaşterea;
d) obligaţia de a comunica autorităţii administrative competente orice modificări ale actului constitutiv şi ale
statutului, precum şi rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale; autoritatea administrativă are
obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice persoană interesată;
e) obligaţia de a publica, în extras, în termen de 3 luni de la încheierea anului calendaristic, rapoartele de
activitate şi situaţiile financiare anuale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în
Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial. Modelul extrasului situaţiilor financiare se
aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Recunoaşterea utilităţii publice se face pe durata nedeterminată.
În cazul în care asociaţia sau fundaţia nu mai îndeplineşte una sau mai multe dintre condiţiile care au stat
la baza recunoaşterii utilităţii publice, Guvernul, la propunerea autorităţii administrative competente sau a
Ministerului Justiţiei, va retrage actul de recunoaştere.
În evidenţele contabile ale asociaţiei sau fundaţiei se vor înregistra separat bunurile achiziţionate sau
edificate din bani publici. În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei recunoscute ca fiind de utilitate publică,
bunurile provenite din resurse bugetare şi rămase în urma lichidării se vor repartiza, prin hotărâre a Guvernului,
către alte asociaţii ori fundaţii cu scop similar sau către instituţii publice cu acelaşi obiect de activitate.
În cazul dizolvării, celelalte bunuri rămase în patrimoniul asociaţiei sau fundaţiei vor fi repartizate
conform dispoziţiilor art. 60 din OG nr.26/2000.
Litigiile referitoare la recunoaşterea utilităţii publice a asociaţiilor şi fundaţiilor se soluţionează potrivit
Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la condiţiile recunoaşterii statutului de utilitate publică, precum
şi la drepturile şi obligaţiile asociaţiilor sau fundaţiilor recunoscute ca fiind de utilitate publică se aplică în mod
corespunzător şi federaţiilor.
I.2.3.6. Veniturile
Veniturile asociaţiilor sau federaţiilor provin din:
a) cotizaţiile membrilor;
b) dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale;
c) dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii sau de federaţii;
d) venituri realizate din activităţi economice directe;
e) donaţii, sponsorizări sau legate;
f) resurse obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;
g) alte venituri prevăzute de lege.
Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute de asociaţii,
fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se reinvestesc în aceleaşi societăţi
comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei, fundaţiei sau federaţiei.
Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe dacă acestea au
caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice.

I.2.3.7. Dizolvarea şi lichidarea

I.2.3.7.1. Dizolvarea
Asociaţiile şi federaţiile se dizolva:
a) de drept;

31
 b) prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului, după caz;
c) prin hotărârea adunării generale.
Fundaţiile se dizolva:
a) de drept;
b) prin hotărârea judecătoriei.
Asociaţia se dizolva de drept prin:
a) împlinirea duratei pentru care a fost constituită;
b) realizarea sau, după caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituită, dacă în termen de 3
luni de la constatarea unui astfel de fapt nu se produce schimbarea acestui scop;
c) imposibilitatea constituirii adunării generale sau a consiliului director în conformitate cu statutul asociaţiei,
dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului, adunarea generală sau,
după caz, consiliul director trebuia să se constituie;
d) reducerea numărului de asociaţi sub limita fixată de lege, dacă acesta nu a fost complinit timp de 3 luni.
Constatarea dizolvării se realizează prin hotărârea judecătoriei în a carei circumscripţie se afla sediul
asociaţiei, la cererea oricărei persoane interesate.
Asociaţia se dizolva, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate:
a) când scopul sau activitatea asociaţiei a devenit ilicită sau contrară ordinii publice;
b) când realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;
c) când asociaţia urmăreşte un alt scop decât cel pentru care s-a constituit;
d) când asociaţia a devenit insolvabilă;
e) în cazul prevăzut la art. 14.
Instanţa competentă să hotărască dizolvarea este judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are
sediul.
Asociaţia se poate dizolva şi prin hotărârea adunării generale. În termen de 15 zile de la data şedinţei de
dizolvare, hotărârea adunării generale se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul,
pentru a fi înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
Fundaţia se dizolva de drept la împlinirea duratei pentru care a fost constituită sau la realizarea sau, după
caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituită, dacă în termen de 3 luni de la constatarea unui
astfel de fapt nu se produce schimbarea acestui scop23, precum şi în situaţia imposibilităţii constituirii consiliului
director în conformitate cu statutul fundaţiei, dacă aceasta situaţie durează mai mult de un an de la data la care,
potrivit statutului, consiliul director trebuia constituit. Constatarea dizolvării se realizează prin hotărârea
judecătoriei în a carei circumscripţie se afla sediul asociaţiei, la cererea oricărei persoane interesate.
Dizolvarea fundaţiei prin hotărâre judecătorească se face la cererea persoanelor interesate 24, precum şi în
cazul nerespectării dispoziţiilor privind cazul fundaţiilor al căror scop exclusiv, sub sancţiunea dizolvării pe cale
judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de colectare de fonduri care sa fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau
fundaţii, în vederea realizării de programe de către acestea din urma, activul patrimonial iniţial poate avea o
valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie25.
În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu se pot transmite către
persoane fizice. Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop
identic sau asemănător, printr-o procedura stabilită în statutul asociaţiei sau al fundaţiei.
Dacă în termen de 6 luni de la terminarea lichidării lichidatorii nu au reuşit sa transmită bunurile, precum
şi în cazul în care statutul asociaţiei sau al fundaţiei nu prevede o procedura de transmitere a bunurilor ori dacă
prevederea este contrară legii sau ordinii publice, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de instanţa
competenta unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător.
În cazul în care asociaţia sau fundaţia a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a) -
c) din OG nr.26/2000, bunurile rămase după lichidare vor fi preluate de către stat, prin Ministerul Finanţelor, sau,
după caz, de comuna sau oraşul în a cărui raza teritorială asociaţia sau fundaţia îşi avea sediul, dacă aceasta din
urma era de interes local. Data transmiterii bunurilor este cea a întocmirii procesului-verbal de predare-preluare,
dacă prin acesta nu s-a stabilit o data ulterioara.

23
art. 55 alin. (1) lit. a) şi b) din OG nr.26/2000
24
în condiţiile art. 56 din OG nr.26/2000
25
art. 15 alin. (3).
32
I.2.3.7.2. Lichidarea
În cazurile de dizolvare prevăzute de OG nr.26/2000 în art. 55, 56, 58 şi 59, lichidatorii vor fi numiţi prin
însăşi hotărârea judecătorească.
În cazul dizolvării din hotărârea adunării generale, lichidatorii vor fi numiţi de către adunarea generală,
sub sancţiunea lipsirii de efecte juridice a hotărârii de dizolvare.
În toate cazurile, mandatul consiliului director încetează o data cu numirea lichidatorilor.
Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice, autorizate în condiţiile legii. Imediat după
intrarea lor în funcţie, lichidatorii vor face inventarul şi vor încheia un bilanţ care sa constate situaţia exactă a
activului şi pasivului asociaţiei sau ale fundaţiei.
Lichidatorii sunt obligaţi sa primească şi sa păstreze registrele şi orice alte acte ale asociaţiei sau fundaţiei.
De asemenea, ei vor tine un registru cu toate operaţiunile lichidării în ordinea datei acestora. Lichidatorii îşi
îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor. Lichidatorii sunt obligaţi sa continue operaţiunile juridice în curs, sa
încaseze creanţele, sa plătească creditorii şi, dacă numerarul este insuficient, sa transforme şi restul activului în
bani, procedând la vânzarea prin licitaţie publica a bunurilor mobile şi imobile.
Lichidatorii pot realiza numai acele operaţiuni noi care sunt necesare finalizării celor aflate în curs.
Suma cuvenită creditorului cunoscut care refuza sa primească plata creanţei sale se va consemna în
contul său. Dacă plata creanţei nu se poate face imediat sau atunci când creanţa este contestată, lichidarea nu se va
declara terminată înainte de a se garanta creditorii.
În orice caz, lichidatorii nu pot încheia operaţiunile şi nu pot remite celor în drept contul gestiunii decât
după expirarea unui termen de 6 luni de la publicarea dizolvării asociaţiei sau fundaţiei.
Lichidatorii răspund solidar pentru daunele cauzate creditorilor din culpa lor.
Atât faţă de asociaţie sau fundaţie, cat şi faţă de asociaţi sau, după caz, fondatori, lichidatorii sunt supuşi
regulilor mandatului.
După terminarea lichidării, lichidatorii sunt obligaţi ca în termen de doua luni sa depună bilanţul, registrul
jurnal şi un memorandum, declarând operaţiunile de lichidare la Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor al judecătoriei
în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia sau fundaţia.
Lichidatorii sunt obligaţi sa îndeplinească toate procedurile pentru publicarea lichidării şi radierea
asociaţiei sau fundaţiei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie sa ceara radierea asociaţiei sau fundaţiei din Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor. Asociaţia sau fundaţia încetează a fiinţa la data radierii din Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor. Radierea se face în baza actului constatator eliberat lichidatorilor 26, prin care se atesta descărcarea
acestora de obligaţiile asumate.
Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor se aplica, în
mod corespunzător, şi în privinţa dizolvării şi lichidării federaţiilor. Instanţa competenta este tribunalul în a cărui
circumscripţie teritorială se afla sediul federaţiei supuse dizolvării şi lichidării.

26
în condiţiile prevăzute la art. 69 din OG nr.26/2000
33
CAPITOLUL II. Asemănări şi deosebiri între societăţile comerciale şi ONG-
uri

II.1. Asemănări

Fiecare dintre organizările recunoscute de lege reprezintă o asociere de persoane fizice sau persoane
juridice în virtutea exercitării dreptului recunoscut de Constituţia României la liberă asociere.
Ambele modalităţi de asociere îndeplinesc condiţiile impuse de Decretul nr.34/1954 pentru a deveni
subiecte de drept: structură organizatorică, patrimoniu propriu şi obiect de activitate.
Atât societăţile comerciale cât şi ONG-urile dobândesc personalitate juridică după îndeplinirea
formalităţilor cerute de legea care le guvernează: Legea nr.31/1990 şi, repsectiv OG nr.26/2000
Pentru desfăşurarea operaţiunilor financiare legea impune obţinerea unui certificat de înregistrare fiscală
de către ambele forme de asociere.
În momentul încetării activităţii atât societăţile comerciale cât şi ONG-urile se supun procedurilor de
lichidare, dizolvare pentru desfiinţare în condiţiile legii.
Pentru desfăşurarea activităţilor proprii în alte locaţii decât cea de la sediu principal, îşi pot înfiinţa
sucursale sau filiale, în condiţiile legii care le guvernează.
Manifestarea de voinţă se exercită prin organele alese, respectiv: organele de conducere, de execuţie şi de
control al gestiunii: adunarea generală, consiliul director/ consiliul de administraţie sau director şi cenzorul/comisia
de cenzori.
Modificarea oricăror elemente din cadrul societăţii comerciale sau a ONG-ului se face prin decizia
adunării asociaţilor sau a votului unanim al asociaţilor.
În cazul societăţilor de persoane şi în cazul ONG-urilor, la baza asocierii stă cunoaşterea reciprocă a
asociaţilor.
Atât în cazul fundaţiilor, cât şi în cazul societăţilor de capitaluri este prevăzut de lege existenţa unui
patrimoniu minim în momentul înfiinţării.
Atât în cazul asociaţiilor, cât şi în cazul societăţilor de capitaluri este reglementat un număr mai mare de
asociaţi.
Atât societăţile comerciale cât şi ONG-urile au identificat, în momentul înfiinţării, fie obiectul de
activitate, fie scopul înfiinţării.
Asociaţiile şi societăţile de persoane nu au stabilit un patrimoniu minim necesar pentru funcţionare.
Se prevede înscrierea în registre speciale pentru ambele forme de asociere, în vederea obţinerii
personalităţii juridice.
Actele de înfiinţare a ambelor forme de asociere sunt supuse unor proceduri de verificare şi aprobare de
către organele autorităţilor publice.
Ambele forme de asociere au ca documente care le organizează activitatea actul constitutiv şi statutul.
Se cere forma autentică a actului constitutiv atât în cazul societăţilor comerciale (când este adus ca aport
un teren sau în cazul SNC, societăţii în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni), cât şi, întotdeauna, în cazul
asociaţiilor şi fundaţiilor.
Ambele forme de asociere trebuie să deţină un sediu în momentul constituirii.
Patrimoniul poate fi constituit dintr-un aport în natură sau în bani.

34
II.2. Deosebiri

O primă deosebire se referă la obiectul sau natura operaţiilor pe care le realizează: societatea comercială,
potrivit contractului, are ca obiect efectuarea unor operaţiuni calificate de Codul comercial ca fapte de comerţ, iar
ONG-ul are ca obiect de activitate activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în
interesul lor personal nepatrimonial.
Referitor la modul de organizare, societăţile comerciale sunt organizate sub forma de societăţi în nume
colectiv, în comandită simplă sau pe acţiuni, societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată, iar ONG-urile
pot fi organizat sub forma asociaţiilor sau fundaţiilor.
Există deosebiri privind scopul înfiinţării acestora: ONG-urile sunt persoane juridice de drept privat fără
scop patrimonial, iar societăţile comerciale sunt definite ca grupări de persoane constituită pe baza unui act
constitutiv şi beneficiind de personalitate juridică, în care societarii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri,
pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Sunt supuse unui cadrul legal diferit: societăţile comerciale sunt reglementate de Legea nr.31/1990, iar
ONG-urile sunt reglementate de OG nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată prin Legea
nr.246/2005.
Datorită naturii lor diferite, sunt organizate şi funcţionează după reguli specifice, diferenţiate referitor la
constituirea patrimoniului, conţinutul actului constitutiv, statutului, modului de dizolvare, lichidare.
Organizaţiile non-profit nu primesc şi număr de înregistrare în Registrul Comerţului, aşa cum au
societăţile comerciale.
Scopul societăţilor comerciale este obţinerea de profit, iar în cazul ONG-urilor obiectivele au întotdeauna
un caracter non-profit, altruist, în interesul general sau comunitar.
În cazul societăţilor comerciale asociaţii îşi asumă răspunderea patrimonială la înfiinţare fie în limita
aportului, fie în totalitate, în cazul ONG-urilor asociaţii neavând dreptul la restituirea contribuţiei materiale.
Cuantumul patrimoniului minim necesar la înfiinţare este diferit pentru societăţile de capitaluri şi pentru
fundaţii.
Societăţile comerciale se clasifică în funcţie de modul de înfiinţare, pe când ONG-urile se clasifică după
numărul de membrii şi aportul patrimonial.
Înregistrarea societăţilor comerciale se face în Registrul Comerţului, iar a ONG-urilor în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor.
Autorităţile publice care au atribuţii în verificarea şi aprobarea actelor de înfiinţare sunt diferite: în cazul
societăţilor comerciale fiind vorba de organe în subordinea Ministerului de finanţe, iar în cazul ONG-urilor fiind
vorba de organe în subordinea Ministerului de justiţie.
Actul constitutiv poate fi întocmit şi sub forma unui înscris sub semnătură privată cu dată certă în cazul
SRL.
În cazul societăţilor comerciale se verifică disponibilitatea numelui şi a emblemei, iar în cazul ONG-
urilor se verifică disponibilitatea denumirii.
Patrimoniul societăţilor comerciale poate fi alcătuit şi din aporturi în industrie.
Patrimoniul fundaţie este afectat permanent şi irevocabil unui scop general, pe când patrimoniul unei
societăţi comerciale este afectat activităţii de comerţ în scopul obţinerii de profit, beneficii pentru asociaţi.
Societăţile comerciale au ca scop principal la constituire obţinerea de beneficii, care se împart între
asociaţi; ceea ce este în opoziţie cu scopul constituirii asociaţiilor sau fundaţiilor.
În cazul fundaţiilor, actul constitutiv poate fi şi „mortis causa”.

35
CAPITOLUL III. Avantajele şi dezavantajele societăţilor comerciale şi ale
ONG-urilor

De multe ori s-a pus problema în ce mod diferă o firmă de un ONG, atât ca mod de organizare cât şi ca
avantaje oferite oamenilor.
Faci ce vrei şi când vrei. Adică ai o mare flexibilitate atât în privinţa timpului pe care vrei să îl aloci cât şi
în ceea ce priveşte modul tău de implicare. Nu există fişă de post, nu ai restricţii. Insă, dacă într-o firmă clasică
performanţa şi eficienţa sunt recompensate iar greşelile costă, în ONG-uri toleranţa la greşeli este mare. Eşti pe un
teren de joacă unde ai şansa să faci antrenamente şi să înveţi.
Un alt punct forte al ONG-urilor este diversitatea. În primul rând a oamenilor. Criteriile după care sunt
aleşi cei care intră în organizaţie sunt destul de fluide. Nu există un model bătut în cuie, atitudinea este cea mai
importantă. Ca urmare, devin membri oameni de diferite vârste, profesii şi interese. Dacă în cazul firmelor se
merge pe ideea: avem un post liber şi recrutăm un om cât mai potrivit, într-un ONG se aleg oamenii şi pe urmă
rolurile acestora în organizaţie (care sunt foarte flexibile). E o diferenţă notabilă: un om special, pasionat e mult
mai valoros decât unul care se încadrează foarte bine în nişte specificaţii standard.
Diversitatea este benefică dacă e folosită la capacitate maximă: varietate de idei şi de puncte de vedere.
Adică creativitate nelimitată. Firmele nu prea se folosesc de potenţialul creativ pe care îl au oamenii. Cu cât firma
este mai mare, cu atât deviaţia de la standard este mai redusă, ca urmare orice schimbare este greu de implementat.
Cel mai interesant e că deşi conducerea se schimbă anual şi oamenii din organizaţie variază, lucrurile
merg mai departe. Robusteţea organizaţiilor bazate pe voluntariat e mai mare decât a oricărei firme. E vorba de
motivaţia care îi aduce pe oameni împreună. Într-un ONG, oamenii sunt cei mai importanţi. Dacă ne referim la
organizaţiile non-profit, singurul capital activ sunt oamenii-pasiunea şi implicarea acestora.
Potrivit actului normativ care reglementează funcţionarea asociaţiilor şi fundaţiilor (OG nr. 26/2000),
aceste organisme sunt „persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial“ (art. 1, alin. 2). Mai departe, ele pot
fi înfiinţate în temeiul dreptului constituţional la asociere, dar această asociere este garantată şi fără constituirea
unei persoane juridice. Pentru a înfiinţa o asociaţie, este nevoie de cel puţin trei membri. În cazul unei fundaţii,
membru fondator poate fi şi o singură persoană, însă aportul de capital iniţial trebuie să fie echivalentul a 100 de
salarii minime brute pe economie.
Atât asociaţiile, cât şi fundaţiile pot avea perioade determinate de funcţionare, stabilite prin actele
constitutive. Ele se pot dizolva de drept (la expirarea termenului pentru care au fost constituite), prin hotărâri ale
instanţelor judecătoreşti sau ale adunărilor generale ale membrilor. De asemenea, un punct distinct din ordonanţă
prevede şi dizolvarea în cazul în care aceste organisme nu-şi îndeplinesc scopurile pentru care au fost înfiinţate.
Practic, organizaţiile nonprofit despre care vorbim se pot dizolva fără îndeplinirea multor formalităţi, în timp ce o
firmă nu poate fi radiată decât după ce şi-a achitat datoriile către stat şi a fost supusă procedurii falimentului,
lichidării.
Venituri multe, impozite puţine. Organismele îşi constituie veniturile din cotizaţiile membrilor (exclusiv
asociaţiile), dobânzi şi dividende de la societăţile comerciale la care sunt acţionare, activităţi economice directe,
sponsorizări, donaţii şi legate.
În ultimii ani, o sursă importantă de venit pentru asociaţii şi fundaţii o constituie cota de 2% din impozitul
pe venit al persoanelor fizice, donat de către acestea. Fondurile astfel atrase şi patrimoniile acumulate nu pot fi
retrase de membrii fondatori. Ele pot fi însă folosite discreţionar de aceştia, ca şi cum ar fi ale lor. Avantajos din
punct de vedere fiscal este că asociaţiile şi fundaţiile nu plătesc impozite şi taxe la fel ca societăţile comerciale, ci
doar dacă, din proprie iniţiativă, declară la organele fiscale că desfăşoară o activitate economică. Dacă au o cifră de
afaceri de până la 15.000 de euro, acestea sunt scutite de plata impozitului pe profit.

36
 În general, organizaţiile nonprofit sunt scutite de la plata impozitelor şi sunt verificate doar acele asociaţii
şi fundaţii care desfăşoară activitate economică sau dacă au salariaţi şi plătesc impozit pe salarii. Cele cu activitate
economică şi care depăşesc o cifră de afaceri de 35.000 de euro pe an intră automat în categoria plătitorilor de
TVA.
Lipseşte controlul. Dacă o societate comercială este controlată de fisc, gardă, poliţie economică şi altele,
o asociaţie sau fundaţie scapă, de regulă, de controlul fiscal. Chiar dacă legea permite ca asemenea entităţi să fie
controlate, în practică, numai în anul 2007, doar şapte asociaţii şi fundaţii au fost călcate de fisc. Nici pentru
procentul de 2% din veniturile persoanelor fizice donate asociaţiilor şi fundaţiilor nu există un control din partea
statului privind gestionarea fondurilor. Totul este la latitudinea acestui tip de organizaţii non-profit.
Cât priveşte partea de control, specialiştii spun că trebuie făcută o distincţie clară între activitatea non-
profit şi cea economică, generatoare de impozite. Este nevoie de personal specializat din partea organelor de
control care să facă diferenţa şi să separe activitatea de bază, fără scop patrimonial, de activitatea economică.
Societăţile comerciale au fost şi sunt în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor
umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale
întreprinzătorilor, ele contribuind la dezvoltarea comunicaţiilor care au permis extinderea pieţelor cu toate
consecinţele benefice asupra civilizaţiei moderne. În strânsă legătură cu aceste scopuri ale societăţilor comerciale,
activitatea asociaţiilor sau a fundaţiilor poate completa necesitatea existenţei unei pregătiri superioare educaţionale,
culturale sau profesionale a viitorilor antreprenori. Prin intermediul activităţilor întreprinse de asociaţii sau de
fundaţii au acces la educaţie o gamă largă, din toate păturile sociale, de oameni, ceea ce, în final, duce la obţinerea
unei baze solide pentru dezvoltarea de afaceri profitabile şi, în consecinţă, determină creşterea nivelului de trai în
general.
Dacă societăţile comerciale sunt înfiinţate şi au ca scop obţinerea de profit pentru fondatorii lor,
asociaţiile şi fundaţiile ajută la crearea unei baze educaţionale, pentru început, şi apoi la diseminarea corectă şi
proporţională a bogăţiilor acumulate în urma activităţilor întreprinse de societăţile comerciale.
Delimitarea activităţilor asociative a oamenilor după scopul pentru care au fost create este oarecum
limitativă pentru că scopul final al oricărei forme de asociere este obţinerea unui nivel de trai cât mai ridicat şi, în
consecinţă, obţinerea unei grad de civilizaţie superior.
Alegerea formei de exercitare dreptului constituţional de liberă asociere a oamenilor se face pornind de la
identificarea rezultatului care se doreşte a fi obţinut în cel mai scurt timp.
Astfel, dacă scopul asocierii este obţinerea de profit, atunci asociaţia va purta numele de societate
comercială, fiind supusă îndeplinirii cerinţelor legale legate de modul de organizare şi funcţionare, iar activitatea
desfăşurată va fi comerţul, rezultatele luând forma profitului, care se împarte între membrii asociaţiei, dar şi cu
statul.
Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea comercială desfăşurată şi de a le împărţi
între asociaţi.
Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de Scopul urmărit
constituie criteriul de distincţie între societatea comercială şi asociaţie: pe când societatea comercială se constituie
pentru realizarea şi împărţirea unor beneficii, asociaţia urmăreşte un scop ideal, moral, cultural, sportiv etc.
Întrucât activitatea comercială ar putea înregistra pierderi în loc de beneficii, datorită legăturii sociale care
îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la pierderi. Deci, desfăşurând activitate comercială în comun, asociaţii
participă împreună atât la beneficiile cât şi la pierderile societăţii. În general, prin beneficii se înţelege un câştig
evaluabil în bani.
Se consideră că reprezintă beneficiu şi serviciile sau bunurile procurate de societate în condiţii mai
avantajoase decât acelea care s-ar putea obţine individual. Tot astfel, s-au recunoscut ca societăţi comerciale
societăţile de asigurare mutuală în care beneficiul rezidă în evitarea unor cheltuieli.
Codul comercial român a consacrat această concepţie largă privind noţiunea de beneficiu, prin
reglementarea asociaţiei de asigurare mutuală (articolele 257-263). Legea interzice ca un asociat să perceapă toate
câştigurile realizate şi să fie scutit de participare la pierderi (clauză leonină); fiecare asociat participă la beneficiile
şi pierderile societăţii în proporţie cu cota de participare la capitalul social.
În cazul în care scopul asocierii este apărarea sau promovarea intereselor proprii sau ale unei colectivităţi,
sau dezvoltarea unei colectivităţi în ansamblu, acordarea de ajutor în afirmarea şi descoperirea valorilor
37
individuale, precum şi rezolvarea unor probleme sociale, atunci asocierea va purta numele de asociaţie sau
fundaţie (ONG), fiind supusă regulilor de organizare şi funcţionare impuse de OG nr.26/2000.
O.N.G.-urile sunt organizaţii din sfera societăţii civile care îşi propun găsirea unor soluţii pentru
problemele societăţii, edificând astfel o societate democratică. O.N.G.-urile cunosc variate forme organizaţionale
de la mici iniţiative locale, societăţi bazate pe beneficii reciproce, spre grupuri mai active. Caracteristica principală
a acestora este faptul că ele sunt independente faţă de stat. Ceea ce le deosebeşte de celelalte structuri asociative
este caracterul non-profit al acestora axat pe beneficiul public şi nu pe cel privat. Pentru organizaţiile
neguvernamentale se utilizează o terminologie specifică: organizaţii neguvernamentale (O.N.G.); organizaţii
voluntare particulare; organizaţii non-profit; asociaţii secundare (de rudenie, etnice şi cetăţenie); asociaţii
voluntare; grupuri de presiune.
Dezvoltarea vieţii asociative şi crearea de organe intermediare între guvern şi individ, are drept obiectiv
favorizarea asumării de responsabilităţi de către cetăţeni şi implicarea lor în viaţa societăţii; dezvoltarea noţiunii de
solidaritate colectivă.
În mod tradiţional, asociaţiile îşi asumă un rol esenţial pentru sănătatea ansamblului societăţii.
Numeroase asociaţii au, mai cu seamă, sau exclusiv o funcţie prestatoare de servicii, ele acoperă lacunele existente,
lărgesc evantaiul serviciilor deja oferite.
O altă funcţie importantă a numeroaselor asociaţii e rolul de pionier şi de novator în domenii extrem de
variate de la nivel local, la nivel internaţional. Ele ajung adesea să stârnească profunde schimbări de atitudini.
Drept exemplu pot fi aduse dezbaterile pe marginea egalităţii între sexe, a drepturilor omului, a „descoperirii”
urgenţei pe care o reprezintă protecţia mediului etc.
O altă funcţie a asociaţiilor este rolul lor de apărător. Pe de o parte, ele pot apăra interese sociale speciale
sau pot asigura protecţia unor grupuri sociale, economice, profesionale sau de altă natură. Pe de altă parte, ele pot
acţiona pentru combaterea metodelor de acţiune sau a atitudinilor xenofobe a absenţei posibilităţilor acordate
femeilor sau a discriminării la care sunt supuse persoanele handicapate. În rolul de apărător asociaţiile veghează
pentru ca fiecare să se bucure de drepturile şi de prestaţiile pe care le poate pretinde.
A patra funcţie fundamentală a asociaţiilor e cea de garant al anumitor valori în cadrul societăţii. În
virtutea naturii lor specifice a compoziţiei şi obligaţiilor lor, ele păstrează şi favorizează valorile muncii
neremunerate, ale iniţiativei şi ale participării active la viaţa socială, ale pluralismului, solidarităţii, protecţiei şi
respectului minorităţilor.
În ciuda sau mai degrabă din cauza domeniului lor de acţiune pe sectoare şi adesea foarte fărâmiţat, ele
reflectă varietatea problemelor şi preocupărilor oamenilor de rând cu mai multă exactitate decât partidele politice şi
piaţa, care nu sunt în măsură să reflecte realităţi, după cum nici autorităţile publice nu le-ar putea înţelege.
Oricare formă de asociere va fi aleasă, punctul comun este faptul că odată înfiinţată asocierea respectivă
dobândeşte o existenţă de sine stătătoare având personalitate juridică şi, în consecinţă, va fi un subiect de drept cu
drepturi şi obligaţii specifice care trebuie să se supună reglementărilor legale corespunzătoare.
Domeniile de activitate vizate de formele de asociere recunoscute pot fi dintre cele mai diferite,
acoperind întreaga sferă de activităţi.

38
 BIBLIOGRAFIE

1. Angheni, S., Volonciu, M., Stoica, C., Drept comercial, Curs universitar, Ediţia 3, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004;

2. Balaşa Ana, Contribuţia sectorului neguvernamental la realizarea unor obiective ale politicilor
sociale la ameliorarea calităţii vieţii populaţiei, Editura Fundatiei „România de Mâine”, Bucureşti,
2003;

3. Bădescu Bogdan, Managementul organizaţiilor nonguvernamentale, Editura ASER, Reşiţa, 1997;

4. Bădilă, Liseţchi Mihai, Olteanu Ion, Ticiu Radu, Organizaţii nonguvernamentale-ghid practice,
Editura Bruma, Timişoara, 2002;

5. Cârcei, E., Constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995;

6. Carpenaru S. D., Tratat de drept comercial, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

7. Cărpenaru, S. D., David, S., Predoiu, C., Piperea, G., Societăţile comerciale. Reglementare,
doctrină, jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;

8. Motica Radu I, Popa Vasile, Drept Comercial Român şi Drept Bancar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999;

9. Neculau, Adrian (coord.), Analiza şi intervenţia în grupuri şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi,
2000;

10. Piperea Gheorghe, Drept comercial român, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009;

11. Turcu Ion, Dreptul Afacerilor, Editura Chemarea, Iasi, 1993;

12. Zamfir C., Zamfir E., Politici sociale, România în context european, Editura Alternative, Bucureşti,
1995.

Acte normative:
1. Constituţia României

2. Codul Comercial

3. Codul de procedura civila

4. Legea 31/1990 privind societatile comerciale

5. Legea 26/1990 privind registrul comerţului

6. OG nr.26/2000 privind asociaţiile şi fuindaţiile

7. Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice

39