Sunteți pe pagina 1din 8

De ce ne este frică de adevărata istorie

a străbunilor?

Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale


existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa
lui la marea arie a antropogenezei.

În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi de oase de animale ne


duc în faţa perioadei Villafranchiană.

Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor (două


falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul
Homo sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă
istorică.

Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu


carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550
ani. Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai poporului carpato-
dunărean, sigur că nu putem spune prea multe azi.

Unele dintre cele mai deprimante aspecte ale istoriei spaţiului carpato-
dunărean încep în momentul când istoricii-politicieni încearcă să
manipuleze trecutul.

Te descoperi neputincios în faţa unor oameni de ştiinţă, care ajung la


nişte concluzii aşa de ilogice despre istoria poporului carpato-
dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să
nu te amesteci în “afacerea” dumnealor. Dar, cum adevărului îi
trebuie două lucruri – cineva să-l rostească şi cineva să-l audă –
noi vom face primul pas vorbind despre adevăraţii strămoşi ai
spaţiului carpato-dunărean, tracii, carpo-geto-dacii.

Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot,


Dio Cassius şi Dio Chrisostomus. Dacă acea carte a V-a a lui
Herodot este în mare parte dedicată poporului nostru carpato-
dunărean, atmosfera pregătirii războiului daco-roman o găsim
la Dio Cassius. Şi totuşi, adevăratul “reporter” al pregătirii
războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus (“gură
de aur”), mare orator şi filosof, stilist pompos şi moralist care,
din pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi Ovidiu, în spaţiul
nostru carpato-dunărean. Rătăceşte şi el printre geto-daci,
începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe la
Sarmisegetusa, când se urzea un război în care unii luptau
pentru jefuire şi putere, iar alţii pentru libertate şi demnitate. El
a putut vedea cum Decebal a umplut Dacia cu fortificaţii, a
întărit cuibul de şoimi din munţii Orăştiei, acolo unde Burebista
şi Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a sanctuarelor din
Sarmisegetusa Regia; acolo unde se dezvolta şi se întărea un
cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a avut la Cartagina, nici
Vercingetorix la Alesia.

Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se spune că Traian şi-a


descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat
“Getica” scrisă de Criton, medic al împăratului, participant şi el
la acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio
Chrisostomus – “Orationes” (Discursuri), din care au ajuns la noi
doar câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar
cărţile lui Appian despre războaiele dacice, ne-ar fi fost mai uşor
să ne înţelegem strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi Tacit,
formidabilul istoric al primilor împăraţi romani, şi-a propus să
scrie o istorie a lui Nerva şi a lui Traian, dar n-a mai apucat.
Poetul Caninius Rufus a plănuit să povestească în versuri
războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenţia sa.
Dar nici azi nu ştim dacă Caninius Rufus a scris sau nu ceea ce
şi-a propus. S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus despre
triumful lui Traian asupra lui Decebal. Din cele 80 de cărţi ale lui
Dio Cassius, scriitor al veacului al III-lea, tocmai din cărţile 67-
68, care povesteau despre războaiele daco-romane din vremea
lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas numai nişte fragmente,
rezumate jalnice şi incoerente, copii bizantine târzii. A dispărut
până şi acea parte din istoriile lui Ammianus Marcellinus, care a
trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui Domiţian şi a lui
Traian.

Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa istorică, pentru rolul
strămoşilor noştri geto-daci în istorie şi civilizaţie ? Să fie toate
aceste “dispariţii” simple întâmplări ori indolenţa celor ce refuză
să le caute?

- Doar ignoranţii pot crede că acestea sunt simple coincidenţe. Dar


Cezar, de ce a ars Biblioteca din Alexandria? -

Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va hotărî


direcţia în care se va orienta istoria acestui spaţiu carpato-
dunărean. Un grup de cercetători consideră că, datorită
asemănării limbii române cu cea italiană şi în special cu cea
latină, românii sunt nepoţii târzii ai romanilor.
În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr. au cucerit Dacia
(vechiul nume al spaţiului carpato-dunărean locuit azi de
români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o
asemănare mult mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-
vedică?

Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar fi


fost în stare să impună limba latină, până la completa dispariţie
a celei locale. Dacia fiind cucerită în proporţie de numai 14%
de către romani şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă,
numai limba latină nu.

- Nu putem fi siguri că a fost 14% ori 15% ori 30%. Cert este că
teritoriul ocupat de legiunile Romei era mai mic de o treime din
suprafaţa României actuale. -

Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată
oficial în ziua de azi? Grigore Ureche (1560-1647), în
“Letopiseţul Ţării Moldovei”, aminteşte că “noi de la Râm ne
tragem”, datorită asemănării limbii vorbite de moldoveni cu cea
a populaţiei peninsulei Italice. Ce informaţii savante o fi deţinut
el acum aproape 500 de ani ca să facă o asemenea afirmaţie,
nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut ideea că latinii sunt nepoţii
târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiţie de moment,
stând închis într-o chilie şi visând la romani?

Răul adus de el istoriei poporului român a fost şi este de neimaginat.

Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea şi au început să o


răspândească cu mândrie? Miron Costin (1633-1691), un alt
savant al istoriei Moldovei, nevrând să rămână cu nimic mai
prejos decât înaintaşul său, a început să popularizeze această
idee chiar şi în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea “Poema
Polona”. El a emigrat din Polonia în Moldova, la vârsta de 18
ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba
poloneză, dar în special limba italiană şi latina clasică.

Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului


moldovean, vlah si transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi
azi vorbea o limba unitară de rezonanţă latină).

Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris “Geografia


Ungariei” şi care se mândrea că se trage din coloniştii romani ai
Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român
(faptul că fetele şi soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture”
soldaţilor romani, pentru a învăţa limba latină de la aceştia) i-a
surâs şi Papei Pius al II-lea. În secolul XVII, alţi doi emeriţi
savanţi, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino,
vor prelua şi populariza originea romană a poporului carpato-
dunărean (cu toate că la un moment dat D. Cantemir spune:
“limba noastră dacică”).

- Am înţeles, unele dintre femeile dacilor ocupaţi au simţit nevoia să fie


alinate de legionarii Romei (deşi nu văd cum ar fi putut să o
facă, ştiind că ei erau ucigaşii soţilor, taţilor ori copiilor lor).

Dar femeile carpilor, costobocilor şi celorlaţi daci liberi au dat fuguţa şi


ele, cale de sute de kilometri, la leginoarii Romei? Temuţii lor
soţi au stat şi au privit? Nu vi se pare ceva neînregulă aici? Nu
cumva aceste este un comportament atipic până şi pentru
femeile zilelor noastre, nu mai zic pentru femeile acelor
timpuri?

De fapt, acestea sunt nişte premise false, create pentru a duce la o


concluzie falsă, romanizarea dacilor. Apoi unii au plusat şi au
vorbit despre dispariţia dacilor. -

În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel


Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce se mai putea
face? În şcoli, gimnazii şi universităţi se predă originea romană
a poporului român!

În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol), la


prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de
Munte, a repus în circulaţie aşa-zisa “romanizare” a poporului
dac, idee nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru
câteva zeci de ani.

Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei principate în perioada


1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o
adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi Marki Sandor, Ard
vmgtort, vol. I., p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata
nobilă latină.

În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne cunoşteam acum


originea romană (şi încă prilej de a ne făli cu această origine pe
care şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau ocupaţi cu
formularea unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în
plinul ei.

Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au


reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi
privit Europa? Reapariţia pe harta Europei a celui mai vechi
imperiu al ei, a Daciei, redeşteptarea conştiinţei unuia din cele
mai vechi popoare ale Europei, poporul daco-român, nu ar fi
fost confortabilă pentru nimeni, decât pentru noi.

Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei mai viteji
dintre traci, drept adevăraţi strămoşi ai poporului carpato-
dunărean de azi. În anul 1554, la Roma apare “Historia de
Omnibus Gothorum” a lui Joannes Magnus, care vorbeşte
despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei, despre
Zamolxis drept acela ce prezintă primele legi scrise din istoria
omenirii din care se vor inspira cele atheniene şi aproape toate
legile antichităţii. El publică nu numai Legile lui Zamolxis, dar şi
alfabetul getic. Oare de ce cărturarul moldovean Grigore Ureche
nu a avut norocul să-l citească?

Cartea a fost scrisă în latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta
să-l fi împiedicat pe acest erudit cărturar moldovean să intre în
posesia cărţii sus amintite?

În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius,


“De literis et lingua Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche,
fiind de data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent,
ghinionist din nou şi rămâne la nivelul cunoştinţelor dobândite
acolo, undeva într-o chilie a unei mânăstiri izolate din Moldova.

Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spaţiului


carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea preşedintelui
Academiei de Ştiinte a Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis
Primus Getarum Legislator”, o lucrare deosebit de documentată
despre geto-daci şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de
Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de cărturarul Miron
Costin, în vârstă de 54 de ani (cu 4 ani înainte de moartea-i
violentă – a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept spion
polonez şi a fost decapitat).

Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-au găsit documente


care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document
este Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de
la dreapta la stânga şi de jos în sus.

Faptul că slujba în bisericile ortodoxe, la vremea aceea, era ţinută în


limba dacică, “Latina prisca”, nu ne poate mira.

Găsim aici primele note muzicale din istoria Europei, “Imnul tinerilor
blaki”, de credinţă faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.
În Transilvania, se naşte una din cele mai erudite personalităţi ale
poporului carpato-dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-1911),
care are curajul să-i înfrunte pe toţi şi să le dovedească o altă
origine a poporului din care şi ei făceau parte, una care în loc să
înceapă în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii şi mii de ani în
urmă, unde moşii şi strămoşii erau nişte eroi, nişte personaje
demne de respect.

El, Nicolae Densuşianu, şi-a închinat toată puterea de muncă şi


suflarea pentru neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a
mândrit. El era dintre aceia care iubeau cu patimă toată ţara
locuită de daco-români, fără anume hotare decât acelea ale
graiului. Dacia, Dacia protolatină, Dacia Pelasgă era patria pe
care el a iubit-o, pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a
sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem, “Dacia preistorică” în
1913.

Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu ochi buni “noutatea”


originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a adevărului
asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de
neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia de
la unele naţiuni pentru ruda lor săracă şi care era ameninţată să
fie înghiţită de masele ugro-slavice. Şi, de ce să nu
recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu desăvârşire capul,
ba s-au înspăimântat în faţa unui asemenea studiu cu un
cuprins cu adevărat monumental.

Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi, dar şi


ca un mare înnoitor şi reconstructor al adevăratei noastre
istorii, a adevăratei noastre origini dacice.

Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de acel instinct al


conservării, şi-au pus întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de
Valahi, cari Dumnezeu ne mai ştie cum de ne mai purtăm
“neatârnarea” între gurile lacome a două mari monarhii gata să
ne sfâşie, să mai avem cutezanţa să mai spunem lumii că
suntem cel mai vechi popor în Europa, că am avut cea mai
minunată religie, că şi de pe plaiurile Carpaţilor noştri s-au
împrăştiat razele culturii şi civilizaţiei în tot restul continentului?
O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!”. Deci lucrarea lui N.
Densuşianu, printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu este luată
în seamă.

Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească “mărgăritarele”, nici


să-i osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae Lupu,” Exagerări
istorice”, în ziarul “Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum
acelaşi autor ne spune că “Getul care nu se teme decât de cer,
ca să nu cadă peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni
adevărul”.

De ce să fim o naţiune mică şi neînsemnată, când suntem urmaşi ai


celor mai drepţi dintre cei drepţi, când suntem DACI? Nimeni
până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N.
Densuşianu, pentru că “ea există în stare latentă în miile şi
milioanele de generaţii de geto-daci”, ne spune Cesar Pruteanu
în “Cartea de Aur a Vitejilor”, Arad, 1941.

Acest adevăr îl simţim că zace de milenii ascuns în sângele nostru şi în


firea noastră. Anii trec şi avem surpriza ca să apară în Statele
Unite, California, Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de
arheologie europeană, Marija Gimbutas: “The Goddesses and
Gods of Old Europe”, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor
sus menţionaţi declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a
vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni
creatori de civilizaţie europeană, cu mult înainte ca acea
civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească.

Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul carpato-


dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii
temporare, parţiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de
către armatele romane) şi pe o foarte scurtă perioadă istorică,
165 de ani, el, cel mai mare popor din lume după indieni (vezi
Herodot).

Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român


n-a existat, pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi universităţile
româneşti.

Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au


cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de
neglijat şi peste noapte toată populaţia Daciei, ocupată sau
neocupată de romani, a început să vorbească o limbă nouă,
romanică (fără ca 86% din teritoriul Daciei să fi fost călcat de
picior de soldat roman).

Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor profesori de istorie din


România, că de la soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile lumii
– Africa, Palestina, Germania etc. – au învăţat ei, dacii, latina?

Sunteţi siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din toate colţurile lumii,
vorbeau limba latină? Nu cumva este mai logic ceea ce ne
dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura
Vulcanius, Carolus Lundius, Nicolae Densuşianu, Marija
Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina prisca” cu mii de ani
înainte ca Roma să fi existat?

De Napoleon Săvescu

Etichete:PELASGI ARIMI HIPERBOREI ARIENI INDO-EUROPENI


TRACI GETO-DACI RUMÂNI VALAHI NICOLAE DENSUSIANU
MARIJA GIMBUTAS NAPOLEON SĂVESCU ARHEOLOGIE ISTORIE
LINGVISTICA MITOLOGIE

Articol postat pe
http://ramaniamyblog.wordpress.com/