Dimensiunea religioasă a

existenţei
 Introducere

Începuturile literaturii româneşti datează din secolul al XVII-lea, unde

influenţele în dezvoltarea literaturii vechi în limba româna s-au format pe
temeliile tradiţiei bizantine, iar limba slavona este treptat înlocuită în timp cu
limba româna, serviciul religios oficiindu-se în limba româna. În această
perioadă s-au tradus si tipărit primele cărţi de factură religioasă, cărţi de care
aveau nevoie toţi credincioşii precum cazaniile si pravilele (cu car. Juridic).
Cultura română veche nu poate fi înţeleasă în afara cadrelor şi a
mentalităţilor vremii. În Ţările Române, ca şi în alte părţi ale lumii, omul
medieval e, în primul rând, un om religios, a cărui viaţă este ghidată de credinţă
şi de speranţa mântuirii. Cu o percepţie mai acută a efemerităţii şi a instabilităţii
(într-o lume violentă), omul medieval trăieşte mai acut o dimensiune spirituală a
existenţei (prin rugăciune, post, jurământ). Valorile etice (bunătate, milă,
dreptate etc.) se întemeiază pe cele religioase. Sunt subordonate în mare măsură
religiosului politica, justiţia, arta, viaţa cotidiană.
Începuturile culturii scrise a românilor sunt profund legate de viaţa lor
spirituală, de credinţa în Dumnezeu şi de raportarea la sacru a fiecărui individ,
fie om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alături de istorie, este cel
dintâi fundal de manifestare a culturii scrise şi a literaturii. Cartea religioasă
românească este mai întâi o carte de cult în limba slavonă, apoi o carte de cult în
limba română. Traducerea ei prilejuieşte cea dintâi exprimare a creativităţii prin
cuvânt în limba romana, chiar daca e timidă la inceput.
Întâia direcţie, religioasă, a fost precedată de o îndelunga activitate de
traducere a carţilor bisericeşti din limba slavonă în limba româna.
Începuturile literaturii religioase sunt reprezentate de cărţile religioase
care au ieşit din aceste tipografii.
 Diaconul Coresi
(c. 1510-c.1583)
Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi) (d. 1583,Braşov) a fost un diacon,
traducător și meşter tipograf român originar dinTârgovişte.Este autorul primelor
cărți în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute
de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea
lingvistică a poporului român dar și apariția limbii române literare.
Coresi a deprins tehnica tiparului de la Dimitrije Ljubavić, care lucra
pentru Mitropolia Ungrovlahiei. A tipărit primele cărți în limba română
Tetraevanghelul (1561) - o traducere din Noul Testament a celor patru evangleii,
Întrebare creştinească (lucrare cunoscută și sub numele de Catehism, apărută în
1560 — studiile mai vechi îl datează 1559), Liturghierul (1570), Psaltirea
(1570). Cărțile erau întrebuințate atât în biserică cât și la școală.
Tipărituri
În slavonă
• Octoihul mic (1557)
• Triodul-Penticostar (1558, la Târgoviște)
• Triodul de post (1578)
• Tetraevanghelul slavonesc (1562); (1579); (1583)
• Slujebnicul slavonesc (1568)
• Sbornicul slavonesc (1569); (1580)
• Octoihul mare (1574-1575)
• Psaltirea slavonă (1568-1570); {1572-1573)
În română
• Întrebare creștinească sau Catehismul (cca 1560); studiile mai vechi
propun anul 1559[4]
• Tetraevanghelul românesc (1561)
• Pravila sfinților părinți (1560-1562)
• Apostolul românesc (1566), datat anterior 1563
• Tâlcul evangheliilor sau Cazania I (cca 1567), datat anterior 1564
• Molitvenic rumânesc, tipărit ca anexă la Cazania I (cca 1567), datat
anterior 1564
• Psaltirea (1568)
• Psaltirea românească (1570)
• Liturghierul românesc (1570)
• Psaltirea slavo-română (1577)
• Evanghelia cu învățătură sau Cazania a II-a (1581)
 Tetraevanghelul lui Coresi

Prima carte românească a diaconului Coresi, „Tetraevanghelul”, care

cuprindea textul integral al celor patru Evanghelii, a văzut lumina tiparului
la 30 ianuarie, în urma cu 445 de ani.
Tetraevangheliarul a fost scris, cu 156 de ani înainte, de Nicodim. La
baza acestei ediţii a Tetraevangheliarului au stat vechile traduceri romaneşti
ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoţii de la biserica 'Sfantul
Nicolae' din Scheii Brasovului, unde funcţiona si prima scoală din România.
Lucrarea facea parte dintr-o serie mai amplă, de peste 15 volume. În
epilogul cărţii se menţionează că aceasta a fost tipărita „să fie popilor
rumânesti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s creştini”. Editorul volumului
se adresa către „toţi sfenţii parinţi oare vlădici, oare episcopi, oare popi”,
rugându-i „să nu judece” înainte de a citi cartea.
Tipărirea, în anul 1561, a voluminoasei cărţi de 246 de foi, a durat nouă
luni. Deşi Coresi s-a străduit mult să realizeze acest volum, el nu a avut prea
multă căutare în Ţara Româneasca şi în Moldova, unde tradiţia slavonă era
mult mai pregnantă. Tipograf si carturar de seama, Coresi a trăit în secolul al
XVI-lea şi a învăţat meşteşugul tiparului în atelierul lui Dimitrie Liubavici.
în anul 1599, Coresi trece munţii şi se stabileşte la Braşov, unde desfăşoară o
rodnică activitate de aproape un sfert de veac. Diaconul Coresi a tradus şi
tipărit în româneste câteva cărţi liturgice, precum Liturghierul (1570) şi
Psaltirea (1570, 1577), însă acestea nu aveau dreptul de a fi folosite în cult.
Îndeosebi psaltirea sa slavo-româna ajută cititorii să înţeleaga sensul
cuvintelor pe care le recitau în slavonă. Totuşi, Coresi a publicat în
româneşte anumite cărţi de învăţătură.
Cel mai vechi text tiparit al Noului Testament în limba româna,
Evangheliarul Slavo-Român, a fost imprimat la jumatatea secolului al XVI-
lea de Filip Moldoveanul (1551-1553), la Sibiu, şi se află astăzi la Sankt
Petersburg.
 Mitropolitul Varlaam
( ?-1657)

Cel dintâi dintre cărturarii afirmaţi într-un context cultural caracterizat

prin încercăriele tot mai insistente de introducere a limbii române în biserica a
fost mitropolitul Varlaam. Principala sa contribuţie în domeniul culturii
religioase este Cazania, lucrare în care limba româna dobandeşte un stil propriu,
depărtandu-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam pune în valoare,
prin fraze expresive, întreaga bogaţie a limbii române. Primele accente ale
prozei artistice pot fi întâlnite în pasaje remarcabile prin energia tonului şi prin
ritmul construcţiei. Figuri de stil precum repetiţia şi enumeraţia ies imediat în
evidenţă.
Cazania lui Varlaam conţine cele dintâi pagini cu valenţe literare din
cultura noastră.
Învăţase greceşte şi slavoneşte şi din 1618 avea gata traducera unui
îndreptar de monarhism din secolul al-VII-lea, Leastvita lui Ion Scararul,
Sinaitul. Ajuns duhovnic al domnitorului Miron Barnovski care era socotit de
ruşi iscoada leşilor şi se înrudea cu Petru Movilă) voia să încheie un tratat de
prietenie cu ruşii, prin intermediul acestuia din urmă. Solia a plecat din Suceava
la 13 decembrie 1628, ducând cu ea manuscrisul unui Octoih slavonesc pentru
Petru Movilă şi moaştele ucenicului Iacov din Persia, pentru mitropolitul
Moscovei, Filaret Nichitici. Întrevederea cu Petru Movilă a avut loc la 3 august
162, când Miron Barnovski era mazilit, totuşi misiunea nu a fost întreruptă.
Petru Movilă notează ca Varlaam i-a povestit cu acest prilej cum moaştele
sfantului Ioan cel Nou au mântuit în 1610 cetatea Sucevei de invazia cazacilor.
Credinţa în moaşte era forte mare pe atunci, de vreme ce Petru Movilă cerea
ţarului să îngaduie moldovenilor a vedea ‘’moaştele sfinţilor marilor facatori de
minuni ai lui Dumnezeu ‘’ şi să copieze jitiile acelor sfinţi, poruncind a se
trimite ‘’spre lauda şi mângâierea dreptcredinciosului neam rusesc înaintea
celorlalte neamuri’’. Varlaam a fost primit de ţar şi a comandat zugravului
Nazarie nişte icoane, care s-au executat, dar mitropolitul n-a admis ieşirea lord
din tară, sub motiv că sfinţii erau pictaţi sezând pe jilţuri, într-o atitudine
necanoică. În a doaua domnie al lui Alexandru Iliaş, Varlaam se întoarse cu
aprecierea şi prietenia înaltului ierarh de la Moscova şi a lui Movilă, ceea ce,
împreună cu dorinţa de a-şi apropia partida condusă de Lupu Iliaş să-l ridice din
simplu egumen în scaunul de mitropolit. Era o practică fără precedent în
Moldova, şi ea dă masura prestaţiei culturale şi ecleziastice pe care şi-o
castigase fostul egumen de la Secu. Sfinţirea avu loc la 23 septembrie 1632,
predica ţinând-o însuşi Meletie Sirigiu, aflat atunci la Iaşi.Fără îndolială, în
această perioadă Varlaam era deja câştigat la programul de întărire a ortodoxiei
prin carte şi scoală, promovat de Petru Movilă, pe care, în 1633 îl vazu din nou
în împrejurari solemne. Întra-devăr, mitropolitul nou înscăunat al Moldovei sluji
în fruntea soborului de episcopi care în ‘’ Voloskaia ţerkiev’’ din Lvov, sfinţi ca
episcop şi mitropolit al Kievului pe arhimandritul Pecerskăi.
Urcarea pe tron a lui Vasile Lupu şi prestigiul pe care acesta şi-l câstigă in
lumea ortodoxă mai ales când, în 1640, plătind toate datoriile Patriarhiei
ecumenice la Poartă, o scoase de sub ingerinţele demnitarilor turci şi o aseză sub
ocrotirea sa, făcu să crească şi vaza mitropoltului Moldovei.
Lucrările sinodului conduse de domnitorul Vasile Lupu fiind secrete, nu
ştim precis care a fost rolul lui Varlaam, dar trebue presupus că n-a fost şters.
Varlaam se bucura ca şi Petru Movilă de o mare reputaţie în lumea ortodoxă şi
la un moment dat a figurat pe lista celor trei candidaţi la scaunul vacant al
Patrihatriei din Constantinopol. În 1644 Vasile Lupu il trimitea să trateze pacea
cu Matei Basarab în Ţara Românească. Găsind la Udrişte Năsturel un catehism
calvinesc, tipărit în limba română, Varlaam a convocat la întoarcere un sobor
pentru amândouă ţărie şi l-a combătut, publicând în 1645 şi un opuscul de
răsuns. Prăbuşirea lui Vasile Lupu în 1653 a adus si căderea lui Varlaam.
În perioada când a trăit Varlaam sub domnia lui Vasile Lupu, domn cult, cu
ambiţii mari, în anul 1640, s-a adus de la Kiev cu ajutorul lui Petru Movilă o
tipografie atât dorită de români, pe care a instalat-o la Manastirea "Trei
Svetiteli" din laşi. La Iaşi s-a înfiinţat un colegiu teologic asemănător cu cel de
la Kiev, unde erau profesori ce predau gramatica, sintaxa latină, poetica şi alţi
profesori care predau limba greacă.
În tipografia ce a fost instalată în chiliiele mănăstirii ‘’Trei Svetiteli’’ s-a
lucrat sub călăuza mitropolitului Varlaam numai la tipărirea de carţi româneşti :
Cazania, Cele şapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila,
Paraclisul Născatoarei de Dumnezeu şi altele.
Una dintre cele mai importante şi mai iubite cărţi de către români scrisă de
Varlaam este Cazania sau Cartea românească de învăţătură dumenecile preste
an şi la praznice împărăţeşti şi la svinţi mari, a fost tălmăcită ‘’ din limba
slavonească’’ şi tipărită ‘’cu dzisa şi cu toată cheltuiala’’ lui Vasile Lupu ‘’în
tiparul domnesc, în mănăstirea a Trei Svetiteli, în Iaşi’’ între 1642-1643.Cartea
conţine 74 de predici pentru toate duminicile dintr-un an şi pentru sarbatorile
mai însemnate din an. Într-un cuvânt înainte, domnitorul o ofera ca ‘’dar şi milă
şi pace şi spăsenie a toată semenţia românească pretutindere ce se află
pravoslavnici într-aceasta limba’’, iar în al său cuvant ‘’către cetitoriu’’,
Varlaam arată motivele care l-au îndemnat a traduce.
Aşadar, Varlaam îşi dădea seama că poporul nu întelegea cartea altei limbi,
a imbii slavone şi ca, scolile de slavonie înmuţindu-se, era nevoie de cărţi
româneşti pentru noii dascăli şi elevi. Motivarea traducerii seamană cu aceea din
epilogul de la Tîlcul evangheliilor din 1564, prima cazanie românească, şi cu cea
din ‘’ preadislovia ‘’ Evangheliei cu învăţătura ‘’din 1581, unde citim :
‘’C-am fost cugetat şi aceasta, ca să fie mai lesne şi mai uşor a ceti şi a
întelege pentru oamenii ceia proştii…’’
Am văzut că în scrioarea din 1637 Varlaam indica drept model al Cazaniei
sale Omiliile lu Calist, scrise în prima jumătate a secolului al-XV-lea. Probabil
că după aceea a sfârşit traducerea, el a confruntat-o şi cu alte texte, eventual
chiar cu tălmăcirile româneşti anterioare, din care cea din 1581 era reeditată în
1641 la Alba Iulia de mitropolitul român recomandat de Vasile Luu lui Ràkòczi,
Iorest.
La Varlaam se simte straduinţa de a se adresa românilor de pretutindeni,
deşi unele particularităţi ale graiului moldovenesc (dz pentru z ) subzistă.
Calitatea traducerii lui Varlaam va putea fi stabilită mai precis când se va
descoperi versiunea slavonă a Omiliilor lui Calist, neindentificată până în
prezent, eventual şi în alte surse. S-a recunoscut însă demult că limba Cazaniei
este limpede, accesibilă şi astăzi, după mai mult de trei sute de ani.
A doua parte a Cazaniei conţine un număr de legende hagiografice, printre
care şi aceea a mucencului Ioan ce Nou, de Grigore Ţmblac.
Legendele hagiografice ale Cazaniei, alcătuind elementul ei miraculos,
povestite de Varlaam cu reale însuşiri epice, vor fi fost ascultate cu mai mult
interes de popor decât greoaile parabole evanghelice.
Cartea românească de învăţătură dumenecile preste an şi la praznice
împărăţeşti şi la svinţi mari, a fost foarte raspandită, timp de mai bine de un
secol de la tipărirea ei. Cazania aparută în Ţara Românească la mănăstirea
Dealul (1644), e timpul lui Varlaam Arapul, reproduce aproape în întregime
(minus Viaţa sfantului Ioan cel Nou) partea a doua a Cazaniei de la Iaşi, iar
Chiriacodromionul de la Balgrad, din 1699, nu este decât o reeditare a Cărţii
româneşti de învăţătură. La Bucureşti, Cazania lui Varlaam s-a reeditat în 1732,
1765, 1768, fiind multă vreme manualul de omiletică al clerului român.
La începutul Cazaniei şi la sfârşitul celor două părţi ale ei, traducătorul a
pus şi câteva versuri, fără ritm, din care câte o imagine surprinde plăcut,
precum :
« Valuri multe ridică furtuna pre mare,
Mai vîrtos gândul omului întru lucru ce are. »
Nimeni na evocat mai plastic rolul lui Varlaam decât Iorgă, arătându-i cum
acestui simplu fiu de ţăran din părţile Odobeştilor (care dura ce a stat 20 de ani
egumen la Secul, ctitoria lui Nestor Ureche, a ajuns mitropolit fără să fi trecut
prin scaunul eiscopial), i-a fost dat să scrie opera cea mai populară a întregii
noastre epoci vechi, şi anume Cazania din 1643. La redactarea răspunsului
împotriva catehismului clavinesc, lipsitul de cultura înalta Varlaam a putut fi
îndemnat mai mult de eruditul Udriste Nasturel, dar Cartea românească de
învăţătură (titlul sub care e mai cunoscută Cazania) ’’i s-a cerut de spiritul
vremii’’, cum spune Iorga.Trecuseră câteva decenii de la ultima tâlcuirea a
evangheliilor şi mitropolitul s-a simţit să dea una două, adaptata limbii de la
jumatatea secolului. Să-l ascultăm pe Iorga până la capăt:
’’În această operă masivă, cu groasa slovă ceteaţă, de taietura galiţiană,
este desigur o parte originală, dar stilul este al autorului: Varlaam a lasat toată
învăţătura cată o ştia şi o pute a şti şi a vorbit pe înţelesul ţăranilor săi. De aici
vine un fapt pe care l-am constat în Ardeal nu odata : în biserici părăsite, prin
praful îngrămădit de sute de ani poate, iese din când în când câte o foaie cu
acea slovă mare, hotărâtă în care recunoşti imediat cazania lui Varlaam. În
biserică nu se mai slujeşte, glasurile au amutit de multă vreme, în cuprinsul
zidurilor pustii s-a îngrămădit pulberea uitării din an in an, din deceniu în
deceniu, din secol în secol, şi cu toate acestea nu mor foile din Cazania lui
Varlaam, care arată ce legaturi existau cândva între toţi românii, din toate
satele cuprinsului românesc, macar de ar fi fost pe alocuri stăpânitori de alt
neam decît al calugăraşului ajuns mitropolit al Moldovei. Şi aceasta încă este
opera de unitate naţională, o unitate care se face în suflete pentru ca ardeleanul
cere aceleaşi grai pe care il cere si moldoveanul şi munteanul. Nu odată, când
vine, în satele de acum, un preot cu teologie şi vrea să introducă în mintea
sătenilor lui elemente de cărturărie, aşa cum de multe ori nu le întelege nici el
singur, deşi a dat , sau mai adevarat, tocmai pentru că a dat examene dintr-
însele, se ridică din multimea aceasta un glas care zice : Părinte, zici foarte
bine, dar mai bine după cartea cea veche. Cartea cea veche pentru toate
provinciile românesti este aceasta carte a parintelui Varlaam.’’

Bibliografie: Istoria literaturii romane vechi, N.Cartojan

 Simion Ștefan

În secolul XVII literatura religioasă ia o dezvoltare foarte însemnată.

Numărul manuscriselor cât şi al tipăriturilor, ce cunoaştem din acest timp, este
aşa de mare, încât nu se mai cere să le înşirăm pe toate. Vom vorbi numai de cele
mai însemnate şi vom face cunoscut şi figurile acelor bărbaţi ai bisericii care au
lucrat în această direcţiune.Unul dintre acestia este Simion Stefan, mitropolit al
Ardealului, cărturar si traducator roman care a trăit până în anul 1656.
Opera
Noul Testament, tipărit de el însuși la Alba Iulia, în 1648, sub patronajul
lui Gheorghe Racoczy, este important prin Predoslovia compusă de el. După ce
îl omagiază pe Racoczy din grija căruia s-a tipărit cartea și care l-a trimis la
frații săi de dincolo de munți să învețe, emite cîteva păreri interesante în sensul
unificării limbii. El este primul învățat român care definește noțiunea de
circulație a cuvintelor printr-o comparație din domeniul civilizației monetare a
epocii, cînd banii de aur erau valabili pretutindeni: „Bine știm că cuvintele
trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate țările; așea
și cuvintele, acealea sînt bune carele le înțeleg toți.”
Tot el a remarcat și marea disponibilitate a limbii române de a se îmbogăți
cu neologisme.
Predoslovia se încheie cu prea bine cunoscuta figură de stil a epocii din
Pravila de la Govora, pe care o utilizau atunci toți scriitorii: „Socotește,
cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă
mînă păcătoasă, din țărînă făcută.”
Bibliografie
• George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent
(1941)
• Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900 (1979)
 Mitropolitul Dosoftei

Opera lui Dosoftei

Lucrări tipărite
• Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., și 8634 de versuri (la un
loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)
• Dumnezeiasca Liturghie, Iași, 1679 (ed. a Ii-a, Iași, 1683);
• Psaltirea de-nțeles, Iași, 1680 (text paralel: slavon și român);
• Molitălvnic de-nțeles, Iași, 1683, având, după prefață, un
• Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;
• Parimiile preste an, Iași, 1683, având tipărit din nou
• Poemul cronologic, cu mici adaosuri și modificări.
• Viața și petriaceria sfinților, 4 vol Iași, 1682-1686, lucrare de compilație,
după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) și slave.

Lucrări în manuscris
Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oară în românește, Istoriile lui
Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mântuirea
păcătoșiior a lui Agapie Landos și fragmente din Viața și minunule Sf. Vasile
cel Nou.
La rugămintea patriarhului loachim al Moscovei și a mitropolitului Varlaam
lasinski al Kievului, a tradus din –grecește în slavo-rusă mai multe lucrări
teologice: Scrisorile Sfântului Ignatie Teoforul, Constituțiile Sfinților Apostoli,
Istoria bisericească și privire mistică a patriarhului Gherman I al
Constantinopolului (o explicare a Sf. Liturghii), Dialog împotriva ereziilor, și
despre credințe noastre a lui Simeon al Tesalonicului, 40 de cuvântări
(Mărgăritare) ale unor Sfinți Părinți (34 ale Sf. loan Gură de Aur). Tot acum a
alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte patristice și liturgice despre prefacerea
Sfântelor Daruri.Ca episop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament
făcută de Nicolae Milescu, care s-a tipărit la București, în 1688.
 Antim Ivireanu (c.1660-1716)

Antim Ivireanu este cel mai de seamă dintre mitropoliţii munteni, prin
munca lui neobosită în cultura religioasă a neamului, prin cuvântările lui
îndrăzneţe, dar pline de suflu moral, pentru societatea şi timpul lui, şi prin
strălucirea pe care a ştiut să o dea scaunului mitropolitan din Bucureşti.
Prima tipăritură ieşită din mâinile sale este cartea de Învăţături
(parenetice) ale lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691).

Activitatea lui Antim

TRADUCEREA CĂRŢILOR DE RITUAL. Epoca lui Şerban Cantacuzino

impusese citirea în biserici a Evangheliei şi a Apostolului în limba română - pe
lângă Cazania care se citea din vremea lui Matei Basarab. Serviciul liturgic se
oficia însă mai departe în limba slavonă. Deşi un vlădică luminat ca mitropolitul
Dosoftei afirmase,întemeindu-se pe textile Sfintei Scripturi, drepturile limbii
naţionale şi începuse opera de tălmăcire a cărţilor de ritual, totuşi limba română
nu putea încă să ia locul limbii slavone în biserică. Nu putea să-l ia fiindcă nu
se găseau traduse în limba noastră toate cărţile de ritual necesare serviciului
divin.
Opera de traducere a cărţilor de ritual nu era o chestiune
uşoară.Dimpotrivă,ea era legată de o problemă dificilă.
Pentru a ridica ,măcar vremelnic,nivelul bisericii şi al clerului, Brâncoveanu
întemeiase într-adevăr, o şcoală pentru învăţarea limbii slavoneşti de către
„copiii de vârstă fragedă”.
Antim Ivireanu însuşi tipăreşte la Snagov,în 1697, o Gramatică
slavonească ,pe care o găseşte cu atât mai necesară cu cât: „...în bisericile
dumnezeieşti- zice el în prefaţă-noi ne-am obicinuit a ceti slavoneşte;dar
necunoscând această limbă, care ne este străină, nu a noastră ,putem de multe
ori să cădem în greşeli...”
Munca începută astfel în veacul al XV-lea în ţinuturile muntoase ale
Maramureşului şi continuată în toate provinciile româneşti dusese la
introducerea parţială a limbii române în biserică. Ea trebuie cu vremea să
triumfe definitiv. Cărţile de ritual trebuiau transpuse şi în limba poporului şi în
această strădanie, se desfăşoară de le o vreme activitatea lui Antim Ivireanul. El
retipăreşte Evanghelia (1705), Apostolul (1704) adoptate serviciului divin din
vremea lui Şerban Cantacuzino.
Începând din 1706, Antim Ivireanu,pe atunci episcop de Râmnic, văzând
că limba slavă nu mai poate fi menţinută în biserică şi, pe de altă parte, nici
limba grecească nu putea fi introdusă, începe patronarea muncii grele de
traducere şi tipărire a textelor de ritual.
Impulsiunea dată de Antim Ivireanu pentru introducerea limbii naţionale
în biserică,deşi înăbuşită în timpul domniilor fanariote,a sfârşit totuşi prin a
birui.Dar meritul cel mare al lui Antim Ivireanul,în istoria literaturii noastre ,îl
formează Didahiile sale.

DIDAHIILE.Mitropolitul Antim este, după cât ştim până acum, primul care,
rupând cu tradiţia , se urcă în amvonul mitropoliei, în zilele marilor sărbători, ca
să grăiască poporului său drept de la suflet la suflet. Până la el, în biserica
noastră, locul predicii îl ţinea cazania; dar cazaniile, alcătuite cu multe veacuri
în urmă, cuprindeau explicarea textelor evanghelice în linii general-omeneşti , ca
pentru toate vremurile şi pentru toate societăţile ,pe când societatea românească
de la începutul secolului al XVIII-lea avea nevoie de o învăţătură vie,adaptată la
nevoile ei duhovniceşti ,la suferinţele ei,la durerile ei. Mitropolitul Antim a
înţeles acest mare adevăr şi,de pe înălţimea amvonului,el a ştiut să găsească
cuvinte mişcătoare de mângâiere, care răsunau adânc în suflete ,alinând
necazurile unui neam întreg,ca de pildă acele discrete aluzii la lăcomia
nesăţioasă a turcilor ,care nu mai conteneau cu biruri şi angarale.
Ca un adevărat “vraciu al sufletelor “- cum se numeşte singur- subliniază
calităţile şi defectele societăţii pe care o călăuzea, şi, cu o dragoste creştinească
neţărmuită uneori ,cu energie nebiruită alteori ,caută să înfrâneze răul şi să
promoveze binele.Genul oratoriei religioase , tot atât de vechi ca şi
creştinismul ,cultivat cu ardoare în toate bisericile Răsăritului şi Occidentului , a
ajuns fireşte la teme,imagini şi formule consacrate ,care s-au impus şi au trecut
de la un predicator la altul .Desigur că în cuvântările mitropolitului Antim se
găsesc imagini ca:”şi când ieşim de la biserică ,să nu ieşim deşerţi ,ci să facem
cum face ariciul că,după ce merge la vie,întâi să satură el de struguri,şi apoi
scutură viţa de cad broboanele jos şi să tăvăleşte pre jos de se înfig în ghimpii lui
şi duce şi fiilor”,imagini ce pot veni de la Sf.Ioan Damasceanul.Vor mai fi
,desigur,şi altele-poate chiar de la contemporanul său Ilie Miniat-,dar valoarea
didahiilor lui Antim Ivireanu stă în claritatea planului,în precizia ideii şi a
formei,şi în vioiciunea stilului-şi mai ales în legătura lor cu societatea
timpului.Este o predică vie pentru contemporanii săi.
Didahiile sale ne dezvăluie, cu multă căldură,colţuri interesante din
patriarhala viaţă românească de altădată ,care,cu toată simplitatea ei,avea şi
trăsături etice,pline de duioşie.
Atenţia mitropolitului se îndreaptă însă ,cu deosebită grijă,spre năravurile rele
care duceau societatea românească a timpului său la decădere şi pe care se
străduia din răsputeri să le stârpească.Privirea atentă a mitropolitului nu scapă
acel nărav urât al poprului nostru ,care a impresionat neplăcut pe
străini:sudalma.Contemporanul său ,Del Chiaro,ne înfăţişează în memoriile
lui,cu oarecare admiraţie ,îndemânarea cu care “băieţi de şapte-opt ani
conduceau grupe de cai la adăpost”.
Se pare că autoritatea bisericii începuse să scadă, în parte-trebuie s-o
spunem ,reiese aceasta chiar din unele predici ale mitropolitului-şi din pricina
clerului,care nu era totdeauna la înălţimea misiunii sale.Lumea se ducea mai
des”pre la cărciume,pre la hore şi pre la jocuri”decât la biserică,iar când venea la
„sfintele biserici”,în loc să asculte slujba şi să se împărtăşească cu „hrana cea
duhovnicească”, „vorbesc şi râd şi fac cu ochiul unul altuia ,mai rău decât pe la
cărciume”.
Combătând cu energie această lipsă de respect faţă de cele sfinte, el atacă apoi
făţărnicia şi bigotismul acelor boieri care găsiseră mijlocul de a ocoli taina
spovedaniei, având „câte doi duhovnici,unul la ţară şi altul la oraş;la cel de la
ţară, ca la un om prost ,spune păcatele ce le socoteşte el că sunt mai mari,iar la
cel de a oraş spune păcatele ce le socoteşte că sunt mai mici,-neguţătorind şi
meşteşugind taina spovedaniei”.
„Hristos zice:<<Pacea mea o dau vouă>>, iar noi nu voim sa avem pace între
noi,ci ne turburăm pururea pentru fieştece,ca valurile mării când le suflă
vântul.Hristos zice:<<Nu judecareţi ca să nu vă judece>>, iar noi de ar fi cu
putinţă să nu ne treacă nici zi,nici ceas,cu judecata şi cu grăirea de rău ,nu numai
pre cei ce-i ştim,ci şi pre cei ce nu-i ştim.Hristos zice:<<Precum pohtiţi voi să vă
facă vouă oamenii,faceţi şi voi lor>>;noi pohtim să ne cinstească toţi,să ne dea
toţi plocoane şi daruri,să ne dea de să ne fericească,să ne grăiască de bine,să ne
facă toţi după pohta noastră,să nun e stea nimeni împotrivă,nici să ne zică
nimica de am face verice rău.Iar noi pohtim să osândim pre toţi,să nu dăm
nimănui nimica,să nu facem nimănui nici un bine,nici să se folosească nimenea
de noi;pre toţi îi hulim,pre toţi îi grăim de rău,pre toţi îi pârâm,pre toţi îi luăm în
râs şi în batjocură;tutora le zicem că sunt nebuni şi fără nici o socoteală;numai
pre noi înşine,voiu cuteza a zice ,ne facem şi mai înţelepţi decât Dumnezeu.”
Dar glasul mitropolituluirăsuna în pustiu.Cuvântările lui,menitesă răscolească
puternic sufletele,nu au avut darul să potolească patimile şi să stingă un obicei
înrădăcinat din părinţi.

Bibliografie:
N. Cartojan-Istoria literaturii romane vechi.
 Fratii Şerban şi Radu Greceanu

Radu Greceanu s-a născut în satul Greci situat în judeţul Vlasca.

Părinţii săi au fost - se presupune - proprietari de condiţie modestă, nemenţionaţi
drept purtători de ranguri în documentele vremii. Soţia sa, Ecateriana, era fiica
lui Ivasco Baleanu. Unica sa slujbă exercitată de-a lungul întregii sale vieţi a fost
aceea de vel logofăt, adică cel mai înalt post în cancelaria domnească. Astfel se
situa ca unul dintre cei mai de seamă boieri din divan.
Cunoştea profund limba şi întreaga cultură grecească. S-a ocupat timp de
peste un deceniu de traducerea şi tipărirea unor lucrări de cult, acţiune iniţiată de
domnitorul Şerban Cantacuzino, al cărui program politic urmărea întărirea
ortodoxismului în zona Balcanilor drept armă împotriva turcilor.
Radu Greceanu (c. 1655 - c. 1725) este un cronicar muntean autor al
cronicii "Viaţa lui Constantin Brâncoveanu" din anul 1711 şi al manuscrisului
"Letopiseţul de la descălecarea cea dintâiu a românilor şi aşezarea lor în Ţara
Românească" care din păcate s-a pierdut.
Logofătul Radu Greceanu, împreună cu fratele său, logofătul Şerban
Greceanu, au luat parte, alături de stolnicul Constantin Cantacuzino şi cu
sprijinul arhiereului Ghermano de Nyssa (directorul Academiei greceşti din
Constantinopol) şi al lui Sevastos Kymenites (directorul şcolii greceşti din
Bucureşti) la traducerea Bibliei de la Bucureşti - prima ediţie integrală în limba
română a textului Sfintei Scripturi. Cartea a fost tradusă după textul Septuagintei
şi a apărut la 1688. [1]
Relicvele lui Radu Greceanu se află în cimitirul Bellu din Bucureşti, după
ce până în 1991 un mausoleu a fost ridicat la cimitirul mânăstirii Cernica, care îi
adăpostea osemintele.
Bibliografie:
1. Gh. Ungureanu, "Liceul Radu Greceanu - 110 ani de la înfiinţare 1884-
1994", Studiu monografic, Slatina, 1994
 Biblia de la Bucuresti
Biblia de la Bucureşti (cunoscută şi sub denumirea de Biblia
Cantacuzino) a fost prima traducere completă a Bibliei în limba română, fiind
publicată la Bucureşti în 1688.
Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era Biblia adecă
Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Traducerea s-a bazat
pe versiunea lui Nicolae Milescu, revăzută de „oamenii locului”, cu aportul
fraţilor Greceanu (Radu şi Şerban), fiind tipărită în Ţara Românească cu ajutorul
principelui Şerban Cantacuzino (1678-1688). Această Biblie a pus o piatră de
temelie la dezvoltarea limbii române scrise, pentru mult timp ea fiind Biblia
standard folosită de către Biserica Ortodoxă Română.
Referinte:
• Ion Gheţie, Biblia de la Bucureşti şi procesul de unificare a limbii
române literare, în „Studii de limbă literară şi filologie”, vol. II, 1972, p.
53-66.
• Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului
românesc, Cluj, Editura Dacia, 1979.
• Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor. Din cele mai vechi timpuri
pînă în zilele noastre, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.