CEZARA (încheierea manuscrisă)

[IX]

Ei se simţeau inocenţi ca-n ziua cea dintâi. Era mai multă copilărie decât
vină în dezmierdările lor şi jăraticul din cămin, aruncând din când în când câte-o
limbă albăstruie, lumina basrelieful lui Adam ş-a Evei. Şi ei înşii, îmbrăţişaţi
astfel, li se părea a repeta acea istorie antică, zilele întâie ale traiului din
paradis... li se părea că îmbla, în asemenea primilor oameni, neconştii de plăcerile
amorului, ca doi îngeri, prin umbra acelei dumbrave de portocale, că soarele
luminează zăpada vergină a corpurilor lor, că, cu sufletul liber, cu inima vergină,
nengreuiată de lumeşti dorinţe, ei colindă grădina Edenului; singura lor plăcere:
privirea frumuseţii lumei şi frumuseţii lor. Şi, dacă n-ar fi fost nimic să escite
dorinţe lacome în inimele lor, poate c-ar fi stat vecinic, poate că, prin o repetare
a promisiilor vechei legende, ar fi trăit vecinic. Dară ochii ei căzură pe Venus şi
Adonis, pe Orion şi Aurora, limbele albastre ale flacărei căminului începur să-şi
tremure răsfrângerile lor pe păreţii sculp[p]taţi, Venus părea a râde cu şireţie
de inocenţa amicului ei, Aurora dezvelea pieptul lui Orion, inima Cezarei începu să
tremure, ea-ncepu să plângă, şi plângând,*** sub sărutările ei gura tânărului amic
care, înlânţuit de braţele-i, îşi pierduse mintea. Ea recăzu ca moartă pe patul ei
de flori înfoiete, numai din când în când o rază mai învia, asemenea unui fulger
repede, casa-ntreagă cu râzândele ei chipuri şi cu scenele-i de amor de asupra
lor, cari, vinovaţi şi ascunşi sub o mantie neagră, pierduse memorie, strălucire,
inocenţă, în acea elementară şi întunecoasă plăcere care, asemenea naşterei şi
morţii, sunt întunecoase şi tâmpite momente de uitare, de neconştiinţă, de o
viaţă vegetativă şi fără înţeles.

[x]

În sara aceasta se-nnourase şi Cezara, închisă în chilia ei, plecându-şi capul

între oalele cu flori cum şedea lângă fereastră, îşi răzima fruntea de geamuri şi
trăncănea cu degetele în ele. Ea zâmbea cu şireţie. Niciodată Ieronim nu fusese
cu sfletul mai deschis, niciodată n-o iubise atâta, decât acuma când ştia sigur ce
păstrează ea sub inimă-i... Şi de ce zâmbea oare? Găsise ea laţul cu care putea
să-l prindă pe amantul ei pentru totdeauna? Nu. Dar o cugetare semifilozofică îi
trecu prin minte. „Omul tot animal este... zise ea – şi-şi iubeşte puii mai mult
decât orice. Puii? Ah! Când voi avea şi eu un pui, am să-l mănânc de drag ce mi-a
fi. Ce ciudaţi suntem noi oamenii – bărbaţi şi femei – în câte închipuiri îmbrăcăm
lucrul cel mai simplu din lume – puii noştri.” Ea se aruncă pe pat. I se părea că are
un copil la sân şi-l mângâia, apoi îmbrobodi o perniţă ş-o pălmui, o puiculi, ca şi
când ar fi copilul ei...
Vremea sentunecase şi ploaia începuse a plezni repede dar monoton în
geamuri. Din când [în când] câte un fulger strălumina pe un moment chilia, astfle
încât, sub această repede strălucire, toată casa şi obiectele păreau a tresări, a
avea viaţă, ceea ce constituie fantasticitatea luminei de fulger.
Ea s-apropie de fereastră. Era o vreme cumplită afară. Nouri se
grămădeau negri pe cer, rupţi de fulger, marea făcea o larmă adâncă, asemenea
mugirei departate a unor tauri, dar deodată ea văzu un foc aprins.
„D-zeule, gândi ea spăimântată, Ieronim a aprins focul şi în această
noapte... Poate că pe un moment numai”.
Focul ardea din ce în ce mai mare şi cu constanţă.
„Să i se fi-ntâmplat ceva, gândi ea, şi asta să fie un semnal pentrumine?”...
Ea tremura ca varga şi din buze i se retrăsese sângele, de rămăsese ca porumba.
Ea zbură repede în grădină, ajunse la ţărm,... insula nu se vedea, dar focul
ardea mereu ca un punct de jăratic pe mare... Parecă auzea o voce, dar aşa ca şi
când i-ar fi ţiuit urecehea. Frică şi desperare îi cuprinse inima.
„Ah! gândi ea, cine ştie dacă a fi dat! Trebuie să înot oricum ar fi vremea,
trebuie să-l văd.”
Ea se dezbrăcă şi s-aruncă în mare ca s-ajungă punctul luminos... Ea-nota
mereu, mereu, dar părea a sta pe loc, cel puţin jăratecul se ţinea în aceeaşi
depăratre.
Talazurile o purtau ca pe o frunză şi o zvârleau dintr-un roi de spume într-
altul... Ea-nota cu toată puterea, un întunerec ca smoala acoperea cerul, numai din
când în când se smulgea câte o scânteie de fulger din nouri... Ea-nota... era deja
aproape de jăratic... când... când văzu că jăratecul plutea pe apă.
Ea strigă... atunci cunoscu că e un foc pe-o luntre în mijlocul mărei. În
momentul în care strigă, jăratecul se stinse. Atunci pierdu toată speranţa... Ea se
mai ţinea pe suprafaţă ca la lumina de fulger să vadă direcţia-n care era insula.
Insulă şi ţărm departe, şi ea lăsată pradă mărei nemărginite. Un fulger cumplit
încruşi noaptea-ntreagă – atunci ea zări ca zece paşi departe o luntre neagră [şi-
n] ea*, stând drept în picioare, cu faţa adâncă, aspră, neîmpăcată – Castelmare.
Atunci înţelese totul.
Ea străvăzu într-un moment toată starea ei cumplită şi leşină – pentru a nu
se mai trezi niciodată.
În vremea aceea Ieronim zărise numai din întâmplare focul plutitor şi ca
un fulger îi trecu prin minte ce-ar putea să se întâmple. El aprinse un foc stabil
pe ţărm, sări într-o luntre şi se luă după para fugitoare, neuitându-şi spada. El
vâslea cu desperare şi, când ajunse la luntrea în care licărea încă jăratic, văzu pe
Castelmare, ş-apropie luntrea-i de-a lui, ţinti în el – un fulger şi auzi răsunând
luntrea inamică de căderea unui corp greu.
El aprinse o făclie şi îmbla încet cu luntrea, când deodată văzu plutind pe
apă ceva neobicinuit de alb... părea că nişte braţe se ridică din apă spre a cădea
iar – s-apropie... era Cezara... El o scoase din apă, o înfăşură în mantaua lui începu
să-i frece mânele pleoapele – nimic, nici un semn de viaţă...
„D-zeul meu, nu cumva e moartă”, gândi – şi tot sângele i se strânse în
inimă...
- Cezara, şopti el, scumpa mea Cezara... Ea era cu gura-ntredeschisă,
buzele-i vinete şi supte, dinţii-i străluceau, pleoapele erau deschise şi ochii erau
ca sticla brumată... El [o] duse repede la ţărm, în peşteră, aprinse foc, o înveli, îi
frecă corpul – nimic, ea era şi rămase moartă.
El nu putea s-o creadă... Ea – ea moartă – ea să nu mai fie pentru el –
ochiul, gura, mănuţa ei să nu mai fie pentru el pe pământ... ea să nu-i mai
înlănţuiască gâtul, să nu-i mai mângâie urechea cu şoptirile ei nenţelese... el nu
putea s-o creadă, precum nu poate crede nimenea-n lume la moartea unei fiinţi
iubite.
- Cezara, zise el lin, nu-i aşa că tu mă-[n]şeli, că tu glumeşti, că tu nu ai
murit, cum poţi tu muri? – Nici un răspuns.
Deodată ochii lui se oţăriră... Dinţii începur[ă] a-i clănţănin de friguri... el
se temea – se temea de el însuşi – de păreţi, îşi întinse mâna spre cadavru... părea
c-aude vuiet de glasuri multe, părea că o mânnă-i apasă pieptul, el răsufla, dar
răsufla parcă aer fierbinte care-i ardea plămânii, se ridică lung* în picioare, îşi
ridică umerii cu spaimă – părul i se sburli în cap şi nările i se îmflase – tablouri de
foc îi ardeau mintea, vedea fulgere, tot fulgere – parcă tot creierul îi era ars – el
începu să râdă un hohot şi căzu la pământ.

A doua zi el era întins pe un pat moale, într-o casă cu ferestrele toate

învăscute de iederă şi flori, prin care razele soarelui pătrundeau, tăind câte o
dungă în mirositorul întuneric, făcea să joace în imperiul razei sale o lume-
ntreagă de colburi diamantini... într-un colţ şedea pe-un scăuieş Cezara şi râdea...
- Dzeul meu – ce vis cumplit am avut, zise el...
Ea râdea, dar nu spunea nimica. Era chilioara lui parcă din monastirea de
călugări, înfrumuseţată însă atât de mult şi îndulcită de prezenţa iubitei sale... El
se coborî din patu-i, îngenunche lângă iubita lui, îi cuprinse cu o mână grumazul, cu
alta mijlocul, ea râdea mereu, dar tăcea ca piticul...
- O, cunoscu-ţi gura ta, şirato! Zise el surâzând, ce-mi taci, copilo... ah!
floarea vieţii mele, îngere! Galsul lui tremura de emoţiune, el plângea de amor...
Ea-i cădea mereu cu capul pe sân – părea că adormise în braţele lui.
„Ce frumoasă este”, gândi el înfiorat. Abia acum băgă de samă că ea era
goală. El alergă la patul lui ş-o culcă... Ea se cufunda parecă-n perini... perini de
pânzării albastre... El se alătură de ea... dar ea parecă fugea în perinile prea moi,
el o cuprinse tare, o lipi de coprul lui... îşi închise ochii şi-i sfărama parcă buzele
în sărutări. Se-năduşea sărutând-o... simţirile-i piereau, parcă nu mai gândi
nimic... adormi adânc, adânc...

.......................................................................................................................................................
 Marea purta în patul ei moale şi albastru două cadavre unite, strâns
îmbrăţişate, însă vântul, trecând printre crengile unui arbor vechi, mişca între
cre[n]gile-i aplecate oasele albite de curgerea apelor a unui om cu barbă lungă, a
cărui profeţie se-mplinise.