institutor AURELIA GRIGORESCU Scoala Nr 12 - Bucureşti FUNCTIILE LIMBAJULUI

Funcţiile limbajului sunt strâns determinate de actul limbajului, care presupune emiţătorul, referentul si receptorul. Trei funcţii principale ale limbajului se desprind în actul comunicării: functia expresiva, stabilita în funcţie in relatia cu emitatorul receptorului; functia interogativa sau de apel (in raport cu destinatarul); functia de reprezentare (stabileste relatia intre enunt si universul exterior). Roman Jakobson (in "Essais de Iinguistique generale", 1963) stabileşte şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării (emiţătorul, mesajul, contextul, codul, destinatarul): 1.emotiva (se refera la emiţător); 2.conativa (se fixează asupra destinatarului); 3.referentiala (trimite la context, stabileşte referentul); 4.fatica (menţine contactul dintre interlocutori); 5.metalingvistica (are rolul de clarificare a codului); 6.poetica (presupune concentrarea atenţiei asupra limbajului în sine). Funcţia emotivă (numită şi expresivă sau interjecţională) este centrată asupra emiţătorului şi arată atitudinea vorbitorului faţă de enunţ. Ea se poate exprima prin intermediul interjecţiilor, al exclamaţiilor, prin lungirea emfatica a sunetelor. Între aceste functii se creeaza principii de echivalentă, bazate pe asemănare şi deosebire, antonimie şi sinonimie, iar contiguitatea se stabileşte prin combinare. Funcţia conativă se concentreaza asupra receptorului, folosind strategia lingvistica a contactarii lui, bazata pe marci ale vocativului si imperativului. Funcţia fatică slujeste la stabilirea contactului şi la menţinerea sau intreruperea comunicării, verificând dacî receptorul este atent şi canalul de comunicare funcţionează fara factori perturbatori. Funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă) are in vedere, în scopul informării, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural, situaţional) al comunicării. Descrie orientarea reală a mesajului, ceea ce este primordial în comunicarea de tip obiectiv; factuală, preocupată de “adevăr” şi “acurateţe”. Funcţia metalingvistică are in vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esentiala a artei verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia referenţiala; în poezia lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira), apare şi functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică, situaţii absurde, quiproquo-uri.

Una din problemele centrale ale lingvisticii structurale este s e g m e n t a r e a, adică modalitatea de a împărţi un enunţ în unităţi de diferite nivele (foneme, morfeme etc.). Strâns legată de aceasta e problema stabilirii t i p u r i l o r de u n i t ă ţ i lingvistice: Primul tip de unitate descoperit şi studiat de structuralişti este f o n e m u l. Fonem (foneme, s.n) -Cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele între ele, precum şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt. ♦ (În trecut) Sunet. –Din fr. phonème. FONÉM s. n. cea mai mică unitate fonică sau sonoră a unei limbi, având funcţia de a alcătui şi de a deosebi între ele cuvinte sau forme gramaticale ale unuia şi aceluiaşi cuvânt. -Unitate a sistemului fonologic prin care se deosebesc între ele unităţile semnificative ale limbii (morfemele şi lexemele). Ex: par-pat sau casa-case Morfem (morfeme, s.n) -Cea mai mică unitate (rădăcina / radical, prefix, sufix, desinenţă) cu sens determinat din structura morfologică a cuvântului.

FONOLOGIA

Vocabular secundar = masa vocabularului Mijloacele de imbogatire a vocabularului sunt INTERNE (1. în prefixe. simultan. În mod obişnuit. De exemplu declinarea substantivelor şi adjectivelor. se îmbină unul cu altul. care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor. Îmbinare de cuvinte = Ansamblu liniar de elemente ale limbii. se face prin inflexionare. a deşira. Cuvânt simplu = cuvânt care conţine un singur morfem radical. un cuvânt se compune dintr-o parte de bază (rădăcină / radical). la care se pot ataşa afixe (sufixe şi prefixe). El poate să fie compus din unul sau mai multe morfeme. a reaminti Sufixele sunt sunete sau grup de sunete adăugate după rădăcina cuvântului.schimbarea valorii gramaticale / conversiunea) şi EXTERNE (1. Vocabular de bază (sau fundamental) = fondul principal de cuvinte. fricos. dar nu le utilizează (decât accidental). gramaticale>când formează forme gramaticale. Ele sunt lexicale>cand formează cuvinte noi. lexicogramaticale>când exprimă. piperniţă . turcime.argoul): 1) Derivarea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi cu ajutorul afixelor (prefixe şi sufixe).abrevierile.) cu ajutorul căruia se formează.derivarea. stufiş instrumentului: alfabetar. fierar. după poziţia în care se ataşează. care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcţia specifică îndeplinită în cadrul propoziţiei VOCABULAR Vocabular = totalitatea cuvintelor unei limbi. gornist însuşirii: auriu. în actul vorbirii. Morfemele se combină între ele pt a forma unităţi cu rang superior = CUVINTE Cuvânt: -Unitatea fundamentală de comunicare a unui înţeles. cuvinte şi forme flexionare. 3. = Unitate sintactică stabilă alcătuită din două sau mai multe cuvinte.compunerea. alternanţă fonetică. între care există un raport de subordonare şi care constituie o parte a unei propoziţii sau a unei fraze. lexic Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare şi care variază de la o categorie de vorbitori la alta. care. aparţinând unor clase diferite. -Unitate de bază a vocabularului. iubitor colectivităţii: brădet. douăsprezece etc Afixe: Afixele sînt particule care nu pot exista independent. Alte sufixe pot servi de exemplu la trecerea cuvintelor dintr-o categorie gramaticală în alta (substantivare. adjectivare. propoziţii şi fraze. Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le înţeleg. 2. 3. Ex: neştiute conţine 4 morfeme: ne (prefix. accent. conjugarea verbelor. desinenţă. element morfologic (afix. vorbă. ci se lipesc de cuvinte pentru a le modifica sensul. un sens nou şi o categorie gramaticală. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare.) sau pentru crearea de diminutive şi augmentative Morfeme flexionare (Desinenţele): Inflexiunile sînt morfeme care ataşate unor cuvinte din anumite categorii morfologice servesc la flexionare sau la realizarea acordului gramatical. Cuvânt primitiv = cuvânt care serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. exprimă negaţia)+şti (rădăcina / radical)+(u)t (desinenţa)+e (pluralul) Categorii de morfeme: Morfeme libere: Morfemele libere sînt cuvinte de sine stătătoare şi pot apărea ca atare în cuvinte compuse: floarea-soarelui. b) privative (arată o lipsă) >a descreţi.împrumuturile. 2. c) iterative (arată o repetare) >a răsuci. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Partea de propoziţie= cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziţii. etc. sufixe. Cuvintele se combină în expresii. Derivatele parasintetice sunt cele formate prin adăugare de prefix şi sufix în acelaşi timp. de la o rădăcină. Prefixele sunt sunete sau grup de sunete adăugate înaintea rădăcinii pentru a forma un cuvânt nou. trei-fraţi-pătaţi. cuvânt auxiliar etc. Sufixele lexicale sunt folosite pentru denumirea: agentului: băutor. Ele se împart. Morphème. Ele modifică sensul cuvantului de baza fiind: a) negative >neşansa.-Din fr.

C.Procedee de compunere sunt: alăturarea. germană) BIBLIOGRAFIE: -AVRAM M – “Gramatica pentru toţi”. editura Academiei – 1986. greacă. unele cuvinte sunt moştenite din limba latină. editura Academiei – 2005. băieţel. 3) Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea) este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi prin trecerea de la o parte de vorbire la alta. -interjecţii>N-a ascultat oful meu. -verbe la participiu>Rătăciţii în padure se sperie. grăsime modalităţii: bărbăteşte obiectelor sau însuşirilor mici: căluţ. copilaş obiectelor sau însuşirilor mari: băieţoi. copilandru 2) Compunerea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi. abrevierile (blugi. -adverbe>Mi-am luat haina gata. -verbe la participiu>A terminat de recoltat mulţumită lui Mijloacele externe de îmbogăţire a limbii române sunt împrumuturile lexicale (Neologismele). video)şi argoul. verbe la gerunziu>Îmi plăceau pletele fluturânde ale ei. -pronume>Aceşti brazi sunt mici.verbe la gerunziu>Suferindul privea trist spre fereastră. ADJECTIVE din: verbe la participiu>Privem lumina filtrată prin ramuri. altele sunt împrumutate din diverse limbi iar altele sunt formate în interiorul limbii. -pronume>Nu-mi pierd vremea cu nişte nimicuri. -verbe la participiu>Cânta îngânat. Împrumuturile pot fi vechi (din:slavă. ADVERBE din: -adjective>Vorbeşte frumos despre natură. verbe la supin>Mersul prin pădure îmi place. -ACADEMIA ROMÂNĂ – “Gramatica limbii române”. maghiară) sau noi (din: franceză. Prin conversiune se pot obţine: SUBSTANTIVE din: -adjective>Am intrat în adâncul întunecat al pădurii. italiană. juxtapunerea sau parataxa: Subordonarea: gura-leului Abrevierea sau prescurtarea: C. domnie.E. Împrumuturile pot fi făcute pe cale directă sau pe cale indirectă. -substantive>Picta frumos graţie talentului. -adverbe>Înţelegea suferinţa aproapelui său. -substantive(care denumesc elemente legate de timp) PREPOZI|II din: -adverbe>Deasupra crengii s-a aşezat o pasăre. metro. unind termeni diferiţi. turcă. engleză. . În limba romana.noţiunilor abstracte: cerinţa.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful