institutor AURELIA GRIGORESCU Scoala Nr 12 - Bucureşti FUNCTIILE LIMBAJULUI

Funcţiile limbajului sunt strâns determinate de actul limbajului, care presupune emiţătorul, referentul si receptorul. Trei funcţii principale ale limbajului se desprind în actul comunicării: functia expresiva, stabilita în funcţie in relatia cu emitatorul receptorului; functia interogativa sau de apel (in raport cu destinatarul); functia de reprezentare (stabileste relatia intre enunt si universul exterior). Roman Jakobson (in "Essais de Iinguistique generale", 1963) stabileşte şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării (emiţătorul, mesajul, contextul, codul, destinatarul): 1.emotiva (se refera la emiţător); 2.conativa (se fixează asupra destinatarului); 3.referentiala (trimite la context, stabileşte referentul); 4.fatica (menţine contactul dintre interlocutori); 5.metalingvistica (are rolul de clarificare a codului); 6.poetica (presupune concentrarea atenţiei asupra limbajului în sine). Funcţia emotivă (numită şi expresivă sau interjecţională) este centrată asupra emiţătorului şi arată atitudinea vorbitorului faţă de enunţ. Ea se poate exprima prin intermediul interjecţiilor, al exclamaţiilor, prin lungirea emfatica a sunetelor. Între aceste functii se creeaza principii de echivalentă, bazate pe asemănare şi deosebire, antonimie şi sinonimie, iar contiguitatea se stabileşte prin combinare. Funcţia conativă se concentreaza asupra receptorului, folosind strategia lingvistica a contactarii lui, bazata pe marci ale vocativului si imperativului. Funcţia fatică slujeste la stabilirea contactului şi la menţinerea sau intreruperea comunicării, verificând dacî receptorul este atent şi canalul de comunicare funcţionează fara factori perturbatori. Funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă) are in vedere, în scopul informării, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural, situaţional) al comunicării. Descrie orientarea reală a mesajului, ceea ce este primordial în comunicarea de tip obiectiv; factuală, preocupată de “adevăr” şi “acurateţe”. Funcţia metalingvistică are in vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esentiala a artei verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia referenţiala; în poezia lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira), apare şi functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică, situaţii absurde, quiproquo-uri.

Una din problemele centrale ale lingvisticii structurale este s e g m e n t a r e a, adică modalitatea de a împărţi un enunţ în unităţi de diferite nivele (foneme, morfeme etc.). Strâns legată de aceasta e problema stabilirii t i p u r i l o r de u n i t ă ţ i lingvistice: Primul tip de unitate descoperit şi studiat de structuralişti este f o n e m u l. Fonem (foneme, s.n) -Cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele între ele, precum şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt. ♦ (În trecut) Sunet. –Din fr. phonème. FONÉM s. n. cea mai mică unitate fonică sau sonoră a unei limbi, având funcţia de a alcătui şi de a deosebi între ele cuvinte sau forme gramaticale ale unuia şi aceluiaşi cuvânt. -Unitate a sistemului fonologic prin care se deosebesc între ele unităţile semnificative ale limbii (morfemele şi lexemele). Ex: par-pat sau casa-case Morfem (morfeme, s.n) -Cea mai mică unitate (rădăcina / radical, prefix, sufix, desinenţă) cu sens determinat din structura morfologică a cuvântului.

FONOLOGIA

aparţinând unor clase diferite. care. piperniţă . fierar.derivarea. vorbă. Vocabular secundar = masa vocabularului Mijloacele de imbogatire a vocabularului sunt INTERNE (1. b) privative (arată o lipsă) >a descreţi. accent. Vocabular de bază (sau fundamental) = fondul principal de cuvinte. -Unitate de bază a vocabularului. 2. se îmbină unul cu altul. în prefixe. Ele se împart. care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcţia specifică îndeplinită în cadrul propoziţiei VOCABULAR Vocabular = totalitatea cuvintelor unei limbi. la care se pot ataşa afixe (sufixe şi prefixe). 3.) sau pentru crearea de diminutive şi augmentative Morfeme flexionare (Desinenţele): Inflexiunile sînt morfeme care ataşate unor cuvinte din anumite categorii morfologice servesc la flexionare sau la realizarea acordului gramatical. un cuvânt se compune dintr-o parte de bază (rădăcină / radical). Derivatele parasintetice sunt cele formate prin adăugare de prefix şi sufix în acelaşi timp. Cuvintele se combină în expresii. turcime. c) iterative (arată o repetare) >a răsuci. a reaminti Sufixele sunt sunete sau grup de sunete adăugate după rădăcina cuvântului. lexicogramaticale>când exprimă. etc. 2. fricos. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere.abrevierile. ci se lipesc de cuvinte pentru a le modifica sensul. exprimă negaţia)+şti (rădăcina / radical)+(u)t (desinenţa)+e (pluralul) Categorii de morfeme: Morfeme libere: Morfemele libere sînt cuvinte de sine stătătoare şi pot apărea ca atare în cuvinte compuse: floarea-soarelui. lexic Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare şi care variază de la o categorie de vorbitori la alta. Partea de propoziţie= cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziţii. cuvinte şi forme flexionare. alternanţă fonetică. între care există un raport de subordonare şi care constituie o parte a unei propoziţii sau a unei fraze. după poziţia în care se ataşează. Îmbinare de cuvinte = Ansamblu liniar de elemente ale limbii. El poate să fie compus din unul sau mai multe morfeme.schimbarea valorii gramaticale / conversiunea) şi EXTERNE (1. desinenţă. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare.compunerea. un sens nou şi o categorie gramaticală.argoul): 1) Derivarea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi cu ajutorul afixelor (prefixe şi sufixe). conjugarea verbelor. stufiş instrumentului: alfabetar. dar nu le utilizează (decât accidental). simultan. Ele modifică sensul cuvantului de baza fiind: a) negative >neşansa. gornist însuşirii: auriu. Ex: neştiute conţine 4 morfeme: ne (prefix. sufixe. Ele sunt lexicale>cand formează cuvinte noi. Cuvânt simplu = cuvânt care conţine un singur morfem radical. element morfologic (afix. De exemplu declinarea substantivelor şi adjectivelor.-Din fr. Cuvânt primitiv = cuvânt care serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. propoziţii şi fraze. douăsprezece etc Afixe: Afixele sînt particule care nu pot exista independent. a deşira. 3. Morphème. Alte sufixe pot servi de exemplu la trecerea cuvintelor dintr-o categorie gramaticală în alta (substantivare. iubitor colectivităţii: brădet. Prefixele sunt sunete sau grup de sunete adăugate înaintea rădăcinii pentru a forma un cuvânt nou. în actul vorbirii. Sufixele lexicale sunt folosite pentru denumirea: agentului: băutor. de la o rădăcină. Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le înţeleg. Morfemele se combină între ele pt a forma unităţi cu rang superior = CUVINTE Cuvânt: -Unitatea fundamentală de comunicare a unui înţeles.) cu ajutorul căruia se formează. adjectivare. se face prin inflexionare. În mod obişnuit. = Unitate sintactică stabilă alcătuită din două sau mai multe cuvinte. trei-fraţi-pătaţi. gramaticale>când formează forme gramaticale. cuvânt auxiliar etc. care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor.împrumuturile.

verbe la supin>Mersul prin pădure îmi place. domnie. -adverbe>Mi-am luat haina gata.noţiunilor abstracte: cerinţa. greacă. Împrumuturile pot fi făcute pe cale directă sau pe cale indirectă. maghiară) sau noi (din: franceză. copilandru 2) Compunerea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi. altele sunt împrumutate din diverse limbi iar altele sunt formate în interiorul limbii. Prin conversiune se pot obţine: SUBSTANTIVE din: -adjective>Am intrat în adâncul întunecat al pădurii. video)şi argoul. . engleză. -pronume>Nu-mi pierd vremea cu nişte nimicuri. verbe la gerunziu>Îmi plăceau pletele fluturânde ale ei. juxtapunerea sau parataxa: Subordonarea: gura-leului Abrevierea sau prescurtarea: C. În limba romana.Procedee de compunere sunt: alăturarea. grăsime modalităţii: bărbăteşte obiectelor sau însuşirilor mici: căluţ. germană) BIBLIOGRAFIE: -AVRAM M – “Gramatica pentru toţi”. editura Academiei – 2005.verbe la gerunziu>Suferindul privea trist spre fereastră. abrevierile (blugi. ADVERBE din: -adjective>Vorbeşte frumos despre natură.C. ADJECTIVE din: verbe la participiu>Privem lumina filtrată prin ramuri. copilaş obiectelor sau însuşirilor mari: băieţoi. -verbe la participiu>A terminat de recoltat mulţumită lui Mijloacele externe de îmbogăţire a limbii române sunt împrumuturile lexicale (Neologismele).E. băieţel. italiană. -substantive>Picta frumos graţie talentului. -verbe la participiu>Rătăciţii în padure se sperie. -interjecţii>N-a ascultat oful meu. Împrumuturile pot fi vechi (din:slavă. turcă. editura Academiei – 1986. unind termeni diferiţi. -ACADEMIA ROMÂNĂ – “Gramatica limbii române”. -substantive(care denumesc elemente legate de timp) PREPOZI|II din: -adverbe>Deasupra crengii s-a aşezat o pasăre. -verbe la participiu>Cânta îngânat. -adverbe>Înţelegea suferinţa aproapelui său. 3) Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea) este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi prin trecerea de la o parte de vorbire la alta. unele cuvinte sunt moştenite din limba latină. metro. -pronume>Aceşti brazi sunt mici.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful