Sunteți pe pagina 1din 3

institutor AURELIA GRIGORESCU

Scoala Nr 12 - Bucureşti

FUNCTIILE LIMBAJULUI

Funcţiile limbajului sunt strâns determinate de actul limbajului, care presupune emiţătorul,
referentul si receptorul.
Trei funcţii principale ale limbajului se desprind în actul comunicării:
¾functia expresiva, stabilita în funcţie in relatia cu emitatorul receptorului;
¾ functia interogativa sau de apel (in raport cu destinatarul);
¾ functia de reprezentare (stabileste relatia intre enunt si universul exterior).

Roman Jakobson (in "Essais de Iinguistique generale", 1963) stabileşte şase funcţii ale
limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării (emiţătorul, mesajul, contextul, codul,
destinatarul):
1.emotiva (se refera la emiţător);
2.conativa (se fixează asupra destinatarului);
3.referentiala (trimite la context, stabileşte referentul);
4.fatica (menţine contactul dintre interlocutori);
5.metalingvistica (are rolul de clarificare a codului);
6.poetica (presupune concentrarea atenţiei asupra limbajului în sine).
Funcţia emotivă (numită şi expresivă sau interjecţională) este centrată asupra emiţătorului şi
arată atitudinea vorbitorului faţă de enunţ. Ea se poate exprima prin intermediul interjecţiilor, al
exclamaţiilor, prin lungirea emfatica a sunetelor. Între aceste functii se creeaza principii de
echivalentă, bazate pe asemănare şi deosebire, antonimie şi sinonimie, iar contiguitatea se
stabileşte prin combinare.
Funcţia conativă se concentreaza asupra receptorului, folosind strategia lingvistica a contactarii
lui, bazata pe marci ale vocativului si imperativului.
Funcţia fatică slujeste la stabilirea contactului şi la menţinerea sau intreruperea comunicării,
verificând dacî receptorul este atent şi canalul de comunicare funcţionează fara factori perturbatori.
Funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă) are in vedere, în scopul informării, contextul
lingvistic şi extralingvistic (social, cultural, situaţional) al comunicării. Descrie orientarea reală a
mesajului, ceea ce este primordial în comunicarea de tip obiectiv; factuală, preocupată de “adevăr”
şi “acurateţe”.
Funcţia metalingvistică are in vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care
funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează
comunicarea.
Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre
receptor şi constituie funcţia esentiala a artei verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde
se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia referenţiala; în poezia lirica, în
care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu
valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira), apare şi functia conativa.
În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de funcţiile limbajului, mai ales factorii
de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică, situaţii absurde, quiproquo-uri.

FONOLOGIA
Una din problemele centrale ale lingvisticii structurale este s e g m e n t a r e a, adică modalitatea
de a împărţi un enunţ în unităţi de diferite nivele (foneme, morfeme etc.). Strâns legată de aceasta
e problema stabilirii t i p u r i l o r de u n i t ă ţ i lingvistice:
¾ Primul tip de unitate descoperit şi studiat de structuralişti este f o n e m u l.

Fonem (foneme, s.n) -Cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţiunea de a diferenţia
cuvintele între ele, precum şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt. ♦ (În trecut) Sunet.
–Din fr. phonème. FONÉM s. n. cea mai mică unitate fonică sau sonoră a
unei limbi, având funcţia de a alcătui şi de a deosebi între ele cuvinte sau forme gramaticale ale
unuia şi aceluiaşi cuvânt.
-Unitate a sistemului fonologic prin care se deosebesc între ele unităţile
semnificative ale limbii (morfemele şi lexemele).
Ex: par-pat sau casa-case

Morfem (morfeme, s.n) -Cea mai mică unitate (rădăcina / radical, prefix, sufix, desinenţă) cu sens
determinat din structura morfologică a cuvântului.
-Din fr. Morphème, element morfologic (afix, accent, desinenţă,
alternanţă fonetică, cuvânt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte şi
forme flexionare;
Ex: neştiute conţine 4 morfeme: ne (prefix, exprimă negaţia)+şti (rădăcina / radical)+(u)t
(desinenţa)+e (pluralul)

Categorii de morfeme:
¾Morfeme libere: Morfemele libere sînt cuvinte de sine stătătoare şi pot apărea ca atare în
cuvinte compuse: floarea-soarelui, trei-fraţi-pătaţi, douăsprezece etc
¾Afixe: Afixele sînt particule care nu pot exista independent, ci se lipesc de cuvinte pentru a le
modifica sensul. Ele se împart, după poziţia în care se ataşează, în prefixe, sufixe. Alte sufixe pot
servi de exemplu la trecerea cuvintelor dintr-o categorie gramaticală în alta (substantivare,
adjectivare, etc.) sau pentru crearea de diminutive şi augmentative
¾Morfeme flexionare (Desinenţele): Inflexiunile sînt morfeme care ataşate unor cuvinte din
anumite categorii morfologice servesc la flexionare sau la realizarea acordului gramatical. De
exemplu declinarea substantivelor şi adjectivelor, conjugarea verbelor, se face prin inflexionare.
¾Morfemele se combină între ele pt a forma unităţi cu rang superior = CUVINTE

Cuvânt: -Unitatea fundamentală de comunicare a unui înţeles. El poate să fie compus din unul sau
mai multe morfeme. În mod obişnuit, un cuvânt se compune dintr-o parte de bază (rădăcină /
radical), la care se pot ataşa afixe (sufixe şi prefixe). Cuvintele se combină în expresii, propoziţii
şi fraze.
-Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex
de sensuri) şi a unui complex sonor; vorbă.
Cuvânt simplu = cuvânt care conţine un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care
serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin
compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare.
¾Îmbinare de cuvinte = Ansamblu liniar de elemente ale limbii, aparţinând unor clase diferite,
care, în actul vorbirii, se îmbină unul cu altul.
= Unitate sintactică stabilă alcătuită din două sau mai multe cuvinte, între
care există un raport de subordonare şi care constituie o parte a unei propoziţii sau a unei fraze.

Partea de propoziţie= cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziţii, care poate fi
identificat ca unitate sintactică aparte după funcţia specifică îndeplinită în cadrul propoziţiei

VOCABULAR

Vocabular = totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic


Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare şi care variază de
la o categorie de vorbitori la alta.
Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le înţeleg, dar nu le
utilizează (decât accidental).
Vocabular de bază (sau fundamental) = fondul principal de cuvinte.
Vocabular secundar = masa vocabularului

¾Mijloacele de imbogatire a vocabularului sunt INTERNE (1.derivarea, 2.compunerea,


3.schimbarea valorii gramaticale / conversiunea) şi EXTERNE (1.împrumuturile,
2.abrevierile, 3.argoul):

1) Derivarea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi
cu ajutorul afixelor (prefixe şi sufixe). Derivatele parasintetice sunt cele formate prin adăugare
de prefix şi sufix în acelaşi timp.
Prefixele sunt sunete sau grup de sunete adăugate înaintea rădăcinii pentru a forma un cuvânt
nou. Ele modifică sensul cuvantului de baza fiind: a) negative >neşansa, b) privative (arată o
lipsă) >a descreţi, a deşira, c) iterative (arată o repetare) >a răsuci, a reaminti
Sufixele sunt sunete sau grup de sunete adăugate după rădăcina cuvântului. Ele sunt
lexicale>cand formează cuvinte noi, gramaticale>când formează forme gramaticale, lexico-
gramaticale>când exprimă, simultan, un sens nou şi o categorie gramaticală.
Sufixele lexicale sunt folosite pentru denumirea:
agentului: băutor, fierar, gornist
însuşirii: auriu, fricos, iubitor
colectivităţii: brădet, turcime, stufiş
instrumentului: alfabetar, piperniţă
noţiunilor abstracte: cerinţa, domnie, grăsime
modalităţii: bărbăteşte
obiectelor sau însuşirilor mici: căluţ, băieţel, copilaş
obiectelor sau însuşirilor mari: băieţoi, copilandru

2) Compunerea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează cuvinte
noi, unind termeni diferiţi.Procedee de compunere sunt: alăturarea, juxtapunerea sau
parataxa:
¾Subordonarea: gura-leului
¾ Abrevierea sau prescurtarea: C.E.C.

3) Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea) este mijlocul intern de îmbogăţire a


vocabularului prin care se formează cuvinte noi prin trecerea de la o parte de vorbire la alta. Prin
conversiune se pot obţine:
¾SUBSTANTIVE din:
-adjective>Am intrat în adâncul întunecat al pădurii.
-verbe la participiu>Rătăciţii în padure se sperie. verbe la supin>Mersul prin pădure îmi
place.verbe la gerunziu>Suferindul privea trist spre fereastră.
-adverbe>Înţelegea suferinţa aproapelui său.
-pronume>Nu-mi pierd vremea cu nişte nimicuri.
-interjecţii>N-a ascultat oful meu.
¾ADJECTIVE din:
verbe la participiu>Privem lumina filtrată prin ramuri. verbe la gerunziu>Îmi plăceau pletele
fluturânde ale ei.
-pronume>Aceşti brazi sunt mici.
-adverbe>Mi-am luat haina gata.
¾ADVERBE din:
-adjective>Vorbeşte frumos despre natură.
-verbe la participiu>Cânta îngânat.
-substantive(care denumesc elemente legate de timp)
¾PREPOZI|II din:
-adverbe>Deasupra crengii s-a aşezat o pasăre.
-substantive>Picta frumos graţie talentului.
-verbe la participiu>A terminat de recoltat mulţumită lui

¾Mijloacele externe de îmbogăţire a limbii române sunt împrumuturile lexicale


(Neologismele), abrevierile (blugi, metro, video)şi argoul.
În limba romana, unele cuvinte sunt moştenite din limba latină, altele sunt împrumutate din
diverse limbi iar altele sunt formate în interiorul limbii. Împrumuturile pot fi făcute pe cale directă
sau pe cale indirectă. Împrumuturile pot fi vechi (din:slavă, turcă, greacă, maghiară) sau noi
(din: franceză, engleză, italiană, germană)

BIBLIOGRAFIE:
-AVRAM M – “Gramatica pentru toţi”, editura Academiei – 1986;
-ACADEMIA ROMÂNĂ – “Gramatica limbii române”, editura Academiei – 2005;