LUNA,MELANCOLICUL STRAJER

Cate nopti senine au fost,cate zile insorite au fost si cate nu vor mai fi!Ce minunat
e sa le vezi,dar ce trist e sa le crezi.Sa simti cum trec secundele,clipele,durerile,bucuriile
si…anii.Se duc!Se duc ca gandul minunat al unui apus de soare care ne lasa daruindu-ne
ale zilei ultime calde raze.Se duc ca gandul unei necunoscute nopti,dar ne iau ale noastre
framantari si ni le arunca pe a ei bolta senina pazandu-ni-le melancolicul strajer al noptii.
Sa te minunezi parca atunci cand le vezi sclipind in opritul timp al noptii,pe care
tu-l credeai grabit,nestatornic niciodata.Dar totu-i monoton blocat si negru.Numai ele se
vad albe-galbene in infinitul noptii ca diamantele ratacite-n univers.
Sa-ti dai seama ca ele te-au intristat,te-au durut chiar,te-au facut sa suferi mult.
Acum realizezi ca sunt departe,foarte departe de tine,de prezentul tau,de gandurile tale.
Dar,totusi,ele sunt in intunecatul timp al zilelor.
Ele sunt pazite de un dor.Un mare dor nebun de a le vedea,de ale simti si de a le
intelege inca o data,chiar daca au fost sumbre in al tau suflet.
Acel dor este strajerul lor,strajerul noptii,al nestiutului,al melancoliilor-LUNA…

OANA-ADRIANA LUNGU
CL. A VII-A C