1 Introducere

1.1 Generalitati

Mult timp, calitatea mediului înconjurator a fost perceputa ca o grija

nefondata a unor indivizi bogati, dar acum, în anul 2003, aceasta constituie
una din cele mai stringente probleme globale ale omenirii, deoarece nu mai
este vorba numai de conservarea cadrului natural, ci este pusa sub semnul
întrebarii însasi supravietuirea speciei umane.
Daca ieri, manifestarile antinucleare apareau ca lupta unor pacifisti
care erau confundati cu cei ce se alarmau de soarta unor balene sau rinoceri,
astazi militantii ecologi au devenit o forta politica în peisajul politic
mondial.
Explozia unui reactor nuclear în mijlocul unei regiuni fertile si
populate a determinat constientizarea pericolului tehnologic, iar numarul
crescând al catastrofelor naturale evidentiaza costul impactului uman
asupra naturii.
Dezechilibrarea tot mai accentuata a raportului dintre economie si
mediu îndeamna la regândirea relatiilor dintre activitatea economica si
mediul înconjurator, formarea constiintei ecologice, dezvoltarea stiintei
economia mediului si modificarea atitudinii fata de natura.
Înainte de revolutia industriala, dezvoltarea economica se înscria
într-o lume agrara, care traia într -o relativa armonie cu natura. Gândirea
 ABORDARI ECONOMICE ÎN PROTECTIA MEDIULUI

economica, constituita în stiinta la mijlocul secolului al XVIII-lea, considera

ca “activitatea economica este condusa de legile naturale, iar bogatia
depinde de fertilitatea pamântului”. Începuturile industrializarii, însa,
bulverseaza aceasta viziune a lucrurilor si se afirma atitudinea de dominare
a naturii de catre om. Progresul tehnic, adica utilizarea pesticidelor,
îngrasamintelor chimice, a fibrelor sintetice, a energiei nucleare permite
eliberarea de constrângerile mediului natural. Cresterile spectaculoase de
productie au permis o mai buna satisfacere a trebuintelor, iar surplusurile
rezultate, la rândul lor au stimulat dezvoltarea tehnicilor si productivitatii,
permitând finantarea unor noi activitati.
Teoria economica evolueaza, constituindu-se în modele abstracte ,
care elimina din câmpul lor tot ce nu tine de piata. Factorul natural, care nu
poate avea un pret, este uitat. Stiinta economica se consacra exclusiv
analizei reproducerii factorilor pietei: munca si capitalul. Raritatea
capitalului este un obstacol pentru dezvoltare, el este deci obiectul unui
amortisment destinat reînnoirii sale. Acumularea sa devine un scop în sine.
Analiza marxista, adesea redusa la critica capitalismului, nu va lua nici ea în
seama legile naturii.
Mai târziu, economia de piata considera ca apa, aerul, solul, sunt
bunuri colective si ca un aer curat, o apa curata, un peisaj frumos nu au o
alta valoare decât placerea pe care o provoaca. Ritmurile de crestere a
productiei, de urbanizare, de preluare a resurselor din mediul înconjurator se
accelereaza, iar natura are propriile sale ritmuri, care nu coincid în totalitate
cu cele ale activitatii umane.
În timp ce societatea umana face planificari pe termen scurt si cere o
amortizare rapida a investitiilor, reproducerea organismelor vii, capacitatea
mediului de a raspunde solicitarilor tot mai mari se înscriu într-un termen
foarte lung. Consecintele negative au devenit asa de mari, încât întreaga
refacere a mediului este astazi aproape periclitata. Pragul critic a fost trecut
si degradarile se repercuteaza de acum înainte la toate nivelurile ,
compromitând continuarea activitatilor economice. Se cerea o noua
paradigma. Timp de doua secole industrializarea a fost pe primul loc fara
alte considerente; cresterea economica nu putea sa se faca daca nu se
e liminau costurile impuse de protectia mediului. Ierarhia normelor care
guverneaza activitatea umana trebuie sa fie schimbata.
Amenintarile globale care apasa astazi asupra mediului amintesc
faptul ca bunastarea sociala nu se reduce la o simpla acumulare de bunuri si
servicii.
Trebuie sa se realizeze o gândire pentru a se gasi mijloacele de a
întelege sistemul complex al relatiilor dintre mediu si economie. Notiunile
de crestere, dezvoltare trebuie supuse revizuirii. Deja interesului economic
INTRODUCERE

imediat i se substituie notiunea de “interes al pastrarii patrimoniului

generatiilor viitoare” – dezvoltare durabila. În loc de a supune biosfera
constrângerilor logicii capitalului si lucrurilor neînsufletite, va trebui sa
luam în considerare natura prin economie.
În fata amplorii amenintarilor care vizeaza mediul înconjurator,
omul a devenit constient de apartenenta sa la un ecosistem planetar, care îl
integreaza si îl depaseste în complexitate si dimensiune.
Notiunea de mediu, de protejare a acestuia s-a stabilit definitiv în
viata cotidiana si a capatat o importanta de ordin international.
Economia, la rândul sau, este chemata sa-si revizuiasca schemele de
gândire si de actiune. “ Economiile noastre – scrie Lester Brown de la
Worldwatch Institute – sunt angajate într-o forma deghizata a finantarii
deficitului: procese ca despadurirea, supraexploatarea pânzelor de apa
freatice impulsioneaza randamentele actuale în detrimentul productivitatii
pe termen lung”.
Exploatând padurile în mod irational, facem astazi sa creasca profitul
fara a ne gândi la ziua de mâine si fara a asigura reînnoirea capitalului
natural. Fiecare arbore taiat constituie o sursa de profit. Cu cât taietorii de
lemne doboara mai multi arbori într-o zi, cu atât randamentul privit din
punct de vedere economic este mai ridicat. Dar daca nu are loc si
reîmpadurirea, într-un orizont de timp limitat, taietorii de lemne vor fi
nevoiti sa-si caute de lucru în alta parte. Aceasta este logica care prevaleaza
astazi în economie. Factorul natural de productie conteaza mult prea putin
din aceasta perspectiva. Notiunea de amortisment , pe care orice
întreprinzator o ia în consideratie în contabilitatea proprie, atunci când
efectueaza o investitie, nu este luata în calcul în cazul capitalului natural.
Dimpotriva, sistemul economic favorizeaza combaterea sa. Nici un
indicator al activitatii economice nu masoara cu adevarat deprecierea acestui
activ de productie. În produsul intern brut (PIB), utilizat oriunde pentru
evaluarea cresterii economice a unei tari, nu sunt deloc cuprinse variatiile
resurselor naturale. În timp ce deprecierile capitalului tehnic afecteaza în
mod direct conturile de capital, nici o operatie contabila nu reflecta poluarea
sau degradarea solului, disparitia padurilor.
În mod asemanator, contabilitatea nu reflecta poluarea apei, a
aerului; râurile nu sunt marfuri expuse spre vânzare, nu apartin nimanui în
mod special, si deci nu au pret. Dar depoluarea, cheltuielile de refacere a
sanatatii se constituie în costuri. Pentru contabilitate, aceste activitati vin sa
complice situatia. Ce este de facut ?
Teoria apocaliptica a stagnarii cresterii economice ca urmare a
limitelor conditiilor naturale , lansata de Malthus cu aproape doua secole în
urma, a atras dupa sine critici severe atât din partea economistilor, cât si din
 ABORDARI ECONOMICE ÎN PROTECTIA MEDIULUI

partea ecologilor. Din aceasta cauza, orice cercetare serioasa si obiectiva a

relatiei dintre cresterea economica si mediul ambiant a fost timp îndelungat
evitata.
S-a creat falsa parere ca omul, înzestrat cu forta inteligentei si a
tehnologiei, trebuie sa subjuge, sa îmblânzeasca si apoi sa transforme
natura, punând-o în întregime în slujba sa. Acest punct de vedere a fost
reflectat din plin si de catre economie. În felul acesta s-a realizat înstrainarea
omului de natura si crearea unui mediu artificial tot mai confortabil pentru
om, dar în opozitie cu cel natural.

1.2 Economia mediului în contextul stiintelor economice

si de mediu

Ansamblul actiunilor sociale întreprinse de oameni, în strânsa

legatura cu natura si cu mijloacele tehnice utilizate, prin intermediul carora
acestia îsi fauresc propria lor viata si îsi perfectioneaza personalitatea este,
generic, exprimata prin conceptul general sintetic de activitate umana
(sociala). Activitatea umana se prezinta ca un sistem global, complex si
unitar, constituit dintr-o multitudine de subsisteme dinamice, fiecare cu
specificitatea si legile sale proprii de miscare, dar aflat în interdependenta cu
celelalte subsisteme, inclusiv cu sistemul global. Fiecare subsistem al
activitatii umane constituie o parte a întregului care, la rândul ei, are o
miscare specifica ce influenteaza celelalte parti ale sistemului global,
inclusiv pe acesta.
Stiinta, ca forma a constiintei sociale, sistematizeaza cunostintele
veridice despre natura, societate si gândire, formuleaza principii si legi, care
guverneaza faptele, fenomenele si procesele specifice fiecarui domeniu de
activitate, pe baza carora elaboreaza previziuni stiintifice. Rezultatele
diferitelor stiinte, obtinute prin generalizarea realitatii pe care o studiaza, se
concretizeaza în formarea suportului teoretic al stiintei respective, exprimat
printr-un sistem notional specific, dinamic precum si în formularea unor legi
proprii de miscare, confirmate de practica sociala.
În vederea reliefarii statutului fiecarei stiinte, a identificarii locului
si rolului lor, precum si a interferentelor dintre ele, specialistii din diferite
domenii de activitate umana au fost preocupati si de clasificarea acestora. În
decursul evolutiei societatii si naturii, ca urmare a progresului social,
diferitele stiinte s-au structurat si restructurat în anumite grupari.
INTRODUCERE

Cea mai sintetica clasificare a stiintelor este cea care le structureaza

în urmatoarele grupe:
Stiinte ale naturii, al caror obiect de studiu îl reprezinta
fenomenele, procesele si legile miscarii biosferei. În cadrul acestor grupari
se includ printre altele: fizica, chimia, biologia, matematica;
Stiinte tehnice , care cerceteaza aspecte esentiale privind tehnica si
tehnologia în diferite ramuri economice. În aceasta grupa se includ printre
altele: metalurgia, automatica, electronica, energetica, robotica;
Stiinte social-umane, care studiaza fenomenele si procesele din
societate, legile care stau la baza evolutiei lor. În acest subsistem al stiintei
se încadreaza: filozofia, economia, statistica, psihologia, sociologia,
antropologia, lingvistica, istoria, dreptul, religia etc;
Stiinte de granita (interdisciplinare, de interferenta), care cerceteaza
interrelatiile dintre stiintele naturii, tehnice si sociale, cum sunt, de pilda,
matematica economica, geografia economica, ecobiologia, biofizica,
biochimia, cibernetica economica, epistemologia.
În cadrul sistemului unitar al stiintelor, un loc important îl detin
stiintele social- umane, care cerceteaza multitudinea relatiilor ce se manifesta
în societate.
Progresul factorilor de productie, dezvoltarea si adâncirea diviziunii
sociale a muncii, impulsionate de satisfacerea la un grad cât mai înalt posibil
a nevoilor umane, au determinat un proces istoric relativ îndelungat de
constituire a economiei ca stiinta, care continua si în zilele noastre printr-un
proces de diversificare, integrare si restructurare a stiintelor economice.
„Stiinta economica consta dintr-un ansamblu coerent de notiuni,
idei, teorii si doctrine prin care sunt reflectate pe planul gândirii actele,
faptele si comportamentele economice, din judecatile de valoare asupra
acestora, precum si din tehnicile, metodele si procedeele de masurare,
evaluare, gestionare si stimulare a activitatii economice”.
Pentru prima oara termenul de economie politica a fost utilizat de
francezul Antoine Montchrestien în „Tratatul sau de Economie Politica”
(1615), care în traducere libera semnifica initial regulile de gospodarire a
cetatii.
Acest termen de economie politica desemna stiinta care studia
economia în ansamblul ei, fiind utilizat de cei mai multi din marii
economisti ai secolului al XIX-lea (D. Ricardo, K. Marx, J.B. Say,
A. Marshall, C. Menger, S. Jevons, L. Walras) ca titlu pentru operele lor
fundamentale. Acestia considerau domeniul economie politica ca un aspect
particular al tuturor activitatilor umane. Mai târziu, economistii de sorginte
liberala au utilizat termenul de economie politica ca o legatura între stiinta
economica si optiunile si deciziile politice, considerând ca economicul este
 ABORDARI ECONOMICE ÎN PROTECTIA MEDIULUI

subordonat politicului. În ultima jumatate a secolului al XIX-lea se

manifesta o tendinta de reconstructie a economiei ca stiinta teoretica
fundamentala, considerând economia despovarata de aspecte le ideologice si
constituire a ei într-o tehnica sociala. Dar, indiferent de denumirea ce i s-a
dat, economia a ramas suportul teoretic si metodologic al sistemului
stiintelor economice.
Începând cu deceniul al VIII-lea al secolului XX, gândirea si stiinta
economica au intrat într-o noua perioada a evolutiei sale aflata în plin proces
de desfasurare. Aceasta perioada se caracterizeaza prin dezvoltarea si
actualizarea teoriilor economice elaborate anterior, prin abandonarea sau
marginalizarea anumitor teorii, dar mai ales prin intensificarea preocuparilor
conjugate ale diferitelor categorii de specialisti în rezolvarea problemelor
globale ale omenirii, a dezechilibrelor economice si ecologice.
O directie prioritara a oamenilor de stiinta, autoritatilor publice si
societatii civile o constituie prevenirea si înlaturarea consecintelor poluarii
mediului, fundamentarea solutiilor tehnice si tehnologice, economice si
ecologice care sa asigure manifestarea unor noi relatii între om si natura, un
nou comportament ec onomic si ecologic al oamenilor, al societatii în
general.
Aspectele esentiale ale problemelor globale cu care se confrunta
omenirea sunt analizate si dezbatute, într-o bogata literatura cu caracter
interdisciplinar, în Rapoartele Clubului de la Roma, în documentele ONU si
în alte organisme ale societatii civile.
O contributie deosebita la întelegerea interdependentelor dintre
economic, politic, social si natural si la eludarea multiplelor aspecte globale
care îngrijoreaza omenirea, la fundamentarea solutiilor tehnice, economice,
politice, sociale si ecologice, o au discutiile organizate sub egida Clubului
de la Roma, înfiintat în 1960, la initiativa economistului si omului de afaceri
italian dr. Aurelio Peccei.
De o importanta deosebita sunt si lucrarile Conferintei Natiunilor
Unite asupra Mediului de la Stockholm din 1972, pe baza carora s-a elaborat
Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (P.N.U.E.), precum si cele ale
Conferinte i Mondiale „Mediul si dezvoltarea” de la Rio de Janeiro în anul
1992.
Expunerea succinta a evolutiei gândirii si stiintei economice scoate
în evidenta nu numai intensitatea tot mai accentuata a preocuparilor
specialistilor din domenii privind formarea, dezvoltarea si reconsiderarea
stiintei economice ca un sistem deschis ci, mai ales, rolul crescând fecund al
teoriei economice în explorarea, investigarea realitatilor economico-sociale
în permanenta miscare.
INTRODUCERE

Pe baza procesului de reconsiderare a teoriei economice s-au

fundamentat noi idei, concepte si legi ale evolutiei economiei reale. Stiinta
economica devine astfel nu numai un suport teoretic al eficientizarii vietii
economico-sociale, cât mai ales un instrument practic al perfectionarii
diferitelor laturi ale activitatii economice.
Ca si realitatea economica, care se interfereaza cu alte segmente ale
activitatii umane, sistemul conceptual al stiintelor economice este un sistem
deschis, aflat în interconditionare cu cel al altor stiinte ce apartin naturii,
tehnicii si umanului. Tocmai o astfel de viziune globala a realitatii si a
sistemelor de stiinta, explica sporirea valentelor practice atât ale teoriei
economice, cât si ale celorlalte stiinte.
Începând cu anii '80 ai secolului al XX-lea, economiei, ca stiinta
teoretica, i s-au „extirpat” aspectele sale ideologice, fiind considerata tot mai
mult o tehnica sociala. Economia contemporana se automatizeaza mai ales
prin modul de abordare a activitatilor economice; prin premisele si
concluziile pe care le formuleaza , prin abordarea pozitiva a realitatii, teoria
economica realizeaza un diagnostic al starii economiei si prognozeaza
dezvoltarea ei viitoare. În acelasi timp, prin abordarea sa normativa, teoria
economica arata cum ar fi mai bine sa se desfasoare activitatile economice,
ce ar trebui facut ca procesele economico-sociale sa se încadreze în
normalitate. În consecinta, teoria economica analizeaza economia
integratoare, benefica armonizarii raportului om-mediu natural, relatiei
eficienta economica - echitate sociala, intereselor oamenilor pe termen scurt,
mediu si lung.
Sub acest aspect, în structura sistemului stiintelor economice
contemporane, pe lânga elementele considerate strict economice –
economia, microeconomia, macroeconomia, economia mondiala, finantele ,
contabilitatea , managementul, marketingul, statistica, istoria economica,
istoria gândirii economice si altele, se cuprind si stiinte economice de
granita, de interferenta, cum sunt: matematica economica, cibernetica
economica, econometria, ergonomia, sociologia economica, psihosociologia
economica, antropologia economica, bioeconomia etc. Stiintele de granita
sunt rezultatul procesului de integrare a diferitelor stiinte, desfasurat
concomitent cu cel de diferentiere a stiintelor economice si a celorlalte
stiinte, care apartin altor domenii de activitate umana. Aceste stiinte de
granita sunt o reflectie teoretica a relatiilor de interferenta dintre domenii
distincte ale realitati si constituie baza teoretica a aparitiei si dezvoltarii
gândirii integratoare, interdisciplinare. Fiecare stiinta de granita are un statut
special, un anumit suport teoretic, legi si metode specifice de investigare. De
aceea, problema paternitatii unor concepte, care deseori este pusa în discutia
specialistilor, este lipsita de sens, ea trebuie privita, înainte de toate, sub
 ABORDARI ECONOMICE ÎN PROTECTIA MEDIULUI

aspectul benefic pentru societate, pentru viitorul naturii si al societatii

umane.
În aceste conditii, un anumit concept, prin specificitatea sa , este
component al unui anumit sistem notional. Dar, în masura în care unele
stiinte studiaza împreuna anumite laturi si privesc raporturile om -natura -
tehnica-societate, ele sunt „constrânse” sa se supuna interferentelor ce se
manifesta între mediul natural, tehnic, economic, social, sa dea o
interpretare globala starii si evolutiei realitatilor contemporane.
Cercetarea realitatii obiective nu se mai poate realiza izolat, în sens
strict economic, tehnic, ecologic sau social, ci prin utilizarea unor concepte
interactive , integratoare , care sa cuprinda toate aceste caracteristici,
folosind atât fondul comun al conceptelor, cât si specificul acestora. De fapt,
în conditiile în care orice activitate umana se manifesta în interactiune cu
diferite activitati sociale, aceasta caracteristica trebuie sa fie reflectata pe
planul gândirii, fiind urmarea unui sistem notional integrativ. Aceasta
cer inta esentiala este rezolvata prin elaborarea unor concepte integratoare ,
plurivalente, ce tin de stiintele de granita. Astfel de concepte integratoare,
utilizate deopotriva de specialisti care cerceteaza natura, tehnica sau
societatea umana, au o substanta comuna tuturor sistemelor de stiinte, dar si
una specifica , care le delimiteaza de alte stiinte, ele având un caracter
pluridimensional.
Pe de alta parte, folosirea în scopuri economice a unui sistem natural
este posibila numai prin destabilizarea sa si aducerea într-un echilibru
artificial, mentinut stabil prin introducerea continua de energie. Evaluarea
globala a unor asemenea sisteme trebuie sa se faca pe baza cuantificarii
câstigului economic si pierderii ecologice si prin compararea acestora.
Principala dificultate a evaluarilor consta în cuantificarea unor
elemente care nu pot fi exprimate în unitati de masura fizice sau valorice.
Mediul înconjurator este un bun public pur , pentru ca el raspunde
celor trei caracteristici care-l deosebesc de orice alt bun public privat:
• chiar daca este consumat de catre unul, el ramâne disponibil si
pentru altii;
• nimeni nu poate exclude pe cineva de la consumarea unui bun
public pur, pe când, în cazul unui bun public privat, producatorul
îi exclude pe toti cei care nu pot plati pretul lui;
• consumatorul nu se poate exclude pe el însusi de la utilizarea unui
bun public pur.
Analizând aceste trei caracteristici, putem concluziona ca cel care
consuma bunul public pur trebuie sa o faca de o asa maniera încât ceilalti sa
poata dispune la rândul lor de acest bun. În plus, consumatorul trebuie sa ia
INTRODUCERE

masuri de protectie a mediului astfel, încât la rândul lui sa poata beneficia în

continuare de bunul public pur.
Experienta de pâna acum a demonstrat ca , pentru a proteja mediul,
cel mai economic este sa previi poluarea, sa adopti o pozitie preventiva înca
din faza de proiectare. În conformitate cu legislatia în vigoare, investitorul
are obligatia sa cerceteze în ce masura proiectul propus este compatibil cu
cerintele protectiei mediului natural si a cadrului uman de viata. El trebuie
sa puna în practica pachetul de masuri tehnico-economice care sa permita
reducerea consecintelor negative ale lucrarilor propuse asupra mediului.
Când masurile tehnice de reducere a impactelor nu sunt suficiente,
respectiv impactul nu poate fi suprimat sau redus, investitorul trebuie sa
adopte masuri compensatoare, asumându-si si costul integral al realizarii
acestora.
Toate aceste consideratii au facut ca, în ultima perioada , sa se acorde
o atentie sporita relatiei dintre economie si ecologie, incluzând protectia
mediului.
Astfel se dezvolta domeniul economiei ecologice sau eco-economia.
Prezenta lucrare se înscrie pe aceasta directie.