Sunteți pe pagina 1din 10

CURSUL 5

PERSONALITATEA INFRACTORULUI ( I )

Infractorul din perspectivă psihologică

Planul cursului:

 Cauzele generice ale infracţiunii


 Ce este personalitatea?
 Perspective de abordare a personalităţii
 Concepţia lui H. Eysenck despre organizarea ierarhică a personalităţii
 Concepţia lui J. Pinatel asupra personalităţii criminale
 Personalitatea infractorilor recidivişti

Cauzele generice ale infracţiunii

1/8
FACTORI FACTORI
INTERNI EXTERNI

Familia
Psihologici FACTORI CU Starea materială
Biologici ACŢIUNE Persoane de
Fiziologici PRELUNGITĂ referinţă (indivizi
sau grupuri)

PERSONALITAT
EA
amprenta psiho-comportamentală a unui
individ

Ce este personalitatea?
amprenta psiho-comportamentală a unui individ

 Din punct de vedere psihologic este o modalitatea particulară sau specifică de


derulare a proceselor intrapsihice – cognitive, afective, motivaţionale – a unui
individ (amprenta psihologică specifică)
 Personalitatea nu poate fi studiată nemijlocit; personalitatea nu se poate poate
manifesta şi identifica decât prin prisma analizei comportamentului individului
 Comportamentul poate fi conceptualizat cel mai bine ca fiind un răspuns
exteriorizat al subiectului confruntat cu o situaţie
 Comportamentul poate fi de mai multe feluri: verbal, non-verbal, fiziologic,
neurofiziologic
 Ex.: Selectarea şi promovarea ostaşilor de către Alexandru Cel Mare

2/8
Perspective asupra personalităţii

IDEOGRAFIC NOMOTETIC
identificarea amprentei psiho-comportamentale
identificarea aspectelor psiho-comportamentale
a individului caracteristice pentru majoritatea infractorilor
ce a comis o infracţiune

Ambele modalităţi de abordare a personalităţii infractorului sunt utile şi justificate:


 Abordarea ideografică este necesară pentru o justă înţelegere a persoanei şi faptei
infractorului în ideea unei judicioase şi corecte individualizări a pedepsei;
 Abordarea nomotetică este utilă pentru identificarea acelor structuri de personalitate
care prezintă risc pentru comiterea infracţiunilor fiind de folos în prevenirea
infracţionalităţii.

Reducţionismul abordării personalităţii infractorului în cadrul procesului penal

 Analiza psihologică a actului infracţionar se reduce la determinarea conţinutului


juridic al infracţiunii. În concret, ea constă în a analiza „modul în care în pregătirea,
săvârşirea şi atitudinea post-infracţională se manifestă psihicul autorului [în]
elementele sale: inteligenţa, afectivitatea şi voinţa” (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi,
1991, p. 47).

RESPONSABILITATEA VINOVĂŢIA PENALĂ


PENALĂ
 Discernământul  Intenţia (directă sau indirectă)
 Libertatea acţiunii  Culpa (cu prevedere sau greşeala)

 Personalitatea infractorului, determinată complet şi temeinic, este fondul pe care


trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării
pentru că, în ultima analiză, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale
sunt condiţionate de această personalitate”(Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1991, p. 48).

Perspective teoretice asupra personalităţii

 Problema fundamentală a psihologiei personalităţii:


lipsa de integrare a cunoştinţelor despre natura şi structura personalităţii umane
 Principala consecinţă:
existenţa în paralel a mai multor “psihologii a personalităţii”
 Deşi abordările teoretice ale personalităţii sunt foarte diferite, uneori chiar
contradictorii, se pot desprinde anumite jaloane utile pentru construirea unei
viziuni pragmatice asupra personalităţii
 În acest sens majoritatea teoriilor care se ocupă de personalitate, în funcţie de
modul de abordare pot fi împărţite în doua mari clase:
1. teorii sau abordări tipologice şi
2. teorii sau modele în baza trăsăturilor de personalitate.

3/8
Abordarea tipologică
 Teoriile tipologice pornesc de la premiza că marea varietate de structuri de
personalitate pe care le au indivizii poate fi încadrată şi redusă la o clasificare
tipologică astfel încât să se poată discuta despre un număr relativ mic de tipare de
personalitate
 O astfel de abordare presupune preponderent o cunoaştere nomotetică a
personalităţii, de la general la particular, de sus în jos

 Exemplu de instrument de măsurare a personalităţii care ţine de abordarea


tipologică: este chestionarul / inventarul de personalitate elaborat de Eysenck
(Eysenck Personality Inventory - EPI ; Eysenck, 1964)

Abordarea prin trăsături

 Modelele în baza trăsăturilor renunţă în a preciza o tipologie, negând eventual


însăşi valabilitatea acestora, şi se concentrează pe identificarea gradului de
dezvoltare a unor trăsături de personalitate considerate a fi deosebit de importante

 O astfel de abordare presupune preponderent o cunoaştere ideografică a


personalităţii de la particular la general, de jos în sus

 Exemplu de instrument de măsurare a personalităţii fondat pe un model de trăsături


fundamentale ale personalităţii: chestionarul celor 16 factori de personalitate
elaborat de Cattell (16 Personality Factors - 16 PF; Cattell, 1950)

Care este abordarea cea mai bună?

 Abordarea tipologică (nomotetică) şi cea în baza de trăsături (ideografică) sunt


complementare

 Poziţia teoretică şi empirică a lui H. Eysenck la fel ca şi metoda statistică a analizei


factoriale ne permite ilustrarea şi înţelegerea acestei interacţiuni şi
complementarităţi

Concepţia lui H. Eysenck despre organizarea ierarhică a personalităţii:

 Eysenck sugerează că personalitatea poate fi privită ca fiind organizată ierarhic în


cel puţin patru nivele:

 (I) Nivelul reacţiilor specifice

4/8
 La acest nivel inferior se plasează acele comportamente pe care le afişează un
individ în calitate de reacţii / răspunsuri aleatorii la o situaţie. Altfel spus, dacă am
confrunta de mai multe ori acelaşi individ cu aceiaşi situaţie am obţine tot timpul
reacţii diferite.
 Având în vedere că autorul a folosit metoda statistică a analizei factoriale pentru
identificarea structurii personalităţii, comportamentele aleatorii reprezintă un factor
de eroare pentru Eysenck: ele sunt, în termeni statistici, procentul rezidual
neexplicat din varianţa comportamentului unui individ.
 Reacţiile specifice nu ne pot spune nimic despre natura persoanei sau impactul
specific al situaţiei asupra comportamentului acestuia.

 (II) Nivelul reacţiilor habituale (al deprinderilor)


 La nivelul imediat superior reacţiilor specifice se află reacţiile habituale.
 Ele reprezintă construcţii teoretice extrase în baza identificării unor comportamente
repetate în situaţii identice.
 Urmărind deprinderile putem obţine primele informaţii asupra personalităţii individului.
 Eysenck consideră deprinderile ca fiind un factor primar al personalităţii, cărămizile
de bază în construcţia arhitectonicii unei personalităţi.

 (III) Nivelul reacţiilor de trăsătură


 Reacţiile de trăsătură reprezintă o coocurenţă observabilă (prin inferenţă statistică
sau, după caz, „ochiometric”) dintre o serie de deprinderi sau acte repetate
(habituale) ale subiectului.
 Trăsătura este o construcţie supraetajată deprinderilor habituale, dedusă ca rezultat
al analizei factoriale.
 Eysenck consideră trăsăturile ca fiind un factor de grup în structura personalităţii.
 Ele reprezintă anumite tendinţe comportamentale (înclinaţii de a reacţiona în mod
similar) dar care se manifestă în situaţii diferite dar asemănătoare.

 (IV) Nivelul reacţiilor tipologice


 Tipul reprezintă pentru Eysenck cel mai înalt nivel în construcţia personalităţii, fiind
rezultatul unor „constelaţii observabile de trăsături sau sindroame de trăsături”.
 El are la bază consistenţa dintre trăsături. Reacţiile tipologice reprezintă stiluri de
comportament care se manifestă în cvasi-totalitatea situaţiilor.
 Acest nivel superior al reacţiilor, considerat responsabil de organizarea de ansamblu al
comportamentului individului, a fost numit de Eysenck ca fiind factor general (e uşor de
urmărit o analogie între „factorul G”, inteligenţa, în domeniul abilităţilor).

Reprezentarea grafică a nivelurilor construcţiei personalităţii

5/8
Teoria lui Ti Factor
Eysenck: secundar
PEN p (factor general)
cvasi-totalitatea situaţiilor – răspunsuri cvasi-similare: consistenţa
generală Factor
Teoria lui Trăsătur Trăsătur
Cattell: primar
16 PF ă ă (factor de
situaţii similare - răspunsuri similare: consistenţa trans- grup)
situaţională
Deprindere Deprindere DDeprindere Răspunsur
i
habituale
R1 = R2 = R3 R4 = R5 = R6 R7 = R8 = R9 (conf. Cattell
situaţie identică - răspunsuri similare: consistenţă trăsături de
suprafaţă)
situaţională Răspunsur
? ? ? i
specifice
(varianţa
R1 = R2 = R3 R4 = R5 = R6 R7 = R8 = R9 neexplicată
situaţie identică - răspunsuri ,
aleatorii factor de
eroare)

Exemplu de construcţie ierarhică a personalităţii

 Nivelul I: O persoană cu care vă întâlniţi uneori vorbeşte mult (R1), altă dată preferă
să vă asculte cu interes (R2) sau uneori pare să fie absentă (R3)
 Nivelul II: Persoana cu care vă întâlniţi de fiecare dată este bine dispusă şi vorbeşte
mult
 Nivelul III: Dacă observaţi că aceiaşi persoană în general, în marea majoritatea a
situaţiilor de comunicare cu alte persoane este tonică şi vorbeşte mult puteţi să-i
atribuiţi trăsătura de “vorbăreţ” sau “comunicativ” sau “sociabil”
 Nivelul IV: Dacă pe lângă trăsătura de “sociabil” i se mai pot atribui aceleiaşi
persoane astfel de calităţi precum “optimist”, “activ”, “prietenos” probabil că acea
persoană face parte din tipul de persoane cărora le spunem “extroverţi”

Cum abordăm personalitatea criminală?

 Tipologic: căutăm să identificăm un tip de personalitate criminală

 Prin modele de trăsături: căutăm un set de deprinderi şi trăsături ce sunt


caracteristice infractorilor

Argumente pro-trăsături

 tipul intermediar în orice sistem tipologic ocupă un loc de frunte, ceea ce aparent ar
invalida tipologiile în general” (p. 54)

6/8
 „nu vom găsi nicăieri vreun ‚tip pur’ în nici un cadru de referinţă, în nici un sistem
tipologic … ideea de tip este o abstracţie, este un construct mintal, care corespunde
mai degrabă necesităţilor noastre logice de a ‚ordona’ fenomenele naturale care,
prin esenţa lor, nu sunt ‚ordonate’ ” (p. 55)
 nu trebuie căutate tipologii perfecte ci „jaloane, sindromuri, ale căror configuraţie ne
pot orienta în cunoaşterea măcar şi superficială a unor indivizi implicaţi poate în
vreo infracţiune” (p. 55).

Concepţia lui Jean Pinatel

 Nu există o personalitate criminală


 Toţi au gânduri criminale însă majoritatea nu le dau curs
 Orice persoană, în anumite circumstanţe excepţionale, poate deveni infractor
 Ceea ce distinge un infractor de o persoană obişnuită este trecerea la act, mai
exact uşurinţa cu care se trece la actul criminal
 Pentru Pinatel conceptul de „personalitate criminală” nu este altceva decât „un
instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional … un sistem de
referinţe, o construcţie abstractă care se substituie unei realităţi subiective”
(Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991, p. 50).
 În viziunea lui Pinatel trecerea la act este determinată de gradul de rezistenţă pe
care îl poate avea o persoană atunci când este asaltat de gândurile criminale sau /
şi întâlneşte situaţii prielnice pentru comiterea infracţiunii. El defineşte această
rezistenţă în faţa actului criminal ca fiind „pragul delincvenţional”
 Oamenii obişnuiţi, numiţi „nedelincvenţi”, diferă de delincvenţi prin faptul că au un
prag delincvenţional ridicat, rezistă tendinţelor criminale
 Delincvenţii trec cu uşurinţă dincolo de pragul delincvenţional, iar delincvenţii
formaţi (infractorii recidivişti sau „de carieră”) nu mai au reţineri, ci caută activ
situaţii pentru a comite infracţiuni
 Pinatel pune foarte mare accent pe impactul situaţiei în comiterea unei infracţiuni,
mai ales în cazul infractorilor primari (a nedelincvenţilor care comit prima
infracţiune, trecând de pragul delincvenţional)
 În viziunea sa personalitatea infractorului trebuie analizată, ţinându-se cont de
situaţie, în situaţie
 Pinatel distinge două mari categorii de situaţii relevante pentru analiza personalităţii
infractorului:
 Situaţii specifice sau periculoase. Sunt acele situaţii în care individului i se oferă
ocazia de a comite o infracţiune. Actul criminal care rezultă dintr-o astfel de situaţie,
este reactiv, constituie o reacţie a personalităţii care trece peste pragul
delincvenţional ca urmare a tentaţiei;
 Situaţii nespecifice sau amorfe. Sunt acele situaţii în care nimic nu incită din exterior
o persoană pentru comiterea unei infracţiuni. În astfel de situaţii rolul hotărâtor în
comiterea infracţiunii revine personalităţii. Actul criminal în astfel de situaţii este
unul activ, el constituie o manifestare a personalităţii.
 Pentru Pinatel factorii de mediu determină deopotrivă natura situaţiilor cu care se
confruntă infractorul şi devenirea personalităţii sale.

7/8
 În viziunea autorului „mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea
ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, şi prin faptul că uşurează
structurarea personalităţii criminale” (p. 50).
 Deşi recunoaşte că “personalitate criminală” e doar un concept foloseşte conceptul
de “nucleu al personalităţii criminale”
 Pentru Pinatel trecerea la act la delincvenţii care comit acte grave şi delincvenţii
formaţi este determinată de un „nucleu al personalităţii criminale”.
 Pinatel consideră că nucleul personalităţii criminale este compus din următoarele
trăsături de personalitate:
1. Egocentrism
2. Agresivitate
3. Labilitatea afectivă
4. Indiferenţă afectivă
 Pentru Pinatel nucleul personalităţii criminale nu este altceva decât „o asociere
dinamică dintre mai multe trăsături care nici una luată parte nu este criminală în sine”.
 Aceste trăsături devin „criminogene” atunci când se întâlnesc în aceeaşi
persoană producând, ca un efect de coexistenţă, ceea ce identificăm ca fiind
nucleul personalităţii criminale.
 Analizând comportamentul infracţional, Pinatel arată modul în care trăsăturile
nucleului personalităţii criminale se întrepătrund, favorizând comiterea infracţiunii:
 „infractorul nu este reţinut de oprobiul social deoarece este labil, incapabil să se
organizeze pe termen lung, tot aşa cum e în stare să depăşească obstacolele care apar
în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic şi eminamente agresiv; în acelaşi
timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase, căci fiind indiferent
afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în
consecinţă, poate comite orice crimă” (apud Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991, p. 50-51).

Starea de recidivă
 În conformitate cu codul penal starea de recidivă există doar în următoarele
cazuri, expres limitate de lege (art. 37, C. Pen.):
 a) Când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau
în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este
închisoare mai mare de 1 an;
 b) Când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după
graţierea totală, sau a restului de pedeapsă, ori după îndeplinirea termenului de
prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou
o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de
1an;
 c) Când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoarea până la 6 luni
sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după
prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an.

8/8
 Criteriile pentru considerarea unui infractor ca fiind recidivist ţin cont deopotrivă de
frecvenţa faptelor penale (litera c) cât şi de gravitatea faptelor (literele a-b).
 Nu se consideră ca fiind relevante pentru stabilirea stării de recidivă infracţiunile:
 săvârşite în timpul minorităţii;
 săvârşite din culpă;
 amnistiate;
 pentru care a intervenit reabilitarea.
 Este important să se precizeze cu exactitate care sunt criteriile de stabilire a stării
de recidivă pentru că există o serie de implicaţii a unei asemenea etichetări, atât în
momentul unei eventuale condamnări ulterioare, cât şi în momentul ispăşirii
condamnării pentru o nouă infracţiune.

Personalitatea infractorilor recidivişti


 Diverse cercetări indică o serie de trăsături de personalitate specifice infractorilor
recidivişti. Printre cele mai frecvente caracteristici menţionate se regăsesc următoarele:
 (1) Egocentrismul. Această trăsătură face parte şi din nucleul personalităţi
criminale aşa cum este văzut de Pinatel. Conform unor date statistice aproximativ
41% din infractorii recidivişti prezintă această caracteristică în comportamentul lor
(Canepa, 1970). Am putea defini egocentrismul ca fiind incapacitatea de a ţine cont
de sentimentele, gândurile şi interesele celorlalţi (Chandler, 1977);
 (2) Imaturitate intelectivă. Imaturitatea intelectuală nu este identică cu inteligenţa.
Majoritatea infractorilor au un Q. I. comparabil cu cel al populaţiei normale.
Imaturitatea intelectivă presupune mai degrabă incapacitatea de a compara
proporţiile câştigului obţinut ca rezultat al infracţiunii şi pierderile ce survin în cazul
descoperirii faptei; imaturitatea intelectuală presupune o lipsă de perspicacitate, de
a prevedea consecinţele de lungă durată ale acţiunilor întreprinse;
 (3) Impulsivitate mărită. Conform unor date statistice se estimează faptul că 68 %
din recidivişti posedă această trăsătură (Canepa, 1970). Ea presupune un slab
autocontrol cognitiv-comportamental în faţa intervenţiei emoţiilor sau motivelor de
moment. Corelează cu trăsătura anterioară;
 (4) Agresivitate. Marea majoritate a infractorilor recidivişti – 72% (Canepa, 1970) –
prezintă un nivel exacerbat al agresivităţii;
 (5) Oportunism. Tendinţa de a se opune normelor sociale, de a contrazice alte
persoane sau autoritatea şi reprezentanţii autorităţii este prezentă la aproape
jumătate din recidivişti (46%);
 (6) Indiferenţă afectivă. O bună parte din recidivişti (27%) posedă o insensibilitate
faţă de durerea sau nevoile altor persoane. Această trăsătură corelează cu
egocentrismul. Ea explică şi motivul pentru care sunt posibile crimele cu un grad
pronunţat de cruzime faţă de victimă;
 (7) Sărăcie a eului. Cele mai multe persoane care au o carieră criminală întâmpină
dificultăţi de auto-prezentare: reflecţia asupra modului în care sunt ca şi persoane este
episodică ceea ce face ca conştiinţa modului în care sunt – eul personal – să nu să se
dezvolte. De cele mai multe ori imaginea propriei persoane se reduce la ceea ce spun
alţii despre infractor. Consecinţele sunt multiple: absenţa unui eu conturat reduce
conştientizarea propriei persoane şi, în consecinţă, duce la un autocontrol limitat;
 (8) Devalorizarea muncii. Munca pentru o mare parte din recidivişti reprezintă o
corvoadă inutilă şi plictisitoare. Această atitudine reprezintă o denaturare gravă a
unei motivaţii umane fundamentale; o atare atitudine faţă de muncă este cauzată în

9/8
special de modul defectuos de socializare primară, dar şi de perpetuarea acestei
atitudini în subculturile delincvente unde are loc socializarea ulterioară a recidiviştilor.

10 / 8