OPTICĂ

I. Elemente de optică geometrică şi ondulatorie

I.1 Reflexia şi refracţia luminii
I.2 Oglinzi sferice şi plane
I.3 Lentilele şi asociaţii de lentile

Noţiuni introductive
Lumina este un fenomen fizic complex, având un caracter dual: undă – corpuscul. Din
punct de vedere ondulatoriu lumina este considerată o undă electromagnetică transversală, cu două
componente inseparabile (câmp electric şi câmp magnetic) senzaţia vizuală fiind proporţionată cu
intensitatea câmpului electric.
Definiţie: Unda este fenomenul de propagare, din aproape în aproape, a unui fenomen variabil în timp.

Definiţie: Lungimea de undă ( λ ) este distanţa dintre două puncte de fază egală vecine, succesive pe
direcţia de propagare:
- descrie periodicitatea spaţială a undei luminoase;
- este dependentă de mediul de propagare.
y
λ

λ
Definiţie: Suprafaţa de undă este locul geometric al punctelor care oscilează în fază.

Definiţie: Viteza de fază constituie viteza de propagare a suprafeţelor de undă (sau a frontului de undă)
şi este definită de relaţia:

vf =
λ
T
m
unde: - [vf]SI =
s
- λ este lungimea de undă, [λ]SI = m
- T este perioada de oscilaţie a punctelor materiale din mediul în care se propagă unda [T]SI = s

Lumina se propagă:
1 c
- în vid cu viteza : c = ≈ 3 · 108 m / s şi are λ0 = (1)
ε0 • µ0 v
- într-un mediu transparent, omogen şi izotrop, cu permitivitatea electrică ε şi permitivitatea
1 c v
magnetică μ, cu viteza: v = ε•µ
= şi are λ = (2)
εr • µr ν
λ0 c
Din (1) şi (2) rezultă =
λ v

Definiţie: Frecvenţa de oscilaţie ( ν ) reprezintă numărul de oscilaţii complete efectuate în unitatea

de timp.
1
ν=
T

[ν]SI = s–1 = Hz
Definiţie: Indicele de refracţie absolut este, prin definiţie, raportul dintre viteza de propagare a
radiaţiei optice în vid şi viteza de propagare a radiaţiei optice într-un mediu oarecare, transparent şi
izotrop.
c
n= = εr • µr =
v
λ0
 Indicele de refracţie relativ, n 12 , al mediului optic 2 faţă de mediul optic 1 se defineşte ca
fiind raportul dintre viteza de propagare a radiaţiei optice în mediul 1 şi viteza de propagare a
luminii în mediul 2.
n2 v1 λ1
n21 = = =
n1 v2 λ2

Indicele de refracţie relativ descrie modul de variaţie a lungimii de undă a radiaţiei optice
(ν = constant) ce străbate cele două medii.

Definiţie: Raza de lumină se defineşte ca direcţia de propagare a energiei electromagnetice.

Între două puncte dintr-un mediu omogen şi izotrop, lumina se propagă în linie dreaptă,
perpendiculară pe suprafaţa de undă.

1. Principiul reversibilităţii razelor de lumină

Drumul razei de lumină nu depinde de sensul ei de propagare.

Definiţie: Fasciculul luminos reprezintă un ansamblu de raze de lumină care se propagă în acelaşi
sens.

2. Principiul independenţei fasciculelor de lumină

Razele de lumină se pot intersecta fără a interfera, continuându-şi propagarea în mod
independent.

Fasciculele de lumină pot fi:

Conice (sau izogene, sau omocentrice)
- convergente: razele se întâlnesc într-un punct.

- divergente: razele de lumină pleacă dintr-un punct.

Paralele (cilindrice): razele sunt paralele.

Definiţie: Drumul optic reprezintă lungimea echivalentă a drumului care ar fi parcurs de unda
luminoasă în vid în acelaşi timp ca şi drumul considerat într-un mediu dat: (r) = n · r (r – lungimea
drumului geometric parcurs de undă într-un mediu cu indicele de refracţie n).

3. Principiul lui Fermat

Lumina se propagă între două puncte astfel încât drumul său optic să fie minim.
I.1 Reflexia şi refracţia luminii
1. Reflexia luminii
Definiţie: Fenomenul de modificare bruscă a direcţiei de propagare a luminii şi de întoarcere în mediul din
care a provenit atunci când întâlneşte suprafaţa de separare dintre două medii se numeşte reflexia luminii.
 S N
R SI – rază incidentă
I – punct de incidenţă
IN – normala în I
IR – raza reflectată
i – unghiul de incidenţă
r – unghiul de reflexie

i r
Mediul 1
Mediul 2

Legile reflexiei:
1. Raza incidentă, raza reflectată şi normala la suprafaţa de separare în punctul de incidenţă se
află în acelaşi plan (planul de incidenţă).
SI, IN , IR în punctul de incidenţă sunt coplanare
2. Măsura unghiului de reflexie este egală cu măsura unghiului de incidenţă.
i=r

Reflexia dirijată:

i r i r i r

Reflexia difuză: forma corpurilor

2. Refracţia luminii
Definiţie: Fenomenul de modificare bruscă a direcţiei de propagare a luminii atunci când străbate
suprafaţa de separare dintre două medii transparente se numeşte refracţia luminii.

S N
 SI – rază incidentă
I – punct de incidenţă
IN – normala în I
i – unghi de incidenţă
i IR – rază refractată
r – unghi de refracţie
Mediul 1, n1
Mediul 2, n2

Important: 1) Când lumina trece dintr-un mediu mai puţin dens într-un mediu mai dens atunci ea se
apropie de perpendiculară.
n1 < n2 r < i (raza se apropie de normală după refracţie)
2) Când lumina trece dintr-un mediu mai dens într-un mediu mai puţin dens atunci ea se
îndepărtează de perpendiculară.

n1 > n2 r > i (raza se depărtează de normală după refracţie)

Legile refracţiei:
1. Raza incidentă, raza refractată şi normala la suprafaţa de separare în punctul de incidenţă se
află în acelaşi plan (planul de incidenţă).

SI, IN , IR în punctul de incidenţă sunt coplanare

2. Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie este o constantă
pentru o pereche dată de medii transparente, omogene şi izotrope.
n2
sin i
= n21 unde n21 = n 1 este indicele de refracţie relativ al mediului 2 faţă de mediul 1, deci relaţia
sin r

se poate scrie sub forma:

n1 · sin i = n2 · sin r

Reflexia totală. Este un caz particular al fenomenului de refracţie. Dacă n1 > n2, după refracţie raza de
lumină se depărtează de normală. Există un anumit unghi de incidenţă, numit unghi limită ( I ), pentru care
π
unghiul de refracţie atinge valoarea maximă (r' = ) când raza refractată este paralelă cu suprafaţa de
2
separare. Pentru unghiuri de incidenţă mai mari decât unghiul limită nu există decât fenomenul de reflexie
(refracţia dispare).
Definiţie: Reflexia totală constă în absenţa razei refractate şi revenirea integrală a luminii în mediul 1.
n2  n2 
sin I = I = arcsin   = arcsin n21
n1  n1 

r
n2 r' = π ⁄ 2
I I' I''
n1

i i' = I i'' > I r'' = i''

3. Sisteme optice. Aproximaţia gaussiană

Definiţie: Sistemul optic (prescurtat SO) este un ansamblu de suprafeţe reflectătoare şi medii
transparente, cu indici de refracţie diferiţi, separate prin suprafeţe geometrice de lumină.
Sistemul optic transformă fasciculele de lumină incidente, prin reflexie sau refracţie, în
fascicule emergente.
Punctul obiect P este centrul fasciculului (conic) incident (de intrare în sistemul optic).
Punctul obiect poate fi:
- real: când fasciculul incident este divergent

SO

- virtual: când fasciculul incident este convergent

SO

Punctul P' este centrul fasciculului (conic) emergent sistemului optic.

Punctul imagine poate fi:
- real: când fasciculul emergent este convergent

SO
 P'

- virtual: când fasciculul emergent este divergent

SO

P'

La imagine putem vorbi de:

- stigmatism, adică unui punct obiect îi corespunde un singur punct imagine
- astigmatism, adică unui punct obiect îi corespunde mai multe puncte imagine

Conform legii reversibilităţii drumul razelor de lumină, punctul – imagine P' poate fi considerat punct –
obiect P, iar punctul – obiect P poate fi considerat punctul – imagine P', motiv pentru care cele două
puncte ( P şi P' ) se numesc puncte conjugate.

Un sistem optic poate fi considerat ideal dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- sistemul optic să fie centrat
- fasciculele de lumină să fie paraxiale, adică suficient de înguste, învecinate axului
optic şi foarte puţin înclinate faţă de axul optic (aproximaţia gaussiană sau paraxială)
Legătura între poziţia obiectului şi a imaginii, faţă de un sistem optic este dată de relaţia
punctelor conjugate:
n2 n1 n − n1
– = 2
x2 x1 R

unde: - x1 este lungimea segmentului PV (de la punctul – obiect la vârf)

- x2 este lungimea segmentului VP' (de la vârf la punctul – imagine)
- R este lungimea segmentului CV (de la centru la vârf)
- n1 este indicele de refracţie al mediului 1
- n2 este indicele de refracţie al mediului 2

Relaţia punctelor conjugate se poate exprima cu ajutorul distanţelor focale sub forma:
f2 f1
+ =
x2 x1
1
Relaţia punctelor conjugate se mai numeşte şi prima relaţie fundamentală a dioptrului sferic.

Sistemele optice ideale se clasifică în:

A. – convergente sau pozitive dacă:
a) un fascicul de raze paralele cu axa optică principală, venit de la infinit este transformat într-un
fascicul convergent F2 numit focar – imagine
← plan focal imagine
 SO

F2

b) un fascicul divergent cu vârful F 1 (focarul – obiect – real) este transformat într-un fascicul
paralel cu axa optică principală
plan focal obiect→
SO

F1

Faţă de sistemul optic considerat:

- focarul – imagine F2 este conjugat cu punctul – obiect axial situat la infinit
- focarul – obiect F1 este conjugat cu punctul – imagine axial situat la infinit.

B. – divergente sau negative dacă:

a) fasciculul de raze paralele cu axa optică principală, venit de la un punct – obiect situat la infinit
este transformat într-un fascicul divergent cu vârful în focarul imagine F2 (focar virtual)

SO

F2

b) fasciculul convergent cu vârful în focarul obiect F 1 (virtual) este transformat într-un fascicul
paralel cu axa optică principală.

SO

F1

Definiţie: Planul focal – obiect este planul perpendicular pe axa optică principală şi pe care o
intersectează în F1.
Definiţie: Planul focal – imagine este planul perpendicular pe axa optică principală şi pe care o
intersectează în F2.
Definiţie: Sistemul focal este sistemul optic care nu are focare sau are focarele plasate la infinit.

4. Construcţia imaginilor
Pentru a construi imaginea unui obiect liniar, dispus perpendicular pe axa optică principală
este necesar să se construiască doar imaginea extremităţilor folosind 2 din cele 3 raze de lumină:
1) Orice rază de lumină care trece pe direcţia centrului optic nu-şi modifică direcţia de propagare.
2) Orice rază de lumină care trece paralelă cu axa optică principală se reflectă pe direcţia focarului.
 3) Orice rază de lumină care trece prin focar se reflectă paralelă cu axa optică principală.

5. Convenţii de semn
1)

distanţa obiect sau distanţa imagine

P V C P' se consideră pozitivă sau negativă în sens geometric.
x1 x2

– +

2)

P V C P' distanţele focale vor fi pozitive sau negative

f1 f2 în sens geometric.

– +
3) +
segmentele situate perpendicular pe axa optică
– principală vor fi pozitive sau negative în sens
geometric.

4) razele de curbură vor fi pozitive sau negative

în sens geometric.
+ –

6. Dioptrul
Definiţie: Dioptrul este suprafaţa de separare dintre două medii transparente, cu indici de refracţie
diferiţi.
Clasificare:
După forma suprafeţei de separare, există:
 - dioptru sferic, când suprafaţa de separare este o porţiune dintr-o sferă
- dioptru plan, când suprafaţa de separare este un plan.

a) Dioptrul sferic.
y
I n1<n2
n1 i n2

P α C P'
V x

+R

- x1 +x2

Elemente caracteristice:
- vârful V al dioptrului (polul calotei sferice)
- centrul de curbură C – centrul sferei din care face parte suprafaţa sferică
- axa optică principală CV
- axa optică secundară orice dreaptă care trece prin C şi un punct oarecare al dioptrului diferit de vârful
V (există o infinitate de axe optice secundare)

Relaţia punctelor conjugate:

n2 n1 n − n1 1 1  1 1 
– = 2 sau n1 ·  −  = n2 ·  − 
x2 x1 R  R x1   R x2 
Pentru dioptrul plan relaţia punctelor conjugate devine:

n2 n1 şi
= β=1
x2 x1

Focarele dioptrului sferic

Distanţa focală a dioptrului sferic reprezintă valoarea particulară a distanţei – obiect x1
când distanţa – imagine x2 → ∞, respectiv valoarea particulară a distanţei – imagine x2 când
distanţa – obiect x1 → ∞.

n2R
- pentru x1 → ∞ x2 = = f2 f2 este distanţa focală imagine.
n 2 − n1
n 1R
- pentru x2 → ∞ x1 = = f1 f1 este distanţa focală obiect.
n 2 − n1
Dioptrul plan nu are focare( distanţele focale sunt infinite).
A doua formulă matematică a relaţiei punctelor conjugate este:

f1 f2
+ =
x1 x2
1
Mărirea liniară transversală sau a doua formulă fundamentală a dioptrului sferic
y
I n1<n2
n1 B n2

+y1
A F2 A'
V C x
– y2

B'

- x1 +x2

Definiţie: Mărirea liniară trasversală se defineşte ca fiind raportul dintre mărirea imaginii y2 şi
mărirea obiectului y1:

def y 2 x2
β = = ·
y1 x1
n1
Dioptrul plan creează doar imagini drepte, a căror dimensiune este egală cu dimensiunea obiectului,
n
imaginea şi obiectul fiind2 de aceeaşi parte faţă de dioptru.

7. Sisteme de dioptri
Sunt de obicei asociaţii de dioptri centraţi (de exemplu lentila). Imaginea dată de primul
dioptru devine obiect pentru următorul dioptru, şi aşa mai departe până la ultimul dioptru.

Definiţie: Sistemul optic central este un sistem format din dioptri sferici sau dioptri sferici şi oglinzi
sferice ale căror suprafeţe de separaţie au toate centrele pe aceeaşi dreaptă.
Definiţie: Axa optică principală este dreapta pe care sunt situate centrele de curbură ale suprafeţelor
de separaţie ale unui sistem optic centrat.

O rază de lumină incidentă care se propagă în lungul axei optice principale traversează
sistemul în linie dreaptă (singura rază de lumină cu această proprietate).
Mărirea liniară transversală a sistemului este produsul măririlor liniare transversale
individuale ale dioptrilor componenţi:
n
βsistem = β1 · β2 · β3 · … · βn = ∏βk
k =1

I.2 Oglinzi sferice şi plane

Definitie: Oglinzile sferice sunt calote sferice foarte lucioase care reflectă practic întreg fasciculul
luminos incident pe suprafaţa lor.
Oglinzile sferice pot fi:
- concave – dacă suprafaţa reflectătoare se află pe partea interioară a calotei sferice ( R<0 )
 R y

axa optică principală

C F
V x
axa optică secundară

–f

–R

- convexe – dacă suprafaţa reflectătoare se află pe partea exterioară a calotei sferice (R>0)

y R

axa optică principală

F C
V x
axa optică secundară

–f

–R

Elemente caracteristice:
- vârful V – polul calotei sferice;
- centrul de curbură C – centrul sferei din care face parte suprafaţa reflectătoare;
- axa optică principală – dreapta CV;
- axa optică secundară – orice dreaptă care trece prin C, cu excepţia dreptei CV;
– există o infinitate de axe optice secundare;
- deschiderea oglinzii – unghiul solid sub care se vede calota ferică din centrul C.

Formula oglinzilor sferice

Formula oglinzilor sferice se obţine din cele ale dioptrului sferic punând condiţia formală
n2 = – n1. Se obţine:
1 1
+ =
x1 x2
2
R

Focarul oglinzii sferice

Oglinda sferică are un singur focar, ca o consecinţă a revesibilităţii razelor de lumină.
Focarul este punctul în care se află o sursă luminoasă punctiformă astfel încât după reflexia razelor de
lumină pe oglindă acestea sunt paralele cu axa optică principală sau este punctul în care se intersectează,
după reflexia pe oglindă, razele incidente, paralele, cu axa optică principală.
R
f1 = f2 = f =
2
Observaţii:
- relaţia punctelor conjugate se mai poate scrie:
1 1
+ =
x1 x2
1
- mărirea liniară transversalăfpentru oglinzi sferice este:
y2 x2
β= =–
y1 x1

Definiţie: Oglinda plană este o suprafaţă netedă reflectătoare plană.

Oglinda plană poate fi considerată un caz particular al oglinzii sferice, dar a cărei rază de
curbură R → ∞.

Formula oglinzilor plane

Formula oglinzilor plane se obţine din cele ale dioptrului plan punând condiţia formală
n2 = – n1. Se obţine:
x2 = – x1

Observaţii:
- oglinda plană (R → ∞) nu are focare f → ∞
- mărirea liniară transversală pentru oglinda plană este:
β=1
- oglinda plană creează doar o imagine dreaptă, virtuală, egală ca dimensiune cu obiectul
- x1 = – x2: punctul –imagine şi punctul – obiect sunt simetrice faţă de oglindă.

Dependenţa poziţiei imaginii de poziţia obiectului este dată de relaţia următoare:

I.3 Lentilele şi asociaţii de
f
lentile
Definiţie: Lentila optică este un obiect transparent şi omogen, separat de mediul exterior prin doi
x = 1− f
dioptri sferici sau cmbinaşie de dioptri 2sferici şi plani.
x
Lentila poate fi considerată un 1sistem optic centrat de dioptri. Dacă grosimea d a lentilei
este neglijabilă în raport cu razele de curbură ale celor doi dioptri, se consideră că vârfurile acestora
coincid cu centrul optic şi lentila se numeşte lentilă subţire; în caz contrar lentila este groasă.
Lentilele se clasifică în:
1) lentile – reale (groase)
– ideale (subţiri)
2) lentile – convergente
– divergente
Lentile convergente:
 Biconvexe planconvexe menisc convergent

Simbolul lentilei convergente este:

Lentile divergente:

Biconcavă planconcavă menisc divergent

Simbolul lentilei divergente este:

Elementele lentilei:
- vârfurile V1 şi V2 ale celor doi dioptri sferici;
- centrele de curbură C1 şi C2 ale celor doi dioptri sferici;
- centrul optic O al lentilei;
- axa optică principală – dreapta care trece prin centrele de curbură C1 şi C2. Dacă un dioptru este
plan, atunci axa optică principală va fi dreapta ce trece prin centrul de curbură al dioptrului sferic şi
perpendiculară pe dioptrul plan.
- axa optică secundară – orice dreaptă care trece prin centrul optic O, exceptând-o pe cea care
trece prin centrele de curbură.

Relaţii fundamentale ale lentilei subţiri:

1) Relaţia punctelor conjugate în cazul lentilei subţiri

n2 n1 n 3 − n1 n3 − n2
– = –
x2 x1 R1 R2

unde: - n1 şi n2 unt indicii de refracţie ai celor două medii cu care lentila este în contact;
- n3 este indicele de refracţie al materialului lentilei;
 - R1 şi R2 sunt razele de curbură ale celor doi dioptri;
- x1 şi x2 sunt distanţele lentilă – obiect, respectiv lentilă – imagine.
n lentil ă
Dacă n1 = n2 =next şi n3 = nlentilă atunci n = şi obţinem:
n ext

1 1  1 1 
– = (n – 1)  − 
x2 x1  R1 R 2 

2) Relaţia punctelor conjugate în cazul lentilei groase:

Dacă lumina se propagă printr-un sistem de doi dioptri, de raze R 1 şi R2, distanţaţi cu D,
care separă medii cu indici de refracţie n1, n3 (la mijloc) şi respectiv n2, atunci relaţia punctelor conjugate
pentru lentile groase se scrie sub forma:
n2 n1 n 3D n − n1 n 2 − n 3
− − = 3 +
x '2 x 1 x 2 ( x 2 − D) R1 R2

unde: - x1 este poziţia obiectului faţă de primul dioptru;

- x2 este poziţia imaginii faţă de primul dioptru;
- x2’ este poziţia imaginii finale faţă de al doilea dioptru;
- D este grosimea lentilei;
- R1 şi R2 sunt razele de curbură ale celor doi dioptri.
Dacă n1 = n2 =next atunci lentila (n3 = nlentilă )este în contact cu acelaşi mediu pe ambele feţe:

 1 1  D  1 1 
next  −  – nlentilă = (nlentilă – next )  − 
 x '2 x1  x 2 ( x 2 − D)  R1 R 2 

Focarele lentilei subţiri

Definiţie: Focarul principal – obiect este punctul în care se află un izvor punctiform, astfel încât
după refracţia razelor de lumină prin lentilă, acestea sunt paralele cu axa optică principală.
1
−
Pentru x2 → ∞ f1 =  1 1 
(n − 1) − 
 R1 R 2 
Definiţie: Focarul principal – imagine este punctul în care se intersectează, după refracţia razelor de
lumină prin lentilă, razele incidente paralele cu axul optic principal.
1
Pentru x1 → ∞ f2 = (n − 1) 1 − 1 
 
 R1 R2 
1 1
Notând cu: f = (n − 1) 1 − 1  =  n lentilă − 1 1 − 1  distanţa focală a lentilei, se constată că f
R R  n  R R 
 1 2   mediu  1 2 
= f2 = – f1, adică focarele sunt ajezate simetric de o parte şi de alta a lentilei. Relaţia punctelor conjugate se
poate scrie acum sub forma:
 1 1 1
− =
x 2 x1 f

Definiţie: Convergenţa C (sau puterea optică P a lentilei) este inversul distanţei focale a lentilei
subţiri:
C=
1
f
1
Unitatea de măsură pentru convergenţă este: [C]SI = = m– 1 = δ (dioptria)
[f ]SI
Definiţie: Dioptria reprezintă convergenţa (sau puterea optică) unei lentile cu distanţa focală de 1m.

Lentilele subţiri pot fi:

- convergente – dacă C>0 sau f >0 şi au focare reale.
- divergente – dacă C<0 sau f< 0 şi au focare virtuale.

Observaţii:
Proprietatea unei lentile de a fi convergentă sau divergentă depinde de:
- forma geometrică (prin R1R2 – razele de curbură ale dioptriilor);
- natura materialului (prin nlentilă – indicele de refracţie al lentilei);
- mediul în care este plasată lentila (prin nexterior – indicele de refracţie al mediului)
 1 1 
Lentilele mai groase la mijloc au factorul  −  > 0 deci sunt :
 R1 R 2 
- convergente dacă nlentilă >nexterior
- divergente dacă nlentilă < nexterior
 1 1 
Lentilele mai groase la mijloc au factorul  −  < 0 deci sunt :
R
 1 R 2 
- divergente dacă nlentilă >nexterior
- convergente dacă nlentilă < nexterior

Definiţie: Mărirea liniară transversală este mărimea care ne arată de câte ori se modifică
dimensiunea y2 a imaginii faţă de dimensiunea y1 a obiectului:

y2
β= =
y1
x2
x1

Asociaţii de lentile subţiri sunt formate din două sau mai multe lentile subţiri centrate (au acelaşi ax
optic). Într-un astfel de sistem, imaginea dată de prima lentilă devine obiect pentru următoarea lentilă, şi
aşa mai departe până la ultima lentilă.

Mărirea liniară transversală a sistemului este dată de produsul mărimilor liniare transversale ale
componentelor:
n
βsistem = β1 · β2 · β3 · … · βn = ∏βk
k =1
Definiţie: Sistemele de lentile alipite (acolate) sunt sistemele pentru care distanţa dintre lentilele
componente este neglijabilă (d ≈ 0). În acest caz convergenţa sistemului este suma convergenţelor
lentilelor componente:
n n
1 1
C = ∑C k sau = ∑
k =1 F k =1 f k
Observaţii:
1) Proprietatea de aditivitate a convergenţelor este generală sistemelor cu componente lipite.
2) Cele două sume sunt algebrice, deoarece termenii pot fi pozitivi sau negativi, după cum lemtilele
sunt convergente, respectiv divergente.

Un sistem centrat format din două lentile subţiri este afocal sau telescopic dacă focarul
principal – imagine F2 al primei lentile coincide cu focarul principal – obiect F1 al celei de-a doua lentile.
Distanţa dintre lentile este egală cu suma algebrică a distanţelor focale al celor două lentile: d = f1 + f2.
Caracteristica generală a acestui sistem constă în faptul că orice fascicul paralel cu axa
optică principală, incident pe sistem, este la ieşire, tot parael cu axa optică principală, fiind doar deplasat
faţă de acesta. Raportul diametrelor fasciculelor este:

y '2
β= =
y1
f2
−
Observaţii: f1
1) Acest sistem nu poate fi compus doar din lentile divergente.
2) Dacă are în componenţă doar lentile convergente, produce răsturnarea imaginii.