Sunteți pe pagina 1din 5

Teoria lui Roesler (sau Teoria lui Rösler) este o teorie potrivit căreia poporul român s-a

format la sud de Dunăre, de unde o mare parte a populației a emigrat la nord de fluviu.
Această teorie însă nu a fost inițiată de istoricul austriac (german din Sudeți) Eduard
Robert Rösler, însă poartă numele său, ca urmare a publicării în 1871 a cărții sale
"Romänische Studien".

Această teorie se consolidase prin lucrările unor precursori (ca de exemplu Franz Josef
Sulzer, Josef Karl Eder și Johann Christian von Engel). După Rösler, teoria a fost
preluată și de alți istorici, contemporani, precum și din generații ulterioare (de exemplu
marele istoric ungur Pál Hunfalvy, de asemenea de origine etnică germană, cu numele
real Paul Hundsdorfer).

Lucrările din secolele secolul XVIII și secolul XIX au apărut, semnificativ, pe fundalul
eforturilor românești de emancipare din Transilvania și Banat, populația românească pe
atunci încă nefiind recunoscută ca națiune. Luările de poziție românești subliniau
vechimea locuitorilor români din regiunile respective ale imperiului și descendența din
coloniștii romani din antichitate. Vezi în acest context, spre exemplu, memorandumurile
adresate curții de la Viena și intitulate Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae.

În principal, teoria lui Roesler are la bază ipoteze și speculații ce au în vedere - între
altele - scurtimea prezenței administrației romane în regiunile Daciei nord-danubiene;
faptul că stăpânirea romană a durat cu secole în plus în provinciile balcanice sud-
danubiene; vocabularul comun româno-albanez, care în concepția susținătorilor teoriei s-
ar fi datorat exclusiv unei conviețuiri timpurii între protoromâni și albanezi; la faptul că
de-a lungul secolelor în diverse regiuni balcanice au existat populații românești și
aromâne, care încă în secolele secolul XVIII-secolul XIX erau relativ numeroase.

Roesler a ales perioada imediat următoare marii invazii mongole (1241) ca probabilă
pentru o imigrare majoră, dată fiind rarefierea puternică a populației cauzată în nordul
Dunării de incursiunile armatelor mongole, cât și procesul de slavizare a imperiului
româno-bulgar din acea epocă. Demonstrarea imigrării românilor după cucerirea
Transilvaniei de către unguri trebuia să justifice o dată în plus politica de maghiarizare
forțată dusă de Ungaria după realizarea în 1867 a dualismului austro-ungar în cadrul
imperiului austriac și lipsa de drepturi naționale de până atunci.

Contestatarii teoriei roesleriene, majoritatea istoricilor români, au contrapus acesteia


teoria continuității populației daco-romane pe întregul teritoriu de astăzi al României, pe
lângă celelalte teritorii ale fostelor regiuni imperiale romane relevante pentru etnogeneza
românilor: Pannonia, Illyricum, Dardania, cele două Moësii, Moësia superior, Moësia
inferior, și cele două Dacii sud-dunărene, Dacia ripensis și Dacia mediterranea. Între
timp, numeroase dovezi arheologice din secolul XX au venit în sprijinul celor care susțin
teoria continuității în fostele provincii romane situate în nordul Dunării. Argumentul a
silentio, adus în contra aflării Românilor în Dacia Traiană, care se bazează pe lipsa
știrilor istorice despre acest popor timp de aproape 1000 de ani dupa retragerea aureliana
este obiectul acestui capitol. În contra acestui argument, Dimitrie Onciul susține mai întâi
că Românii au fost confundați cu popoarele ce stăpâneau Dacia sau sunt amintiți sub
denumiri arhaice, aducând și câteva probe din timpuri mai târzii, unde asemenea
amestecare este foarte probabilă sau chiar vederată.

Afară de aceasta, este cu atât mai puțin de mirat că scriitorii bizantini nu fac amintire
timp îndelungat despre Românii din stânga Dunării, când vedem că Românii din imperiu,
unde ei locuiau până în vecinătatea cea mai apropiată de capitală, nu se află amintiți ca
popor deosebit sub numele de Vlahi, decât pentru prima oară la anul 976. Cât timp Vlahii
nu luară de sine înșiși parte însemnată la întâmplările istorice, ei n’au fost luați în seamă
de scriitorii acelor timpuri. Deci argumentul a silentio nu dovedește nimic pentru neființa
Românilor în Dacia.

Dar nici nu este adevărat că Dacoromanii nu s’ar afla amintiți în istorie înainte de secolul
XII. Cel mai cunoscut cronicar, care face asemenea amintire, este Anonimul Notar al
regelui unguresc Béla. Acesta spune că Ungurii la venirea lor nu numai c’au aflat pe
Români în Ardeal, dar și un principat românesc în această țară sub ducele Gelou, care a
fost învins de Unguri. Roesler n’a știut cum să se mântuiască de această piedică pentru
teoria sa, decât declarând pe Anonymus, pe care-l făcuse notarul celui de pe urmă Béla
(al IV, 1235-1270), ca falsificator.

D. Xenopol nu se rostește asupra timpului acestui cronicar, dar îl ia în apărare în contra


lui Roesler, susținând că învinuirile din partea acestuia sunt parte îndreptățite, parte însă
prea întrecute. Unde Notarul urmează tradiției naționale, cronica lui conține un adevăr
istoric; numai amănunțimile pot fi false sau închipuite. Nicidecum nu se poate însă
admite ca el să fi scos din fantazia sa popoarele și statele din Ungaria și Ardeal, numite
ca existente la venirea Ungurilor, - aceasta atât de puțin cât și cealaltă părere a lui
Roesler că Ungurii n’ar fi venit, cum o spune Anonymus în acord cu tradiția ungurească,
prin Carpații răsăriteni ai Ungariei superioare, - cale cunoscută lor de mai nainte, când
veniră într’ajutor Francilor în contra Moravilor, - ci pe la Poarta de Fier de la Dunăre.
Dintre argumentele aduse în contra acestei păreri defel neîntemeiate este, ca dovadă
directă, mai de seamă mărturia cronicarului rus Nestor (pe la 1100), - observată de d.
Xenopol chiar și în critica sa dintâi (p. 170) – care cronicar întărește în această privință
pe deplin spusele lui Anonymus, punând intrarea Ungurilor, ca și acesta, în regiunea
nord-estică a Ungariei. (10)

Cât pentru Românii ardeleni, Notarul lui Béla află adeverire mai puternică tot prin acest
Nestor, a cărui cronică spune că, intrând Ungurii în țara lor de-acum, ei au avut luptă cu
Vlahii și Slovenii ce locuiau aicea. Obiecția lui Roesler că acești Vlahi ar fi Francii
germani, care stăpâneau atunci Pannonia, d. Xenopol o respinge cu desăvârșire,
demonstrând din cronica lui Nestor că cronicarul cunoștea pe Franci, Germani, Romani
ș.a. sub numele lor proprii, deci Vlahii lui ungureni nu pot fi alții decât Românii. (11)
Ființa acestora în Ungaria înainte de venirea Ungurilor vedem c’o afirmă și cronicarul
Simon de Kéza [Kézai Símon] (pe la 1285), la care se află încă și tradiția despre originea
Vlahilor dela coloniile romane de aici cum și despre continuitatea lor.

Această tradiție, pe care punem mai mult temeiu decât aflăm în opul d-lui Xenopol, o
cunoaște și cronograful bizantin Kinnamos din secolul XII, care spune despre Vlahii de
pe râpa stângă a Dunării, ce-i amintește la a. 1167 în războaiele împăratului Manoil în
contra Ungariei, că: ei sunt vechii coloni din Italia. Sofistica lui Roesler, care voiește să
înlătureze și această mărturie clară, zicând că aici ar fi înțeleși Vlahii din cea parte a
Dunării, o aflăm combătută destul de temeinic, susținând autorul că așezările acestor
Români se aflau în Moldova. (12)

Sprijinul cel mai puternic în contra acelei argumentații silite a lui Roesler este, pe lângă
interpretarea naturală a textului, mai ales dovada adusă de d. Tomaschek din Nicita
Choniates [latinizat: Acominatus], contemporanul lui Kinnamos, care amintește la
același timp pe Vlahii din stânga Dunării ca locuind până în vecinătatea Galiției. (13)

Dar nu numai vecinii Dacoromanilor mărturisesc, în cele dintâi știri despre aceștia,
vechimea acestui popor în țara lui. Cunoștința aceasta o aflăm și’n poemul german
Nibelungenlied, unde Vlahii cu ducele lor Ramunc (explicat de d. Xenopol ca
transformare germană a numelui Roman) se află amintiți în suita lui Attila. Poemul fiind
sfârșit în forma sa de-acum pe la capătul secolului XII, d. Xenopol susține cu bun temeiu
că amintirea Vlahilor nu poate să fi intrat în el mai târziu decât pe timpul cruciadei întâia
(1096) sau cel mult al celei a doua (1146). Deci avem și aici o mărturie destul de
timpurie despre vechimea poporului român în părțile Daciei.

în:

Formularea categorica a tezei contrare – baza ideologica a dominatiei maghiare asupra


Transilvaniei – s-a datorat istoricului austriac Robert Roesler. Folosind izvoare istorice
latine tarzii si nesigure, el a sustinut teza exterminarii populatiei de origine dacica
odata cu cucerirea romana, precum si pe cea a retragerii complete a populatiei romanizate
din cuprinsul provinciei Dacia in secolul III. Locuitorii fostei provincii ar fi fost
stramutati in masa la sud de Dunare, unde s-ar fi format limba romana si poporul roman.
La venirea maghiarilor in Europa, Transilvania ar fi fost un tinut pustiu, pe care coroana
maghiara l-ar fi anexat si populat, instaland apoi si colonisti germani pentru a-I apara
granitele. Abia dupa marea ciuma din secolul al XIV-lea , tinuturile de dincolo de
Carpati, pustiite de molima, ar fi fost colonizate de pastori valahi de la sun de Carpati si
de Dunare.

Teoriile roesleriene, criticate in mediile academice contemporane, au fost preluate nu


numai de alte lucrari savante, ci si din manualele scolare din Ungaria secolelor XIX-XX,
alimentand imaginarul nationalist maghiar. In schimb, istoricii si lingvistii romani din
secolul XIX (M. Kogalniceau, A.D. Xenopol, B.P. Hasdeu, Gr. Tocilescu) au adunat
un numar mare de dovezi referitoare atat la vechile populatii getice si dacice din spatiul
carpato-danubian, cat si la continuitatea populatiei romanizate pe teritoriul fostelor
provincii Dacia si Moesia, demonstrand subrezenia multora dintre argumentele invocate
in istoriografia oficiala maghiara. La nivelul reprezentarilor, identitare si comune,
renuntarea la scrierea slavona (chirilica) si generalizarea alfabetului latin, precum si
predarea limbii romane si a istoriei nationale in scolile organizate odata cu reformele lui
A. I. Cuza au generalizat constiinta romanitatii poporului roman, a limbii si civilizatiei
acestuia.
Dupa Marea Unire, negarea continuitatii romanesti in tinuturile de dincolo de Carpati si
teoretizarea pretinstei inferioritati a lumii rurale romanesti in raport cu ierarhiile nobiliare
dmaghiare si cu cultura aulica si urbana a acestora au alimentat masiv resentimentele pe
care le-a provocat destramarea monarhiei austro-ungare si politica revizionista maghiara.
In aceiasi ani, scoala istorica si lingvistica romaneasca produce opere stiintifice
importante pentru intelegerea etnogenezei romanilor: “Inceputurile vietii romane la
gurile Dunarii” si “Getica” lui Vasile Parvan, primele volume ale monumentalei
“Istorii a romanilor” lui Nicolae Iorga, “Istoria limbii romane” de Al. Rosetti sau
cartea lui Gh. I. Bratianu, “O enigma si un miracol istoric: poporul roman”. Pe de
alta parte, insa, miscarile de extrema dreapta dezvoltata – asemenea extremei drepte
germane, fascinata de trecutul istoric al “indo-germanilor” si al gotilor – un discurs
autohtonist care supraevalua importanta elementului dacic in contrast cu civilizatia
mediteraneana, pe care o considera decadenta.

Aspecte sustinute de teoria roesleriana.

Romanizarea Daciei. “Avem motive sa credem ca elementul dacic supus s-a tinut
departe de contactul cu civilizatia romana si s-a mentinut dusmania fata de Roma.
Romanizarea Daciei a fost insa diferita de cea a altor provincii cucerite de armata Romei.
(…) In Dacia insa a fost creata o adevarata tara de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit
si inconjurat de o populatie dusmanoasa, in care insa romanitatea nu si-a infipt radacini
atat de adanci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei nationalitati cucerite si din punct
de vedere spiritual.

Discontinuitatea romanitatii. “Cei care sustin mentinerea unei populatii romanice in


Dacia se impart in doua categorii. Unii sustin parerea ca provincialii romani s-au refugiat
in munti pentru a-si pastra acolo libertatea si viata, altii (…) considera ca ei au ramas
netulburati in vai si campii in vechiile lor case si asezari. (…) A doua parere isi gaseste
respingerea in cautarea zadarnica a presupusei continuitati a oraselor si polulatiei Daciei
in toate monumentele literare ale vecinilor.

Migratia vlahilor la nord de Dunare. Invadarea si ocuparea Valahiei a fost linistita si


imperceptibila, inceputul ei, care trebuie sa fi fost inca in perioada domninatiei cumane,
neputand fi precizat. (…) Prin ipoteza migrarii treptate spre nord a valahilor din Moesia
se poate explica cum imprejurarea surprinzatoare ca populatia valaha se intalneste in nord
de Dunare numai dupa inceputul veacului al XIII-lea, devenind apoi din ce in ce mai
numeroasa, pana ce vor umple in mare masura tara numita Valahia si apoi tarile din jur.

(R. Roesler, Romanische Studien, 1871)

Principalele idei ale imigrationistilor:

• dacii au fost exterminati ca popor;


• disparitia vecii toponimii dace;
• romanizarea nu s-a putut realiza in cei 165 de ani de stapanire romana;
• toti locuitorii Daciei au parasit provincia prin retragerea aureliana;
• poporul roman si limba romana s-au format la sud de Dunare deoarece: lipsesc
din limba lor elemente germanice; exista elemente lexicale comune in limba
romana si in limba albaneza; dialectele daco-roman si macedo-roman se
aseamana; influenta slava afost posibila numai la sud de Dunare unde romanii
devin ortodoci si preiau limba slvona de cult;
• romanii sunt un popor de pastori nimanzi;
• lipsa izvoarelor istorice care sa ateste existenta romanilor la nord de Dunare
inainte de sec. XIII;
• maghiarii au gasit la venirea lor in Transilvania o “terra deserta” (pamant pustiu).