Sunteți pe pagina 1din 230

Universitatea Spiru Haret

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SINTEZE
Anul II Învăţământ la distanţă

Autori: prof.univ.dr.doc. Grigore Posea


prof.univ.dr. George Erdeli
prof.univ.dr. Ion Marin
prof.univ.dr. Mihai Parichi
conf.univ.dr. Alexandru Badea
lector.univ.dr. Luiza Stănilă
lector.univ. Ionel Benea

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003


ISBN 973-582-773-5

Descrierea CIP A Bibliotecii Naţionale a României


Geografie: Sinteze: anul II - coord.: Vasile Glăvan. -
Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003
Bibliogr.
232 p. 23,5 cm.
ISBN 973-582-773-5

I. Glăvan, Vasile (coord.)

913(075.8)
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SINTEZE
Anul II
Învăţământ la distanţă

Prof.univ.dr. VASILE GLĂVAN


coordonator
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
BUCUREŞTI, 2003

CUPRINS

Prefaţă ……………………………………………………………………... 11

DISCIPLINE OBLIGATORII
SEMESTRUL I
GEOMORFOLOGIE GENERALĂ (Prof.univ.dr.doc. Grigore Posea)
Probleme generale ………………………………………………….. 13
Obiectivul geomorfologiei …………………………………... 13
Dezvoltarea geomorfologiei …………………………………. 14
Dezvoltarea geomorfologiei în România ……………………. 15
Sistemul noţiunilor şi conceptelor de bază ………………….. 15
Factorii genetici ai reliefului ………………………………… 16
Clasificarea sistemică a formelor de relief …………………... 17
Teorii în geomorfologie …………………….……………….. 18
Analiza geomorfologică (continentală) …………………….... 19
Geodinamica reliefosferei …………………….……………………. 19
Structura terrei, plăcile tectonice, lanţuri muntoase …………. 19
Continente, bazine oceanice, curba hipsografică ……………. 21
Mişcări ale scoarţei cu importanţă pentru relief …………….. 22
Transformarea unui lanţ muntos în platformă şi peneplenă …. 23
Geomorfologie dinamică externă; procese geomorfologice externe 24
Geomorfologia erozivo-acumulativă; categorii de procese
şi agenţi …………………….…………………….………….. 24
Legile generale ale geomorfologiei erozivo-acumulative …… 24
Asocierea spaţială a proceselor (şi agenţilor) în sisteme
morfogenetice …………………….………………………….. 26
Versanţii, specificul şi rolul acestora ………………………………. 34
Terminologie şi definiţie; importanţă ……………………….. 34
Relieful apelor curgătoare …………………….……………………. 37
Sistemul geomorfologic fluviatil ……………………………. 37
Formele de eroziune create de râuri …………………………. 38
Formele de acumulare ……………………………………….. 40
Bibliografie …………………….…………………….…………….. 41
GEOGRAFIA POPULAŢIEI ŞI A AŞEZĂRILOR UMANE
(Prof.univ.dr. George Erdeli)
Locul geografiei populaţiei în cadrul geografiei umane …………… 42
Distribuţia spaţială a populaţiei mondiale …………………………. 44
Factorii distribuţiei spaţiale a populaţiei …………………….. 44
Dinamica populaţiei mondiale …………………….……………….. 46
Componentele dinamicii populaţiei …………………………. 46
Mişcarea naturală …………………….……………………… 46
Mobilitatea spaţială a populaţiei …………………….……………... 47
Factorii care determină mobilitatea populaţiei ………………. 48
Formele de mobilitate a populaţiei ………………………….. 49
Tipuri de migranţi …………………………………………… 52
Structura populaţiei mondiale …………………….………………... 54
Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe ……………… 54
Structura populaţiei pe cele două sexe ………………………. 54
Structura socio-economică a populaţie ……………………… 55
Structura populaţiei pe medii rural/urban …………………… 56
Structura etno-culturală a populaţiei ………………………… 57
Structura pe grupe de rase …………………….……………... 57
Structura etnică a populaţiei …………………………………. 58
Structura religioasă …………………….……………………. 59
Bibliografie …………………….…………………….…………….. 61

BIOGEOGRAFIE (Lect.univ.dr. Luiza Stănilă)


Elemente de corologie …………………….…………………….…. 62
Moduri de diseminare a organismelor …….…………………….…. 62
Arealul biogeografic …….…………………….….…….…… 63
Elemente de ecologie …….…………………….…………………... 64
Factorii energetici (lumina şi temperatura) ….………………. 64
Factorii hidrici …….…………………….….…….………….. 65
Factorii edafici …….…………………….…………………... 67
Factorii mecanici …….…………………….………………… 69
Domeniile de viaţă ale globului terestru …….……………………... 69
Domeniul acvatic …….…………………….………………... 69
Domeniul terestru …….…………………….………………... 72
Domeniul subteran …….………………….…………………. 79
Regiunile biogeografice ale globului terestru …….………………... 80
Regiunea holartică …….…………………….….…….……… 80
Regiunea neotropicală …….…………………….…………… 81
Regiunea africano-malgaşă …….…………………….……… 82
Regiunea indo-malaieză …….…………………….…………. 83
Regiunea australiană …….…………………….…………….. 84
Regiunea polineziană …….…………………….……………. 84
Regiunea antarctică …….…………………….……………… 84
Bibliografie …………………….…………………….…………….. 85

GEOGRAFIA CONTINENTELOR (EUROPA) (Prof.univ.dr. Ion Marin)


Caracterizare geografică de ansamblu ...……………….…………... 86
Aşezare, întindere, limite …………………….……………… 86
Evoluţia paleogeografică şi reflectarea acesteia în caractere
generale ale reliefului …………………….………………….. 87
Caractere biopedoclimatice …………………….……………. 90
Populaţie şi aşezări …………………………….…………….. 92
Regiuni geografice …………………………….…………………… 95
I. Europa nordică. Ţările baltice ………….….……….….….. 95
Estonia ……………………….…………………….……. 95
Letonia ……………………….………………..………… 96
Lituania ………………..……….………………………... 98
II. Europa centrală ……………..…………….….….….….…. 100
Cehia ……………..…………….….….….….…………... 100
Slovacia ……………..…………….….….….….……….. 103
Bibliografie …………………….…………………….…………….. 105

INTRODUCERE ÎN INFORMATICĂ (Lect.univ. Ionel Benea)


Teoria informaţiei …………………….…………………….….…... 106
Introducere …………………….…………………….….…… 106
Măsurarea informaţiei. Alegeri binare şi biţi ………………... 106
Codificarea informaţiei …………………….………………... 107
Conversia analog – digital …………………….…………….. 108
Procesarea informaţiei şi sistemele informaţionale …………. 108
Informatica. Ştiinţa despre informaţie …………………….……….. 110
Definiţie, origini …………………….……………………….. 110
Dezvoltarea informaticii …………………….………………. 111
Clasificarea calculatoarelor …………………….……………. 113
Structura internă şi modul de funcţionare …………………… 115
Parametrii şi caracteristicile esenţiale ale unui calculator personal 116
Bazele aritmetice ale sistemelor de calcul …………………………. 118
Sistemul de numeraţie zecimal …………………….………... 118
Sistemul de numeraţie binar …………………….…………… 119
Operaţii în cod zecimal – binar …………………….………………. 119
Coduri, operaţii aritmetice …………………….…………………… 119
Prezentarea codificată a numerelor …………………….…… 119
Bazele logice ale structurii şi funcţionării calculatoarelor electronice 120
Algebra booleană. Definirea domeniului ………………….... 120
Algoritmii …………………….………..…………………….……... 122
Schemele logice …………………….………..……………… 123
Programarea structurată …………………….……………….. 124
Limbaj – limbaje de programare …………………….……………... 124
Limbaj non-verbal …………………….……………………... 124
Programele …………………….………..…………………… 127
Sisteme de operare …………………….………..…………… 129
Bibliografie …………………….…………………….…………….. 137

SEMESTRUL II

GEOMORFOLOGIE GENERALĂ (Prof.univ.dr.doc. Grigore Posea)


Relieful petrografic …………………….………..…………………. 138
Relieful granitic …………………….………..………………. 138
Relieful dezvoltat pe gresii şi conglomerate ………………… 139
Relieful modelat pe argile (şi marne) ………………………... 139
Relieful modelat pe nisipuri …………………………………. 140
Relieful modelat pe loess ……………………………………. 140
Relieful calcaros (carstic) ……………………………………. 141
Relieful structural ………………………………………………….. 142
Relieful structurilor suborizontale (tabulare) ………………... 142
Relieful structurilor monoclinale ……………………………. 143
Relieful domurilor …………………………………………… 143
Relieful structurilor cutate …………………………………... 144
Relieful structurilor discordante …………………………….. 144
Relieful structurilor faliate (de tip bloc) …………………….. 145
Relieful apalaşian ……………………………………………. 145
Vulcanismul şi relieful vulcanic …………………………………… 145
Relieful climatic …………………………………………………… 148
Geomorfologia climatică …………………………………………... 148
Relieful glaciar ……………………………………………… 148
Relieful periglaciar …………………………………………... 151
Relieful regiunilor aride şi semiaride ………………………... 153
Relieful litoral şi marin …………………………………………….. 155
Relieful litoral ……………………………………………….. 155
Relieful submarin ……………………………………………. 157
Alte reliefuri ………………………………………………………... 158
Complexul formelor antropice; peisaje antropogene ………... 158
Regionarea geomorfologică …………………………………. 159
Relieful şi mediul geografic ………………………………………... 160
Funcţiile şi rolul reliefului în cadrul mediului terestru
şi al societăţii omeneşti ……………………………………… 160
Bibliografie …………………….…………………….…………….. 161

GEOGRAFIA POPULAŢIEI ŞI AŞEZĂRILOR UMANE


(Prof.univ.dr. George Erdeli)
Aşezările urbane şi rurale ………………………………………….. 162
Habitatul uman sau aşezarea umană (definire si componente) 162
Funcţiile şi structura funcţională a aşezărilor umane ………... 164
Aşezările urbane …………………………………………….. 166
Aşezările rurale ……………………………………………… 172
Bibliografie …………………….…………………….…………….. 178

GEOGRAFIA SOLURILOR (Prof.univ.dr. Mihai Parichi)


Solul şi pedosfera …………………….…………………….………. 179
Alcătuirea globală a solului ………….…………………….………. 179
Constituenţii minerali ai solului ………….………………….. 179
Constituenţii organici ai solului ………….………………….. 180
Apa din sol ………….…………………..………….………... 181
Aerul din sol ………….…………………..………….………. 182
Organismele vii din sol ………….…………………..………. 182
Factorii de formare a solului ………….……………………………. 183
Rolul climei ………….………………………………………. 183
Acţiunea factorului biologic ………….……………………… 183
Rolul rocii parentale ………….……………………………… 183
Rolul reliefului ………….…………………..………….…… 184
Influenţa apei freatice şi stagnante ………….………………. 184
Factorul timp ………….…………………..………….……… 184
Rolul omului în formarea şi evoluţia solurilor ………………. 184
Configuraţia solului ………….…………………..………….……... 184
Orizonturile de sol ………….………………………………... 185
Caracterele morfologice ale solurilor ………….…………………... 186
Proprietăţile fizice, fizico-mecanice şi hidrofizice ale solurilor …… 186
Proprietăţile chimice ale solurilor ………….………………………. 188
Compoziţia şi concentraţia soluţiei de sol …………………… 188
Capacitatea de reţinere a solului ………….…………………. 188
Reacţia solului ………….…………………..………….…….. 188
Legile distribuţiei solurilor pe glob ………….…………………….. 189
Clasificarea solurilor ………….…………………..………….…….. 189
Regiunile ecopedologice ale terrei ………….……………………… 191
Grupele ecologice de soluri din România ………….………………. 191
Resursele de sol şi populaţia globului ………….…………………... 192
Degradarea şi protecţia solurilor ………….………………………... 192
Aplicaţii ale pedologiei şi pedogeografiei ………….……………… 193
Bibliografie ………….…………………..………….……………… 193

GEOGRAFIA CONTINENTELOR (EUROPA) (Prof.univ.dr. Ion Marin)


Regiuni geografice (continuare) ……………..…………………….. 194
III. Europa Estică ……………………..………………………. 194
Rusia ……………………..……………………………. 194
Ucraina ……...………………..………….……………. 198
Belarus………….………………..………….………… 199
IV. Europa Mediteraneană ……………..……………………. 201
Iugoslavia ……………………..………………………. 201
Croaţia ……………………..………………………….. 203
Slovenia ……………………..………………………… 205
Bosnia-Herţegovina ……………………..……………. 207
Macedonia ……………………..……………………… 209
Bibliografie ………….…………………..………….……………… 211

TELEDETECŢIE ŞI AEROFOTOINTERPRETARE GEOGRAFICĂ


(Conf.univ.dr. Alexandru Badea)
Noţiuni de fotogrammetrie ………….……………………………… 212
Generalităţi ………….…………………..………….………... 212
Principiul vederii binoculare (stereoscopia) ………………… 213
Obţinerea fotogrammelor ………….…………………..…………… 216
Obţinerea fotogramelor aeriene. Zborul fotogrammetric ……. 216
Exploatarea fotogramelor ………….………………………… 220
Noţiuni de teledetecţie ………….…………………..………….…... 222
Generalităţi ………….…………………..………….………... 222
Spectru electromagnetic ………….………………………….. 223
Ramuri ale teledetecţiei cu utilizare tematică …………….…. 223
Sisteme satelitare şi instrumentele lor (captori, senzori) ……. 225
Noţiuni de fotointerpretare ………….……………………………… 226
Generalităţi ………….……………………………………….. 226
Rolul culorilor în analiza datelor de teledetecţie ……………. 229
Bibliografie ………….…………………..………….……………… 231
PREFAŢĂ

În condiţiile eforturilor României de integrare în Uniunea Europeană şi de


realizare a unei economii care să corespundă cerinţelor dezvoltării durabile,
sarcinile învăţământului geografic superior sunt din ce în ce mai importante
pentru pregătirea temeinică a viitorilor specialişti licenţiaţi în geografie.
Pe parcursul procesului de învăţământ studenţii Facultăţii de Geografie
asimilează gradat cunoştinţe din disciplinele geografice generale, cu pondere mare
în anii I şi II de studiu, completate apoi, în anii următori, cu disciplinele care
asigură cunoştinţele geografice specializate.
În Editura Fundaţiei „România de Mâine” sunt publicate „in extenso”
cursuri universitare pentru toate materiile incluse în Planul de învăţământ al
anului II de studii, precum şi caiete de lucrări practice.
Pentru a uşura procesul de asimilare şi înţelegere a cunoştinţelor, cadrele
didactice ale Facultăţii de Geografie au realizat rezumatele disciplinelor. Acestea
respectă în totalitate structura generală a cursurilor tipărite şi conţin volumul minim
de cunoştinţe care trebuie asimilate. Rezumatele devin astfel un instrument de lucru
necesar dar nu suficient. Pornind de la acestea, studentul trebuie să-şi completeze
cunoştinţele prin parcurgerea şi/sau audierea cursurilor prin consultarea biblio-
grafiei recomandate şi prin realizarea activităţilor practice şi de seminar.
În al doilea an de studii, se regăsesc unele discipline fundamentale, toate
obligatorii, care asigură studenţilor o pregătire temeinică în domeniul geografiei
şi îi ajută în înţelegerea şi aprofundarea disciplinelor din anii următori.
Aceste discipline – cursuri şi seminarii/lucrări practice – sunt prezentate, mai jos:
Geomorfologia generală asigură cunoaşterea noţiunilor de bază privind
formele de relief, geneza şi clasificarea acestora, procesele geomorfologice actuale,
precum şi însuşirea unor metode de analiză şi cartare a reliefului în scopul evaluării
importanţei acestuia ca suport al mediului şi al activităţilor umane.
Geografia populaţiei şi aşezărilor umane prezintă problemele generale care
vizează populaţia, ca geneză, răspândire, dinamică, structură, dezvoltare durabilă în
raport cu resursele economice, evidenţiază şi analizează habitatele umane – rurale şi
urbane – cu definirea, originea, funcţia şi componentele acestora, dinamica lor în
spaţiu şi timp, organizarea teritoriului urban şi rural pe mapamond.
Geografia continentelor (Europa) prezintă caracterizarea geografică de
ansamblu a Europei (aşezarea geografică, limite, ţărmuri, evoluţie paleogeografică,
geologie, elemente bioclimatice, populaţie şi aşezări umane), înfăţişându-se, în conti-
nuare, noile realităţi geografice, demografice şi economice din ţările separate în entităţi
teritorial-administrative, independente, impuse de evenimentele politice de la începutul
anilor ’90 ai secolului XX, ca destrămarea URSS, a Iugoslaviei şi a Cehoslovaciei.
Biogeografia permite însuşirea cunoştinţelor de bază asupra factorilor ce
condiţionează formarea şi dezvoltarea organismelor vegetale şi animale, răs-
pândirea şi gruparea plantelor şi animalelor pe glob, pe domenii de viaţă şi
regiuni biogeografice.
Geografia solurilor asigură cunoaşterea genezei solului ca rezultat al
factorilor genetici naturali şi al influenţei antropice, alcătuirea, configuraţia
profilului şi proprietăţile acestuia, şi oferă o imagine clară asupra tipologiei
solurilor, a repartiţiei acestora pe Glob şi în România, precum şi a problemelor
practice legate de folosirea în producţie agricolă la scara România.
Introducerea în informatică permite asimilarea cunoştinţelor de bază
privind utilizarea calculatoarelor PC în geografie: componente de bază, sistemul
de operare DOS, mediul Windows, editarea de texte şi metode de calcul pentru
aplicaţii geografice.
Teledetecţia şi aerofotointerpretarea geografică asigură asimilarea cunoş-
tinţelor de bază privind tehnicile clasice şi moderne de interpretare a imaginilor
analogice şi numerice, provenite din aerofotografiere şi teledetecţie satelitară.
Studenţii sunt familiarizaţi cu noţiunile de fotogrametrie şi exploatarea fotogra-
melor, de teledetecţie şi fotointerpretare.
Prezenta lucrare, prin structură – conform planului de învăţământ – şi infor-
maţiilor oferite, în domeniul disciplinelor studiate, considerăm că va fi utilă stu-
denţilor facultăţii noastre de la toate formele de învăţământ pentru a înţelege şi
aprofunda elementele fundamentale ale unor discipline pregătitoare formării unui
profesor, specialist, în geografie.
Decan,
Conf.univ.dr. Ion Povară

SEMESTRUL I
DISCIPLINE OBLIGATORII

GEOMORFOLOGIE GENERALĂ
Moto:
Relieful şi clima au fost
şi au rămas baza de formare
a mediului de viaţă.
PROBLEME GENERALE

Obiectivul geomorfologiei
Obiectul. Geomorfologia este o ştiinţă geografică, iar geografia este ştiinţa
Terrei ca planetă a vieţii şi a omenirii. Geomorfologia este ştiinţa despre relief sau
reliefosferă (gê = pământ, morphê = formă, logos = studiu). Relieful reprezintă
totalitatea ondulărilor suprafeţei terestre, ondulări care îmbracă diferite forme
create de acţiunea unor procese şi agenţi interni şi externi. Principala caracteristică
a reliefului este altitudinea foarte diferită faţă de un plan orizontal numit nivel de
bază. De altfel, relieful poate fi definit ca un sistem de pante şi suprafeţe
cvasiorizontale. În principal, este vorba de relieful terestru, dar în ultimul timp se
face extindere şi la relieful altor planete „solide” şi sateliţi (geomorfologie globală).
Formele de relief reprezintă construcţii spaţiale individuale ale/în scoarţa
terestră, de diferite mărimi şi geneze, având caractere geometrice (volum, grafie
sau morfografie, dimensiuni sau morfometrie, geneză impusă de o varietate de
procese şi de agenţi şi o structură specifică formată din elemente sau variabile
închegate într-un sistem). Forma sau categoriile de forme se realizează într-un
mediu sau spaţiu al morfogenezei şi se află în diferite stadii de evoluţie (activ, în
conservare sau la echilibru şi ca resturi sau martori). Categoriile generale
taxonomice ale formelor sunt: planetare, majore sau structurale, medii, minore,
fiecare având alte cauze şi născute în anumite spaţii morfogenetice.
Reliefosfera reprezintă sfera externă solidă a Terrei, compusă din roci, care, sau
în care, se generează relieful general al Terrei. Ea coincide ca poziţie şi volum cu
coaja solidă a Terrei, compusă din plăci tectonice, care formează un sistem global
cu autoreglare. Prin reliefosferă Terra face schimb de materie şi energii cu
hidrosfera şi atmosfera. Plăcile se compun din scoarţă oceanică şi continentală,
fiecare impunând bazine oceanice sau continente. Totodată plăcile se ciocnesc şi
nasc lanţuri de munţi.
Poziţia geomorfologiei între ştiinţele Terrei, după diferiţi autori, este
următoarea: ştiinţă geologică, geografică, sau independentă. Geologia are nevoie de
geomorfologie ca metodă de studiu a reliefului pentru deducerea structurii sau şi a
petrografiei interioare. Geografia studiază relieful ca obiect, ca bază şi element
primar al mediului geografic. Geomorfologia ca ştiinţă independentă se justifică
numai în măsura în care se socoteşte a avea o poziţie intermediară între geologie şi
geografie şi în măsura în care ea îşi prelungeşte studiul până la explicarea tuturor
fenomenelor abordate, inclusiv a reliefosferei. Relieful rămâne totuşi în domeniul
geografiei, el trebuind a fi studiat pentru necesităţile umane, ca suport şi element al
mediului de viaţă al Terrei.
Ramurile geomorfologiei sunt în principal trei: geomorfologia generală (sau
globală), paleogeomorfologia, geomorfologia regională. Acestea se subdivid.
Paleogeomorfologia se preocupă cu evoluţia (istoria) actualelor peisaje
geomorfologice, punând bază pe scara morfocronologică, subliniindu-se rolul
mişcărilor tectonice şi al schimbărilor climatice. Geomorfologia regională studiază
reliefurile concrete pe regiuni sau unităţi existente real în diferite locuri.
Din geomorfologia generală s-au desprins însă multe geomorfologii speciale: a
formelor planetare, a formelor morfostructurale, a uscatului, a reliefului
suboceanic, a reliefului fluviatil, arid, glaciar, litoral etc., geomorfologia dinamică,
aplicată, inginerească, experimentală etc., spaţială, metodica cercetărilor de teren,
cartografierea geomorfologică, geomorfologia munţilor etc.

Dezvoltarea geomorfologiei
Pentru închegarea geomorfologiei ca ştiinţă a fost nevoie de dezvoltarea
prealabilă a altor trei ştiinţe: topografia, geologia şi geografia fizică. Recunoaşterea
publică a geomorfologiei este socotită în 1899, o dată cu publicarea teoriei lui
W. Davis. În paralel mai aduseseră contribuţii şi: Hutton (1785), Mc Gee, Powel,
A. Penck ş.a. Cunoştinţele despre relief sunt însă mult mai vechi.
Etapa empirismului (şi începuturile geomorfologiei teoretice) începe din
Antichitate cu Herodot (485-421 î.Hr.), Aristotel (384-322 î.Hr.), Strabon (54 î.Hr.-25)
ş.a. În Evul Mediu se remarcă scrierile unor arabi. În perioada Renaşterii se adună
tot mai multe date care tind spre închegarea unui tot. În prim plan apar Leonardo da
Vinci (1452-1519), B. Pallissy (1510-1589) şi mai târziu A. Surel (1848, un studiu
despre torenţi). Acum apare şi paradigma similitudinilor între figurile geometrice şi
formele reale din teren; se dezvoltă morfografia şi morfometria. Este şi perioada
formării unor legi universale (Kepler, Newton ş.a.).
În secolul luminilor (XVIII) apare noţiunea cheie de evoluţie a reliefului, prin
care se tinde către o geomorfologie teoretică (J. Hutton, Ch. Lyell, J. Playfaire).
Etapa evoluţionismului (sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX).
În secolul al XIX-lea se acumulează noţiuni, concepte şi ipoteze privind relieful, de
către topografi, geologi şi geografi, atât în Europa (Margerie, O. de la Nöe, A. Penck),
dar mai ales în America (Powell, Gilbert ş.a.). Pe acest fond W. M. Davis (inginer
şi geograf american), foarte bun didact (preda geografia fizică) încearcă o sinteză
Ciclul geografic (1899 şi 1912), în care indică geomorfologia ca ştiinţă, cu o teorie
(Ciclul geografic) şi o metodă proprie (blocdiagramul evolutiv). El pune accent pe
triada structură-proces-stadiu (şi nu pe formă). În 1924 Walter Penck, în Analiza
geomorfologică, pune accentul pe geneza complexă a formelor în diferite condiţii
de mediu, incluse în teoria treptelor de piemont. Cei doi sunt socotiţi, de
majoritatea geomorfologilor, întemeietorii geomorfologiei.
Structuralismul şi sistemul geomorfologic îşi are originea iniţială în structura
geologică, iar mai recent în teoria generală a sistemelor (Bertalanffy, 1942, 1960)
care pune accent pe structura relaţionistă compusă din mai multe variabile. Ca
orientare metodologică, structuralismul apare la începutul secolului XX în
lingvistică. Teoria respectivă are ca noţiune fundamentală structura sistemului. În
geomorfologie noţiunea de structură nu este pe deplin lămurită, îmbrăcând mai
multe aspecte: structura geologică, structura sistemelor de eroziune, structura
morfosistemului (multitudinea de relaţii între elemente care le transformă dintr-o
asociere amorfă într-un tot unitar cu legi funcţionale proprii), care în mod concret
este mai greu de definit.
Etapa actuală pune accent pe următoarele aspecte: reînnoirea explicării
geomorfologiei prin concepte noi (evoluţia reliefului în secvenţe despărţite de
praguri), explozia geomorfologiei cantitative (calculatoare, observaţii cu ajutorul
imaginilor satelitare, multă morfometrie) şi cartografierea geomorfologică detaliată
(conturul formelor, cote şi curbe de nivel, aspecte structurale, tipuri de forme,
depozite şi cronologie).

Dezvoltarea geomorfologiei în România


Etapa premergătoare se caracterizează prin informaţii descriptive despre relief
întâlnite în scrierile lui Nicolae Milescu (1636-1708), C. Cantacuzino (1650-1716),
D. Cantemir (1673-1723). Informaţii similare se întâlnesc şi în manuale de
geografie scrise de Gh. Asachi (1835), Barbu Tâmpeanu (1840), I. Rusu (1842) ş.a.
Închegarea geomorfologiei în cadrul geologiei are loc la sfârşitul secolului XIX,
prin câţiva geologi de la Universitatea din Iaşi (1860), Bucureşti (1964), Societatea de
Geografie (1875). Dintre personalităţile din cadrul centrelor amintite pot fi citaţi:
Grigore Cobălcescu, Gregoriu Ştefănescu, Gh. Munteanu Murgoci, Ludovic Mrazec.
Închegarea geomorfologiei ca ştiinţă în cadrul geografiei are loc în prima
parte a secolului XX. În 1900 ia fiinţă la Bucureşti prima catedră de geografie
având ca profesor pe Simion Mehedinţi. Prin cursurile sale, el a creat cadrul pentru
formarea unor geomorfologi. Un anume rol în această direcţie l-a avut şi francezul
Emm. de Martone. Sunt socotiţi întemeietorii geomorfologiei româneşti, George
Vâlsan (1885-1935) şi Constantin Brătescu (1882-1945). Primul a scris, printre
altele, Câmpia Română, iar al doilea s-a ocupat profund de Dobrogea, Deltă şi
Marea Neagră. O a doua generaţie de geomorfologi-geografi a fost formată din:
Vintilă Mihăilescu, M. David, N. Popp, Victor Tufescu şi Tiberiu Morariu.
Geomorfologia modernă se caracterizează prin foarte multe studii de teren şi
cartări concrete. Se succed cu regularitate simpozioanele de geomorfologie (primul
în 1972 şi al douăzecilea în primăvara lui 2003), a luat fiinţă Asociaţia
Geomorfologilor din România (AGR) în 1990 (sub conducerea primului
preşedinte, în persoana prof. dr. doc. Gr. Posea), s-a scris un tratat despre Relieful
României (1974), s-au făcut regionări geomorfologice, între care una detaliată
(1984), a apărut „Revista de geomorfologie” (primul număr în 1997), s-au conturat
patru şcoli geomorfologice (Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Institutul de Geografie).
Sistemul noţiunilor şi conceptelor de bază
Geomorfologia este o ştiinţă nouă, cu concepte în formare sau folosite în moduri
diferite. Ori, pe sistemul conceptelor şi noţiunilor se constituie teoria şi practica oricărei
ştiinţe. Acestea formează totodată limbajul comun de specialitate. Începutul se face
prin noţiunile de geomorfologie, relief şi formă de relief. Urmează concepte generale şi
ale altor ştiinţe: teoria (ansamblu de cunoştinţe noţionale şi conceptuale ordonate
sistemic), ipoteza (o explicare provizorie), concepţia geomorfologică (un ansamblu de
idei privitoare la problematica reliefului), paradigma geomorfologică (ideea teoretică
fundamentală pentru o etapă în dezvoltarea geomorfologiei), principiile (legi
fundamentale ce se aplică unor fenomene şi care reprezintă „faruri călăuzitoare” în
cercetare), lege (categorie care exprimă raporturi esenţiale stabile şi repetabile). Alte
categorii sau concepte specifice: geomorfosistem (este un derivat din sistem, care
încearcă să identifice celula de bază a reliefului; nu a fost pe deplin definit, dar
concepţiile sistemice şi terminologia au fost larg abordate de geomorfologie:
sistem-formă, sistem în cascadă, sisteme proces-formă, sisteme de eroziune, sisteme
morfogenetice etc.), modelul geomorfologic (medii materiale încărcate cu energie, care
atacă rocile şi modelează forme), procese geomorfologice (mecanisme şi modalităţi
chimice, fizice şi mecanice de atac al rocilor), holon şi holarhie (sisteme ierarhizate
care sunt în acelaşi timp şi sistem şi subsistem), prag geomorfologic (discontinuitate
bruscă în evoluţia unui morfosistem) etc.

Factorii genetici ai reliefului


Principalii factori morfogenetici sunt: rocile şi structurile geologice, energiile
(interne şi externe), agenţii şi procesele geomorfologice. Acestea se mai subdivid
în: factori pasivi (sau primordiali) şi activi. Factorul primordial, dar pasiv, îl
reprezintă rocile, iar cei activi cuprind energiile interne (sau factorii interni) şi
factorii externi.
Factorii interni includ energiile interne care pot modela scoarţa (căldură,
presiune, tensiuni, curenţi de materie, mişcări tectonice, plus reacţii chimice,
magnetism terestru, sarcini electrice, gravitaţie) prin procese tectonice de tip
orogeneză, epirogeneză, mişcarea plăcilor, vulcanism, cutremure etc. Aceşti factori
realizează: două tipuri de scoarţă terestră – bazine oceanice şi continentale (de
orogen şi de platformă), un sistem global al plăcilor tectonice, lanţuri de munţi,
dorsale, o hipsometrie globală ş.a.
Factori externi asociază energiile (solară, hidraulică etc.) şi procesele care
acţionează asupra rocilor la exteriorul scoarţei terestre. Agenţii care vehiculează
energii sunt: apa curgătoare şi cea marină, gheaţa, vântul, organismele şi omul.
Procesele premergătoare acestei acţiuni a agenţilor sunt: dezagregarea, alterarea,
dizolvarea, procese gravitaţionale şi toate au ca rezultat pătura de alterări şi
microforme. În cadrul acestora o clasă aparte o formează procesele de versant, care
sunt mult mai active şi pe suprafeţe restrânse se îmbină acţiunea mai multor
procese. Şi agenţii acţionează prin procese specifice: eroziune, transport şi
acumulare. Ele poartă numele agentului (fluviatile, eoliene etc.) sau al regiunii
climatice (procese periglaciare). Clima are rol de control asupra proceselor
geomorfologice; schimbările climatice, sau ale unui element climatic, conduc la
modificarea intensităţii proceselor şi a combinării lor în teritoriu.
Interacţiunea între factorii interni şi externi reprezintă o însumare a forţelor
respective pe timp îndelungat. De altfel, relieful mai este definit şi ca „rezultanta
dintre forţele interne şi cele externe pe anumite perioade de timp”. Rezultă că şi
timpul este un factor morfogenetic; el schimbă evoluţia reliefului. Această
schimbare se face în fapt prin modificarea ratei şi ritmului tuturor (sau unora)
tipurilor de modelare în timp. În acest proces mereu schimbabil există perioade cu
tendinţe de echilibru între factorii interni şi externi, materializate în forme de relief
de echilibru, şi momente de rupere a echilibrului după care se tinde către un alt
echilibru. Majoritatea perioadelor sunt de echilibru dinamic.
Dezvoltarea pe timp îndelungat a reliefului necesită totuşi o generalizare
maximă, care ţine mai mult de domeniul teoriei decât al concretului şi,
deocamdată, se rezolvă prin teorii de tip Davis, Penck ş.a. Reconstituirea reală a
evoluţiei unei regiuni se face totuşi prin cercetări paleogeografice.
Geomorfologia globală (care cuprinde şi relieful altor planete) include, între
factorii morfogenetici, şi pe cei specifici unei sau unor anumite planete.

Clasificarea sistemică a formelor de relief


Clasificarea sistemică a formelor stă la baza studiului general al reliefului.
Specificul geomorfologic al clasificării, spre deosebire de al celorlalte ştiinţe
geografice, provine din faptul că relieful nu se supune decât în parte legilor zonalităţii
geografice, dar şi a unor legi tectono-structurale. De aceea, clasificările categoriilor şi
formelor de relief se fac mai ales după ordinul de mărime al acestora. Totuşi ordinul
de mărime al formei, sau forma în sine include şi geneza şi structura acesteia. În
majoritatea tratatelor sunt separate următoarele ordine de mărime, care pot fi
considerate şi trepte taxonomice, deoarece cele mai mari cuprind pe cele mai mici:
ordinul I sau megarelief, sau forme planetare (continente şi bazine oceanice), ordinul II
sau tectono-structurale sau forme majore (munţi, podişuri, câmpii etc.), ordinul III sau
mezoforme sau forme erozivo-acumulative (văi, piemonturi, terase etc., realizate de
agenţii externi) şi ordinul IV sau microforme (torenţi, crovuri etc., realizate de procese
geomorfologice externe). Unele clasificări se referă numai la formele de uscat şi
pornesc numai de la formele majore (munţi, podişuri, câmpii etc.) în jos, iar altele
introduc pe anumite trepte nu forma şi ordinul de mărime al acesteia, ci agentul sau
procesul (forme fluviatile, glaciare, forme de acumulare etc.).
Specificul geomorfologiei generale impune ca principiu de clasificare o linie
generală împărţită în ordine de mărimi subordonate (eventual 7 ordine), grupate
însă pe trei categorii genetice (planetare, continentale şi suboceanice), dar şi linii
secundare de clasificare, introduse ca nişte ramuri ce se nasc dintr-un trunchi
comun, tot mai multe pentru ordinele tot mai mici (numite ramuri, subordine, clase
şi subclase). Ordinul I = reliefosfera; ordinul II = plăcile tectonice; ordinul III =
continentele şi bazinele oceanice; ordinul IV = formele majore tectonice (se
subîmparte în două ramuri: continentale şi suboceanice); ordinul V = forme
cauzate de agenţi-procese continentale externe cu extindere globală (se subîmparte
în subordine: V1 = relief fluviatil, V2 = relief glaciar etc.); la fel se subîmparte şi
ramura suboceanică; ordinul VI = forme continentale cauzate de agenţi-procese
externe cu extindere zonală, regională şi locală (1. relief eolian şi deşertic = clasă,
2. relief glaciar etc.); ordinul VII = forme elementare cauzate de procese
elementare (1. procese fizico-chimice, 2. procese gravitaţionale = 2.a. prăbuşiri,
2.b. alunecări etc.); la fel pentru formele suboceanice (IV = dorsale, V = platformă
continentală, VI = rifturi, VII = forme elementare).

Teorii în geomorfologie
Închegarea cunoştinţelor generale despre relief într-o ştiinţă a coincis cu apariţia
primei teorii generale despre evoluţia acestuia, teoria ciclului eroziunii normale sau
ciclul geografic (M. W. Davis, 1884, 1899 şi 1912). Ulterior au apărut şi alte teorii.
Teoria ciclului eroziunii, numită şi teoria lui Davis, are ca punct de plecare mişcări
rapide de înălţare care nasc munţi şi care apoi sunt luaţi în primire de eroziunea apelor
curgătoare. Acestea declanşează ciclul eroziunii, care trece prin foarte multe stadii
succesive până la dispariţia muntelui şi formarea unei câmpii de eroziune uşor
deluroasă, peneplena. Stadiile de evoluţie sunt grupate în trei etape, caracterizate prin
forme diferite pe care le îmbracă profilul talvegurilor şi al versanţilor: tinereţe,
maturitate şi bătrâneţe. Ulterior relieful (peneplena) poate fi reîntinerit prin noi mişcări
de ridicare. Teoria abordează deci evoluţia descendentă a reliefului şi este finalistă,
deoarece concepe o singură direcţie de evoluţie, spre peneplenă.
Teoria treptelor de piemont (Walter Penck, 1924) formulează o evoluţie
ascendentă, pe parcursul unei îndelungate şi sacadate mişcări de ridicare a unui masiv.
În funcţie de intensitatea mişcării de înălţare, versanţii devin convecşi (râurile se
adâncesc repede), concavi (ridicarea este tot mai înceată) sau rectilinii (înălţarea este
uniformă). Când înălţările stagnează, la baza masivului, se naşte o treaptă de piemont
(un glacis sau pediment) care, la o reînălţare a masivului se ridică, formând o bază
locală de eroziune pe versant, iar la baza masivului se sculptează o nouă treaptă de
piemont. Când înălţările încetează total, treptele mai joase desfiinţează pe cele de
deasupra lor, luând naştere o suprafaţă reziduală finală (Endrumf). Evoluţia reliefului
este concepută mai complex, dar în ultimă instanţă tot finalistă.
Teoria lui L. King (1942, 1950), sau a pediplenei, apare fie ca o continuare a lui
Davis, fie a lui Penck. Pune accent pe retragerea versanţilor paraleli cu ei înşişi,
după o ridicare rapidă ca şi la Davis. La bază se extind tot mai mult pedimente,
deasupra cărora rămân martori de eroziune, inselberguri. Cu timpul pedimentele se
unesc şi formează o pediplenă, oarecum similară peneplenei.
Modelul Bűdel (Etchiplanaţia) concepe formarea de suprafeţe duble de
nivelare, în regiunile calde şi umede: una prin eroziune areolară la suprafaţă, şi alta
prin alterare chimică, în adâncime, ultima foarte neregulată.
Teoria nivelelor geomorfologice (K. K. Markov) porneşte de la idea lui Penck,
a interdependenţei dintre mişcările scoarţei şi agenţii externi. Se consideră că
fiecare agent principal extern formează câte un nivel geomorfologic specific, fixat
la o anume altitudine: platforma continentală (între zero şi minus 200 m),
peneplena sau nivelul fluviatil (deasupra lui zero metri), nivelul gheţarilor (la
limita zăpezilor veşnice) şi nivelul crestelor înalte (nu are un agent precis).
Teoria morfo-climatică (A. Cholley) priveşte evoluţia reliefului diversificată în
funcţie de climat. Deşi consideră că există trei geomorfologi, ca părţi ale unui
singur obiect (structurală, climatică şi azonală), totuşi în amănunt şi în final clima
primează (fiecare tip de rocă este modelată diferit sub fiecare tip de climă).
Geomorfologia azonală se referă la agenţi şi se combină cu clima (relief fluviatil,
glaciar, marin etc.) în sensul influenţării proceselor geomorfologice.
Concepţia evoluţiei paleogeomorfologice (vezi Gr. Posea, Geomorfologie
generală, 1970, p. 29) consideră că o teorie trebuie să impulsioneze cercetarea, nu
să o încheie ca o concluzie. Tendinţa generală a evoluţiei nu este spre o anume
formă, ci către o serie de forme de echilibru, trecând şi eventual oprindu-se la
anumite stadii, urmând apoi alte direcţii. Drumul real al evoluţiei este dictat de
interferenţa în timp a mai multor factori şi cauze şi el se imprimă diferit în formele
de relief rezultate. Aceste forme, sau urmele lor, trebuiesc depistate în teren,
delimitate prin cartografiere, ordonate evolutiv (după vârstă) şi prin ele se reface
evoluţia concretă (nu presupusă) a orcărui teritoriu. Este vorba de refacerea
paleogeografică a evoluţiei, aplicând metoda cartografierii geomorfologice.
Teoria tectonicii globale priveşte atât geologia cât şi geomorfologia. În acest
concept litosfera este îmbucătăţită în plăci şi microplăci semisferice. Ele se
deplasează pe astenosferă, se ciocnesc şi nasc munţi, sau se depărtează formând
rifturi şi apoi bazine oceanice etc. Teoria explică evoluţia reliefosferei, a
continentelor şi oceanelor, apariţia munţilor, dar şi formarea şi distribuţia
vulcanilor, a cutremurelor, a foselor etc.

Analiza geomorfologică (continentală)


Analiza cuprinde trei direcţi: suprafaţa topografică, morfogenetică şi a formelor.
Analiza suprafeţei topografice este în fapt analiza numerică a reliefului bazată
pe curbele de nivel: hipsometrie, pante, fragmentare etc., toate în cifre sau indici
privind lungimi, lăţimi, înălţimi, suprafeţe, unghiuri etc. Este în acelaş timp şi o
analiză grafică (morfografică), bazată pe profile, diagrame, hărţi. Pentru aceasta din
urmă, pe harta curbelor de nivel se trasează şi o reţea de linii perpendiculare pe
curbe, care indică firul văilor şi al cumpenelor de ape.
Analiza morfogenetică se referă la procesele de modelare a suprafeţei
topografice. Este vorba de procese şi agenţi (sau forţele energetico-mecanice). De
obicei se analizează separat procesele de versant (multiple şi foarte active), cele de
pe suprafeţele relativ plane şi apoi procesele pe agenţi (fluviatile, glaciare etc.). Şi
aici analiza se materializează în profile, diagrame, hărţi.
Analiza formelor presupune, în paralel, cunoaşterea sistematică a formelor de
relief, recunoaşterea lor în teren şi pe hartă. Analiza începe cu conturarea sau
cartarea formelor pe hartă, se observă şi se deduce stadiul de evoluţie, vârsta,
răspândirea în teritoriu, rolul în peisajul actual, aspecte practice ş.a. Concomitent se
face şi o analiză morfodinamică a versanţilor.

GEODINAMICA RELIEFOSFEREI

Structura terrei, plăcile tectonice, lanţuri muntoase


Structura litosferei se încadrează structurii Pământului în general. Aceasta se
compune dintr-un nucleu (între 2900-6400 km), mantaua împărţită în trei
(inferioară sau mezosfera, între 700-2900 km; astenosfera – vâscoasă şi cu lenţi
curenţi de convecţie, între 150-700 km; mantaua superioară – solidă, cu densitate
de 3,3, situată între 70-150 km) şi crusta (scoarţa) groasă de 10-60 km, formată din
două tipuri de scoarţe – continentală (de tip granitic, cu densitate de 2,7) şi
oceanică (bazaltică, cu o grosime de 3-7 km şi o densitate de 3-3,2). Oceanele stau
pe locurile unde aflorează scoarţa bazaltică (lipseşte scoarţa continentală).
Foarte important pentru geodinamică este faptul că mantaua superioară (solidă)
face corp comun cu crusta, rezultând litosfera. Aceasta „pluteşte” pe astenosferă şi
se subdivide în calote sferice numite plăci.
Tectonica plăcilor (geodinamica litosferei) este o teorie iniţiată de H. Hess
(1960, prin articolul Extinderea fundului oceanic) şi confirmată şi completată
ulterior de mai mulţi autori, mai ales în urma expediţiei oceanice a vasului
Challanger (între 1968-1973). S-a dovedit că litosfera se compune din 8 plăci mari
(euroasiatică, africană, două plăci americane, antarctică, indo-australiană şi pacifică
de est şi de vest) la care se adaugă plăci intermediare (arabică, somaleză, Nazca,
Cocos, filipineză ş.a.) şi microplăci (Moesică, a Mării Negre etc.). Plăcile sunt
despărţite de despicături adânci numite rifturi şi de fose continuate cu suprafeţe de
încălecare numite planuri Benioff, pe care plăcile vecine se încalecă. Fiecare placă
este formată din scoarţă oceanică şi continentală, cu excepţia celor pacifice.
Curenţii din astenosferă ca şi mişcarea de rotaţie a Pământului fac ca plăcile să se
mişte pe astenosferă, de obicei sub formă de rotire şi deplasare laterală, cu
1-12 cm/an (100 km într-un milion de ani). Originea mişcării laterale se află în rift,
unde iese periodic materie bazică din astenosferă care se sudează sub formă de
fâşie de acreţie (marcate de magnetism remanent) la marginea riftului şi a fiecărei
plăci. În felul acesta are loc expansiunea fundului oceanic şi respectiv naşterea
unui ocean. În acelaşi timp, mediana oceanică cu rift se tot înalţă luând naştere
dorsala medio-oceanică, ce se ridică cu 2000-3000 metri peste platourile
fundurilor oceanice. Totodată, transversal pe rift, apar falii transformante care
împart dorsala şi fundul oceanelor în praguri de tip horst şi depresiuni. Crestele
rifturilor se înalţă cu 1000-2000 m peste adâncul despicăturii, sunt formate din
vulcani şi adesea impun chiar insule (Azore, Islanda etc.).
După un maximum de expansiune, oceanul se închide prin subducţia şi topirea,
în astenosferă, a fundului bazaltic, în timp ce materia continentală rămâne mereu la
suprafaţă, dar se uneşte în continente mai mari sau se împarte în altele mai mici. O
dată cu închiderea unui ocean se deschid altele, în aceeaşi proporţie, litosfera în
sine rămânând aceeaşi, reciclarea făcându-se numai pentru scoarţa bazaltică. Se
pare că iniţial (o dată cu apariţia crustei şi a litosferei) a fost un singur continent
(Pangeea) şi un singur ocean (Pantalassia) respectiv un Ocean Pacific mai mare.
Megacontinentul s-a despărţit pe un rift est-vest în care s-a născut Oceanul Tethys,
retrăgându-se echivalent Pacificul. Apoi Tethysul s-a închis născându-se aici lanţul
muntos alpino-himalayan şi concomitent, acum circa 200 milioane de ani, s-a
format Indianul şi Atlanticul. Acesta din urmă continuă să se lărgească în
detrimentul reducerii Pacificului.
Reducerea şi închiderea unui ocean se fac prin subducţia pe planul Benioff a
marginii sale sub o placă ce are deasupra materie continentală mai uşoară. Pe
aliniamentul de subducţie, în ocean, apar cele mai adânci fose, iar pe partea
continentală se încreţesc şi se ridică munţi, străpunşi de vulcani. Tot pe aceste
aliniamente apar şi cele mai puternice cutremure.
Naşterea munţilor este în strânsă legătură cu aliniamentele de contact dintre
oceane şi continente, care sunt de două feluri: margini active (între două plăci) şi
pasive (contact pe aceeaşi placă).
La marginile active (exemplul actual, marginea Pacificului de Vest) se nasc lanţuri
de munţi cutaţi, prin subducţia plăcii bazaltice oceanice şi încreţirea, peste planul
Benioff a marginii active continentale. Focarele seismice au indicat aici adâncimi de
subducţie de până la 700 km. În realitate există trei tipuri de mecanisme prin care iau
naştere munţii cutaţi: subducţie, obducţie şi coliziune. Ca tip de subducţie se indică
lanţul americano-andin, dar şi arcurile muntoase insulare din marginea occidentală a
Pacificului. Obducţia este oarecum opusă subducţiei în sensul că o crustă oceanică
încalecă peste una continentală (au loc cutări intense care asociază roci ultrabazice,
ofiolite cu sedimente oceanice de tip fliş şi radiolarite, ca în sud-estul Pacificului, în
arhipelagurile muntoase din Noua Guinee, unde placa oceanică indo-australiană
încalecă peste marginea plăcii nord-pacifice). Laţurile muntoase de coliziune apar după
închiderea unui ocean, cum a fost Tethysul, când s-au ciocnit două continente. Există şi
lanţuri intracontinentale de coliziune, formate prin cutarea unor sedimente continentale
depuse pe fâşii mai instabile ale crustei continentale (bazine sedimentare sau fracturi
importante), supuse unor presiuni venite dinspre margini continentale; un exemplu sunt
Pirineii, cu o zonă axială cristalină precambriană, de pe care au alunecat şi s-au cutat
simetric sedimente spre nord şi spre sud. Uneori cele trei tipuri de mecanisme se
interferează în timp, creând lanţuri compozite.
Marginile pasive şi bombările marginale reprezintă al doilea tip de contact
ocean-continent, situat pe o singură placă, dar cu posibile ridicări montane. Este
vorba în special de scuturi, ca resturi ale Gondwanei şi Laurasiei, care spre ocean
s-au ridicat destul de puternic pe aliniamente de flexuri. Apar abrupturi spre ocean,
sub două forme: abrupturi relativ uniforme (ghirlanda montană arabică din
Hadramant şi Assif Yemen, care urcă la peste 3700 m, sau ghirlanda scandinavă ce
se ridică la peste 2400 m) şi abrupturi în trepte marcate de suprafeţe de nivelare
separate prin denivelări de 100-300 m (exemplu, bordura scutului african spre
oceanele Indian şi Atlantic, mai ales în Gabon, Zambia şi Angola, unde suprafeţele
de nivelare apar la circa 2000 m, 1500-1800 m, 700-1100 m şi sub 500 m).
Explicarea acestor ridicări ale marginilor pasive este încă neclară: împingeri
laterale şi ridicări din cauza diferenţei de grosime şi densitate a celor două tipuri de
crustă; transfer de căldură şi materie astenosferică spre şi sub continent, cu
subsidenţă în platforma continentală; ridicări sacadate impuse de perioade de
eroziune care au creat suprafeţele de nivelare, uşurând continentul, şi acumulări pe
platforma continentală care o îngreunează şi le produc subsidenţă.

Continente, bazine oceanice, curba hipsografică


Dacă secţionăm suprafaţa terestră cu o serie de profile rezultă două categorii de
forme (de ordinul III), continente şi bazine oceanice, care împreună se
caracterizează printr-o serie de trepte ce pot fi generalizate în aşa-zisa curbă
hipsografică a Pământului.
Continentele sunt uscaturile globului. Dar, din punct de vedere geologic ele sunt un
tip de scoarţă compusă din două-trei pături de roci: bazaltică, plus granitică, plus
sedimentară. Specifică este pătura granitică ce are o grosime de 15-20 km sub
platforme şi 30-40 km sub lanţurile muntoase. Pătura bazaltică are până la 10 km (sub
oceane numai 5 km), iar pătura sedimentară poate atinge 10-20 km grosime dar poate
şi lipsii pe alocuri. În suprafaţă, rocile sedimentare apar însă pe 75% (inclusiv sub
oceane). Continentele, ca uscaturi, ocupă 71% din suprafaţa Terrei dar, ca scoarţă de
tip continental, se ridică la 50%, incluzând şi platformele şi abruptul continental de sub
oceane. Structura scoarţei continentale se compune din orogen şi platforme, uneori şi
avantfose (sau depresiuni marginale). Orogenele au o scoarţă mult mai groasă,
formează lanţurile muntoase, în principal lanţul vest-american şi cel Alpino-Himalaian,
au o structură mozaicată (cute, şariaje, falii, blocuri cristaline amestecate cu sedimentar
şi roci vulcanice) şi comportă o labilitate tectonică mare (mişcări importante pe
verticală, chiar cutări). Platformele reprezintă o scoarţă continentală mult mai subţire,
au o structură bine definită formată dintr-un soclu cristalin şi cu intruziuni magmatice,
nivelat ca o peneplenă, peste care se află mai multe pături sedimentare (uneori lipsesc
şi platforma se numeşte „scut”). Avanfosele sunt depresiuni geologice situate la
exteriorul unui lanţ muntos care se colmatează cu sedimente coborâte din munte şi din
platformele vecine; prezintă mişcări subsidente de lungă durată, iar fundamentul lor se
compune atât din orogen, cât şi din platformă, între ele existând aliniamente de falie.
Din punctul de vedere al reliefului, pe avanfose iau naştere reliefuri submontane de tip
Subcarpaţii şi piemonturi.
Oceanele reprezintă gropi enorme, de nivel planetar, umplute cu apă. Sub
aspect geologic sunt definite prin scoarţă de tip bazaltic, cu densitate mare,
apropiată de cea a mantalei superioare, lipsindu-i pătura granitică, iar cea
sedimentară este redusă. Scoarţa de pe fundul oceanelor se naşte în rifturi şi se
reciclează prin aliniamentele de subducţie, unde ajunge din nou în astenosferă.
Treptele morfologice ale globului se materializează grafic în curba hipsografică.
Acestea coincid cu poziţia altimetrică a formelor majore de relief (ordinul IV) atât de
pe continent, cât şi sub ocean. Aceste trepte sunt: munţi şi podişuri înalte, câmpii şi
platouri joase, platforma continentală, abruptul continental (între minus 200-3000 m),
platforma sau platoul oceanic (între minus 3000-5000 m), dorsalele oceanice (între
minus 3000-200 m), fosele oceanice (între minus 5000-11034 m).

Mişcări ale scoarţei cu importanţă pentru relief


Este vorba de mişcări în principal tectonice, dar şi de alt tip, cu importanţă
pentru relief, cum ar fi cele de subsidenţă sau chiar oscilaţiile nivelului de bază
oceanic, important pentru eroziune, dar şi pentru sedimentare. Clasificările
geologice ale acestor mişcări se referă în special la structurile geologice cărora le
dau naştere (cute, şariaje, faliate etc.), pe când geomorfologia este interesată de
efectul lor geomorfologic, respectiv procese şi forme create.
Orogeneza reprezintă mişcările care conduc la formarea de munţi (cute, şariaje,
falii, înălţări importante, chiar coborâri locale care formează depresiuni) sau
platouri înalte, inclusiv nuanţe de tip bloc sau masive.
Epirogeneza este o mişcare lentă de înălţare (pozitivă) sau de coborâre
(negativă) care afectează obişnuit regiunile de platformă. Ele alternează, producând
regresiuni şi transgresiuni marine. Crează câmpii şi podişuri şi stimulează
eroziunea sau acumularea (cele negative).
Izostazia reprezintă o mişcare de echilibrare compensatoare: o regiune ocupată
de calote glaciare coboară şi, în alte părţi, terenul se ridică; o regiune erodată se
ridică, iar alta unde s-au depus sedimente coboară; pe regiunile în ridicare este
stimulată eroziunea, iar pe cele în coborâre acumularea.
Vulcanismul construieşte, prin veniri de lave şi prin explozii, diferite forme de
relief, dar golirile unor spaţii de magmă pot provoca lăsări locale.
Cutremurele se localizează pe fracturi şi discontinuităţi ale scoarţei şi pot
provoca prăbuşiri, alunecări, crăpături, catastrofe economice şi umane.
Eustatismul reprezintă ridicări sau coborâri ale nivelului de bază (oceanic,
marin, local) cu influenţe asupra eroziunii şi acumulării, inclusiv cu naşterea unor
forme cum ar fi terasele.

Transformarea unui lanţ muntos în platformă şi peneplenă


Un lanţ montan se naşte în circa 20-50 milioane de ani prin procese tectonice şi
în mai multe faze şi etape, iar apoi poate fi distrus de către eroziune într-un timp
echivalent şi transformat într-o câmpie colinară numită peneplenă.
Etapa primă, sau prepararea viitorului lanţ de munţi, începe cu deschiderea şi lărgirea
unui geosinclinal, care acumulează tot mai multe sedimente şi suportă mişcări continui
de lăsare. Urmează faza de inversiune a mişcărilor, când geosinclinalul începe să se
restrângă, iar fundul său şi sedimentele încep să se ridice şi să se cuteze. Noua etapă se
încheie cu faza de închidere totală a geosinclinalului (ca fost ocean) şi începe etapa
orogenezei; se realizează arcuri şi segmente muntoase, iar în faţa lor, în mod
compensatoriu, începe formarea avanfosei care va acumula sedimente venite prin
eroziunea orogenului. Urmează faza ridicărilor în bloc a segmentelor şi lanţului muntos,
care antrenează (şi cutează uşor) şi avanfosa, dar şi marginile unor platforme din jur, pe
care le transformă în dealuri, podişuri şi câmpii ce evoluează pendinte de câte un mare
segment montan; iau naştere domeniile geomorfologice (compuse din munţi, dealuri,
podişuri şi câmpii). Este de reţinut un fapt: în procesul restrângerii geosinclinalului,
scoarţa nouă de orogen se îngroaşe foarte mult, atât către în sus (lanţul montan), dar şi
către în jos prin aşa-zisa rădăcină a munţilor care se implantează mult în astenosferă.
În evoluţia următoare, a orogenului, pe prim plan trece eroziunea. Aceasta
îndepărtează continuu cantităţi mari de roci făcând ca muntele să devină mai uşor
şi cu timpul să se reînalţe. Concomitent, la marginea muntelui sau chiar în interior,
se formează suprafeţe de eroziune. Procesul se repetă sacadat, cu două efecte:
ridicarea tot mai mult a rădăcinii muntelui şi scăderea sacadată a înălţimilor
montane până când în locul muntelui ia naştere o peneplenă. În felul acesta scoarţa
groasă de orogen s-a subţiat, devenind scoarţă de tip platformă.
Urmează două posibilităţi: fie această scoarţă suferă mişcări epirogenetice de
coborâre şi deasupra soclului peneplenat se depun strate sedimentare, fie o parte a
regiuni este cuprinsă de mişcări de faliere şi înălţare a unor blocuri la peste
1000-2000 m, devenind masive muntoase. Este cazul unor aşa-zişi munţi hercinici
(Masivul Central Francez, Masivul Boemiei ş.a.) sau a unor porţiuni din sudul
Africii (Munţii Scorpiei) sau din Podişul Brazilian (porţiuni ridicate din vechile
continente Gondwana şi Laurasia).
Structura continentelor. Evoluţia repetată de la orogen spre platformă şi
reluarea în ridicări ulterioare a unor porţiuni de platformă au condus la o structură
în benzi sau fâşii de vârste tot mai noi a continentelor, ultima fâşie fiind cea a
orogenului alpin. De exemplu, Europa începe cu Scutul Baltic (care s-a consolidat
puternic într-o lungă perioadă precambriană când au avut loc circa 20 de
orogeneze), de la care spre sud urmează fâşia caledonică (paleozoicul inferior),
hercinică (paleozoicul superior) şi orogenul alpino-carpatic (mezozoic şi neozoic).

GEOMORFOLOGIA DINAMICĂ EXTERNĂ;


PROCESE GEOMORFOLOGICE EXTERNE

Geomorfologia erozivo-acumulativă; categorii de procese şi agenţi


Geomorfologia erozivo-acumulativă (sau sculpturală) studiază relieful creat
direct sau indirect de către factorii externi, dar ţinând cont (uneori în interacţiune
directă) şi de factorii interni. Factorii externi sunt procesele geomorfologice şi
agenţii externi care, la rândul lor, acţionează tot prin procese specifice.
În afară de procesele pe agenţi, există însă o altă mare categorie de procese, care
nu au un agent anume, cunoscute sub numele de procese premergătoare eroziunii,
care prepară roca pentru a fi eventual apoi erodată de agenţii externi. Aceste
procese îşi au sediul, în principal în atmosfera de lângă sol, motiv pentru care au
fost numite şi procese de meteorizare. Acestora li se adaugă şi procesele
gravitaţionale. În mare, deci, putem deosebi patru categorii de procese externe:
a) procese fizico-chimice (dezagregarea, alterarea şi dizolvarea), b) procese de
pluviodenudare şi şiroire, c) procese gravitaţionale (prăbuşiri, alunecări, tasare,
sufoziune) şi d) procese de agenţi (eroziune, transport şi acumulare).
Procesele respective mai sunt cuprinse uneori şi sub numele de geomorfologie
dinamică, deoarece ele, sau prin ele, se creează şi evoluează formele de relief şi
relieful în general, în special pe timp scurt şi mediu. Întrucât aceste procese au un
ritm extrem de accelerat pe pante, în raport cu suprafeţele relativ plane, ele mai
sunt numite adesea şi procese de versant (în care nu intră procesele pe agenţi).

Legile generale ale geomorfologiei erozivo-acumulative


Procesele, sau mecanismele prin care factorii externi (inclusiv agenţii) atacă,
prelucrează şi transportă rocile creând reliefuri, se supun sau stau sub controlul
unor legi generale, care impun zonal, regional sau local: tipul de proces dominant,
ritmul şi intensitatea acestora, modul lor de asociere. În mod special aceste legi ţin
de patru cauze: zonalitatea climatică, tipul de rocă, altitudinile şi panta.
Legea zonalităţii morfoclimatice, lege general geografică, se aplică în
geomorfologie printr-o zonalitate specifică de acţiune a proceselor geomorfologice, şi
chiar o zonalitate a formelor de relief. Fiecare tip de climă impune o anume combinare
a acestor procese: zona caldă şi umedă impune pe prim plan alterarea chimică a rocilor,
transportul în soluţie şi formarea de laterite; zona aridă declanşează o dezagregare
fizică puternică, cu nisipuri şi procese eoliene; zona temperată dă întâietate proceselor
fluviatile şi alterărilor de la baza păturii de sol; zona periglaciară are ca specific
procesele de îngheţ-dezgheţ, cu dezagregări, sau molisol şi pergelisol; zona glaciară se
remarcă prin eroziunea şi acumularea create de gheţari; se adaugă şi o serie de subzone:
savanele, cu torenţialitate mare în sezonul ploilor, aprinderea savanei şi acţiune eoliană
în sezonul uscat; stepele se caracterizează prin existenţa loessurilor, cu pluviodenudare,
şiroire şi acţiune eoliană; zona mediteraneeană impune vara dezagregări puternice
(secetă), iar iarna descompuneri chimice, dizolvări şi torenţialitate puternică. Legea
zonalităţii se aplică regiunilor joase, câmpii, podişuri, dealuri şi are două mari variante:
cu pădure şi vegetaţie bogată (joacă rol de tampon faţă de procesele meteorice) şi fără
vegetaţie (eroziune accelerată puternic).
Legea etajării este impusă de altitudine sub formă de munţi, care determină
etaje climatice. Ca elemente ale climei se aseamănă cu zonele principale
morfoclimatice, dar efectele morfologice au un specific aparte: etajele inferioare
suportă influenţa celor superioare; de aceea legea se mai numeşte şi legea
subordonării etajelor morfoclimatice. Aceste etaje sunt definite bine numai în
zonele calde şi temperate (caliente, templada, fria, gelada sau supraglaciar, glaciar,
periglaciar sau alpin, temperat cu pădure). Etajarea mai impune şi orientarea
diversă a versanţilor faţă de soare şi faţă de vânt.
Legea eroziunii diferenţiale se referă la faptul că un proces (sau o combinaţie
de procese) cu aceeaşi forţă acţionează foarte diferit de la o rocă la alta sau de la un
strat la altul.
Legea regionalismului şi a diversităţii locale este impusă cu precădere de
tectonică (regiuni cu structuri şi cu poziţii spaţiale diferite) dar şi de tipurile majore
de relief şi de climă. Se referă la modelări geomorfologice diferite regional sau
local în funcţie de mediile morfogenetice ale acestora (o regiune situată mai în
interiorul continentului, o regiune dominată de argile, un climat de adăpost, un
versant nordic etc.).
Legea pantei este în fapt legea gravitaţiei aplicată la materialele mobile de pe
versanţi şi se referă la efectul pantei asupra proceselor. Panta accelerează puternic
evacuarea materialelor de pe versanţi (prin prăbuşiri, prin alunecări, torenţi, viteza
apei curgătoare etc.) împrospătând continuu expunerea rocilor faţă de dezagregare
şi alterare. Uneori, efectul pantei asupra eroziunii trece înaintea eroziunii climatice.
Legea nivelului de bază (baze de eroziune). Mergând pe firul general al
acţiunii de eroziune a proceselor şi agenţilor geomorfologici, se poate observa că
fiecare, sau aproape fiecare, are un anume nivel (sau suprafaţă orizontală) la care
acţiunea sa se opreşte sau se trece la un alt tip de eroziune. Deasupra acestei baze
acţiunea se accelerează, iar în apropierea acesteia se diminuează aproape total,
creându-se concomitent suprafeţe sau nivele specifice de eroziune. Aşa sunt:
peneplena, platforma de abraziune şi, într-o oarecare măsură, nivelul zăpezilor
veşnice (pentru eroziunea glaciară) şi chiar unele suprafeţe din interiorul
deşerturilor nivelate în funcţie de nivele locale de bază.
Întrucât acţiunile de eroziune, transport şi acumulare sunt cele mai importante pe
continente (ele efectuând principalul transport care reciclează rocile între continent şi
ocean), se consideră ca nivel general de bază, cel al Oceanului Planetar (zero metri).
Aici se opreşte eroziunea general-continentală, de aici începe sedimentarea, dar şi
abraziunea, către acest nivel tinde să se niveleze tot relieful de uscat (dar tectonica îl
reînnoieşte periodic ridicându-l mai sus). Există însă mai multe tipuri de nivele de
bază: general, regional (exemplu, Marea Caspică), local. Rolul acestor nivele de bază
în reglarea eroziunii este covârşitor, în funcţie de ele se formează (sau tind să se
formeze) profilele de echilibru ale râurilor şi chiar ale versanţilor. Ridicarea sau
coborârea pe timp îndelungat a nivelului de bază impun reluarea eroziunii sau a
acumulării şi realizarea unor forme ciclice de relief (exemplu terasele).
Legea echilibrului se referă la faptul că orice tip de eroziune tinde la crearea unor
stări de echilibru ca formă (în raport cu mediul său morfogenetic) şi chiar ca poziţie.
Plăcile tectonice, munţii sau podişurile şi până la formele cele mai mici, toate sunt sau
tind spre un echilibru dinamic (nu static) în raport de factorii care le generează sau le
modelează ca formă; aceasta din urmă ajunge uneori la un echilibru foarte avansat, când
intră de fapt în stadiul de conservare. Se poate spune chiar că, dacă acţiunea
morfogenetică a proceselor şi agenţilor se supune în spaţiu (regional, zonal, local) legilor
zonalităţii, etajării şi durităţii rocilor, în timp ea este dirijată de legea echilibrului şi a
pragurilor de discontinuitate. La modul general, legea echilibrului impune atât forme tip
(ajunse la echilibru maxim sub aspectul grafiei exterioare), cât şi diferite tipuri de
suprafeţe şi profile de echilibru. Putem cita profilul de echilibru al râurilor, al versanţilor,
al litoralului, iar ca suprafeţe pe cele denumite peneplene, pediplene, suprafeţe şi nivele
de eroziune, platforma de abraziune, glacisurile, pedimentele ş.a. Pentru teritoriile
continentale, un rol important în tendinţa de realizare a echilibrului îl joacă vegetaţia, ca
strat tampon între rocă şi procesele geomorfologice.

Asocierea spaţială a proceselor (şi agenţilor) în sisteme morfogenetice


Procesele în general şi cele externe în special în funcţie de originea energiilor
(internă, externă etc.) şi de legile de acţiune (fizice, chimice, geologice), după tipul
de climă şi rocă etc. se asociază formând sisteme de eroziune regionale, altitudinale
sau pe diferite medii (uscat, subacvatic, litoral, subteran, de pădure, de stepă,
deşertic etc.). Sisteme aparte formează şi agenţii geomorfologici, ca de exemplu cel
fluviatil, glaciar, eolian, antropic. În procesul de asociere, un rol aparte îl joacă
intensitatea acţiunii asupra rocilor care este controlată de elementele mediilor
morfogenetice: climă, etaj, pantă, expunere, litologie, structură etc.
Clasificarea sistemelor geomorfologice (de eroziune) se face deci, după: tipurile
de climă (calde şi umede, aride etc.), după pantă (sisteme de versant şi de
interfluvii), după rocă şi structură etc. În această clasificare se observă o oarecare
subordonare de la zona climatică la etaje şi apoi spre rocă şi structură, dar şi o
sinteză în procese de versant şi de interfluviu.
O poziţie aparte o au sistemele de eroziune pe agenţi: fluviatile, eoliene,
glaciare, marine, antropice. Aceste sisteme asociază şi procese de meteorizare, dar
acţionează şi după legi proprii, oarecum indiferent de climă, etaj sau rocă, formând
propriile tipuri de forme.

Procesele fizico-chimice
Procesele fizico-chimice sunt: dezagregarea, alterarea şi dizolvarea.
Dezagregarea este un proces fizic care duce la fărâmiţarea rocilor în bucăţi mai
mari sau mai mici, pe mai multe căi: insolaţie, îngheţ-dezgheţ, umezire-uscare,
cristalizarea unor substanţe, acţiune biologică.
Insolaţia provoacă dilatări şi contractări ale rocii, în special de la zi la noapte
(diurnă). Este maximă în regiunile deşertice, mai ales pe abrupturi. Rezultă
grohotiş sau detritius, de dimensiuni diferite în funcţie de compoziţia rocii şi de
conductibilitatea sa termică.
Îngheţ-dezgheţul formează un cuplu care conduce la îngheţul apei pătrunsă în
roci pe diferite crăpături. Apa îngheţată îşi măreşte volumul cu 1/11, provocând
presiuni de 2000-6000 kg/cm2. Fenomenul este frecvent pe zona de la limita
zăpezilor veşnice, unde temperatura oscilează des peste şi sub zero grade. Rezultă
un grohotiş, ale cărui fragmente au mărimi în funcţie de gelivitatea rocii
(microgelive, macrogelive). Se adaugă şi materialele fine până la nisip şi loess.
Umezirea-uscarea alternative conduc la slăbirea coeziunii rocilor, cu precădere a
celor argiloase. Argilele umede îşi măresc volumul cu 1/3. Astfel au loc cutări,
alunecări, iar pe timp uscat se produc contractări şi crăpături, plus săruri precipitate.
Dezagregarea biologică se produce prin presiunea rădăcinilor pătrunse în
crăpături, în special sub pădure (circa 30-50 kg/cm2). Contribuie şi animalele, mai
ales microorganismele care, alături de rădăcini, produc fărâmiţarea rocilor pe cale
biochimică.
Cristalele, care se formează pe anumite crăpături din soluţiile întâmplătoare, pot
provoca presiuni de 100-1000 atmosfere, îndeosebi în deşerturi.
Dezagregarea complexă reprezintă o acţiune combinată între forţele mecanice
şi acţiunile de alterare chimică şi dizolvare.
Alterarea chimică fărâmiţează şi schimbă natura petrografică (chimică) a rocii.
Agentul principal al alterării este apa care se disociază în ioni de hidrogen şi hidroxil
(OH), acţionând asupra rocii ca bază sau ca acid. Descompunerea creşte cu temperatura
şi cu umiditatea. Este stimulată şi de vegetaţie şi de procesele bacteriologice din sol,
prin aceea că apa se încarcă cu diferiţi acizi. Alterarea afectează puternic părţile mai
proeminente sau colţurile rocii (legea colţurilor conduce la rotunjirea unei bucăţi de
rocă). Alterarea se produce pe patru căi chimice.
Oxidarea foloseşte oxigenul din aer şi apă. Sunt afectate îndeosebi rocile
consolidate la mari adâncimi, lipsite de oxigen (rocile metamorfice şi magmatice).
În contact cu oxigenul rocile produc oxizi şi hidroxizi. Bacteriile autotrofe produc
oxidarea unor elemente pentru obţinerea bioxidului de carbon. În regiunile
tropicale oxidarea (din aer) conduce la formarea unor cruste lucioase cu efecte
luminoase diferite.
Hidratarea este procesul prin care unele minerale absorb apă, fie moleculară, fie ca
apă de constituţie. Mineralul se dezintegrează până la afânare. Se produc compuşi
numiţi hidraţi, care conduc la distrugerea rocii. Apare şi un proces invers, de
deshidratare, mai ales în regiunile semiaride; astfel prin pierderea apei roca se distruge.
Hidroliza, sau descompunerea unor săruri, în prezenţa apei, în baza şi acidul din
care provin. Multe elemente mineralogice au caracter de săruri şi pot hidroliza. Aşa
sunt de exemplu silicaţii, ale căror baze (de calciu, de potasiu etc.) se separă de
acidul aluminosilicic.
Carbonatarea este acţiunea apei încărcată cu bioxid de carbon asupra
mineralelor din roci. Calcarul este roca cea mai puternic atacată prin carbonatare,
dar în mare măsură şi rocile vulcanice.
Vieţuitoarele au un rol mare în alterare (alterarea biologică). De exemplu, prin
fotosinteză se extrag anual 1,5x1011 tone de bioxid de carbon şi se cedează tot atâta
oxigen. Descompunerea (putrezirea) organismelor emană o cantitate mare de
dioxid de carbon transformat apoi în acid carbonic. O serie de ierburi şi arbori
extrag silice. Bacteriile autotrofe au un rol deosebit în alterare; astfel într-un mm3
se pot găsi până la un miliard de coci; o păpădie care s-ar înmulţii într-un mediu
continuu optim ar acoperii tot uscatul în 10-12 ani etc.
Dizolvarea atacă roca pe cale fizico-chimică, dar adesea concomitent cu
alterarea chimică. Agentul principal este apa. Specifică este dizolvarea calcarului, a
sării şi a gipsului. Solubilitatea calcarului, în apă, în prezenţa dioxidului de carbon
creşte de 10 ori şi se transformă în bicarbonat de calciu care, la rândul său se
dizolvă de 30 de ori mai repede.
Relieful rezultat în urma proceselor fizico-chimice este de mărime minoră (relief
minor). Dezagregarea lasă în urma ei următoarele tipuri de forme: crăpături, vârfuri
(piramidale, ţancuri, colţi, ace), turnuri, coloane, creste (zimţate, crenelate, custuri,
creste de cocoş), trepte (poliţe, brâne, surplombe), pereţii verticali (ziduri ciclopice),
strungi, şanţuri, jgheaburi, ciuperci, babe, sfincşi, iar grohotişurile formează glacisuri,
râuri de pietre (horjuri), mări de pietre. Alterarea dă naştere la: arenă granitică, blocuri
sferoidale, tafonii, patina deşertului, căpăţâni de zahăr etc. Dizolvarea realizează:
lapiezuri, doline, alveole, pungi de terra rossa, peşteri, avene etc.
Scoarţa de alterare reprezintă acumularea, la suprafaţa rocilor în loc şi pe
suprafeţe nu prea înclinate, a materialelor de alterare şi dezagregare sub formă de
pătură acoperitoare. Ea are o importanţă cu totul aparte deoarece prin prelucrarea
părţii sale de suprafaţă, cu ajutorul apei şi al organismelor, printr-un aşa-zis proces
de pedogeneză, se formează solul. Pătura de alterare şi unele roci similare (loessul)
sunt mame de sol.
Scoarţa de alterare este afânată şi are următoarea structură în profil complet:
orizont argilos (deasupra), orizont argilo-detritic, orizont detritic şi roca fisurată.
Foarte importante sunt proprietăţile scoarţei de alterare: structura (amintită mai
sus), compoziţia fizico-chimică (deosebită de roca subiacentă), mobilitatea,
permeabilitatea împreună cu capilaritatea, culoarea (diferită după tipul de climă).
Există următoarele tipuri zonale ale scoarţei de alterare: detritic (clastic, litogen) în
climatul rece; argilo-siallitic (sub climatul temperat oceanic); terra rossa (sub
climat mediteraneean); carbonato-siallitic (temperat continental); halosiallitică (în
deşert); allitică şi ferallitică (ecuatorial), lateritică (în savane).

Procese gravitaţionale. Deplasarea materialelor pe pante


Deplasările de mase (autodeplasarea) reprezintă mişcarea materialelor, alterate
sau nu, pe un areal sau o suprafaţă înclinată. Ea îmbracă aspect areal. Există
deplasări şi pe calea unui agent (râu, gheţar), formă ce se numeşte transport.
Ambele constituie mişcarea maselor. Diferenţa între materialele deplasate de pe un
anume loc şi cele formate în acelaş timp prin alterări se numeşte bilanţ morfogenetic.
Forţele motrice ale deplasării şi factorii favorizanţi. Forţa principală a
deplasărilor pe pante o reprezintă gravitaţia, dar ea se exercită prin intermediul
legii pantei. La acestea se adaugă şi aşa-zisele forţe motrice care contribuie la
declanşarea mişcării: greutatea maselor, modificările de volum. În afara forţelor
motrice mai există şi factori care influenţează deplasarea: pantă, coeziunea rocilor,
frecarea şi vegetaţia.
Greutatea maselor. Pentru a se pune în mişcare materialele au nevoie de o
anume greutate care poate fi modificată prin veniri de noi materiale din părţile
superioare, prin acumulare de apă sau suprapunerea unor construcţii. Pentru
declanşare este nevoie ca greutatea să depăşească un punct critic numit panta limită
(care la nisip este de 280, iar la grohotiş de 450). Depăşirea greutăţii pentru o pantă
limită se numeşte prag de declanşare.
Modificările de volum pot declanşa şi ele mişcarea maselor şi se produc prin:
oscilări de temperatură a maselor şi prin umflarea şi contractarea argilelor şi
coloizilor (opusul cristaloidelor, au un aspect gelatinos). Micromişcările acestor
materiale se pot produce şi pe pante de 5-20.
Panta este elementul prin care se materializează morfologic forţa de gravitaţie.
Ea se manifestă însă nu numai prin înclinare, sau unghiul de pantă, ci şi în funcţie
de proprietăţile rocii şi coeficientul de frecare. Acesta din urmă intervine mai ales
când unghiul de pantă este mic şi impune pragul de oprire al mişcării.
Coeziunea rocilor. Rocile puţin coezive (nisipul, pietrişul, argila) au o
mobilitate iniţială favorabilă mişcării. Rocile coezive pot deveni mobile prin
alterare şi dezagregare; au deci o coeziune dobândită. Cea mai mare mobilitate
iniţială o are argila care gonflează, alunecă, poate antrena în alunecare şi alte roci.
Mobilitatea iniţială şi alterarea selectivă a rocilor contribuie esenţial la adaptarea
reliefului la petrografie.
Frecarea, la roci, este de două feluri: internă şi externă; ambele se opun mişcării.
Dar, frecarea internă este în funcţie de mai mulţi factori: indicele golurilor şi suprafaţa
de contact a particulelor, apoi, creşte cu presiunea (către în jos), creşte în josul pantei,
devine mai mică atunci când materialele sunt în mişcare, descreşte în prezenţa apei şi a
argilei, descreşte de la particulele colţuroase la cele rotunde. Un rol aparte îl are starea
fizică a mişcării: solidă (prăbuşiri), semisolidă (umedă şi afânată-nisip), plastică (argila
umedă), de curgere (noroi). De asemenea, frecarea are mare importanţă în formarea
profilului de echilibru al versantului; în josul pantei creşte frecarea, dar în acelaş sens
se înmulţesc şi factorii care reduc frecarea şi facilitează evacuarea materialelor (apa,
umectarea, alterarea), netezind şi uniformizând pantele.
Vegetaţia, contrar aparenţei, nu frânează cantitativ evacuarea materialelor pe pantă.
Opresc însă evacuările bruşte şi rapide sub formă de exemplu de alunecări şi provoacă
o evacuare lentă, dar continuă şi sub formă de soluţii. Aceasta, deoarece vegetaţia
menţine umezeală, care, împreună cu rădăcinile şi acizii organici măresc alterarea.
Intensitatea şi periodicitatea deplasării sunt foarte variabile în timp. În mare, se
poate observa o periodicitate climatică anuală a accelerării deplasării, specifică
fiecărei zone sau etaj climatic: în regiunile reci, la dezgheţ; în cele temperate, toamna şi
primăvara; în deşerturile calde ritmicitatea este diurnă; în regiunile cu două anotimpuri
deplasarea principală se realizează în sezonul ploios etc. Cantitatea absolută a
evacuării apare însă conjunctural în fiecare zonă, iar pe timp de un an cea mai mare
este în regiunile ecuatoriale şi în cele cu două anotimpuri (unul secetos).
Există două categorii principale de deplasări: bruşte (prăbuşiri, alunecări,
curgeri) şi lente (deplasări uscate, creepingul, deraziunea, solifluxiunea, sufoziunea
şi tasarea).
Prăbuşirile de teren sunt căderi bruşte de particule sau mase, pe pante unde
frecarea este redusă la maximum sau lipseşte. Există două tipuri: prăbuşiri
individuale şi prăbuşiri în masă.
Prăbuşirile individuale se produc prin desprinderi individuale din versantul
abrupt format din roci dure. Căderea este liberă (când abruptul are 900 sau este
surplombat) sau prin rostogolire. Aceste prăbuşiri au ritm climatic (la îngheţ).
Declanşarea se face mai ales la îngheţ-dezgheţ, la zgomote puternice, trepidaţii,
explozii etc. Ca forme rezultă o trenă de grohotiş, conuri de grohotiş sau glacisuri
de grohotiş, toate situate la baza pantei. Uneori bolovănişul se opreşte în şiraguri
instabile pe versant, râuri de grohotiş sau horjuri. Înclinarea conurilor de grohotiş
rar trece de 25-350 (panta grohotişului). În cadrul conurilor, grohotişul se poate
deplasa apoi lent, cauzat de zăpadă, îngheţul apei şi de fărâmiţarea în timp a
blocurilor de roci. Pe abruptul cu horjuri, sau fără, se pot produce şi avalanşe de
zăpadă care afectează şi conul, mutând o parte din roci şi mai jos, ca un val numit
morenă nivală.
Prăbuşiri de dimensiuni foarte mici, mai ales rostogoliri, au loc şi în roci mai
moi sau în pătura de dezagregări-alterări şi formează conuri de ţărână, care dispar
repede la ploi.
Prăbuşirile de masă, numite şi năruituri sau surpări, afectează mase mari de
rocă, se produc mult mai rar şi nu au o ritmicitate climatică. Ele sunt provocate de
cutremure, explozii, erupţii vulcanice, furtunii, subsăparea unui râu, existenţa unor
argile sau roci dure, variaţii ale nivelului apei unei pânze subterane etc. Sunt
frecvente în munţii alpini, în chei şi defilee, pe fostele văi glaciare, pe versanţii
formaţi din gresii masive, deasupra unor goluri subterane (carstice sau de sare).
Apar sub formă de: prăbuşiri de stânci uriaşe, torenţi de pietriş (din foste
grohotişuri periglaciare stabilizate prin împădurire), prăbuşiri de versanţi (porţiuni
de versant), prăbuşiri în roci necoerente (loess).
Împotriva efectelor dăunătoare ale prăbuşirilor (pentru drumuri, case, faleze) se
iau următoarele măsuri: explozii dirijate, injecţii cu ciment, plase de sârmă,
copertine, tunele.
Alunecările de teren se produc în roci care devin plastice în contact cu apa
(argile, marne, materiale argiloase). Se impune întâlnirea a trei factori: material
argilos, pantă şi apă. Cauzele alunecărilor pot fi: potenţiale (roca şi panta),
premergătoare (apa, mărimea pantei, mărimea greutăţii sau volumului pentru panta
limită, săparea laterală a unui râu, defrişări, arături în lungul pantei) şi cauze
declanşatoare (ploi puternice, cutremure, explozii, punerea în circulaţie a unei
pânze subterane). Există şi o serie de fenomene prevestitoare ale declanşării:
apariţia de crăpături, apariţia unor noi generaţii de izvoare şi dispariţia altora,
apariţia unor denivelări şi ondulări, uneori chiar zgomote subterane.
Elementele principale ale unei alunecări: nişa sau râpa de desprindere (are formă
arcuită şi este verticală), corpul alunecării, jgheabul de alunecare şi patul de alunecare.
Corpul alunecării are de obicei trei sectoare: unul superior cu crăpături perpendiculare
(materialul mai păstrează o parte din structura iniţială şi prezintă lacuri în spatele
ridicăturilor transversale); sectorul mijlociu (materiale înmuiate, amestecate, ce alunecă
în fâşii longitudinale) şi fruntea alunecării (lăţită lateral, cu pantă mică şi terminată
printr-un mic abrupt şi nu se mai deplasează prin alunecare, ci prin împingere).
Viteza alunecării este diferită: lentă, repede (1-2 m pe oră), bruscă (peste 2 m
pe oră) şi prăbuşiri-alunecări (încep printr-o prăbuşire şi apoi alunecă). Viteza
diferă însă în lungul alunecării, dar şi în adânc.
Clasificarea alunecărilor se face după mai multe criterii: forma alunecării,
adâncimea afectată, raportul cu structura geologică, punctul de declanşare. De
exemplu alunecări detrusive (se deplasează de sus în jos) şi delapsive (se
declanşează de jos în sus). Geografii adoptă clasificare după tipul de straturi
afectate (după adâncime), care include şi geneza şi forma. Astfel: alunecări de
blocuri pe un pat argilos de sol; alunecări în pătura de sol şi de alterări (alunecări
superficiale numite şi goarţe, delniţe etc.), alunecări într-un strat de argilă (au
formă de limbă de alunecare, cu valuri şi ondulări), alunecări pe un strat argilos
care are deasupra alte roci; acest din urmă tip se subîmparte în alunecări
consecvente (alunecarea se deplasează în acelaş sens cu înclinarea structurii) şi
alunecări obsecvente (în sens contrar structurii). Primele au cel mai des formă de
limbă, iar secundele prezintă valuri mari (glimei). Valurile se opresc brusc din
alunecare şi suportă apoi transformări datorită pluviodenudării, trecând prin
următoarele stadii: val, copârşeu, ţiglău, grueţi.
Măsuri împotriva alunecărilor (prevenire şi stopare): aratul pe curba de nivel,
păşunat raţional, împăduriri, cleionaje; pentru frânare se impun: şanţuri subterane
(cu pietriş), şanţuri de suprafaţă, captarea izvoarelor, terasări, împăduriri; principiul
este îndepărtarea apei de ploaie sau subterană faţă de argilă.
Curgerile sunt de mai multe feluri: lave, noroi argilos, curgeri de nisipuri. Lavele
incandescente curg pe distanţe mari (cele bazice) sau mai mici (cele acide) până se
răcesc. Noroiul formează torenţi noroioşi, compuşi din bazin de alimentare, canal de
scurgere şi con de împrăştiere. Sunt frecvenţi în regiunile semiaride, ca de exemplu în
anumite porţiuni din sud-vestul S.U.A., unde furtuni denumite „cloudburst” provoacă
viituri noroioase (mudflows). Apar şi în România pe areale despădurite din Subcarpaţi,
Moldova şi uneori în fliş ca de exemplu torentul noroios de la Chirleşti, reactivat
periodic de peste 50 de ani (din 1953). Curgerile de nisipuri se produc atunci când
există o îmbibare puternică cu apă; au loc la deschiderea unor mine sau tuneluri. Un
fenomen aparte îl formează aşa-zisa lichefiere a solurilor. Are loc pe terenuri îmbibate
cu apă freatică supuse unor vibraţii puternice la cutremure; apar presiuni interioare care
conduc la tasarea şi disocierea particulelor de sol şi rocă, putând să înghită construcţiile
de deasupra, precum nisipurile mişcătoare. Cercetările au condus la ideea că asemenea
fenomene se pot produce în unele cartiere din San Francisco, Tokio, dar şi în deltă sau
pe platforma continentală.
Deplasările uscate lente au loc dominant în regiunile semiaride şi se compun
din dezagregări grosiere, respectiv grohotiş. Mişcarea se face lent, fără contribuţia
apei, în virtutea gravitaţiei, pe pante mai line, sub 250. Pe porţiunile mai înalte se
formează văiugi de pietre care se pierd în poalele de grohotiş unde panta poate
atinge 50. Mişcarea are loc datorită dilatărilor şi contractărilor diurne (zi/noapte).
Un aspect aparte îl constituie câmpurile de pietre numite seriruri. Pietrele sunt
distanţate între ele şi uşor rotunjite, evidenţierea lor făcâdu-se prin deflaţie, care
elimină materialul fin. Unele astfel de seriruri provin din pietrişul unor foste terase
formate sub un climat mai umed.
Creepingul (reptaţia) reprezintă suma unei infinităţi de mişcări foarte scurte,
separate prin staţionări prelungi, pe care le execută fiecare particulă din pătura de
alterări. Cauzele mişcării se manifestă întâmplător şi sunt: oscilaţiile termice,
hidratarea, îngheţul, dizolvarea, capilaritatea, creşterea rădăcinilor, mişcarea
/deplasarea animalelor etc. Creepingul evacuează lent materialele, în special din
partea superioară a păturii de alterări, dar nu mai mult decât regenerarea acesteia
din bază sau prin veniri din susul pantei. Fenomenul poate fi sesizat de aplecarea
copacilor spre avale.
Deraziunea (coraziunea sau aplecarea capetelor de strat) este tot o deplasare lentă
dar a unei pături dominant de dezagregări provenite din strate ordonate monoclin şi cu
durităţi diferite. Grosimea şi greutatea acestei pături fac ca porţiunile în curs de
dezagregare a stratelor să se aplece spre avale. Pe anumite fâşii ale versantului,
dezagregarea poate deveni mai activă şi pătura de dezagregări mai groasă, luând
naştere văiugi de deraziune. Sunt specifice mai ales în regiuni periglaciare.
Solifluxiunea reprezintă o sumă de alunecări foarte mici şi lente cauzate de
îngheţ-dezgheţul apei în pătura înierbată. Se încadrează în categoria mai mare a
crioturbaţiei (ondulări impuse de îngheţ). Este specifică în arealele de tundră, de
stepă alpină, dar coboară şi mai jos pe areale despădurite. Uneori, solifluxiuni au
loc şi pe pante foarte mici, de 1-50. Materialul dezgheţat care alunecă poate rupe
pătura înierbată şi iese la zi (borşitură) sau provoacă riduri, mici valuri, brazde,
poteci de vite şi marghile (movile înierbate, care dăinuie 2-3 ani şi apoi se sparg).
Tasarea se produce în roci afânate (loess) sub forma unei îndesări locale pe
verticală, datorită propriei greutăţi. Este facilitată şi de sufoziune (vezi mai jos), dar
se asociază şi cu creepingul, pluviodenudarea ş.a. Tasare importantă are loc în
rocile friabile, cu un indice mare al golurilor. Iau naştere următoarele forme de
relief: crovuri, găvane, padine, văiugi de tasare ş.a.
Sufoziunea (a săpa pe dedesupt) este un proces de eroziune, dizolvare şi
evacuare a particulelor foarte mici din rocă, cu ajutorul apei pătrunsă în interior. Se
produce specific tot în roci afânate, cu goluri interioare, dominant în loess şi
loessoide, dar şi în nisipuri argiloase, conglomerate, pietrişuri de terase, de unde
sunt evacuate materialele fine. Ca forme de relief iau naştere: tunele de sufoziune,
hornuri, doline de sufoziune, hrube, gropi, văiugi de sufoziune.
Pluviodenudarea, şiroirea şi torenţii
Aceste procese se desfăşoară cu ajutorul apei de ploaie.
Pluviodenudarea se compune din două feluri de mişcări: izbirea, dislocarea şi
împrăştierea particulelor mici de sol sau de rocă, iar a doua este spălarea sau
denudarea, sau transportul materialelor pe pantă sub formă de pânză mobilă
(sheet-wash). Condiţiile în care pluviodenudarea este eficientă sunt impuse de
natura ploii (torenţiale) şi de climă (aridă, semiaridă, porţiuni lipsite de vegetaţie);
solul, în special în stare de arătură şi pe pantă, este cel mai afectat. De obicei, ploile
torenţiale sunt socotite cele cu 0,1-1 mm/minut dar să ţină între 5 minute şi 3 ore.
Aceste ploi au efect mare de izbire, dar apa se şi cumulează pe pante curgând sub
formă de pânze, unde sau valuri.
Spălarea materialelor pe versant poate deveni foarte puternică (după tipul ploii,
pantă, lungimea versantului, tipul rocii, momentul maxim al ploii). Ea mai este
cunoscută şi sub următoarele denumiri: denudare, ablaţie, eroziune difuză,
eroziune laminară, eroziune areolară. Există o serie de factori acceleratori sau
limitativi ai pluviodenudării: clima, vegetaţia, panta şi roca.
Şiroirea este o scurgere concentrat-lineară a apei de ploaie, numită popular şiroire
(ruissellement). Importantă este acţiunea sa morfologică, de eroziune liniară sau în
adâncime, prin care se crează, în ordine, următoarele forme: rigole, ravene şi uneori
ogaşe. Rigola (rill-erosion) reprezintă un şănţuleţ puţin adâncit în pătura de sol şi destul
de scurt, în aşa fel că el se poate astupa de la sine între ploi. Apar de obicei în grupuri
ordonate paralel. Degradează orizontul superior de sol. Ravena (ravenarea instalată)
este un şanţ adâncit în tot solul, uneori şi în pătura de alterări, adesea înrămurat şi care
evoluează (atât în lungime cât şi în adâncime) de la o ploaie la alta. Terenurile afectate
de ravenări foarte dese se degradează aproape total şi se numesc pământuri rele
(bad-lands). Ogaşul (gully în engleză şi uvrag în rusă) reprezintă un şanţ foarte lung
(până la 1 km), adâncit în pătura de alterări, până la roca în loc, şi neînrămurat; se
extinde adesea pe urmele lăsate de care în lungul versantului; după un timp ogaşul
evoluează, prin lărgire, către văiugă, care cu timpul se înierbează. Atât ogaşul, dar mai
ales ravenele, dezvoltă şi o eroziune regresivă.
Torenţii reprezintă o însumare de şiroiri care îşi canalizează apa, energia şi
materialele transportate (aluviunile) pe un canal adâncit mult şi în roca în loc.
Torentul execută eroziune în adâncime, eroziune laterală, eroziune regresivă şi
acumulare. Este un organism format din trei elemente: bazin de recepţie (compus
dintr-o sumedenie de rigole şi ravene organizate într-un sistem cumulativ dirijat
spre partea inferioară a bazinului), canal de scurgere (vale adâncă în formă de V şi
cu profil longitudinal cu pantă mare şi în trepte) şi conul de dejecţie (aluviunile
depuse răsfirat, pe un loc mai neted şi mai jos). Conul are o structură torenţială
(lenticulară) şi acumulează apă freatică. Torenţii se instalează pe versanţii mai
înclinaţi, care nu sunt în echilibru stabil şi evoluează până la faza de stingere, când
panta de scurgere a scăzut foarte mult (o dată cu panta versantului), stadiu marcat
de dezvoltarea unei acumulări regresive extinsă de la gura canalului către în sus,
canalul lărgindu-se tot mai mult până ce se transformă într-o văiugă.
Studiul torenţilor are importanţă teoretică, aplicată la evoluţia râurilor deoarece
aici se observă mai uşor funcţionarea tuturor tipurilor de eroziune ale unei ape
curgătoare, modul cum se formează profilul de echilibru al unui râu şi rolul
nivelului de bază.
Măsurile împotriva torenţilor sunt necesare deoarece degradează puternic
terenurile. Sunt măsuri preventive (păşunat raţional, împăduriri, drenuri pentru
apele de adâncime şi izvoare) şi curative: împădurirea bazinului de recepţie,
cleioneje, baraje transversale, diguri şi pavarea sau betonarea canalului de scurgere,
plase care să oprească în diferite locuri aluviunile grosiere etc.
VERSANŢII. SPECIFICUL ŞI ROLUL ACESTORA

Terminologie şi definiţie; importanţă. Versanţii reprezintă suprafeţe pe care


majoritatea proceselor geomorfologice (amintite mai sus) se exercită continuu, iar
periodic, şi în mod accelerat. Înclinarea pantei lor face ca procesele de evacuare să
deplaseze aproape continuu materiale alterate către agenţii care acţionează la baza
versanţilor (ape curgătoare, gheţari, ape litorale şi chiar vânt) şi care le transportă
în mare sau ocean. Dacă nu ar exista legătura cu transportul acestor agenţi,
materialele s-ar acumula pe versant şi procesele de alterare-dezagregare asupra
rocilor nu ar progresa, aşa cum se întâmplă pe suprafeţele joase orizontale.
Există o terminologie relativ bogată pentru versanţi: pantă (slope, pante),
coastă (side, cote, cuestă; front, front slope, face, inface, infacing slope), abrupt
(abrupt, escarpemesit; scarp, cliff, bluff, slope), versant (hillslope, hillside,
valleyslope, valleyside). Dintre toate, sens dinamic are numai termenul de versant
(„verser” = a vărsa, a curge, a cădea) care se foloseşte mai des.
Versantul nu este o anume formă de relief, ci o categorie complexă, caracterizată
printr-un sistem de pante ordonate într-un singur sens general, cu multiple procese
geomorfologice, multe microforme şi cu cea mai rapidă evoluţie; de aceea versantul
este mai greu de definit. În mod curent există trei tipuri de definiţii: ca pantă, ca
poziţie geografică şi ca versant stricto sensu. Ca pantă, sunt autori care, începând
cu W. Penck, admit că versantul este orice suprafaţă cu înclinare mai mare de circa
3-50. Ca grafie (formă), versantul este o suprafaţă înclinată care face racordul între
două suprafeţe orizontale, una superioară şi alta inferioară (o câmpie, o luncă, o terasă
largă, o depresiune). Definirea stricto sensu solicită includerea obligatorie a proceselor
de versant (deoarece versanţii se caracterizează în principal prin procese) şi a
dinamismului evoluţiei. Dinamismul evoluţiei presupune sublinierea sau tendinţa
varietăţii de microforme, profilul versantului, bazinele locale de eroziune şi structura
sau tendinţa de structurare în fâşii funcţionale de versant. De aceea o definiţie
complexă este necesară, astfel: versantul reprezintă un ansamblu de suprafeţe înclinate,
cu diferite tipuri de pante, orientate în acelaşi sens, modelate de procese specifice
meteorice şi gravitaţionale, cu o evoluţie dinamică, adesea cu o pătură de alterări cu
tendinţă de organizare în fâşii funcţionale.
Rolul versanţilor în evoluţia generală a reliefului continental este de primă
importanţă, în sensul că orice teritoriu mai înalt decât nivelul de bază al versantului
tinde să fie redus şi nivelat tocmai prin retragerea versanţilor oarecum paralel cu ei
însuşi. Se poate face chiar o comparaţie. Dacă sub ocean agradarea cu lavă a
versanţilor de rift conduce la extinderea fundului oceanic, pe continent degradarea
(erodarea) permanentă a versanţilor are ca efect tendinţa de nivelare a uscatului
imediat mai sus de nivelul oceanului.
Elementele versantului sunt statice şi dinamice. Elementele statice
(morfometrice) sunt: faţa, muchia, baza, înălţimea, lungimea, pantele. Elementele
dinamice se referă îndeosebi la: bazele de eroziune, fâşiile funcţionale, pătura de
alterări şi forma în profil a versantului. Esenţiale sunt fâşiile de versant care se
dispun longitudinal pe versant, sunt interdependente şi subordonate de jos în sus şi
fiecare se caracterizează prin trei aspecte: pantă, procese dominante şi tipul de
pătură de alterări. Se folosesc două categorii de denumiri pentru aceste fâşii; prima
categorie: abrupt, fâşie de eluvii, fâşie de deluvii sau pantă de transport (pantă de
10-150, rar până la maximum 450, în funcţie de rocă), fâşia de coluvii (uneori şi cu
proluvii); a două categorie de denumiri: convexitatea superioară (cu pantă
crescândă către în jos, sau „waxing slope”, similară cu eluvii), fâşia nudă (sau
abruptul, format din roci dure, sau „scarp”), fâşia cu grohotiş („debris slope”,
oarecum similară cu panta deluvială), concavitatea inferioară (sau panta
descrescândă, „waning slope”, pediment sau panta cu coluvii). Limitele între fâşii
sunt adesea oscilante, după intensitatea de moment a proceselor ce le
caracterizează. Fâşiile respective, pe versanţii înalţi, se pot repeta până la 10-12.
Procesele dominante, în ordinea fâşiilor (prima categorie de denumiri):
dezagregări şi prăbuşiri; pluviodenudare şi început de şiroire; ravenare,
torenţialitate, alunecări; alterare şi fărâmiţare puternică, pluviodenudare, evacuare
în soluţii, şiroire.
Geneza versanţilor rezidă în două cauze: tectonice şi adâncirea văilor.
Mişcările tectonice de ridicare a scoarţei creează versanţi tectonici, situaţi la
exteriorul regiunii ridicate: versanţi de munte, de dealuri, de podişuri. Adâncirea
văilor fragmentează reliefurile înalte creând versanţi de vale, cu specific aparte
pentru munte (foarte alungiţi şi cu multe fâşii funcţionale), dealuri şi podişuri.
Rolul climei, al rocii şi al vegetaţiei în modelarea şi forma versanţilor este
diferit şi important. Clima (ca şi panta) determină în mod special tipul proceselor şi
tipul de deplasare a materialelor (dezagregare, alterare etc.), dar impune şi canti-
tatea maselor evacuate (viteza alterării). Totodată clima intervine prin intermediul
vegetaţiei (care frânează dezagregările, dar facilitează alterarea biochimică şi
evacuarea în soluţii). Roca reacţionează diferit la procesele de versant, favorizând
pe unele şi opunându-se altora; argilele declanşează alunecări, rocile dure formează
abrupturi, rupturi de pantă, prăbuşiri, dezagregări şi grohotişuri etc. Vegetaţia se
opune proceselor rapide de evacuare şi dezagregării tipice.
Forma versanţilor este în legătură cu stadiul de evoluţie, iar în primele stadii
influenţă mare în forma versantului o au şi roca şi vegetaţia. De obicei, forma este
socotită după profilul generalizat al versantului, care poate fi: convex, concav,
linear şi compus (concav-convex, în trepte etc.). Se mai poate vorbi de versanţi în
stadiul de echilibru şi de dezechilibru..
Evoluţia generală a versanţilor reprezintă adesea punctul cheie în teoriile
geomorfologice asupra evoluţiei reiliefului. Au fost conturate două concepţii şi moduri
de evoluţie: concepţia Penck şi concepţia Davis. Ambele admit o evoluţie ascendentă
(când versantul creşte ca altitudine relativă şi ca lungime) şi una descendentă când
tinde către resorbirea sa într-o formă cvaziorizontală (peneplenă, pediplenă). Evoluţia,
în concepţia lui Penck, este mai complexă şi se referă la forma versantului ca o
consecinţă a mişcărilor de înălţare şi de stagnări periodice sau pe timp foarte
îndelungat. Astfel: a) când ridicarea este uniformă şi văile se adâncesc uniform şi în
raport egal cu alterarea (şi retragerea versantului), apare un versant tot mai înalt şi
rectilin; b) când ridicarea este accelerată, valea se va adânci similar şi formează un
versant convex; c) dacă ridicările încetează, versanţii se retrag şi lasă la bază o pantă
relativ puţin înclinată care cu timpul se lăţeşte, formând o treaptă (glacis); d) dacă apar
noi ridicări, panta de glacis se va înălţa o dată cu versantul (s-a format o bază locală de
eroziune), iar sub ea va apare o nouă fâşie de versant rectilină sau convexă. Procesul se
poate repeta de mai multe ori, astfel că pe versant vor apărea mai multe baze de
eroziune în spatele cărora se ridică pante concave, convexe sau rectilinii. Eroziunea de
versant şi retragerea sa va continua în funcţie de fiecare bază de eroziune, cele mai
joase extinzându-se prin glacisare în detrimentul celor imediat superioare. Nivelarea va
pătrunde tot mai mult în interiorul masivului sau podişului. În ultimă instanţă, dacă
ridicările tectonice nu se mai repetă, se ajunge la o suprafaţă finală reziduală (după
W. Penck) sau o pediplenă (după L. King).
Evoluţia, în concepţia Davis, este mai simplă şi trece prin trei stadii. Când munţii
s-au înălţat definitiv, văile încep să se adâncească accelerat şi impun versanţi tot mai
înalţi, abrupţi şi rectilinii (în V ascuţit); este stadiul de tinereţe. Urmează teşirea sau
reducerea pantei, cu formarea unui profil convex-concav, când râul a atins profilul
longitudinal de echilibru şi valea stadiul de maturitate. Se tinde apoi spre stadiul de
bătrâneţe sau de peneplenă, când versanţii sunt foarte puţin înclinaţi, acoperiţi cu o
pătură tot mai groasă de alterări, iar interfluviile şi-au redus aproape total altitudinile.
Glacis, pediment, pediplenă sunt trei forme ce pot apărea în succesiune
evolutivă. La baza unui versant în retragere se naşte glacisul care are o formă
alungită. Când glacisarea a pătruns şi pe văile interioare masivului sau podişului,
atunci ele atacă şi dezintegrează interfluviile prin înşeuări şi masive izolate sau
martori de eroziune insulari, sau inselberguri. În acest stadiu glacisurile nu mai
sunt alungite şi exterioare masivului, ci înconjoară circular sau elipsoidal
inselbergurile; au devenit pedimente. Când pedimentele se extind foarte mult, se
îngemănează şi distrug majoritatea inselbergurilor, se formează pediplena.
Glacisul şi pedimentul fac parte din versant? După A. Penck fac parte
deoarece au pante de peste 30. În realitate este vorba despre o suprafaţă cu totul
nouă care se naşte şi creşte la baza versantului şi cu timpul în detrimentul lui, pe
care chiar îl neagă prin formarea pediplenei. Totuşi, în fazele prime, pantele
glacisului şi pedimentului sunt mult mai înclinate decât ale unei câmpii şi pot fi
ataşate ca o fâşie la versant. Cu timpul, ele capătă două tipuri de pante: una cu
pantă de câmpie şi, ca fâşie, tot mai lată, şi alta care „urcă” pe versant; acestea
devin o câmpie de glacis (sau de pediment) şi un glacis de versant, deşi ambele
evoluează corelat. În final, versanţi au numai inselbergurile.
Tipurile mari regionale de versanţi şi nivelări. Acestea sunt în legătură
directă cu gradul de mobilitate al scoarţei terestre. Se pot deosebi trei categorii:
platforme stabile, în care apar pedimente, pediplene şi inselberguri; masive rigide,
dar uşor mobile pe verticală care sunt uşor boltite şi înconjurate de trepte de
nivelare; munţi tineri cu nivele de creste şi trepte de nivelare şi alte forme specifice
evoluţiei ascendente.
Masivele cu trepte de nivelare sunt mult mai reduse ca suprafaţă, rigide, dar au
suferit înălţări mai importante, rar boltiri. Exemple: Hartz, Pădurea Neagră,
Masivul Central Francez, iar la noi intră oarecum în această categorie Poiana
Ruscăi şi chiar masivele Meridionalilor. Mişcările de înălţare au fost de tip basculă sau
boltiri, iar bazele lor de eroziune s-au schimbat mai des. Prezintă două categorii de
forme: complexe de vârf şi de cumpene şi complexe de vale. Primele sunt suprafeţe
(sau foste suprafeţe) netede, păstrate pe centrul şi pe cumpenele principale ale
masivului şi s-au născut în procesul de creştere sacadată a acestuia. De obicei sunt 2-3
asemenea suprafeţe, iar văile lor sunt foarte largi şi puţin adânci. Partea centrală este
ocupată de o fostă suprafaţă finală reziduală sau pediplenă (vezi Pediplena Carpatică).
Complexul de văi este compus din văi înguste, adânci, cu versanţi convecşi şi cu
rupturi de pante în profil longitudinal. În amonte de fiecare ruptură de pantă urmează
un segment larg de vale cu pantă mai mică şi versanţi concavi. Fiecare schimbare
(ruptură) de pantă indică locul până unde a pătruns regresiv fiecare etapă restrânsă de
nivelare (marcată adesea şi prin umeri de nivelare).
Munţii tineri, de tipul Alpilor, au versanţi foarte înalţi, cu pante mari şi
dominaţi de evoluţii ascendente, dar în subsidiar apar şi evoluţii descendente. Şi
aici există un sistem de vârf şi cumpene, dar mai complex, format din nivele de
creste, dar şi resturi ale unor suprafeţe şi nivele de vale, iar suprafeţele finale
reziduale sunt o excepţie (exemplu, în flişul Orientalilor) şi de obicei rămase pe
nucleele hercinice. Complexul de vale prezintă versanţi convecşi la partea
inferioară, uneori şi concavităţi în dreptul lărgirilor de vale. Profilele longitudinale
ale văilor au rupturi de pantă. Petrografia şi structura se impun foarte mult în
profilul văilor, dar şi în versanţi. Munţii tineri au de obicei sub ei şi un val orogen
mai nou, de tip subcarpatic sau subalpin.

RELIEFUL APELOR CURGĂTOARE

Sistemul geomorfologic fluviatil


Mult timp relieful fluviatil era studiat dispersat, pe câteva elemente: albie, luncă,
terase. În realitate, acestea fac parte dintr-un sistem care este bazinul morfohidrografic.
La rândul său are două subsisteme: cel hidrologic şi cel fluvio-morfologic.
Elementele bazinului morfo-hidrologic sunt de două feluri: statice şi dinamice.
Cele statice sunt de natură teritorială, se schimbă lent şi de aceea par stabile şi
îmbracă trei aspecte: liniare (talveguri şi albii), areale (suprafeţe de subbazine şi
bazine) şi elemente de relief (altitudini, pante, fragmentări, elemente de volum cum
ar fi albia, lunca, terasele, versanţii, interfluviile şi reliefurile de acumulare).
Elementele dinamice sunt: cantitatea de apă vehiculată şi cantitatea de
aluviuni.
Mediul extern al sistemului se compune din: relieful major peste care se
suprapun bazinul, rocile şi structurile geologice, tipurile climatice, vegetaţia,
intervenţiile antropice şi, eventual, mişcările tectonice.
Energia sistemului (forţa de acţiune a râului) provine din scurgerea apei şi
este egală, pentru frecarea în loc, cu debitul înmulţit cu pătratul vitezei; forţa
brută = D × V2. Această forţă totală este cheltuită pentru curgerea apei, transportul
aluviunilor şi eroziune. Energia cheltuită pentru eroziune se numeşte forţă netă.
Aceasta poate fi mai mare ca zero, şi atunci are loc eroziunea; mai mică decât zero,
şi se produce acumulare de aluviuni şi egală cu zero, când are loc numai
transportului de aluviuni, scurgerea şi eroziunea fiind în echilibru. În realitate, pe
parcursul unui râu se dezvoltă o variaţie continuă între cele două stări, ceea ce
creează o interdependenţă între toate punctele din lungul profilului longitudinal sau
între scurgere, eroziune şi transport.
Procesele fluviatile sunt, deci, eroziunea, transportul şi acumularea. a) Eroziunea
este de mai multe feluri: în adâncime sau liniară (se face prin sfredelire, şanţuri,
striaje longitudinale, marmite), regresivă (se propagă de la izvoare sau de la fiecare
prag spre amonte), laterală (erodează baza malurilor prin deplasare laterală a
râului). b) Transportul de aluviuni se face în mai multe feluri: transport de fund
(prin târâre, rostogolire, salturi individuale şi salturi în pânze), în suspensie
(turbiditatea – se măsoară în kg/m3) şi în soluţie. c) Acumularea se realizează prin
depuneri în: cadrul albiei minore, în luncă, sub formă de conuri de dejecţie, glacis
aluvial, piemonturi, câmpii de nivel de bază şi delte. Pentru toate aceste procese un
rol aparte îl au viiturile, care dau râurilor o mare forţă.
Profilul de echilibru al râurilor. Profilul longitudinal al râului are o înclinare
crescândă spre izvor, dar panta se poate mări şi pe anumite segmente de vale, acolo
unde sunt roci mai dure sau unde apar confluenţe cu multe aluviuni. La începutul
evoluţiei, profilul are o pantă mare, cu multe rupturi de pantă, dar pe timp
îndelungat tinde la un profil de echilibru când eroziunea de adâncime aproape
încetează sau încetează la ape medii şi mici. Cum debitul apei variază până la
viituri, când forţa râului devine foarte mare, râul a găsit un mecanism de menţinere
a echilibrului şi în asemenea condiţii; este vorba de lărgirea albiei şi a luncii (care
reduce viteza apei) şi de formarea unei pături de aluviuni ca strat tampon între rocă
şi apa râului. La viituri râul erodează în această pătură şi îşi cheltuie forţa în
transportul aluviunilor spre avale, iar spre sfârşitul viiturii începe să redepună şi să
refacă pătura de aluviuni. Aşadar, la echlibru acţiunile râului nu încetează, ci
îmbracă alte forme, motiv pentru care profilul de echilibru este dinamic.
Nivelul de bază reprezintă o limită a acţiunilor morfologice şi chiar a curgerii apelor
curgătoare. Se mai cheamă şi bază de eroziune. Cu cât un teritoriu este mai sus faţă de
acest nivel, cu atât eroziunea apelor curgătoare este mai puternică şi invers. Există un
nivel general de bază (Oceanul Planetar), nivele regionale formate din mări sau
depresiuni mari închise şi nivele locale (trepte de versant, planuri de confluenţă etc.).

Formele de eroziune create de râuri


Albia minoră este jgheabul de scurgere al unei ape curgătoare la debite medii. Se
compune din fundul albiei şi maluri. Fundul albiei este adesea pavat cu aluviuni, iar din
loc în loc, deci discontinuu, pe centrul său apare un şanţ mai adânc, numit talveg.
Aluviunile din albie pot forma chiar mici insule (crivine) sau ostroave.
Meandrele reprezintă bucle în plan orizontal ale albiei minore şi apar de obicei
când râul a ajuns la profil de echilibru şi îşi lărgeşte albia prin deplasări laterale
alternative. Meandrele din câmpii au o moblitate laterală mai mare, schimbându-şi
poziţia sau chiar direcţia de curgere; se numesc meandre libere. Când în cadrul
buclelor mari se formează meandre mult mai mici, apar meandre compuse.
În podişuri şi arealele montane meandrele apar mai rar, nu îşi schimbă poziţia şi
sunt foarte adânci; se numesc meandre încătuşate. Ele sunt de două feluri:
moştenite sau de vale (meandrează întreaga vale până la cumpene) şi autogene
(născute la un nivel mult mai jos decât cumpenele apelor, ca de exemplu la Jiu).
Evoluţia şi îndreptarea cursului unui sector de meandre se face prin deplasarea
laterală şi spre avale până la un maximum de buclare când unul din meandre se
gâtuie (gâtuirea meandrului). La o viitură apa trece peste acest gât de meandru,
într-un altul vecin, având loc îndreptarea cursului. Vechiul meandru se astupă la
capete cu aluviuni şi devine un lac de meandru (belciug), iar terenul din centrul său
rămâne ca un martor de eroziune, sau opină, sau grădişte.
Lunca sau albia majoră. Deplasarea laterală a albiei minore, prin meandrare,
are ca rezultat formarea unui aşa-zis plan de meandrare, care poate ajunge la o
lăţime de maximum 18 ori mai mare decât albia minoră. Această nouă formă ia
naştere, ca şi meandrele, la atingerea profilului de echilibru pe sectorul respectiv,
este o nouă formă de relief şi are o nouă funcţie în sistem. Este albia majoră sau
lunca (varzea la Amazon), în care se revarsă apele râului la viituri. Albia majoră
are o structură verticală încrucişată (torenţială), care acumulează ape freatice. La
suprafaţă se pot observa fâşii longitudinale: lângă râu fâşiile sunt mai înalte,
formând grinduri fluviatile, iar sub malul sau versantul luncii se află fâşia cea mai
joasă, cu mlaştini, bălţi, lacuri, cursuri paralele şi conuri de dejecţie ale afluenţilor.
Terasele reprezintă foste lunci de râuri părăsite prin adâncirea acestuia şi apar
ca trepte de o parte şi de alta a râului. O terasă se compune din următoarele
elemente: podul, fruntea, muchia (linia de legătură între pod şi frunte) şi ţâţâna
terasei. Ca structură prezintă un strat aluvial (pietriş de terasă), care stă peste roca
în loc retezată, iar deasupra poate avea strate de loess şi sol. O terasă se formează
prin două faze: una de eroziune laterală (când s-a format lunca devenită pod) şi alta
de eroziune în adâncime (când s-a tăiat fruntea).
Cauzele formării teraselor sunt de trei feluri: tectonice (de ridicare a terenului),
eustatice (negative) şi climatice (oscilează raportul debit de apă şi debit de
aluviuni).
Tipurile de terase pot fi conturate după mai multe criterii: geneticce (tectonice,
eustatice, climatice; de meandru, de lunca ş.a.), după structură (aluviate,
aluvionare, în rocă), după dispunerea în profil longitudinal (divergente spre avale,
convergente spre avale, paralele, în foarfecă), după dispunerea în profil transversal
(simetrice, asimetrice).
Altitudinea şi numerotarea teraselor. Altitudinea unei terase se măsoară de la
luncă până la podul terasei. Numerotarea lor se face de jos în sus, de la cele mai noi
la cele vechi şi mai înalte.
Racordarea peticelor de terase în profil longitudinal se face prin următoarele metode:
geometrică, structurală şi pe principiul modului de formare al profilului de luncă.
Vârsta teraselor este de două feluri: relativă şi absolută. Ultima se determină
prin următoarele metode: paleontologică, a orizonturilor de loess şi soluri fosile,
arheologică şi C14.
Văile reprezintă forma principală creată în timp de către râu. Valea se defineşte
ca drumul săpat în scoarţa terestră de către o apă curgătoare pe distanţa de la izvor
la vărsare. La lărgirea văii un rol important îl joacă şi procesele de versant, dar
subordonat râului. Există o mare diferenţă între văile montane şi cele de câmpie,
primele fiind foarte adânci şi cu versanţi înalţi, iar secundele restrânse, obişnuit
fără versanţi, numai cu maluri.
Elementele văii sunt: fundul de vale şi versanţii sau malurile. La acestea trebuie
să adăugăm şi interfluviile. Fundul de vale este plat şi se poate compune din: albie,
luncă şi terase largi (cele înalte şi fragmentate se ataşează versanţilor de vale).
Versanţii pot avea o serie de aliniamente de umeri, urme ale unor vechi funduri de
vale, în aşa fel încât actuala vale reprezintă o îmbucare de văi de vârste diferite care
s-au succedat pe verticală. Interfluviile reprezintă într-o oarecare măsură şi
cumpenele de ape ale văilor şi pot fi: plate, convexe sau creste cu vârfuri şi
înşeuări.
Tipurile de văi pot fi deosebite după mai multe criterii: după stadiul de evoluţie
(tinere, mature şi bătrâne, sau de tip curs superior, mijlociu şi inferior), după
profilul transversal (văi simetrice şi asimetrice), după structura geologică (văi
consecvente, subsecvente şi obsecvente, de sinclinal, de anticlinal, de falie), după
tipul major de relief (văi de munte de podiş şi de câmpii), după origine (fluviatile,
glaciare, sau de captare, epigenetice, antecedente), sau văi de tip canion (defileu),
de tip chei, văi subterane, văi oarbe, văi moarte, văi cu estuare sau limanuri etc.
Văile antecedente sunt cele care au existat înaintea ridicării unui segment muntos
pe care îl retează perpendicular (exemplu Buzăul la Curbură), iar cele epigenetice
sau supraimpuse au fost determinate să se impună peste unele bare dure de către
roci mai moi şi mai noi, în care valea s-a format iniţial (exemplu Cheile Turzi).
Văile se asociază în reţele de văi, care pot fi: paralele, dentritice, convergente,
divergente, în gratii, circulare etc.
Captările fluviatile reprezintă un fenomen natural de extindere a bazinului
hidrografic peste un altul prin acapararea unui segment al râului vecin. Primul este
captator, iar cel de-al doilea este râu captat. Captările se execută sub mai multe forme:
Captarea laterală are loc între două râuri paralele, dar unul are talvegul mai jos.
Acesta va face ca un afluent al său să pătrundă lateral, prin eroziune regresivă, în
bazinul vecin şi să îl capteze. În urma acestei captări au loc următoarele fenomene
şi se produc următoarele forme: un cot de captare, o clisură de captare, o înşeuare
de captare şi o vale moartă, iar cumpăna de ape se mută brusc de pe linia marilor
înălţimi pe o cumpănă nouă a sectorului captat.
Captarea frontală se produce între două râuri care izvorăsc din acelaş loc dar
curg în direcţii diferite. Cel cu nivel de bază imediat mai jos captează pas cu pas pe
opusul său; exemplu Timişul de Braşov captează izvoarele Prahovei.
Captarea prin deversare are loc în câmpiile piemontane între un râu alohton ce
cară multe aluviuni şi un pârâu local. Primul îşi înalţă albia la viituri prin
aluvionare, deversează apele către pârâul vecin cu albia mai joasă, îşi schimbă
brusc cursul însuşindu-şi albia vecinului (exemplu – schimbările de curs ale
Buzăului de pe Sărata pe Călmăţui, iar apoi pe o albie a Râmnicului Sărat).
Captarea subterană se produce în carst, între un râu subteran şi unul de
suprafaţă sau între două râuri subterane.

Formele de acumulare
Conurile de dejecţie sunt formate din aluviuni în general grosiere depuse de
pâraie şi râuri fie la gurile de vărsare pe locuri plate cum ar fi luncile râurile
colectoare, fie la intrarea râurilor în depresiuni sau în câmpii. Ele se ridică de
obicei cu câţiva metri peste albiile râului care le-a format. Au o structură
încrucişată, lenticulară sau torenţială şi conţin ape freatice. Există şi conuri de
albie, cu poziţie submersă, acolo unde albiile minore se lăţesc peste luncă şi unde
sunt vaduri de trecere. În regiunile aride, la intrarea râurilor în depresiuni, ele
formează mai întâi conuri de eroziune laterală, după care urmează conul de
acumulare, destul de plat, numit playa.
Piemonturile sunt câmpii aluviale foarte extinse, construite la poala muntelui, peste
câmpii lacustre sau subsidente. Pentru formarea lor sunt necesare cel puţin două cauze:
ridicarea tectonică a unui şir montan lângă câmpia subsidentă şi un climat cu două
anotimpuri, unul secetos şi altul ploios. În cazul unor depresiuni relativ închise,
piemonturi mai restrânse se pot forma şi sub un climat temperat sau chiar periglaciar.
Fazele de formare (sau evoluţia ascendentă) a piemonturilor sunt: a) conuri
mari de dejecţie înşirate la poala muntelui, b) glacisuri aluvionare formate prin
îngemănarea conurilor, c) piemontul sau câmpia piemontană. Structura
piemontului este lenticulară în partea superioară şi în pânze subţiri aluviale spre
poale, compuse din nisipuri, argile şi pietrişuri mărunte. Prezintă pânze de ape
subterane, unele arteziene. Hidrografia este mobilă lateral, cu convergenţe şi
divergenţe. În unele cazuri, în partea dinspre munte se formează şi terase cu
structură îmbucată sau rezemată.
Evoluţia descendentă începe atunci când una din cauzele principale dispar: fie că
muntele, de unde vin aluviuni, se reduce prin nivelare, fie se schimbă clima, dar e
posibilă şi o înălţare a piemontului la nivel de podiş sau de dealuri submontane, înălţare
care forţează văile să se adâncească şi să erodeze piemontul. Şi în această evoluţie se
observă câteva faze: fragmentarea longitudinală a piemontului (prin adâncirea văilor)
şi crearea unor depresiuni şi înşeuări submontane care conduc la desprinderea
piemontului de munte; apoi faza fragmentării transversale (de către afluenţii văilor
principale) şi faza fragmentării totale, când aproape toate pietrişurile au fost înlăturate
sau înălţate sub formă de dealuri (exemplu Măgura Odobeşti).
Câmpiile de nivel de bază sunt cele situate la marginea oceanului sau mărilor,
pe care râurile şi fluviile şerpuiesc leneş şi deversează mereu aluviuni fine.
Hidrografia îşi schimbă des cursul şi gura de vărsare, meandrează, se despleteşte,
câmpia prezintă multe mlaştini, bălţi şi urme de albii părăsite. Aceste câmpii au o
pantă medie sub 1‰. Exemplu: Marea Câmpie Chineză, câmpiile din jurul Mării
Caspice sau Aralului, dar iniţial şi câmpiile Panonică şi Română, care ulterior au
fost înălţate.

Bibliografie

Posea Gr., Ilie I., Grigore M., Popescu N. (1970) – Geomorfologie generală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Posea Gr., Grigore M., Popescu N., Ielenicz M (1976) – Geomorfologie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Roger Cooque (1998) – Geomorphologie, Editura A. Colin, Paris.
GEOGRAFIA POPULAŢIEI ŞI A AŞEZĂRILOR UMANE

LOCUL GEOGRAFIEI POPULAŢIEI


ÎN CADRUL GEOGRAFIEI UMANE

Studiul populaţiei foarte fragmentat a fost legat de descoperirea progresivă a


lumii, iar dacă concepţia geografică a rămas mereu orientată spre înscrierea
populaţiei în spaţiu, modul de abordare a acesteia s-a schimbat în timp. De la
originile îndepărtate ale geografiei şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea,
orientarea a fost prin modul de tratare a problemelor etnologică sau antropologică.
După secolul al XV-lea, informaţiile încep să devină mai numeroase, datele să
devină mai credibile, iar investigaţiile se fac din ce în ce mai metodic. Din secolele
XVII şi XVIII apar primele reflecţii asupra raportului existent între mediu şi
societate (geograful englez Carpenter şi filosoful francez Montesquieu) care
pregătesc naşterea geografiei umane moderne.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în prima jumătate a secolului XX,
perioada în care geografia s-a format ca ştiinţă, iar raporturile om-mediu au atras
atenţia în mod deosebit, orientarea se poate considera că a devenit ecologică. În
opoziţie cu perioada precedentă, acum rolul mediului natural asupra omului reprezintă
fondul majorităţii analizelor, dar determinismul secolului al XIX-lea, care a jucat un rol
fundamental sub influenţa lui F.Ratzel si K.Ritter, îi urmează posibilismul lui Paul
Vidal de la Blache, pentru care omul dispune o mare libertate vizavi de natură. În
primele începuturi ale acestei perioade a fost abordat numai studiul ţărilor şi peisajelor.
Cu toate acestea, repartiţia inegală a populaţiei pe suprafaţa Pământului şi relaţiile sale
cu mediul natural au reprezentat preocuparea centrală a analizelor geografice.
Geografia populaţiei devine tema de studiu favorită a numeroşi geografi preocupaţi
de partea umană a geografiei şi câştigă în importanţă îndeosebi în ţări ce au avut un rol
foarte important în elaborarea geografiei moderne – Franţa şi Germania.
În Germania, foarte mulţi geografi au contribuit la studiul populaţiei, însă dintre
aceştia cei mai importanţi au fost F.Ratzel şi A.Hettner, care au avut o influenţă profundă
asupra şcolii de geografie germană, cât şi asupra promotorilor geografiei sociale.
Friederich Ratzel a introdus în geografie elementul uman, neglijat de
majoritatea geografilor din acea perioadă care erau preocupaţi îndeosebi de
problemele fizico-geografice. În lucrările sale, mai ales, în Antropogeographie,
răspândirea populaţiei şi explicarea acesteia ocupă un loc esenţial.
De asemenea, A.Hettner a considerat geografia populaţiei ca una din principale
subdiviziuni ale disciplinei geografice şi care preciza că populaţia acţionează
asupra tuturor elementelor mediului (Allegemeine geographische des Menschen).
În Franţa, Emile Levasseur, istoric de formaţie, care însă a studiat geografia
economică, demografică şi statistică, a fost unul dintre pionierii studiilor de populaţie din
cadrul Geografiei umane. În acest sens, el a publicat studii interesante cu privire la
relaţiile între densitatea populaţiei şi diversele elemente ale mediului (La population
française şi La répartition de la race humaine sur le Globe).
Paul Vidal de la Blache, fondatorul geografiei ştiinţifice în Franţa, a consacrat o parte
din opera sa populaţiei considerând că punctul de plecare este analiza distribuţiei inegale
a oamenilor de pământ. Aceasta a creat o adevărată şcoală de geografie cu numeroşi
succesori ce au avut în atenţie populaţia (Max Sorre Les Fondaments de la Géographie
Humaine; Max Durruau Nouveaux précises de Géographie Humaine).
Începând cu anul 1950, geografia populaţiei a apărut ca o veritabilă subdiviziune a
Geografiei, când populaţia a devenit obiect de studiu principal al unei părţi a
geografilor din America de Nord şi Europa. Sunt de remarcat în această direcţie
P. George (Franţa), J. Clarke (Marea Britanie), Trewartha şi W.Zielinsky (S.U.A.).
S-a observat în această perioadă o apropiere de demografie în momentul în care
această ştiinţă era în plină dezvoltare. Distribuţia populaţiei a continuat să prezinte
interes, mai ales în măsura în care aceasta se schimbă de la un recensământ la altul,
iar structura pe vârste a populaţiei, natalitatea şi mortalitatea, care la început erau
studiate într-o maniera elementară, au reprezentat obiectul unor analize mai
profunde. Această perioadă a durat circa două decenii şi poate fi considerată mai
mult ca o orientare demografică.
Începând cu mijlocul anilor 1970, geografia populaţiei a cunoscut o nouă
orientare dovedită printr-o nouă apropiere în direcţia analizei sociologice,
orientarea devenind în acelaşi timp demografică şi sociologică.
În a doua jumătate a secolului XX, geografii au în atenţie nu numai repartiţia
geografică a populaţiei şi a relaţiilor sale cu activităţile economice, ci şi evoluţia
distribuţiilor de la un recensământ la altul în scopul sesizării mecanismelor,
cauzelor şi tendinţele acesteia.
Cercetările geografice din această perioadă sunt axate pe aspecte ale creşterii
naturale, balanţei migratorii şi unele fenomene esenţiale, cum este depopularea,
care afectează o parte din spaţiile rurale din ţările cele mai dezvoltate şi invers,
tendinţa concentrării crescânde a populaţiei în zonele urbane sau în vecinătatea lor.
În cadrul geografiei populaţiei, studiul aspectelor economice se limitează în
mod esenţial la populaţia activă. Categoriile de activităţi economice şi cele socio-
profesionale au constituit obiectul a numeroase analize care au fost realizate cel
mai adesea pe baza unor mijloace foarte simple de investigaţie, cum sunt ratele de
activitate ale unei categorii socio-profesionale de populaţie-activă sau evoluţia
acestor rate pe o perioadă dată. Unele aspecte importante ale realităţii economice
şi sociale, cum este şomajul sau veniturile, sunt, în general, puţin studiate de
geografi fiind considerate direcţii noi şi utile, dar rămase de aprofundat.
Dezvoltarea şi diversificarea geografiei populaţiei din această ultimă perioadă
este dovedită şi de apariţia unor reviste ştiinţifice, cum sunt Espace, Populations,
Sociétes, publicată la Lille din 1983; Revue Européenne des Migrations
Internationales, publicată la Poitiers din 1985 International Journal of Population
Geography publicată în Marea Britanie din 1995 ş.a.
În acest mod, geografia demografică şi sociologia şi-au extins domeniile de
studiu una în direcţia alteia şi cunosc în final zone de interferenţă ca urmare a
incidenţei sau hibridizării lor, generându-se geografia populaţiei (geodemografia),
geografia socială (sociogeografia), demografia social (sociodemografia).
O populaţie poate fi într-adevăr studiată din punctul de vedere al sociologului,
al istoricului, al statisticianului, al geografului etc., de aceea populaţia este prin
excelenţă o tema interdisciplinară. Populaţia, ca subiect de cercetare, oferă
numeroase aspecte, fiecare punct de vedere generând o ramură de studiu specifică.
Cu toate că au existat şi există şi astăzi puncte de vedere diferite asupra ariilor
de studiu al populaţiei, cea mai mare parte dintre ele au în atenţie distribuţia
spaţială, numărul populaţiei şi dinamica demografică, structurile demografice,
socioeconomice şi etnoculturale.
În esenţă, conceptul de geografia populaţiei se referă la fenomenele
geodemografice, la modul de aşezare a populaţiei pe glob, ţări, regiuni geografice,
în funcţie de spaţiu şi timp, de condiţiile concrete, naturale, economice şi sociale.
Aceasta evidenţiază deosebirile spaţiale şi cauzale ce au determinat relaţiile dintre
om şi mediul geografic.

DISTRIBUŢIA SPAŢIALĂ A POPULAŢIEI MONDIALE

Distribuţia populaţiei constituie una dintre temele fundamentale de studiu ale


geografiei populaţiei.
Distribuţia populaţiei mondiale, rezultat al unui lung proces de evoluţie şi a
diferitelor influenţe de-a lungul timpului, relevă puternice inegalităţi spaţiale. Doar
1/3 din suprafaţa totală a uscatului de 135.000 milioane kmp este locuită.
Lumea veche (cuprinde: Europa, Asia, Africa care deţin trei sferturi din populaţia
mondială) este de departe mult mai populată decât lumea nouă (America şi Australia).
Distribuţia populaţiei în funcţie de latitudine: 90% din populaţiei trăieşte în
emisfera nordică.
Din punct de vedere al altitudinii (după J. Staszewki, 1950): 2/3 din populaţia
mondială locuieşte în zonele periferice la mai puţin de 500 km faţă de ţărm; 4/5 din
populaţia mondială locuieşte în zonele cu până în 500 altitudine.
Densitatea populaţiei reprezintă raportul dintre numărul populaţiei la un
moment dat şi suprafaţa teritoriului locuit de acesta (analizând valorile densităţii
populaţiei pe ţări, apar mai evidente inegalităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei).
Valoarea densităţii populaţiei în anul 2000 a fost de 40,02 loc./kmp.
Din analiza hărţii distribuţiei spaţiale a populaţiei se evidenţiază contraste evidente:
– limita oicumenei (ale spaţiului locuit permanent în mod
uniform) este greu de trasat pentru că numeroasele colectivităţi umane, deşi sunt
puţin numeroase şi dispersate, trăiesc în afara acesteia;
– limita anoicumenei este greu de delimitat, reprezentând un
teritoriu nepopulat sau sporadic populat de către oameni;
Pentru delimitarea acestor zone prof. V.Cucu, în Geografia populaţiei şi
aşezărilor omeneşti, în 1974, foloseşte termenii de „oicumenă”, „suboicumenă”,
„anoicumenă”.

Factorii distribuţiei spaţiale a populaţiei


Distribuţia actuală a populaţiei pe suprafaţa terestră este produsul unui complex
de factori, a căror acţiune este destul de greu de evaluat.
Rolul factorilor naturali în distribuţia
spaţială a populaţiei
Clima este ce care impune limite stricte, iar zonele de vid care apar pe harta
populaţiei mondiale arată influenţa următoarelor elemente: temperaturile scăzute
sau frigul duc la dispariţia vegetaţiei, ceea ce duce la o valoare mică a populaţiei.
Există excepţii: Alaska, regiuni din nordul Canadei, Federaţia Rusă; temperaturile
ridicate sau seceta, cu efect asupra fiziologiei umane, duc la o intensitate a
populării diferită de la o regiune la alta, deoarece condiţiile fizice, disponibilităţile
de apă, vechimea populării şi impactul cu economia modernă sunt variabile şi
diferenţiate. Zonele populate se suprapun peste limitele cerealiculturii (în ariile
marginale ale deşerturilor) sau apar zone puţin populate care se suprapun regiunilor
hiperaride (Erg Chech şi Tanezrouft în Algeria, Téneré în Niger, Rub-al-Kali în
Arabia Saudită) sau regiunilor aride care din diverse raţiuni istorice nu au fost
utilizate niciodată; pluviozitatea care apare în mediul tropical umed, care determină
extinderea pădurilor, fertilitatea scăzută a solului, apariţia frecventă a parazitozelor
sau alte afecţiuni. Totuşi aceste inconveniente nu au dus la dispariţia agriculturii
sau depopulare.
În concluzie doar climatul polar şi cel deşertic prezintă constrângeri pentru om,
aceste zone fiind clasificate ca zone defavorabile.
Relieful are o influenţă mai mică în ceea ce priveşte distribuţia spaţială a
populaţiei, iar apariţia vidului demografic, fiind datorat existenţei masivelor
muntoase sau unor platouri înalte, a determinat scăderea în altitudine a densităţii
populaţiei: 80% din populaţia mondială trăieşte la mai puţin de 500 m altitudine;
8,2 % până la înălţimi de 1000 m; 1,5 % la peste 2000 m (în special în zona
montană tropicală).
Distribuţia populaţiei în funcţie de altitudine:
- pe continente: 95 m în Australia; 168 m în Europa; 319 m în Asia; 430 m
în America de Nord, 590 m în Africa; 644 m în America de Sud. La altitudini peste
1500 m se remarcă America de Sud cu 15,2% şi Africa cu 8,9% din total;
- pe ţări: Bolivia unde 7 locuitori din 10 trăiesc la peste 3000 m altitudine,
capitala ţării de află la 3600 m şi centru minier Potosi la 4100 m; Tibet cu limita
maximă 4800 m şi Peru cu 5200 m.
Paticularităţi: unele masive sunt aproape nepopulate: Munţii Stâncoşi, Anzii de
Sud, Alpii Neozeelandezi; masive populate: Pirineii, Alpii, masivele hercinice din
Europa, Carpaţii, Caucazul; în Etiopia: 9/10 din populaţie trăieşte în zona montană
(din care 7/10 la peste 2000 m). Situaţii asemănătoare există în: Yemen, Liban,
Iran, sud-vestul Marocului.
Rolul factorilor istorici în distribuţia
spaţială a populaţiei
Sunt mult mai importanţi în explicarea densităţii populaţiei;
– factorii naturali sunt răspunzători de „petele albe” de pe harta distribuţiei
spaţiale a populaţiei, dar nu explică contrastele existente între diverse părţi ale
lumii cu caracteristici fizico-geografice asemănătoare;
– numeroase raţiuni pot explica în acest caz formarea densităţilor: ocuparea
iniţială a teritoriului sau numeroasele curente migratorii.
Vechimea populării: cele mai cunoscute zone populate de timpuriu, şi
astăzi la fel de populate sunt Orientul Apropiat, Asia de Sud, Africa de Nord,
Africa Orientală şi teritoriile Americii Andine. Primele hominide au apărut în
Africa Orientală acum 3 –4 milioane de ani, a urmat tot în acest teritoriu Homo
Habilis, care părăseşte Africa acum 2 milioane de ani pentru a ocupa teritorii ale
Eurasiei, Europei Meridionale, Indonezia. Homo Erectus (pitecantropul) a apărut
cu 300.000 ani î.Hr. şi este înlocuit în pleistocenul superior de Homo Sapiens
Neanderthalensis ce a ocupat nordul Europei şi Asiei.
Ultima verigă în acest lanţ evolutiv este Homo Sapiens Sapiens (locul de
apariţie ar fi Asia de Vest, cu 40.000 sau 35.000 î.Hr.) ocupă restul teritoriului. În
Africa omul actual ajunge între 37.000 – 34.000 de ani î.Hr., în Europa acum
35.000 ani, în Asia între anii 40.000 – 35.000, iar în America acum 27.000 ani.
În concluzie, vechimea populării este un element al răspândirii populaţiei, dar
nu este un factor important pentru formarea densităţilor actuale, relaţia dintre
valorile acestora şi vechimea populării fiind destul de incertă şi comportând o
multitudine de excepţii.

DINAMICA POPULAŢIEI MONDIALE

Componentele dinamicii populaţiei


Numărul total al populaţiei unei ţări sau regiuni constituie rezultatul acţiunii a
două tipuri de forţe. O forţă o constituie mişcarea naturală, care reprezintă diferenţa
dintre naşteri şi decese; astfel, dacă naşterile sunt mai numeroase decât decesele,
numărul populaţiei va creşte şi invers. În funcţie de cauzele care duc la
modificarea numărului populaţiei, există populaţii mobile şi populaţii imobile.
Dacă migraţia poate fi considerată componenta cea mai importantă în cazul
arealelor mici, la nivel naţional sau arealelor mai mari, rolul acesteia este însă mai
puţin semnificativ; la nivelul populaţiei mondiale, aceasta nici nu este luată în
calcule pentru că toate deplasările au loc în cadrul limitelor aceluiaşi areal. Din
această cauză, mişcarea naturală este percepută ca fiind componenta cea mai
importantă a dinamicii populaţiei.

Mişcarea naturală
Mişcarea naturală – totalitatea modificărilor ce apar în numărul şi structura
populaţiei ca urmare a naşterilor şi deceselor, căsătoriilor şi divorţurilor.
Natalitatea: frecvenţa sau intensitatea naşterilor în interiorul unei populaţii.
Factori ce determină variaţia spaţială a natalităţii
a) Factorii economici: nivelul general de dezvoltare economică, condiţiile de
viaţă ale populaţiei par să aibă o influenţă importantă asupra natalităţii,
constatându-se o relaţie invers proporţională între acestea; cu cât nivelul economic
este mai ridicat, cu atât rata natalităţii este mai redusă şi invers, dezvoltarea
economică ducând deci la un recul al natalităţii.
b) Factorii politici (politica demografică): diverse consideraţii ideologice,
strategice, economice influenţează într-un fel sau altul percepţia situaţiei
demografice. În funcţie de cum este percepută aceasta situaţie, fiecare stat îşi
elaborează propria politică demografică. Elementul esenţial şi unic pe care îl are în
vedere politica demografică este natalitatea; considerente proprii determină
anumite state să ducă o politică de încurajare a naşterilor, deci pronatalistă sau de
limitare a acestora – antinatalistă.
c) Factorii socioculturali au un rol deosebit de important în explicarea
diferenţelor care există pe plan mondial în nivelul natalităţii. Între aceştia, statutul
femeii în societate, tradiţiile religioase au puternice implicaţii demografice.
Mortalitatea reflectă totalitatea deceselor care se produc în cadrul unei
populaţii. Aceasta se exprimă prin rata mortalităţii, indicator demografic care
reprezintă un raport între numărul total de decedaţi şi populaţia medie. Ca şi în
cazul natalităţii, pe glob se constată variaţii importante ale nivelului mortalităţii.
Acestea reflectă, de fapt, inegalităţile care există între populaţii sau chiar între
grupe sociale din cadrul aceleiaşi populaţii.

Factorii care determină variaţia spaţială a mortalităţii


Factorii care influenţează mortalitatea sunt destul de dificil de apreciat, aceştia
variind în timp şi spaţiu, dar mai importanţi sunt cei socioeconomici, în timp ce
factorii genetici sau ecologici au un rol limitat.
Nivelul general de dezvoltare economică. În evoluţia mortalităţii, dezvoltarea
economică a avut şi pare să aibă un rol esenţial. Progresul tehnico-economic a dus la
ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei, la îmbunătăţirea alimentaţiei, la creşterea
mijloacelor de lupta împotriva unor maladii, iar reducerea timpului de lucru şi salariile
mai ridicate au contribuit în ţările avansate la scăderea ratei mortalităţii.
Sistemul de îngrijire medicală. Element esenţial pentru explicarea nivelului
mortalităţii, acesta se referă la calitatea serviciilor sanitare, la gradul de pregătire a
personalului medical, la infrastructura şi echipamentele sanitare. Influenţa
sistemului sanitar este foarte uşor evidenţiată, indicatorul cel mai simplu fiind
numărul de medici ce revin la 100.000 de locuitori sau numărul de locuitori ce
revine unui medic. Pentru comparaţie, menţionăm că în ţările dezvoltate, unui
medic îi revin circa 500 de locuitori, în timp ce în ţari din Africa, Orientul Apropiat
sau Asia de Sud, unui medic îi revin circa 50.000 de locuitori. Această din urmă
valoare este însă lipsită de semnificaţie, deoarece în aceste ţări, medicii şi spitalele
sunt concentrate preponderent în oraşele principale. În statele din Africa Centrală
doar 10-16% din totalul populaţiei beneficiază de protecţie sanitară.
Mortalitatea infantilă reflectă totalitatea deceselor infantile ce se produc în
cadrul unei populaţii. În statistica demografică internaţională, pentru a arăta
frecvenţa sau intensitatea deceselor infantile, se utilizează rata mortalităţii
infantile, indicator ce exprimă numărul total de decese în primul an de viaţă la
1.000 de născuţi vii, în acelaşi an. Acesta reflectă gradul general de dezvoltare
social-economică şi este influenţat îndeosebi de nivelul condiţiilor sanitare.
Sporul natural (bilanţul natural). Diferenţele care există între nivelul natalităţii şi
cel al mortalităţii unei populaţii sunt redate de sporul natural sau rata creşterii naturale.
Acesta se obţine prin diferenţa dintre rata natalităţii şi rata mortalităţii.
MOBILITATEA SPAŢIALĂ A
POPULAŢIEI
Mobilitatea populaţiei reprezintă o componentă importantă a dinamicii
populaţiei, sporul migratoriu fiind complementar sporului natural; dacă la nivel
mondial mobilitatea spaţială este nulă, ea nefiind luată în calcul, iar la nivel
macro-teritorial are mai mică importanţă, în schimb, la nivel micro-teritorial – stat,
regiune geografică – aceasta are un rol foarte important, fiind un factor al creşterii
sau descreşterii numărului populaţiei.
Mobilitatea populaţiei trebuie considerată o consecinţă a inegalităţilor existente
la nivel mondial în distribuţia populaţiei şi resurselor şi trebuie percepută ca o
încercare spontană a populaţiei de a reduce dezechilibrele existente între numărul
acesteia şi resurse. Aceasta are la bază motivaţiile persoanelor angrenate în această
acţiune, este selectivă, în funcţie de o serie de caracteristici precum vârsta, genul
(masculin/feminin) sau profesiunea şi determină consecinţe importante atât în zona
de sosire, cât şi în zona de plecare.

Factorii care determină mobilitatea populaţiei


Cauzele ce determină mobilitatea spaţială a populaţiei sunt variate şi
complementare şi implică întotdeauna existenţa unor factori de respingere în
arealul sau regiunea de plecare (origine), precum şi a unor factori de atracţie în
arealul sau regiunea de sosire (destinaţie).
Factorii cei mai importanţi care determină deplasările populaţiei pot fi grupaţi astfel:
a. Factorii naturali. Condiţiile naturale, în speţă climatul excesiv, relieful
inaccesibil sau solurile nefertile pot constitui factori puternici de respingere pentru
populaţia a cărei existenţă devine precară; catastrofele naturale precum inundaţiile,
erupţiile vulcanice, cutremurele sau uraganele, de asemenea, pot încuraja
deplasările populaţiei spre alte zone sau regiuni. În acelaşi timp, existenţa unor
zone cu climat mai blând, cu soluri fertile constituie elemente de atractivitate.
b. Factorii economici. Inegalităţile înregistrate în dezvoltarea economică a unor
areale sau regiuni reprezintă astăzi cauzele cele mai frecvente ce determină mobilitatea
spaţială a populaţiei, însemnând, pentru cea mai mare parte a acesteia, deplasarea din
zone slab dezvoltate sau sărace spre zone puternic dezvoltate, unde nivelul de trai este
mai ridicat. Şomajul, nivelul scăzut al veniturilor, suprapopularea, sărăcia şi foametea
constituie în acest caz factori puternici de respingere, care creează potenţialii migranţi,
în timp ce prezenţa resurselor minerale, puternica dezvoltare a industriei şi serviciilor
atrag în zonele respective o populaţie din ce în ce mai numeroasă.
c. Factorii sociali. Aceştia sunt de cele mai multe ori strâns legaţi de factorii
economici, bunăstarea materială şi cea socială fiind adesea corelate. Cel mai
comun factor de respingere este schimbarea statutului sau mărimii familiei:
cuplurile tinere preferă să locuiască mai departe de părinţi, iar apariţia copiilor
determină schimbarea locuinţei, înlocuirea uneia mai mici cu alta mai spaţioasă.
Lipsa unor activităţi sociale sau culturale din zonele rurale poate constitui o cauză a
depopulării acestora, în timp ce centrele sociale, culturale, educaţionale din oraşe
pot contribui la creşterea populaţiei urbane, prin atracţia pe care acestea o exercită,
mai ales asupra populaţiei tinere.
d. Factorii politici. În perioada actuală, deplasările voluntare ale populaţiei sunt
mai puţin determinate de factori politici, dar există totuşi situaţii în care anumite
persoane intră în conflict sau sunt în dezacord cu politica dusă la nivel local,
regional sau naţional. Persoanele în cauză se îndreaptă spre regiuni sau ţări în care
opiniile lor sunt acceptate (de exemplu, multe persoane din ţările Europei de Est,
care au cerut azil politic în statele occidentale).
Formele de mobilitate a populaţiei
Numeroasele forme de mobilitate existente au impus o clasificare a acestora în
funcţie de anumite criterii, printre care: durata deplasării, scopul acesteia, distanţa
parcursă sau gradul de libertate a persoanei care efectuează deplasarea.
În funcţie de durata deplasării cei mai mulţi autori disting: deplasări care se
produc în fiecare zi (zilnice), deplasări de week-end, deplasări de vacanţă, deplasări
cu caracter sezonier sau temporar, deplasări definitive sau de lungă durată.
Distanţa parcursă duce la diferenţierea a trei tipuri de deplasări, respectiv:
deplasări la distanţă redusă (sub 100 km), deplasări la distanţă medie (100-500 km)
şi deplasări la mare distanţă (peste 500 km). Unii autori folosesc criteriul distanţei
pentru a delimita următoarele tipuri de deplasări: deplasări intraurbane, deplasări
intraregionale, deplasări interregionale şi internaţionale sau chiar pentru a
diferenţia, în mod eronat, deplasările interne de cele internaţionale.
Scopul esenţial sau cauza deplasării constituie un alt criteriu de diferenţiere, în
acest caz deosebindu-se: deplasări legate de muncă, deplasări legate de pensionare,
deplasări legate de petrecerea timpului liber (recreere şi odihnă).
În funcţie de gradul de libertate al persoanei ce efectuează deplasarea, se pot
distinge, de asemenea: deplasări libere (voluntare), deplasări selective, deplasări
forţate şi deplasări spontane, nedirecţionate.
Analiza tipurilor de deplasări care există astăzi în lume a condus la distincţia a
două tipuri principale (J.P. Thumerelle, 1986; D. Noin, 1988):
Deplasări obişnuite, care nu implică o schimbare de durată sau definitivă a
rezidenţei sau activităţii şi nici o mutaţie importantă în viaţa persoanei angrenate în
această mişcare. Aceste deplasări sunt legate de modul de viaţă, sunt repetitive,
ritmice, de durată redusă şi nu exprimă nici un dezechilibru esenţial între zona de
origine şi cea de destinaţie.
Mişcări migratorii propriu-zise, care implică o schimbare de durată sau
definitivă a rezidenţei şi, de cele mai multe ori, a activităţii, presupunând mutaţii
importante în viaţa persoanelor angrenate. Aceste deplasări impun în cele mai
multe cazuri o schimbare a modului de viaţă a persoanelor implicate, sunt de lungă
durată sau definitive şi aproape întotdeauna exprimă un dezechilibru între condiţiile
de viaţă oferite la locul de plecare şi cele care există sau se speră că există la locul
de sosire.
Deplasările obişnuite ale populaţiei
Studiul deplasărilor obişnuite ale populaţiei prezintă un interes deosebit pentru
cunoaşterea comportamentului spaţial al grupelor umane. În cadrul acestora se
remarcă: deplasările zilnice sau navetismul, deplasările ocazionale, deplasările
duminicale, deplasările de week-end şi deplasările în vacanţă. Acestea prezintă
diferenţieri însemnate în funcţie de nivelul de dezvoltare şi variază, de asemenea,
în funcţie de ţară, regiune, loc de rezidenţă (urban-rural), nivel social, vârstă sau gen.
Deplasările obişnuite în statele Lumii a III-a. Indiferent de caracteristicile mai
sus menţionate, în ansamblu, se poate spune că, în majoritatea statelor Lumii a III-a,
deplasările obişnuite au o intensitate redusă, dacă nu foarte redusă.
În statele cu o economie bazată pe agricultură şi cu o populaţie preponderent
rurală, deplasările populaţiei sunt strâns legate de activităţile productive din mediul
rural. În cazul societăţilor agrare, axate pe cultura plantelor, deplasările sunt destul
de limitate ca distanţă, nedepăşind 1 km, în cazul culturilor intensive, sau 4-5 km,
în cazul celor extensive, acestea făcându-se pe jos, cu bicicleta sau căruţa.
În cazul comunităţilor umane a căror bază de subzistenţă o reprezintă creşterea
animalelor, deplasările se efectuează pe distanţe mai lungi şi pot avea o anumită
regularitate, însă pentru majoritatea grupelor seminomade, care circulă între două
locuri cu caracteristici ecologice diferite, distanţa parcursă nu depăşeşte câteva zeci de
kilometri. Grupurile nomade care subzistă încă în deşerturile Africii sau Asiei pot
parcurge însă distanţe mai mari, uneori depăşind 200 km. Trebuie să menţionăm că
aceste grupuri reprezintă o fracţiune redusă a populaţiei Lumii a III-a, care tinde să
dispară, ca urmare a sedentarizării voluntare sau forţate a populaţiei nomade.
Un alt tip de deplasări sunt cele ocazionale, legate de frecventarea unor locuri sfinte,
de anumite ceremonii sau evenimente. De cele mai multe ori, acestea se limitează însă
la imediata vecinătate, o mică parte a populaţiei având posibilitatea să ajungă la un loc
sfânt mai reputat, dar mai îndepărtat, datorită costurilor călătoriei.
Spre deosebire de statele Lumii a III-a, în statele dezvoltate deplasările obişnuite
constituie un fenomen de masă. Acestea au o intensitate ridicată, iar distanţele parcurse
sunt adesea foarte mari. Deplasările zilnice (navetismul) sunt determinate de:
specializarea funcţională a diverselor zone urbane (de exemplu, serviciile concentrate în
partea centrală, industria la periferie), etalarea zonei rezidenţiale pe suprafeţe extinse,
ceea ce reduce posibilitatea găsirii unui loc de muncă în proximitatea locuinţei, precum şi
de costul mai scăzut al terenului şi locuinţei la periferia oraşului. Aceste trei elemente au
determinat disocierea treptată a locului de muncă de cel de rezidenţă. Distanţele parcurse
variază, în medie, între 20 şi 30 km, în statele europene, şi 60 şi 80 km sau chiar 100 km,
în S.U.A.
Fluxul principal de navetişti îl constituie cei care se îndreaptă dimineaţa dinspre
periferie spre centru şi după-amiaza în sens invers. Deplasările zilnice de la un oraş
la altul se întâlnesc, de asemenea, dar sunt mai limitate. Un caz particular, destul de
neobişnuit, îl constituie deplasările frontaliere, acestea întâlnindu-se în Europa,
datorită diferenţelor de salarizare înregistrate de o parte şi de cealaltă a unor limite
politice, precum frontiera franco-germană, germano-olandeză, franco-elveţiană.
Deplasările în vacanţă au crescut ca importanţă începând din 1950. Deşi
originea acestora este relativ veche, fiind obişnuite în înalta societate europeană, au
căpătat aspectul unei practici sociale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
pentru aristocraţie şi burghezie, extinzându-se apoi, în cursul secolului XX, la
pătura mijlocie (între cele două războaie mondiale) şi la clasele populare (după
1950); plata concediilor, prelungirea duratei acestora, ca şi larga difuzie a
automobilelor sunt factori ce au concurat la dezvoltarea acestui fenomen.
Deplasările în vacanţă au devenit astăzi caracteristice pentru ansamblul ţărilor
dezvoltate, existând însă întotdeauna o corelaţie între proporţia celor plecaţi şi
venitul mediu pe locuitor.
Mişcările migratorii propriu-zise
Mişcările migratorii propriu-zise diferă considerabil de mişcările obişnuite atât
din punct de vedere al cauzelor ce le determină, cât şi ca manifestări şi consecinţe;
de cele mai multe ori, acestea au o motivaţie economică, sunt de lungă durată sau
definitive şi presupun o schimbare a spaţiului şi a modului de viaţă a migrantului.
Acestea constituie de asemenea un răspuns la dezechilibrele spaţiale care s-au
accentuat continuu o dată cu revoluţia industrială.
În cadrul migraţiilor propriu-zise se deosebesc migraţiile interne şi migraţiile
internaţionale.
Migraţiile interne se referă la mişcările populaţiei în interiorul graniţelor unui stat şi
pot fi intra-regionale, în cadrul aceleiaşi regiuni, sau inter-regionale, de la o regiune la
alta. Dintre acestea, cele mai importante sunt migraţiile rural-urban sau exodul rural,
precum migraţiile urban-urban sau interurbane, în ultima perioadă au luat amploare
însă, mai ales în statele dezvoltate migraţiile, urban-rural.
Migraţiile internaţionale presupun trecerea unei frontiere, a unei limite politice
oficiale, indiferent de distanţa parcursă. Atrag atenţia, în acest caz, migraţiile din
cadrul lumii dezvoltate (dinspre state dezvoltate spre alte state dezvoltate),
migraţiile din cadrul lumii subdezvoltate (dinspre state subdezvoltate spre alte state
subdezvoltate), cea mai mare intensitate având-o însă migraţiile dinspre statele
subdezvoltate spre statele dezvoltate.
În funcţie de durată, atât migraţiile interne, cât şi cele internaţionale pot fi de
scurtă durată sau periodice şi de lungă durată sau definitive.
Migraţiile interne
Mişcările de scurtă durată sau periodice. În cadrul acestei categorii se deosebesc
mişcările sezoniere şi mişcările temporare.
Migraţiile sezoniere. Sunt caracteristice societăţilor cu o economie bazată pe
agricultură şi sunt legate, mai ales, de existenţa decalajelor cronologice în
calendarul activităţilor agricole din spaţii relativ apropiate. Acestea antrenează o
parte din populaţia unor regiuni cu economie tradiţională înspre zone care necesită
mână de lucru suplimentară în anumite perioade ale anului.
Migraţiile temporare sunt, de asemenea, caracteristice statelor cu o economie
bazată pe agricultură sau în care procesul de industrializare este la început.
Migranţii provin, şi în acest caz, din zonele rurale, însă scopul deplasării este cel
mai adesea acela de a exersa, în oraşe o activitate nonagricolă. Schimbarea de
rezidenţă este însoţită în acest caz de o schimbare de profesiune şi de mentalitate,
aceste migraţii constituind cel mai adesea stadiul intermediar spre stabilirea
definitivă în marile oraşe.
Migraţiile interne de lungă durată sau definitive. Dintre toate tipurile de
migraţii, migraţiile interne definitive sau de lungă durată sunt cele mai importante,
acestea angrenând, în prezent, cel mai mare număr de persoane, indiferent că ne
referim la statele dezvoltate sau la cele subdezvoltate.
Migraţiile interne au crescut în intensitate o dată cu revoluţia industrială şi
urbană. În Anglia, acestea s-au intensificat la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
concomitent cu dezvoltarea oraşelor miniere şi industriale, dar nu au luat amploare
decât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar în Franţa aceste mişcări devin
importante la începutul secolului al XIX-lea, rămânând însă moderate multă vreme,
datorită urbanizării lente.
În statele mai puţin dezvoltate, cele mai frecvente sunt mişcările din zonele
rurale spre oraşe (exodul rural), în cadrul acestora o intensitate deosebită
înregistrând-o mişcările care se produc dinspre zonele rurale aflate în imediata
proximitate a unor mari centre urbane unde un procent ridicat al populaţiei nu
posedă terenuri agricole care să le asigure subzistenţa. În toate ţările Lumii a III-a,
exodul rural constituie principala cale de creştere a numărului populaţiei oraşelor.
În ţările dezvoltate, migraţia de tipul rural-rural este neglijabilă, dacă nu a
dispărut complet. Migraţiile de tipul rural-urban, deşi multă vreme au avut o
importanţă deosebită, în prezent au dispărut aproape în toate statele intens
urbanizate din Europa de Vest sau America de Nord; acestea se mai păstrează
totuşi în unele state din Europa de Est şi de Sud şi în Federaţia Rusă.
Migraţiile de tipul urban-urban (interurbane) au luat însă o amploare deosebită.
Astfel, se observă o deplasare a populaţiei dinspre oraşele miniere sau industriale
spre oraşele cu funcţii terţiare, dinspre oraşele mici spre oraşele mijlocii şi dinspre
acestea din urmă spre oraşele mari sau foarte mari. Ca un fenomen nou, în cadrul
statelor intens urbanizate au apărut migraţiile de tip urban-rural însă, în acest caz,
este vorba de o „revărsare” a populaţiei marilor oraşe spre zonele periurbane.
Migraţiile internaţionale
Cauzele generale ce influenţează mobilitatea spaţială a populaţiei se regăsesc şi
în cazul migraţiilor internaţionale, însă factorul economic este determinant.
Adâncirea disparităţilor date de nivelul de dezvoltare economică, respectiv a
standardului de viaţă dintre ţările de origine şi cele receptoare, încurajează fluxurile
migratorii.
Politicile migratorii au variat de-a lungul timpului, în funcţie de interesele şi
nevoile statelor respective; Marea Britanie, Italia, Japonia au manifestat o atitudine
permisivă faţă de emigraţie, în timp ce în statele est-europene sau cele componente
ale fostului U.R.S.S. erau luate măsuri restrictive severe, în scopul stopării
definitive a acesteia. În ceea ce priveşte imigraţia, este de remarcat faptul că multe
state dezvoltate, care în trecut au încurajat acest fenomen, în prezent, au politici
restrictive sau aplică criterii de selecţie a imigranţilor în vederea limitării
numărului acestora sau a creării unui echilibru între cerere şi ofertă pe piaţa internă
a forţei de muncă.
Chiar şi în aceste condiţii, în toate textele legislative, există excepţii care au în
vedere elita ştiinţifică (profesori, cercetători de valoare), investitori, artişti (dirijori,
regizori) sau sportivi de înaltă performanţă, marile puteri susţinând acest flux de
migranţi dezirabili pentru prestigiu sau pentru a-şi menţine o anumită poziţie la
nivel mondial în plan cultural, ştiinţific şi economic.
Tipuri de migranţi
Diferenţierea migranţilor în funcţie de statutul sau de motivaţia acestora este de
asemenea dificilă, existând numeroase categorii, care de multe ori sunt greu de delimitat.
În ansamblu, acestea sunt:
a. Migranţi admişi pentru educaţie şi instruire. În cadrul acestora, pot fi
diferenţiaţi studenţii străini (persoane admise într-o ţară diferită de a lor pentru a
urma un anume program de studiu sau specializare), trainer-ii sau instructorii
străini (persoane care răspund de derularea anumitor programe de instruire, ce
vizează implementarea unor tehnologii sau idei noi în ţări care au nevoie de
acestea) şi dependenţii (familia-soţul/soţia şi copiii – care însoţesc studenţii sau
instructorii străini în perioada în care aceştia îşi desfăşoară activitatea în altă ţară).
b. Migranţi admişi pentru muncă. Această categorie se referă la acele persoane
care desfăşoară, pentru o perioadă limitată, o activitate economică într-o ţară
diferită de cea de origine şi include atât muncitorii străini, cu numeroasele
subcategorii (migranţii sezonieri, coordonatorii de programe ştiinţifice, muncitorii
străini cu contract, migranţii temporari), cât şi dependenţii, respectiv familiile care
îi însoţesc pe aceştia în ţara respectivă. Migranţii de mare valoare, cu o calificare
superioară, formează o categorie specială, adesea numită „elita migrantă”, care
este foarte căutată şi acceptată în orice ţară. Migranţii calificaţi, care au certificate
profesionale reprezintă o parte importantă şi în creştere în cadrul migranţilor
actuali corespunzând unor profesii insuficient reprezentate în ţările receptoare, spre
exemplu, tinichigii şi electricieni în S.U.A., infirmieri în Canada sau Elveţia,
patiseri în Australia. De asemenea, mulţi absolvenţi de studii superioare îşi caută
adesea primul loc de muncă în străinătate pentru a-şi îmbunătăţi C.V.-ul, înainte de
a reveni în ţara de origine. Migranţii necalificaţi provin din zonele rurale sărace şi
sunt cea mai vulnerabilă categorie, fiind primii ameninţaţi de şomaj sau expulzare
(muncitorii agricoli în Texas, servitori în Kuweit, meşteşugari în Venezuela) dar,
deşi munca este epuizantă, umilitoare sau prost plătită, veniturile câştigate sunt
superioare celor din zonele de origine.
c. Migranţi admişi pentru reunificarea sau reîntregirea unei familii. Această
categorie include rudele din străinătate ale cetăţenilor sau rezidenţilor străini deja
stabiliţi în ţara receptoare.
d. Migranţi ce au primit dreptul de liberă stabilire în ţara receptoare. Dreptul
de rezidenţă într-o ţară străină poate fi acordat ca urmare a activităţilor economice
pe care respectivii migranţi o prestează şi a experienţei sau calificării pe care o
deţin într-un anumit domeniu, pe baza unor motive familiale (înrudire sau alt fel de
legături cu cetăţenii sau rezidenţii străini din ţara receptoare) sau datorită unor
legături istorice, ancestrale pe care aceştia o au cu ţara respectivă (moştenitori etc).
La aceştia se mai adaugă migranţii care au libertatea de a se stabili într-o ţară
diferită de cea de origine în virtutea unor tratate sau acorduri încheiate între ţara lor
şi ţara receptoare, precum şi pensionarii străini, care dovedesc că au resurse proprii
şi nu vor deveni dependenţi (asistaţi) ai statului receptor.
e. Migranţi admişi din raţiuni umanitare includ: refugiaţi, respectiv acele
persoane persecutate în ţările de origine datorită rasei, religiei, naţionalităţii sau
opiniilor pe care acestea le susţin. Persoanele recunoscute ca fiind refugiaţi se mai
numesc refugiaţi convenţionali şi de obicei sunt acceptaţi pentru o perioadă
limitată în ţara receptoare. În cazul în care aceştia primesc dreptul de rezidenţă în
ţara respectivă, intră în categoria refugiaţilor stabilizaţi; azilanţi, respectiv
persoane care au făcut demersuri pentru a primi statutul de refugiat şi sunt în
aşteptarea unui răspuns, rămânând în această situaţie până când dosarul este
adjudecat; străini aflaţi sub protecţia temporară a statului receptor – persoane a
căror viaţă este considerată a fi în pericol în ţara de origine, aceştia primind drept
de rezidenţă pe o perioadă limitată pe teritoriul altui stat (de obicei până când se
consideră că securitatea persoanei respective nu mai este ameninţată).
Constatăm astfel că, în prezent, migraţia internaţională tinde să fie influenţată
sau controlată din ce în ce mai mult de factorul politic, exprimat prin politica
migratorie, nemaifiind suficientă decizia sau alegerea individuală.
Pornind de la criterii juridice, în prezent, se disting patru tipuri de migranţi
internaţionali: persoane transmutate sau dislocate care şi-au părăsit ţara de origine
sau rezidenţă, ca urmare a unor decizii politice; refugiaţi sau azilanţi – persoane
care îşi părăsesc ţara de origine datorită unor constrângeri politice sau religioase;
emigranţi independenţi – persoane care doresc să-şi schimbe ţara de origine,
rezidenţa şi naţionalitatea; muncitori străini – persoane venite pentru un timp
limitat în scopul exercitării unei anumite meserii.

STRUCTURA POPULAŢIEI MONDIALE

Structura populaţiei se referă la acele caracteristici ale grupelor umane care pot
fi măsurate sau cuantificate precum vârstă, sex, activitate economică, limbă,
naţionalitate, religie, dar şi la aspecte calitative, precum cele fizice, sociale sau
culturale. Analiza acestor caracteristici evidenţiază marea diversitate a populaţiei
mondiale, diversitate reflectată, atât în plan demografic, cât şi în plan socio-
economic sau cultural.

Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe


Structura pe grupe de vârstă este expresia divizării populaţiei totale a unui stat în
efective anuale, cincinale, decinale sau, cel mai adesea, în trei categorii semnificative,
corespunzătoare populaţiei tinere, adulte şi vârstnice. Statisticile O.N.U. evidenţiază
astfel, trei grupe de vârstă: – grupa tânără, în care se încadrează populaţia de la 0-15
ani, 0-18 ani sau 0-20 ani. Grupa tânără este, în cea mai mare parte, nonproductivă, mai
ales în societăţile economice avansate, unde, dealtfel, proporţia acesteia prezintă o
tendinţă marcată de scădere; – grupa adultă considerată între 15-59 ani, 15-65 ani sau
20-65 ani reprezintă grupa productivă şi de asemenea reproductivă, fiind cea mai
mobilă dintre grupele de vârstă; – grupa vârstnică – cuprinde populaţia ce depăşeşte 60
sau 65 ani, populaţia vârstnică este nonproductivă, iar proporţia acesteia prezintă
tendinţe ascendente în statele dezvoltate.
Structura pe grupe de vârste este influenţată de natalitate, mortalitate şi migraţii
şi cunoaşte variaţii importante la nivel regional.
Pentru vizualizarea repartiţiei pe grupe de vârstă a populaţiei se utilizează
piramida vârstelor.
Piramida vârstelor nu reflectă numai tendinţele pe termen lung ale natalităţii şi ale
mortalităţii, ci şi efectele de scurtă durată ale războaielor, migraţiilor, epidemiilor,
baby-boom-urilor, politicilor demografice ori schimbărilor intervenite într-un secol
de istorie demografică (piramida cuprinde grupele de vârstă de la 0-100 de ani).

Structura populaţiei pe cele două sexe


Structura pe sexe reprezintă expresia proporţiei bărbaţi-femei în totalul
populaţiei şi se identifică raportând, fie numărul total al bărbaţilor la numărul total
al femeilor (raport de masculinitate), fie numărul total al femeilor la numărul total
al bărbaţilor (raport de feminitate).
Statisticile O.N.U. arată un oarecare echilibru în ceea ce priveşte ponderea celor
două sexe în totalul populaţiei mondiale, numărul populaţiei masculine depăşindu-l
uşor pe cel al femeilor, respectiv 101,1 bărbaţi la 100 la femei.

Structura socioeconomică a populaţie


Acest tip de structură se referă la participarea populaţiei la o activitate
economică. Gradul de participare, de implicare a populaţiei într-o activitate
economică cunoaşte mari diferenţieri spaţiale, diferenţieri generate de nivelul
general de dezvoltare economică, de factori demografici (natalitate, mortalitate,
migraţii), factori politici sau sociali.
Populaţia activă propriu-zisă cuprinde atât populaţia care desfăşoară o activitate
economică retribuită, cât şi populaţia aflată în căutarea unui loc de muncă, această
categorie include deci salariaţii, muncitorii independenţi, dar şi şomeri sau tineri în
căutarea primului loc de muncă, pentru că şi unii şi ceilalţi sunt potenţial activi. În
cadrul populaţiei active se disting însă populaţia ocupată, care reprezintă partea din
populaţia activă ce este efectiv angajată într-o activitate productivă, şi populaţia
neocupată – respectiv acea parte a populaţiei active aflată în căutarea unui loc de
muncă.
Populaţia inactivă cuprinde persoanele care nu au atins încă vârsta adultă sau
care sunt în curs de formare, ca de exemplu, studenţii şi militarii în termen, femeile
casnice şi pensionarii.
Neconcordanţa între oferta demografică şi cererea de forţa de muncă generează
şomajul. Orice ţară, indiferent de nivelul de dezvoltare, prezintă un anume procent
de şomeri, rata şomajului – respectiv raportul între numărul şomerilor şi numărul
total al activilor nu depăşeşte 3% – este considerată normală, această valoare
indicând o bună folosire a forţei de muncă.
Există mai multe tipuri de şomaj: şomaj general – afectează toate tipurile de
activităţi, apare în perioadele de criză economică, de exemplu, în S.U.A., în timpul
marii recesiuni din anii 1930, circa 14% din populaţia activă nu avea loc de muncă;
şomaj temporar – afectează un anume sector al populaţiei în anumite perioade ale
anului, în general, este vorba de ocupaţii dependente de starea vremii (clima), cum
ar fi turismul, agricultura, construcţiile; şomajul structural – afectează anumite
activităţi industriale şi este determinat de scăderea cererii pe piaţă a anumitor
bunuri sau produse; şomajul mascat – este un termen ce caracterizează situaţia, în
care lipsa locurilor de muncă nu figurează în statistici. Muncitorii, în acest caz, fie
nu lucrează la întreaga capacitate, fie lucrează în regim de tip timp parţial. Aceasta
situaţie caracteriză multe state foste socialiste.
Cele mai mari rate ale şomajului se înregistrează în statele subdezvoltate din
Africa de Nord şi Sud, America Latină, Asia de Sud.
În funcţie de categoria de activitate economică practicată, populaţia activă este
divizată în trei sectoare: sectorul primar – ce cuprinde activităţi legate de
agricultură, silvicultură, pescuit; sectorul secundar – cuprinde activităţi legate de
industrie şi construcţii; sectorul terţiar – cuprinde activităţi legate de comerţ,
transport, servicii.
Structura populaţiei pe medii rural/urban
Analiza populaţiei în funcţie de mediul de rezidenţă urban/rural prezintă o
importanţă deosebită în practică geografică, la nivel mondial înregistrându-se
numeroase disparităţi sau diferenţieri generate în special de nivelul de evoluţie a
societăţilor umane.
Pentru a reda, totuşi, diferenţele majore care există la nivel mondial, din acest
punct de vedere, vom aprecia ca fiind populaţie urbană, populaţia care trăieşte în
zonele considerate urbane şi populaţie rurală, populaţia care trăieşte în zonele
apreciate ca fiind rurale, indiferent de criteriul utilizat.
Evoluţia populaţiei urbane nu poate fi delimitată de evoluţia generală a oraşelor,
creşterea numărului sau mărimii acestora din urmă determinând şi creşterea
proporţiei populaţiei din mediul urban.
Această creştere continuă a numărului oraşelor şi implicit a populaţiei urbane
poartă denumirea de urbanizare. Deşi oraşul a apărut cu milenii în urmă, problema
urbanizării este relativ recentă în istoria omenirii, în 1900 doar 10% din populaţie
trăia în mediul urban, acest procent crescând la 30% în 1980, respectiv la 45% în
1995, apreciindu-se că se va depăşi 50% la sfârşitul secolului XX.
Această accentuare a creşterii oraşelor şi implicit a populaţiei urbane a fost
susţinută de numeroşi factori, între care amintim:
Creşterea productivităţii în agricultura. Mecanizarea lucrărilor şi îmbunătăţirea
tehnologiilor agricole a dus la creşterea productivităţii în agricultură, fapt ce a
determinat eliberarea unui procent ridicat al forţei de muncă din mediul rural,
creând posibilitatea susţinerii de către o populaţie agricolă tot mai redusă, a unui
procent tot ridicat de populaţie nonagricolă.
Industrializarea. Dependenţa industriei manufacturiere de sursele de materii
prime şi energie a determinat localizarea fabricilor în anumite zone sau areale.
Multiplicarea sau dezvoltarea ramurilor industriale a dus la creşterea necesarului de
forţă de muncă, creând premisele apariţiei aglomeraţiilor urbane.
Potenţialul pieţei. O dată cu dezvoltarea industriei uşoare a devenit tot mai
evidentă necesitatea existenţei unei pieţe de desfacere a produselor. Oraşele, mari
consumatoare de bunuri de consum, au atras şi apariţia unor noi ramuri industriale,
ramuri ce au necesitat un surplus de forţă de muncă.
Multiplicarea serviciilor. Activităţile terţiare s-au multiplicat datorită
dezvoltării comerţului, a creşterii nivelului de viaţă şi implicit a nevoii de o mai
bună organizare economică şi socială. Multe servicii, datorită varietăţii lor, tind să
fie concentrate în oraşe.
Dezvoltarea transporturilor. Îmbunătăţirea căilor de comunicaţie, în afara
faptului că au încurajat expansiunea oraşelor de-a lungul arterelor majore, au
facilitat mobilitatea populaţiei, dinspre zonele rurale spre cele urbane.
Atracţia socio-culturală. Oraşele, în special cele mari sau cele cu funcţii
culturale, atrag o populaţie numeroasă datorită facilităţilor sociale: cinema, teatre,
galerii, instituţii de învăţământ.
Creşterea nivelului de educaţie. Oraşele au fost şi sunt, în general, privite ca
deţinătoare de mari oportunităţi, unde succesul poate fi foarte facil. Pe măsură ce
populaţia rurală devine mai informată asupra acestor posibilităţi, proporţia celor ce
se îndreaptă spre oraşe creşte semnificativ.
Creşterea naturală. Expansiunea oraşelor este datorată atât imigraţiei (exod
rural), cât şi creşterii naturale (sporului natural). Uneori, rata de creştere naturală
din oraşe este mai ridicată decât în zonele rurale, dat fiind faptul că migraţiile au
vârsta fertilă, dar şi datorită îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi a creşterii
bunăstării familiilor.
Oricât de galopantă ar fi urbanizarea, nu trebuie uitat faptul că, populaţia rurală
reprezintă, în prezent, mai mult de 50% din populaţia mondială, cifrându-se la
aproximativ 3 miliarde de persoane.
În statele Lumii a treia, populaţia rurală se cifra la circa 2 miliarde în 1990.
Aceasta este majoritară în aproape toate statele, cu excepţia celor din America
Latină tropicală, unde urbanizarea este destul de importantă.
În majoritatea statelor, populaţia rurală formează 2/3, 3/4 sau chiar 4/5 din
populaţia totală. Chiar dacă această proporţie tinde să diminueze, efectivul
populaţiei rurale va mai creşte uşor în ansamblul statelor subdezvoltate, deoarece
oraşele nu vor ajunge să absoarbă în întregime excedentul demografic; creşterea
numărului ruralilor a fost de circa 650 milioane persoane, între anii 1950 si 1975,
estimându-se că, va fi de încă 800 milioane persoane între 1975-2000, astfel,
efectivul populaţiei rurale în Lumea a treia va depăşi 2,9 miliarde la sfârşitul
acestui secol.
În ţările dezvoltate, efectivul populaţiei rurale era în 1990 de aproximativ 350
milioane persoane, de circa 7 ori mai redus decât în statele subdezvoltate.
Proporţia populaţiei rurale în cadrul populaţiei totale diminuează constant,
oraşele absorbind aproape în totalitate creşterea demografică rurală.
Între anii 1950 şi 1975, numărul ruralilor a scăzut cu 1/8 estimându-se că, din
1975 în 2000 acesta se va reduce cu o pătrime; această diminuare care a afectat
statele Europei Occidentale şi Japonia, va fi simţită şi în statele Europei Centrale,
de Est şi de Sud, până la sfârşitul acestui secol.

Structura etno-culturală a populaţiei


Populaţia umană cunoaşte o mare diversitate, evidenţiată de existenţa unor
diferenţieri rasiale, dar mai ales etnice şi culturale, respectiv de naţionalitate, religie şi
limbă. Particularităţile fizice şi culturale ale grupelor umane relevă, astfel, variaţii
importante în cadrul continentelor, a regiunilor geografice şi chiar în cadrul statelor.

Structura pe grupe de rase


Populaţia umană aparţine unei singure specii biologice Homo Sapiens în cadrul
acestei specii, un numar mare de populaţii se difererenţiază genetic prin
caracteristici observabile, precum (culoarea pielii, a părului, forma feţei, statura
s.a.), dar şi prin trăsături biologice mai puţin distinctive, cum ar fi grupa de sânge.
Aceste grupuri biologice, în cadrul speciei umane poartă denumirea de rase. Ca
urmare, printre cauzele determinate, două trebuiesc în special, menţionate,
respectiv direcţia genetică şi adaptarea la mediu.
Termenul de rasă a fost, de asemenea, aplicat unor grupe naţionale sau
culturale, scriitorii englezi făcând deseori referire la rasa irlandeză sau rasa
scoţiană. Multe grupuri religioase care au sau nu strămoşi comuni sunt, uneori,
denumite rase, de exemplu, rasa evreiască.
Acestea includ culoarea pielii şi a părului, statură, forma nasului, forma şi
culoarea ochilor, grupa de sânge. În plus, unii psihologi cred că, anumite atribute
mentale ale populaţiilor pot fi considerate un aspect al rasei în ceea ce priveşte
capacitatea intelectuală sau creativă, însă, se pare ca toate rasele se nasc cu acelaşi
potenţial, nici un studiu nedovedind până acum superioritatea unei rase.
Secole de-a rândul, s-a considerat ca există trei rase primare albă, negroidă şi
mongoloidă, clasificarea făcându-se pe baza culorii pielii şi a înfăţişării, în general.
Această tipologie s-a dovedit, însă, a fi neadecvată încă din perioada marilor
descoperiri geografice, când, o dată cu noile continente şi insule, au fost
descoperite noi populaţii, ce nu se încadrau în grupele sus-menţionate.
Pe măsură ce ştiinţa a avansat, alte caracteristici, în afara celor morfologice, au
fost luate în considerare pentru a determina tipologia raselor umane.
Măsurătorile antropometrice (craniene, faciale, ale scheletului) şi ulterior cele
cromozomiale au condus la diferenţierea în prezent a nouă rase umane majore,
geografic delimitate, astfel: rasa africană include populaţiile din Africa de Sud-
Sahariană; rasa europeană cuprinde populaţiile din Europa, Africa de Nord, precum
şi Orientul Apropiat; rasa asiatică include populaţiile din partea centrală, estică şi
sud-estică a Asiei, insulele Aleutine, precum şi partea de vest a peninsulei Alaska;
rasa indo-americană sau amerindiană cuprinde populaţiile din America de Nord şi
Sud, cu excepţia vestului Alaskăi şi insulelor Aleutine; rasa indiană include
populaţiile situate în Subcontinentul Indian, din Nepal până la graniţa iraniană; rasa
australiană cuprinde grupele umane din Australia şi Tasmania; rasa polineziană
include grupele umane din insulele polineziene-Insula Paştelui, Hawaii şi Noua
Zeelandă; rasa microneziană include populaţiile din insulele Jap, Pohnpei şi Guam.
rasa malaneziană include, în principal, populaţiile din Noua Guinee.
În cadrul acestor rase majore pot fi, însă, delimitate o serie de subrase, ce
caracterizează populaţii izolate reduse numeric, cum ar fi pigmeii în Zair, sau
boşimanii în deşertul Kalahari, populaţia Ainu din Nordul Japoniei, eskimoşii din
Nordul Asiei şi Americii, negritoşii din Filipine, fără a mai vorbi de numeroase
grupuri hibride, cu o istorie recentă, precum caraibienii.
Trebuie menţionat că, în prezent, nu există rasă pură, omogenă din punct de
vedere genetic; marile migraţii ale popoarelor au favorizat amestecul unor populaţii
diverse, generând rase noi sau de contact.
Procesul de formare a raselor corespunde evoluţiei speciei umane şi este departe
de a fi considerat încheiat; în cadrul raselor majore au apărut mutaţii importante,
unele entităţi tind să dispară, în timp ce altele sunt în curs de formare. Din cele
nouă grupe de rase majore, din punct de vedere morfologic şi genetic, patru atrag
atenţia în mod deosebit grupa europeană, grupa africană, grupa asiatică, grupa
indo-americană.

Structura etnică a populaţiei


Termenul etnic derivă din cuvântul grec ethos, acesta semnificând popor,
naţiune, comunitate umană.
Grupele etnice sunt definite ca subpopulaţii ai căror membri au caracteristici
comune, cum ar fi originea naţională, limba, religia, rasa. La acestea, se adaugă
obiceiurile, tradiţiile, deci o moştenire culturală comună precum şi menţinerea unei
coeziuni de grup.
Cu alte cuvintele, elementele de identificare ale unui grup etnic ar putea fi:
naţionalitatea – constituie elementul esenţial la care se face apel la studiul
populaţiilor străine sau a populaţiilor ce compun statele multinaţionale; limba –
este un element cultural important, deoarece prin aceasta se asigură coeziunea de
grup şi transmiterea valorilor culturale; religia – este un element cultural important,
însă, acesta nu mai constituie, cel puţin în ţările dezvoltate, un element de
identificare a unui grup etnic, datorită importanţei reduse acordate credinţelor sau
practicilor religioase. În statele subdezvoltate însă, religia constituie elementul
esenţial pe bază căruia se diferenţiază grupele etnice.
De multe ori, conceptul de grup etnic este considerat că având aceleaşi înţeles
cu conceptul de popor. Anumiţi autori fac o distincţie cantitativă, însă, între cele
două concepte, respectiv considerând că poporul ar trebui să aibă o valoare
numerică mai ridicată decât grupul etnic. În acelaşi timp, termenul de popor este
utilizat în limbajul politic cu sensul de stat, naţiune sau naţionalitate.
Acest grup etnic poate corespunde unei naţiuni (portugheză), poate constitui o
subgrupă în cadrul unei naţiuni (flamanzii şi valonii în Belgia) sau poate fi divizat
între mai multe state (kurzii ce trăiesc în Turcia, Siria, Iran).

Structura religioasă
Printre numeroasele elemente culturale ce diferenţiază populaţiile lumii
contemporane, religia constituie un element de referinţă, aceasta ocupând un loc
esenţial în viaţă a numeroase popoare.
Studiul geografic al religiilor prezintă numeroase dificultăţi datorită lipsei de
date, statistici valabile de multe ori, în recensăminte, fie din prudenţa politică, fie
datorită unor interese, rubricile referitoare la afilierea religioasă lipsesc sau conţin
informaţii foarte generale. Evaluările sau estimările care se efectuează în aceste
situaţii pot conţine, de asemenea, erori, uneori intenţionate, alteori provenite din
lipsa de unitate a definiţiilor utilizate astfel, afilierea la o anumită religie poate fi
considerată în funcţie de criterii diferite, precum: practica religioasă regulată;
practică religioasă ocazională; credinţa; menţinerea unor obiceiuri derivate de
religie; participarea la numite ceremonii religioase.
Clasificarea religiilor din punct de vedere geografic diferă oarecum de cea
practicată de teologi sau istorici, geograful fiind mai puţin interesat de credinţele
propriu-zise sau de locul de apariţie al acestora şi acordând o mai mare atenţie
distribuţiei şi variaţiilor spaţiale, impactului pe care diverse sisteme religioase îl au
asupra fenomenelor demografice, asupra vieţii economice sau peisajului geografic,
în general. Ţinând cont de aceste elemente, geografii diferenţiază trei mari
categorii de religii
Religii universale. Din aceasta categorie fac parte creştinismul, islamismul şi
budhismul. Acestea sunt religii ce îşi reclamă aplicabilitatea la întreaga umanitate
şi care încearcă transmiterea credinţei prin munca misionarilor şi prin convertire.
Afilierea la o religie universală este deschisă tuturor, indiferent de naţionalitate,
etnie sau apartenenţă anterioara la o alta religie.
Religii etnice – hinduismul, iudaismul, shintoismul – constituie religii ce se
identifică teritorial cu anumite grupe etno-culturale. Afilierea la o astfel de religie
nu poate fi obţinută prin simpla declarare sau prin credinţă, ci presupune adoptarea
unui anumit stil de viaţă, a unei identităţi culturale specifice.
Religii tribale (tradiţionale) – animismul, shumanismul – sunt forme speciale ale
religiilor etnice, distingându-se prin numărul redus al membrilor, prin apropierea
de natură şi identificându-se cu grupuri culturale, care nu au fost absorbite de
societatea modernă.
Natura diferită a celor trei categorii de religii se reflectă atât în distribuţia
spaţială a acestora, cât şi în numărul aderenţilor. Religiile universale tind să fie
expansioniste, atrăgându-şi permanent noi aderenţi din zone sau regiuni geografice
diverse, religiile etnice sunt, în general, regionale (atunci când aderenţii nu sunt
dispersaţi, ca în cazul iudaismului), nu prezintă tendinţe expansioniste, iar atunci
când acestea există sunt foarte lente şi se produc în perioade lungi de timp; religiile
tribale tind să se contracte spaţial, pe măsură ce aderenţii acestora sunt încorporaţi
în societatea modernă sau sunt convertiţi la alte religii.
Din punctul de vedere al aderenţilor, religiile universale deţin mai mult de 50%
din totalul populaţiei mondiale.
Religia creştină este dominantă, numărând peste 1,7 miliarde aderenţi, respectiv
30,6% din populaţia mondială. În cadrul acesteia, se diferenţiază net: catolicismul
cu 926 milioane aderenţi, respectiv 15,9% din populaţia mondială; protestantismul,
cu aproximativ 443 milioane de aderenţi, reprezentând 7,4% din populaţia
mondială; ortodoxismul, cu 160 milioane de aderenţi, respectiv 3,1% din populaţia
mondială. Alte religii creştine, precum anglicanismul, adventismul de ziua a şaptea,
baptismul, reunesc circa 250 milioane, aceştia reprezentând 4,2% din populaţia
mondială; islamismul – se situează pe locul doi în lume, ca număr de aderenţi,
însumând 16,7% din populaţia mondială, respectiv 950 milioane de persoane. Şi în
cazul islamismului se diferenţiază trei componente, respectiv sunniţii, ce formează
marea majoritate (90% din totalul islamicilor), şiiţii – 9,8% si kharijitii – 0,2%;
Budahismul înregistra în 1990 circa 313 milioane de aderenţi, respectiv 6,1%
din populaţia mondială.
Religiile etnice caracterizează circa 20% din totalul populaţiei mondiale. În
cadrul acestora, se detaşează hinduismul, cu 691 milioane aderenţi, respectiv
11,8% din populaţia mondială, religiile est-asiatice (sincretismul, confuncianismul,
taoismul), cu 377 milioane de aderenţi – 7,3 din populaţia mondială, shintoismul cu
circa 20 milioane de persoane şi iudaismul – 18,6 milioane de persoane (0,4% din
populaţia mondială).
Religiile tribale deţin o pondere redusă în totalul populaţiei mondiale, de numai
2,4%, respectiv 98 milioane aderenţi.
Aceste poziţii actuale sunt rezultatul unei evoluţii îndelungate. Toate marile
religii au apărut în Asia, în regiunile cu cele mai vechi concentrări umane –
iudaismul a apărut în Palestina în secolul al XIII-lea înainte de Hristos, buddhimul
s-a născut în secolul V înainte de Hristos în Nepal şi Câmpia Gangelui, hinduismul
a apărut în secolul III înainte de Hristos, în nordul Indiei (Punjab), creştinismul s-a
născut, de asemenea, în Palestina, acum 20 de secole şi islamismul în Arabia
Occidentală, în secolul VII după Hristos. Din aceste areale de origine, s-a produs o
difuziune mai mult sau mai puţin importantă, mai mult sau mai puţin rapidă, în
funcţie de anumite bariere naturale, în anumite conjuncturi istorice şi politice,
astfel, conturându-se ariile confesionale actuale.

Bibliografie

Chabot, Beaujeau-Garnier, J. (1971), Geografie urbană, Editura Ştiinţifică,


Bucureşti.
Cucu, V. (1971), Oraşele României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Cucu, V. (1981), Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Cucu, V. (1997), Geografia umană şi generală, Casa de Editură „Viaţa
Românească”.
BIOGEOGRAFIE
Biogeografia este ştiinţa care studiază organismele vii, plantele şi animalele de
pe suprafaţa pământului, gruparea şi repartiţia acestor organisme, precum şi
relaţiile lor cu factorii mediului natural şi cu societatea umană.
Ea cuprinde două mari ramuri:
• fitogeografia sau geografia plantelor;
• zoogeografia sau geografia animalelor.
Ca disciplină geografică, biogeografia cuprinde un domeniu vast de probleme, din
care se pot desprinde trei direcţii mari de cercetare în domeniul plantelor şi
animalelor: corologia, ecologia şi biocenologia.

Importanţa biogeografiei
Biogeografia oferă date asupra felului în care se prezintă în complexul învelişului
geografic vegetaţia şi fauna globului terestru în prezent, asupra modului în care au
evoluat în trecut şi cum repartiţia lor poate fi dirijată în viitor, în folosul colectivităţii
omeneşti.
Prezintă o mare importanţă practică, oferind:
• date asupra răspândirii geografice a resurselor vegetale şi animale,
cu indicii cantitativi şi calitativi (păduri, păşuni);
• date asupra eficacităţii cultivării unor plante de cultură şi creşterii
unor animale domestice, în raport cu mediul geografic;
• date asupra răspândirii geografice a plantelor şi animalelor
dăunătoare (buruienile din culturile agricole, din păduri, paraziţi,
agenţi patogeni), invaziilor (de rozătoare, lăcuste), epidemiilor;
• date care contribuie la rezolvarea multor probleme importante ale
economiei.

ELEMENTE DE COROLOGIE

Moduri de diseminare a organismelor


Toate organismele de pe suprafaţa terestră se răspândesc fie prin mijloace proprii
(diseminare activă), fie prin intermediul factorilor naturali (diseminare pasivă).
Diseminarea pasivă este caracteristică plantelor şi se realizează sub acţiunea
vântului, apei, animalelor şi omului.
Anemocoria este una din principalele forme prin care sporii plantelor se
răspândesc în spaţiu cu ajutorul vântului. Organismele diseminate de vânt se
numesc anemochore.
Hidrocoria. Un alt factor extern care participă la răspândirea plantelor este apa,
atât prin acţiunea ei de scurgere, cât şi prin curenţii din marile bazine oceanice. În
asemenea cazuri organismele prezintă dispozitive pentru plutire şi pentru a fi
protejate de putrezire. Plantele care prezintă asemenea adaptări de plutire şi care se
împrăştie prin intermediul apei se numesc plante hidrochore.
Zoocoria este o altă formă de diseminare a plantelor prin intermediul animalelor.
Unele specii de plante prezintă anumite adaptări pentru a-şi realiza diseminarea prin
intermediul animalelor. De regulă, diasporii lor sunt prevăzuţi cu organe adezive,
formate din spini, cârliguţe sau secreţii vâscoase ce se agaţă de blana animalelor.
Diseminarea activă. Autocoria reprezintă un mod activ de împrăştiere.
Unele plante, numite autochore posedă anumite adaptări şi dispozitive
mecanice prin care-şi împrăştie seminţele (prin azvârlire).
Ex: plesnitoarea (Ecabalium elaterium), piersicelul sau slăbănogul (Impatiens
nolitangere), ciocul berzii (Geranium pratense), toporaşi (Viola odorata).

Arealul biogeografic
Prin areal se înţelege acea suprafaţă geografică ocupată de o anumită specie, gen
sau familie de plante sau animale. Numele vine de la latinescul area = teritoriu, regiune
sau suprafaţă. Fiecare specie îşi are conturat arealul (teritoriul) pe care se află
răspândită. Punctul unde ia naştere o specie se numeşte „centru biogenetic” sau
fitogenetic, în cazul plantelor, şi zoogenetic, în cazul animalelor.
Tipurile de areale
După poziţia, formele şi dimensiunile pe care le prezintă ariile de repartiţie se
disting cinci tipuri de areale: cosmopolite, circumterestre, endemice, discontinue
sau disjuncte şi vicariante.
1) Arealele cosmopolite se întind aproape pe întreaga suprafaţă a globului terestru.
Din categoria plantelor se poate menţiona: trestia de baltă (Phragmites
communis), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), păpădia (Taraxacum
officinale), pătlagina (Plantago major).
Din categoria animalelor pot fi menţionate: scrumbia de mare (Scomber
scombrus), balena (Balenoptera musculus), vulturul pescar (Pandion haliaetus),
şoimul călător (Falco peregrinus), cucul( Cuculus canorus).
2) Arealele circumterestre cuprind suprafeţele terestre sau oceanice cuprinse
între anumite limite de latitudine. G. Lemee (1967) distinge:
a) arealul circumpolar boreal ocupă toată suprafaţa terestră şi acvatică
din jurul cercului polar;
b) arealul circumtemperat al emisferei nordice se întinde între 50 şi
350 N;
c) arealul pantropical ocupă spaţiul intertropical dispus între 300
latitudine nordică şi sudică;
d) arealul circumaustral terestru este răspândit la sud de Tropicul
Capricornului şi se caracterizează printr-o mare discontinuitate a
uscatului.
3) Arealele endemice sunt foarte variate ca mărime. Pentru anumite specii
arealul endemic poate să se reducă la câţiva kilometri pătraţi sau chiar la câţiva
metri pătraţi.
Arealele speciilor endemice pot rezulta din acţiunea a două procese bine diferenţiate:
a) unele care se menţin prin procesul de conservare şi alcătuiesc
grupa arealelor paleoendemice sau relicte;
b) altele sunt alcătuite din specii de origine recentă care s-au dezvoltat
dintr-o grupă fără o vechime mare şi alcătuiesc arealele neoendemice.
4) Arealele vicariante. Prin vicariante se înţelege acel fenomen de înlocuire a
unor specii de plante sau animale de pe o anumită suprafaţă prin altele, dar
apropiate din punct de vedere sistematic. Acest fenomen poartă numele de vicariere
ecologică sau sistematică.
5. Arealele discontinue (disjuncte). Aceste areale se deosebesc de cele continue
sau unitare prin faptul că sunt fragmentate, rupte şi pot să se afle răspândite, unele
faţă de altele, la distanţe mai mari sau mai mici. Ele pot rezulta fie din dirijarea sau
fragmentarea unui areal mai mare cu caracter continuu în mai multe arii mai mici,
fie prin străpungerea unui obstacol fizico-geografic unde la început ia naştere un
areal mai mic, iar cu timpul poate să se mărească depăşindu-l pe cel din care
provine.

ELEMENTE DE ECOLOGIE

Factorii energetici (lumina şi temperatura)


Lumina
1. Influenţa luminii asupra plantelor
Lumina este unul dintre principalii factori energetici din totalul factorilor
climatici. Intensitatea luminii diferă în cursul zilei, fiind în funcţie de unghiul de
incidenţă al razelor solare, variază în raport cu gradul de latitudine şi altitudine.
Cantitatea de lumină variază şi cu nebulozitatea, cu umiditatea atmosferică, cu
cantitatea de praf din aer. Lumina are o importanţă extrem de mare în procesul de
creştere şi dezvoltare a plantelor.
Categorii de plante după nevoia de lumină
După reacţia plantelor faţă de condiţiile de iluminare, se pot distinge două grupe
ecologice şi anume:
a) plante iubitoare de lumină (heliofite sau fotofile);
b) plante iubitoare de umbră (umbrofile, sciafite sau fotofobe).
Plantele fotofile sau heliofite sunt iubitoare de lumină intensă şi se află
răspândite în regiunile bine luminate. Acest sunt majoritatea plantelor din stepe,
savane, preerii, pampasuri, etajul alpin şi din regiunile arctice. Dintre speciile
ieboase pot fi menţionate: iarba câmpului (Agrostis alba), colilia (Stipa capillata),
păiuşul (Festuca pratensis), iar dintre speciile lemnoase: zada (Larix decidua),
frasinul (Frasinus excelsior), stejarul (Quercus robur), pinul (Pinus silvestris),
salcâmul (Robinia pseudoacacia).
Plantele sciafite, umbrofite sau fotofobe se dezvoltă mai bine la o lumină cu o
intensitate mai redusă, difuză şi mai ales la umbră.
Dintre speciile ierboase fac parte: lăcrămioarele (Convallaria majalis),
pochivnicul (Asarum europaeum), măcrişul iepuresc (Oxalis acetosella), iar dintre
speciile de plante lemnoase: molidul (Picea excelsa), carpenul (Carpinus betulus),
fagul (Fagus silvatica), arţarul (Acer platanoides).
2. Influenţa luminii asupra animalelor
Lumina are o acţiune complexă asupra animalelor, deoarece în funcţie de
aceasta, animalele îşi desfăşoară activitatea, se orientează în spaţiul aerian şi
terstru, primesc o anumită coloraţie, are loc migraţia păsărilor, reproducerea.
S-a observat că animalele au tendinţa de a copia culoarea generală a mediului
ambiant, adică prezintă fenomenul de homocromie. În timpul zilei, culorile
mediului înconjurător sunt reflectate asupra celulelor pigmentative de pe pielea
animalelor, denumite cromatofore, imprimându-le culoarea dominantă a mediului
respectiv.
Temperatura
1. Influenţa temperaturii asupra plantelor
Temperatura influenţează metabolismul plantelor cu cele două laturi ale sale,
asimilaţia şi dezasimilaţia, ce duc la schimbul de substanţe dintre plante şi mediu,
la transformarea şi circulaţia substanţelor organice în corpul plantelor. Temperatura
acţionează asupra fotosintezei, respiraţiei, transpiraţiei. Ea influenţează încolţirea,
înflorirea, fecundaţia, creşterea şi dezvoltarea plantelor, având chiar şi o acţiune
morfogenetică (schimbări în forma şi culoarea organismului) în cadrul unor
anumite amplitudini ale ei.
În funcţie de modul cum se adaptează la fiecare limită de temperatură, plantele au fost
grupate în patru categorii: megaterme, mezoterme, microterme şi hechistoterme.
Plantele megaterme sunt adaptate la o temperatură constantă > 200C. Ex: palmierii,
curmalii, bananierii.
Plantele mezoterme prezintă adaptări la temperaturi ce variază între 15 şi 200C.
Ex.: plantele subtropicale (măslinul, leandrul, castanul, smochinul).
Plantele microterme rezistă la oscilaţii mari de temperatură între 0 şi 150C. Sunt
răspândite în climatul temperat şi rece (molidul, bradul, fagul).
Plantele hechistoterme sunt adaptate la temperaturi scăzute, în jur de 00C. Le
întâlnim în ţinuturile polare şi în etajele alpine (murul, macul arctic, garofiţa alpină).
2. Influenţa temperaturii asupra animalelor
Temperatura are o influenţă importantă asupra animalelor. Există specii de
animale care suportă cu uşurinţă unele variaţii de temperatură pentru care au fost
denumite animale euriterme (ursul, căprioara, lupul, puma). Altele nu pot suporta
oscilaţiile de temperatură şi au fost denumite animale stenoterme (maimuţele, foca,
morsa, păstrăvul).
După felul în care animalele reacţionează faţă de variaţiile de temperatură, au
fost împărţite în două categorii:
a) animale homeoterme cu „sânge cald” şi cu temperatura corpului
constantă;
b) animale poikiloterme cu „sânge rece”.
Factorii hidrici
Plantele şi animalele pentru a-şi îndeplini funcţiile vitale au nevoie de apă. Nu
există organisme vii care să poată trăi fără apă. Ea are o largă răspândire pe
suprafaţa pământului (71%), fiind prezentă sub forma mărilor şi oceanelor, râurilor
şi lacurilor, a izvoarelor şi mlaştinilor.
Apa constituie un aliment de bază pentru plante şi animale, întrucât prin
circulaţia pe care o realizează la suprafaţa pământului şi în mediul subteran se
încarcă cu un bogat conţinut de săruri (sodiu, potasiu, calciu, fier, fosfat).
Rolul apei pentru plante
Cea mai mare cantitate din apa meteorică, care cade pe suprafaţa terestră, se
scurge alcătuind hidrografia de suprafaţă (superficială); altă parte se evaporă
intrând în circulaţia atmosferică, iar restul se infiltrează în sol, formând apa freatică
şi de adâncime.
Cea mai mare parte din plantele terestre, pentru a-şi putea îndeplini funcţiile
fiziologice vitale, absoarbe din sol, după necesităţi, fie apa din franja capilară sau
porii capilari, fie din straturile freatice.
Tipuri de plante după necesarul de umezeală din sol
Plantele, în funcţie de condiţiile de umiditate ale mediului în care trăiesc, au fost
grupate în două mari categorii:
1) higrofile;
2) xerofile.
Plantele higrofile, la rândul lor, se pot împărţi în: hidrofile, higrofile şi mezofile
a) Plantele hidrofile sunt plante acvatice propriu-zise care cresc scufundate
(submerse) în apă.
Ex: săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), trestia de baltă (Phragmites
communis), papura (Typha latifolia), broscăriţa (Potamogeton lucens), sârmuliţa
(Vallisneria spiralis), ciuma bălţii (Elodea canadensis), nufărul alb (Nymphea
alba), nufărul galben (Nyphar luteum), piciorul cocoşului de baltă (Ranunculus
vulgaris).
b) Plantele higrofile sunt adaptate să trăiască într-un mediu cu multă
umiditate.
Ex: rodul pământului (Arum maculatum), pipirigul (Juncus maculatum),
rogozul (Carex riparia), bananierul (Musa sapientum), begonia (Begonia rex),
ficusul indian (Ficus bengalensis).
c) Plantele mezofile cresc în regiunile cu umiditate moderată din zona
temperat-continentală (păduri de răşinoase şi păduri de foioase, pajişti de luncă).
Ex: coada vulpii (Alopecurus pratensis), iarba câmpului (Agrostis alba),
golomăţul (Dactylis glomerata), păiuşul (Festuca ovina).
Plantele xerofile se deosebesc de cele higrofile prin faptul că primesc anumite
adaptări, din cauză că trăiesc în condiţiile unui mediu cu umiditate deficitară. Au
capacitatea de a rezista la temperaturi mari şi la ofilire prelungită.
Plantele xerofile se împart în mai multe tipuri: xerofite, hemixerofite, suculente,
oxilofite şi psichrofite.
a) Plantele xerofite se întâlnesc în regiunile de stepă şi de pustiu.
Ex: specii de pelin (Artemisia glauca), lumânărica (Verbascum thapeus), specii
de colilie (Stipa pennata).
b) Plantele hemixerofite trăiesc în regiunile cu umiditate scăzută şi au o
rezistenţă mai redusă la temperaturile mai ridicate.
Ex: iarba sau spinul cămilei (Medicago falcata), jalaşul (Salvia nutans), unele
specii de eucalipt.
c) Plantele suculente prezintă ţesături capabile să înmagazineze o mare
cantitate de apă. Ele mai sunt numite şi plante grase, deoarece sunt cărnoase şi
verzi şi adesea lipsite de frunze.
Ex: cactusul gigant (Carnegia gigantea).
Plantele hidatofite cresc în regiuni foarte secetoase.
Ex: un arbust din deşerturile sărate ale Egiptului (Reaumuria hirtella).
e) Plantele oxilofite sau oxifile sunt specifice regiunilor cu soluri acide, în
general, acoperite cu mlaştini şi turbării.
f) Plantele psichrofile sau psichrofite cresc în regiunile arctice şi în
regiunile alpine fiind adaptate la temperaturi foarte coborâte şi la îngheţ.
Ex: firuţa alpină (Poa alpina), păiuş (Festuca supina, F.ovina), rogoz (Carex
curvula).
Rolul apei pentru animale
Animalele din mediul terestru, în funcţie de modul cum sunt adaptate la gradul
de umiditate, au fost grupate în două categorii:
• animale higrobionte, adaptate să trăiască în regiunile cu multă
umiditate;
• animale xerobionte, adaptate la condiţiile unui mediu mai secetos.

Factorii edafici
Importanţa solului pentru plante
Majoritatea plantelor, pentru a putea să absoarbă o dată cu apa şi sărurile minerale,
necesare pentru viaţa lor, se fixează în sol cu ajutorul rădăcinilor, care se prezintă sub
diverse forme (pivotate, ramificate, fasciculate, adventive). O altă categorie de plante
care trăiesc în mediul acvatic plutesc la suprafaţa apei fără să se fixeze. Mai există şi o
a treia categorie de plante care sunt independente de sol alcătuind grupa plantelor
parazite, saprofite şi epifite.
1. Plante care se fixează de sol
După reacţia solului se disting: plante oxifile, neutrofile şi bazifile.
a) Plantele oxifile sunt acelea care cresc pe solurile acide cu pH>7 (3-6,5). Din
această categorie fac parte: afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium
vitis-idaea), iarba albastră (Molinia coerula), roua cerului (Drosera rotundifolia),
precum şi unele plante de cultură (porumbul, cartoful).
b) Plantele neutrofile se întâlnesc pe soluri neutre cu pH între 6,8 şi 7,2. Pot fi
considerate majoritatea plantelor de cultură (tutunul, sfecla roşie, grâul).
c) Plantele bazifile sunt răspândite pe solurile alcaline, cu pH mai mare de 7,2.
Aceste soluri, fiind bogate în carbonat de calciu ori sulfat de calciu, se află
răspândite în regiunile de stepă. Din categoria acestor plante fac parte: stejarul
pufos (Quercus pubescens), păpădia (Taraxacum officinale), rapiţa (Brassica
rapa), lucerna (Medicago sativa).
După conţinutul de săruri al solului plantele se împart în: halofile, glicofile,
nitrofile şi calcifile.
a) Plantele halofile cresc pe soluri sărate din regiunile de stepă şi
semideşerturi, iar rădăcinile pot absorbi apă cu concentraţia mare de NaCl (5%).
Din această categorie fac parte: brânca sau sărăţica (Salicornia herbacea),
ghirinul (Sueda maritima), iarba grasă (Arthrocneum glauchum), chiurlanul
(Salsola kali), rogozul maritim (Scirpus maritimus).
b) Plantele glicofile cresc numai pe soluri care prezintă o concentraţie
foarte redusă de săruri. Dintre acestea fac parte unele plante de cultură: sfecla de
zahăr (Beta rubra), ţelina (Apium graveolens), bumbacul (Gossypium barbadense),
curmalul (Pheonix dactylifera).
c) Plantele nitrofile ocupă solurile cu un conţinut însemnat de azot. Ele
mai poartă numele de plante ruderale. Dintre acestea menţionăm: urzica (Urtica
dioica), măcrişul calului (Rumex conglomeratus), spanacul porcesc (Chenopodium
hybridum), ştevia (Rumex alpinus), bozul (Sambucus ebulum).
d) Plantele calcifile le întâlnim pe solurile bogate în carbonat de calciu
sau pe stâncile calcaroase, cum ar fi: floarea de colţ (Leontopodium alpinum),
garofiţa de stâncă (Dianthus spiculifolius).
După structura şi textura solului, plantele se împart în: psamofile, casmofile sau
hasmofile şi litofile.
e) Plantele psamofile, cunoscute şi sub numele de arenacee, sunt plante ce
cresc pe soluri nisipoase şi pe nisipuri. Enumerăm: orzul sălbatic sau orzul de nisip
(Elymus sabulosus), garofiţa de nisip (Dianthus arenarius), troscotul de nisip
(Polygonum arenarium), pătlagina de nisip (Plantago indica).
f) Plantele casmofile sau hasmofile alcătuiesc flora saxicolă, formată mai
ales din muşchi şi licheni, ale căror rădăcini pătrund destul de adânc prin fisurile
rocilor, iar acolo unde spaţiul le permite, muşchii îşi formează perniţe care au rolul
unui burete ce absoarbe orice picătură de apă.
g) Plantele litofile sunt specifice solurilor alcătuite din pietrişuri,
grohotişuri, iar anumite specii cresc pe locuri stâncoase. Exemplu, unele alge şi
unele specii de licheni.
2. Plante independente de sol
Există o serie de plante care n-au nevoie de sol, nici ca suport, nici ca
izvor de hrană. Aşa sunt plantele parazite, saprofite şi epifite şi unele plante
acvatice care plutesc la suprafaţa apei (plante flotante) fără să-şi înfigă rădăcinile în
sol, cum este cazul fitoplanctonului.
a) Plantele parazite trăiesc pe suporturi vii neavând nevoie de organe de
nutriţie sau de fixare în sol. Ele îşi procură hrana din organismele vii pe care le
parazitează şi de care sunt legate.
Ex: lupoaica sau gonitoarea (Orobanche), muma pădurii (Lathraea squamaria),
cuscuta (Cuscuta epithymum), vâscul (Viscum album).
b) Plantele saprofite alcătuiesc grupa plantelor care îşi procură hrana din
substanţe organice aflate în descompunere. Ex. de diferite specii de ciuperci: iasca
(Fomes fomentarius), cuibuşorul (Neottia nidus-avis).
c) Plantele epifite cresc pe trunchiul şi ramurile arborilor din păduri, fără
să aibă organe speciale pe care să şi le înfigă în ţesuturile gazdelor.
Importanţa solului pentru animale
În funcţie de modul cum îşi desfăşoară viaţa, unele animale preferă solurile
argiloase, altele cu textură mai lutoasă, nisipoasă.
Animalele geobionte preferă solurile argiloase. Ele duc viaţă subterană. Acolo se
hrănesc şi se înmulţesc. Ex: unele protozoare, viermi şi artropode, precum şi câteva
mamifere: cârtiţa europeană, cârtiţa africană, cârtiţa marsupială şi unele specii de orbeţi.
Animalele geofile preferă cam acelaşi tip de sol şi trăiesc numai o parte din timp
în mediul subteran. Aici îşi fac galerii, cuiburi şi se înmulţesc, însă pentru
procurarea hranei ies la suprafaţă. Ex: broasca râioasă (Bufo bufo), lăstunul de
mal (Riparia riparia), pescăruşul albastru (Alcedo atthis), pupăza (Upupa epops),
şoarecele de câmp (Microtus arvalis), nevăstuica (Mustela nivalis).
Animalele petrobionte îşi duc viaţa, fie pe soluri extrem de dure, stâncoase, fie
în crăpăturile stâncilor. Din rândul lor se pot menţiona unele gasteropode (Patula
clausitia) şi şopârlele.

Factorii mecanici
Ca şi factorii energetici, hidrici, factorii mecanici prezintă un rol important în
evoluţia şi dezvoltarea plantelor şi animalelor. Dintre aceştia, o acţiune deosebită o
exercită vântul, zăpada şi focul.
Vântul este unul dintre factorii de mare însemnătate pentru evoluţia diverselor condiţii
climatice dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit areal geografic. Prin acţiunea sa de
transport participă la uniformizarea temperaturilor sau a gradului de umiditate, la răcirea
sau încălzirea unui teritoriu, iar în regiunile de pustiu, prin antrenarea particulelor fine de
nisip, acţionează cu o forţă mare de eroziune. Vântul participă la acţiunea de diseminare
pasivă a plantelor şi cu totul întâmplător a unor animale.
Ex: trestia de baltă (Phragmites communis), papura (Typha angustifolis),
pipirigul, unele specii de ferigi şi muşchi, brad (Abies alba), fag (Fagus silvatica),
nuc (Junglans regia), salcie (Salix alba), plop (Populus tremula, P. alba), arin
(Alnus glutinosa).
Zăpada este un factor ecologic care contribuie, fie la menţinerea şi dezvoltarea
vegetaţiei, fie la distrugerea ei. În zona de tundră, unde vegetaţia lemnoasă este
pipernicită ca şi în etajul alpin, zăpada se aşterne în sezonul de iarnă într-un strat
gros ce se menţine pe timp îndelungat (în Carpaţi 6-7 luni) peste această vegetaţie.
Focul a exercitat dintotdeauna un rol cu efecte atât negative, cât şi pozitive
asupra vegetaţiei. Astăzi, pe suprafaţa pământului se întâlnesc două tipuri de
focuri: unele controlate de către om şi altele produse fie din cauza fulgerelor, fie
din alte cauze.
Ex: stejarul de plută (Quercus suber), baobabul (Adansonia digitata), zada
(Larix decidua) şi pinul (Pinus silvestris).
DOMENIILE DE VIAŢĂ ALE GLOBULUI TERESTRU

Domeniul acvatic
Ocupă cea mai mare parte din suprafaţa terestră (2/3), caracterizându-se prin
condiţii ecologice foarte variate. Domeniul acvatic, în funcţie de condiţiile sale de
viaţă, se împarte în:
• domeniul apelor marine şi oceanice;
• domeniul apelor continentale.
Apele marine şi oceanice
Se apreciază că 69% din organismele vii au apărut şi s-au dezvoltat în apa
mărilor şi 6% în apele dulci continentale. Restul de 25% reprezintă viaţa apărută şi
dezvoltată pe uscat.
Din cele 510 mil. km2 ale Globului, apa ocupă o suprafaţă de 361,3 mil. km2
(70,8%), iar uscatul 149 mil. km2 (29,2%).
În baza relaţiilor ecologice dintre organismele marine şi în baza particularităţilor
pe care le prezintă mediul acvatic, suprafaţa Oceanului Planetar a fost divizată în
trei zone:
1. zona litorală;
2. zona pelagică;
3. zona abisală.
1. Viaţa în zona litorală
Se desfăşoară pe platforma continentală marină, până la adâncimea de 200 m şi
este influenţată de condiţiile mediului ambiant şi de adâncimea apelor.
Cei mai mulţi oceanologi împart zona litorală în trei etaje: etajul supralitoral,
mediolitoral şi infralitoral.
2. Viaţa în zona pelagică
Această zonă se dezvoltă până la adâncimea în care pătrunde lumina, adică până la
400-500 m. Flora şi fauna care populează apele din largul mărilor trăieşte într-un mediu
litoral care este mult mai eterogen. Organismele superioare prezintă o structură deosebită
prin faptul că ele sunt forţate să se afle într-o permanentă stare de suspensie.
Organismele inferioare nu au mijloace proprii de locomoţie şi, ca urmare, ele
ocupă orizontul superior al apelor, formând planctonul.
3. Viaţa din zona abisală
Cuprinde întreaga masă a apelor oceanice, unde nu pătrunde lumina, unde este
întuneric deplin şi micşorarea apei are o relativă stabilitate. Temperatura apelor se
menţine în jur de 20C, iar salinitatea în funcţie de adâncime, variază între 32 şi
34%0. În condiţiile mediului existent, fauna care populează apele acestei zone
prezintă adaptări specifice.
Apele continentale
Vegetaţia şi animalele din cuprinsul apelor continentale sunt foarte variate şi
bogate ca urmare a influenţei pe care o exercită factorii ecologici (chimismul şi
salinitatea apelor, regimul termic şi de îngheţ, dinamica apelor).

1. Flora şi fauna apelor curgătoare


Compoziţia floristică şi faunistică a apelor curgătoare este în funcţie de viteza
curentului de apă, de substratul albiei minore, de proprietăţile fizice şi chimice ale apelor.
Caracteristicile florei şi faunei din cursul superior al apelor curgătoare
Flora este săracă şi este formată din alge şi bacterii. Dintre plantele cu flori se
pot menţiona: piciorul cocoşului (Ranunculus fluviatilis), rogoaze (Carex),
broscăriţa (Potamogeton).
Fauna este formată din teri grupe de animale:
• animale reobionte (adaptate la râuri cu repezişuri şi cascade);
• reofile (specifice apelor curgătoare cu viteza ceva mai redusă);
• reoxene (ajunse întâmplător în apele curgătoare).
Caracteristicle florei şi faunei din cursul mijlociu al apelor curgătoare
Râurile, în cursul lor mijlociu, străbat regiuni deluroase şi de podiş. Flora şi
fauna este adaptată la condiţiile şi constituţia substratului din albia minoră. Flora
este alcătuită din coada mânzului (Hippuris vulgaris), ciuma apelor (Elodea
canadensis), şi broscăriţa (Potamogeton).
Fauna este bogată, fiind caracterizată prin prezenţa unor amfipode,
lamelibranhiate, gasteropode.
Caracteristicile florei şi faunei din cursul inferior al apelor curgătoare
La malurile convexe unde adâncimea apei este mică şi viteza foarte redusă,
cresc câteva specii de plante submerse (brădiş, broscăriţă) şi plutitoare (nuferi,
cornaci, plutică). În albia majoră a râurilor din acest sector se întâlnesc păduri
formate din esenţe albe, denumite zăvoaie. Acestea sunt alcătuite din sălcii,
răchitişuri, plopişuri şi aninişuri.
2. Flora şi fauna apelor stătătoare (lacuri, bălţi, mlaştini)
Viaţa din apa lacurilor se află sub directa influenţă a regimului de salinitate,
temperatură, transparenţă, lumină. În funcţie de gradul de mineralizare a apelor au
fost împărţite în două categorii:
• lacuri cu apă dulce;
• lacuri cu apă sărată.
Lacurile cu apă dulce au salinitatea foarte redusă, mai mică de 1g/l de apă. Se află
răspândite în zonele de climă temperată şi rece, precum şi în climatul regiunii ecuatoriale.
În funcţie de potenţialul trofic al fiecărui bazin lacustru, cei mai mulţi limnologi
au grupat lacurile în trei categorii: oligotrofe, eutrofe şi distrofe.
Lacurile cu apă sărată se împart în două categorii în funcţie de gradul lor de
mineralizare:
• lacuri cu apă salmastră;
• lacuri cu apă sărată propriu-zisă.
Apa salmastră are o salinitate mai mare de 24,7 g/l. Limita de 24,7g/l dintre apele
salmastre şi cele sărate s-a stabilit în raport cu faptul că, la acest grad de mineralizare,
apele au temperatura densităţii maxime şi temperatura de îngheţ la –1,33 0C.
Din categoria lacurilor cu apă sărată şi suprasărată se pot menţiona: Marea
Moartă (288 g/l), Marele Lac Sărat (266 g/l), Grota Miresii (317 g/l) de la Slănic-
Prahova, Lacul Ursu (260 g/l) de la Sovata, Techirghiolul (96 g/l).
Fauna care populează lacurile sărate este săracă şi adaptată la condiţiile respective.
3. Mlaştinile
Se formează în condiţiile unui exces de apă care se acumulează în formele de
relief negative. Pe spaţiul lor se dezvoltă o vegetaţie hidrofilă şi higrofilă ce
favorizează procesul de turbifiere.
E. Pop (1960) considera mlaştina „o formaţiune biogeografică acvatică neaerisită,
ale cărei plante, în loc să putrezească sau să se mineralizeze, se turbifică după moarte,
aglomerându-se în cele din urmă la fund, sub formă de zăcământ turbos”.
După modul de alimentare cu apă, după forma suprafeţei şi componenţa
vegetaţiei, mlaştinile se împart în două grupe:
• mlaştini eutrofe;
• mlaştini oligotrofe.

Domeniul terestru
Vegetaţia şi fauna din zonele aride alpine şi polare
1. Tundra arctică se află situată în ţinuturile polare unde condiţiile climatice se
caracterizează prin temperaturi scăzute tot timpul anului, valorile termice medii variază
între 0 şi –140C. Luna iulie prezintă temperaturi medii mai mari de 100C, în luna
ianuarie se pot înregistra geruri foarte aspre (-400C). Precipitaţiile au valori scăzute,
variind între 200 mm (tundra siberiană) şi 300-400 mm (tundra europeană).
Tundra arctică ocupă 3 mil. Km2 şi se întinde în Europa (Islanda, nordul
Scandinaviei, Peninsula Kola), Asia (nordul Siberiei) şi în nordul Canadei.
Vegetaţia tundrei este foarte variată, prezentându-se ca un mozaic de plante, cu
înălţimi reduse, cuprinse între 15 şi 50 cm. Vegetaţia tundrei este alcătuită de la
formaţiuni arbustive, în care predomină tufişurile de sălcii şi mestecenii, până la
landele de ericacee sau la pajiştile propriu-zise de tundră formate, mai ales, din
graminee şi ciperacee. Răspândirea acestei vegetaţii este în funcţie de gradul de
umiditate a solului, precum şi de poziţia latitudinală în care se află localizată
formaţiunea de tundră. Putem vorbi de o tundră cu arbori şi arbuşti, o tundră
higrofilă, mezofilă.
Fauna tundrei este alcătuită dintr-un număr important de specii de mamifere şi
păsări. Mamiferele care trăiesc în zona de tundră sunt adaptate la condiţiile
climatice aspre, atât prin blana mare şi deasă pe care o au, cât şi prin stratul gros de
grăsime. Păsările au un penaj dens şi de culoare albă. În timpul iernii cele mai
multe specii de mamifere şi păsări migrează către sud, în pădurile de taiga.
2. Tundra antarctică
Se caracterizează prin condiţii climatice aspre. Temperaturile sunt foarte
scăzute. În luna cea mai caldă temperatura medie creşte cu puţin peste 00C, iar în
luna cea mai rece temperatura poate coborî până la –880C. Precipitaţiile sunt în
general reduse (250-300 mm), iar vânturile sunt puternice şi frecvent se manifestă
sub forma furtunilor violente.
Vegetaţia de tundră este răspândită pe continentul Antarctica numai în zona
ţărmurilor. Ocupă suprafeţe mai întinse pe insulele situate în jurul acestui continent
(Falkland, Georgia de Sud, Kerguelen, Macquarie). Pe aceste insule climatul are o
nuanţă oceanică cu vânturi foarte puternice şi temperaturi scăzute tot timpul anului.
Fauna este adaptată la condiţiile de climă aspră. Mamiferele terestre lipsesc în
totalitate. Se întâlnesc câteva specii de păsări ca pinguini, petrelul uriaş, petrelul
zăpezilor, o varietate de albatroşi, pescăruşi.
3. Tundra alpină sau vegetaţia etajului alpin
Vegetaţia şi fauna etajului alpin este strâns legată de condiţiile climatice şi
edafice ale fiecărei unităţi muntoase. Se află răspândită în regiunea Holarctica, în
Munţii Pirinei, Carpaţi, Caucaz, Himalaya, Munţii Japoniei. Vegetaţia etajului
alpin prezintă unele asemănări cu cea din tundra arctică. Astfel pajiştile alpine se
aseamănă cu vegetaţia ierboasă din tundră prin faptul că au o perioadă scurtă de
vegetaţie.
Cantitatea de precipitaţii este mare, mai ales sub formă de zăpadă, când pe unele
porţiuni poate să atingă grosimi de 3 m.
În funcţie de condiţiile climatice menţionate, plantele sunt pitice, au florile viu
colorate din cauza intensităţii mari a luminii, iar frunzele lor cresc aproape de
rădăcină. Sunt adaptate la temperaturi scăzute şi prezintă o mare rezistenţă la
geruri. Ex: floarea de colţ (Leontopodium alpinum), garofiţa alpină (Dianthus
spiculifolius), guşa porumbelului alpin (Silene acualis).
Fauna etajului alpin prezintă adaptări specifice faţă de condiţiile climatice mai
neprielnice. Pentru a putea rezista frigului, mamiferele au blana mare şi deasă, iar
păsările sunt acoperite cu un penaj bogat.
Vegetaţia şi fauna din zonele aride (deşertice)
1. Deşerturile tropicale şi subtropicale sunt cuprinse între 400 lat.N şi 400 lat.S.
Temperaturile maxime absolute diurne sunt foarte ridicate (580C în Sahara, 56,70C
în Valea Morţii-California), noaptea coborând până la 00C. Precipitaţiile sunt foarte
reduse, iar vânturile bat aproape fără întrerupere.
Se află răspândite în:
• emisfera nordică: în Africa, Arabia, Irak, Iran, Pakistan, N-V Indiei,
în America de Nord (Utah, Nevada, Arizona, California, Mexic);
• emisfera sudică: în America de Sud (Atacama), Africa de Sud
(Kalahari), în Australia.
2. Deşerturile din zona temperată
Ocupă teritorii întinse din Asia centrală în ţinuturile Gobi şi Tibet. Se
caracterizează printr-un continentalism excesiv, cu veri foarte călduroase şi ierni
extrem de geroase. Precipitaţiile sunt foarte reduse şi cad în timpul primăverii.
STEPELE ŞI SAVANELE
Formaţiunile de vegetaţie ierboasă sub forma stepelor şi sub forma savanelor
ocupă teritorii întinse unde condiţiile climatice şi edafice diferă de la o zonă la alta.
STEPELE
În Europa şi Asia vegetaţia de stepă se întinde, sub forma unei benzi continue,
din bazinul Dunării inferioare şi până în Munţii Urali, iar de aici în Siberia
Occidentală, până în Mongolia Orientală. În Ungaria poartă numele de „pustă”, iar
în ţara noastră, o mare parte din suprafaţa ei poartă numele de „Bărăgan”.
Stepe cu suprafeţe foarte restrânse se întâlnesc în Africa de Nord şi în Noua
Zeelandă.
1. Stepele din Eurasia se caracterizează printr-un climat temperat
continental unde temperaturile medii anuale oscilează între 0,50C (Siberia), 90C
(Ucraina) şi 110C în bazinul inferior al Dunării. Cantitatea medie de precipitaţii
este redusă, variind între 300 şi 600 mm/an. Formaţiunile ierboase care domină
stepele sunt alcătuite, în cea mai mare parte, din graminee ca: păiuşca (Festuca
sulcata), negara sau colilia (Stipa capillata), obsiga sau iarba ovăzului (Bromus
secalinus) şi ovăsciorul (Avenastrum pubescens). Fauna stepelor din Eurasia este
bogată şi foarte variată datorită abundenţei de hrană.
2. Preeriile din America de Nord, ca şi stepele din Eurasia prezintă un
climat cu caracter excesiv temperat-continental în care iernile sunt friguroase, iar
verile foarte călduroase. Iarna, temperaturile medii variază între 00C şi –50C. În
lunile de vară temperatura atinge valori medii de 18-210C. Precipitaţiile variază din
punct de vedere cantitativ, scăzând de la est unde se caracterizează printr-o medie
de 1000 mm/an către vest, unde ajung la o medie de 300 mm/an.
Formaţiunile forestiere lipsesc aproape în totalitate şi aceasta nu din cauza
condiţiilor pedoclimatice, ci din cauza defrişărilor şi incendiilor. Preeriile se află
răspândite în statele Dakota de Nord, Dakota de Sud, Nebraska, Kansas, Colorado.
3. Pampasurile din America de Sud, cunoscute şi sub numele de provincia
Pampeana, ocupă bazinul inferior al fluviului Parana şi regiunile învecinate.
Pampasurile se desfăşoară între 300 şi 380 latitudine sudică, cuprinzând o suprafaţă
de circa 0,5 mil.km2. Condiţiile climatice se caracterizează prin temperaturi medii
anuale ce oscilează între 130 şi 170C. Precipitaţiile medii anuale scad cantitativ de
la est către vest de la 1200 la 600 mm.
Vegetaţia pampasurilor este dominată de graminee ce cresc între 60 şi 100 cm
înălţime. Ex: Stipa tenuis, Stipa papposa, asociată cu Poa lanigera, Poa ligularis.
Fauna este caracteristică formaţiunilor de stepă. Se întâlneşte struţul de câmpie,
cerbul de pampas, pisica pampasurilor şi nevăstuici marsupiale.
SAVANELE
Savanele sunt asociaţii de ierburi megaterme a căror înălţime variază între 80 cm şi
câţiva metri. Ele se prezintă sub forma unui strat continuu, alcătuit mai ales din specii
de graminee. Dezvoltarea maximă a vegetaţie are loc în timpul verii, adică în sezonul
ploios, în schimb, în perioada de iarnă, în sezonul secetos, plantele se usucă.
Clima este caracteristică regiunii tropicale unde temperaturile medii anuale
oscilează între 18 şi 240C, iar precipitaţiile medii prezintă valori cuprinse între 900
şi 1500 mm/an.
Savanele sunt răspândite în Africa, unde ocupă cea mai mare suprafaţă, în Asia de
Sud aflată sub influenţa musonică, în Australia de nord-est şi în America de Sud.
1. Savanele din Africa ocupă circa 40% din teritoriul acestui continent.
Ele se află dispuse sub forma unei benzi ce se desfăşoară între pădurile tropicale şi
zona deşertică, începând din vest de la Oceanul Atlantic (Senegal) şi până în estul
Africii la Marea Arabiei (Somalia). În funcţie de constituţia solului şi de prezenţa
unor specii de arbori savanele, au fost împărţite în:
• savane cu baobabi,
• savane cu acacii,
• savane cu palmieri.
Fauna savanelor africane este bogată atât ca număr de specii, cât şi ca număr de
indivizi. Menţionăm: antilopele, zebrele, girafele, rinocerul cu două coarne,
rinocerul alb. Dintre carnivorele de savană menţionăm: ghepardul, pisica de tufiş,
leopardul, hienele, leul.
2. Savanele din America de Sud se diferenţiază în mai multe regiuni
purtând diferite denumiri, prin specii de plante şi animale caracteristice, şi anume:
• campos, pentru platoul Braziliei, diferenţiat în campos-limpos
(câmp luminat), xerofil, care are stratul ierbos compact, cu foarte puţini
arbuşti scunzi şi campos-serrados, cu ierburi mezofile de 1-2 m şi mulţi
arbori şi arbuşti xerofili;
• ilanos, pentru Venezuela, cu diferite specii de graminee şi arbori
izolaţi;
• palmares şi pantanaes, pentru Bolivia de Est şi Brazilia, ce conţin
specii de graminee şi plante lemnoase specifice.
Fauna este foarte variată. Aici trăiesc unele erbivore ca: cerbul suliţar cenuşiu şi
mai multe specii de păsări: nandul american, păunul, potârnichea, papagalul ara.
Dintre carnivore menţionăm: vulpea de câmp.
3. Savanele din Asia de Sud se află răspândite în India, Shri-lanka şi
Indochina. Ele sunt alcătuite din asociaţii ierboase şi anume arbori din genul
Shorea şi bambuşi. Dintre animalele erbivore putem menţiona: rinocerul cu un
corn, antilopa cu patru coarne, bivolul indian, precum şi de animale carnivore:
tigrul de bengal, ghepardul, hiena.
4. Savanele din Australia ocupă teritorii în nordul şi estul continentului.
Sunt alcătuite din câteva specii de graminee ca: Heteropogon, Triodia, iar dintre
arbori specii de acacii şi iarba copac.
Animalele cele mai frecvente sunt marsupialele şi anume cangurul mare şi
cangurul uriaş roşu. Dintre păsări: emul şi casuarul.
PĂDURILE TROPICALE UMEDE
Pădurile tropicale umede, se mai numesc şi păduri pluviale, păduri umfrofile
sau păduri virgine. Pădurile pluviale se dezvoltă în regiunile calde şi cu o bogată
umiditate. Cea mai largă răspândire o au în bazinul Amazonului, în America
Centrală, în Africa Centrală şi Occidentală, ceea ce ar corespunde bazinului Zair
(Congo) şi în sudul şi sud-estul Asiei.
Clima este umedă şi se caracterizează prin temperaturi medii foarte ridicate
(300C) şi prin precipitaţii medii anuale ce oscilează între 2000 şi 4000 mm. Solurile
lateritice, bogate în oxizi de fier, au cea mai largă răspândire. Sunt sărace în
substanţe nutritive şi humus. Plantele moarte căzute pe parterul pădurilor se
transformă repede în substanţe nutritive care sunt absorbite de rădăcini.
Stratul arborilor, care este alcătuit din mai multe etaje sau mai multe nivele de
vegetaţie, atinge înălţimi de 50 m şi izolat de 60 m. În pădurile din zona temperată
nu se întâlnesc decât unul sau două etaje de vegetaţie arborescentă. Arborii cresc
până la înălţimi de 20-30 m.
În pădurile ecuatoriale cresc şi arbori care n-au deloc ramuri, cum sunt
palmierii. Ei au un trunchi drept, înalt şi cu frunze mari .
Un fenomen frecvent la numeroşi arbori ecuatoriali este caulifloria, adică
creşterea florilor direct pe trunchiul copacului, iar după polenizarea lor apar
fructele. Durata medie de viaţă a unei frunze este de 12-13 luni, după care se
veştejeşte şi moare. Pe fiecare arbore există un proces continuu de creştere şi
cădere a frunzelor, fapt ce face ca el să se menţină în permanenţă verde
(semipervirescent).
O altă particularitate a pădurii ecuatoriale este abundenţa lianelor şi epifitelor.
1. Pădurile tropicale umede din America de Sud
Se află răspândite pe cea mai mare parte a bazinului Amazonian, zona
continentală a Anzilor Columbieni şi coasta Atlantică de est pe o lăţime de 50-100 Km.
Clima este caldă şi umedă, cu temperaturi medii ce variază între 19 şi 250C în
provincia Pacifică, şi 260C în Provincia Amazoniană. Precipitaţiile sunt foarte
bogate, oscilând între 2600 şi 10 000 mm/an.
Pădurea amazoniană are mai multe straturi de vegetaţie. În primul strat se află
arbori înalţi de 30-50 cm, cu trunchiuri drepte şi rădăcini de susţinere. Al doilea
strat este format din arbori mai mici şi palmieri. Stratul inferior este constituit din
numeroase specii de erbacee, palmieri pitici şi arbuşti.
Vegetaţia din stratul superior este alcătuită dintr-o mare varietate de specii de
arbori care prezintă o importanţă economică deosebită.
Ex: arborele de cauciuc (Hevea braziliensis), arborele de cacao (Theobroma
cacao), palmierul de vin (Mauritia vinifera), palmierul de cocos (Cocos nucifera),
arborele de balsam, apoi ferigi arborescente.
Fauna s-a adaptat de-a lungul anilor de existenţă la diferite circumstanţe. Cea
mai mare parte din ea este adaptată la viaţa arboricolă şi numai o anumită parte
duce viaţa tericolă.
2. Pădurile tropicale umede din Africa
Pădurile africane au un număr mai redus de specii de arbori (circa 3000); sunt
dispuse în 4-5 straturi de vegetaţie, iar arborii cei mai înalţi ajung până la 50 m. Se
află răspândite în bazinul fluviului Zair, sudul Nigeriei, Liberia, Coasta de Fildeş
acoperind o suprafaţă de 800 000 Km2.
Dintre arborii cu valoare economică se pot menţiona: palmierul de vin, arborele
de cafea (Coffea liberica).
Fauna este repartizată pe diferite nivele de vegetaţie. O întâlnim în spaţiul
arboricol şi în spaţiul tericol.
PĂDURILE TROPICALE CU RITM SEZONIER
Se află răspândite în America de Sud, Africa, Asia de Sud-Est şi parţial în
Australia, în zona formaţiunilor vegetale unde predomină un anotimp ploios şi altul
secetos. De exemplu, în America de Sud şi în Africa, în sezonul ploios, care de
regulă, ţine 1-3 luni pe an, o parte din arbori îşi leapădă frunzele alcătuind bordura
de păduri tropicale sezoniere semisempervirescente.
În Asia de Sud-Est, unde se face simţită influenţa climatului musonic, apar
păduri de tip musonic. În unele regiuni din Africa şi din America de Sud, unde
sezonul secetos are o durată mai mare (6 luni), apar pădurile sezoniere de tip
xerofil.
1. Pădurile musonice le întâlnim în Asia de Sud-Est şi în câteva insule din
arhipelagul Sondelor. Cantitatea de precipitaţii este mare (1500 mm) şi cade în cea
mai mare parte în anotimpul ploios (aprilie-septembrie).
În Asia se deosebesc trei tipuri de păduri musonice: păduri mixte, păduri de teck
şi păduri de sal.
Pădurile mixte au o largă răspândire şi sunt alcătuite din specii de arbori cu
lemn foarte preţios.
Ex.: santalul, care dă un lemn foarte rezistent, frumos şi bogat în nuanţe, ce se poate
prelucra foarte uşor, abanosul cu lemnul negru, strălucitor, şi santalul alb ori galben.
În subarboretul acestei păduri se întâlnesc bambuşi şi palmieri pitici de natură.
Pădurile de teck sunt dominate de speciile de teck (Tectona grandis) un arbore
zvelt, de 30-40 m înălţime, cu frunze mari pe care le scutură în perioada secetoasă
a anului. Are un lemn foarte tare ce se întrebuinţează în construcţia navelor. Aceste
păduri sunt răspândite în partea centrală a Indiei şi în peninsula Indochina.
Pădurile de sal sunt alcătuite dintr-o singură specie lemnoasă care poartă
denumirea de sal (Shorea robusta). Este un arbore care atinge înălţimea de 35 m şi
are o circumferinţă de 2 m. Este răspândit în Indonezia şi Malayezia.
2. Pădurile tropicale de tip xerofil sunt specifice regiunilor unde seceta se
menţine mai multe luni (4-8 luni). Precipitaţiile care cad sunt mult mai reduse
500-700 mm/an. Ele se află răspândite în Africa tropicală, America de Sud şi în
partea centrală a Indiei. În cadrul acestor păduri se disting două formaţiuni mai
importante: pădurile savane şi tufişurile ghimpoase xerofile.
Pădurile savane sau savane parcuri prezintă zona de tranziţie către savane. Aici
cresc arbori mici, noduroşi distanţati unul de altul. Coroana arborilor nu formează o
boltă compactă, astfel încât lumina pătrunde până la sol, favorizând dezvoltarea
unui strat ierbaceu format din specii de Antropogon şi Penissetum. Vara, arborii
rămân desfrunziţi, iar iarba se usucă şi se decolorează.
Tufişurile xerofile ghimpoase se întâlnesc în Africa şi America de Sud. În
Africa, aceste formaţiuni de tufişuri se numesc „bruse”, iar în Etiopia „kola”. Ele
sunt formate din arbuşti de talie mică. Ex: speciile de acacii umbrelă (Acacea),
euforbiaceele candelabru (Euphorbia).
În pădurile din America de Sud cantitatea de precipitaţii ajunge până la 700 mm/an,
iar în unii ani seceta durează 9 luni. Arborii sunt scunzi, cresc distanţaţi între ei.
Se întâlnesc unele specii de leguminoase, palmieri de ceară (Copernicia
cerifera), precum şi numeroase specii de cactuşi.

PĂDURILE CU FRUNZE CĂZĂTOARE DIN EMISFERA BOREALĂ


Pădurile cu frunze căzătoare se află răspândite în zona temperată boreală şi în
emisfera australă. Ocupă un spaţiu mai larg în Europa, Asia şi în America de Nord.
1. Pădurile cu frunze căzătoare din Europa
Se află răspândite pe o bună parte din suprafaţa Europei Occidentale şi Centrale,
iar la răsărit de Nipru, pădurile se întind sub forma unei benzi subţiri până în
apropiere de Munţii Urali.
Climatul se caracterizează prin veri călduroase, unde temperatura medie variază
între 13 şi 220C, şi ierni friguroase, precipitaţiile cad între 700 şi 1000 mm/an.
Gradul de pluviozitate scade de la vest către est.
Pădurea se prezintă sub formă stratificată. Stratul superior fiind alcătuit din
arbori înalţi de 20-40 m; urmează stratul arbustiv cu înălţimea de câţiva metri şi
apoi un strat ierbos.
Stratul arboricol este dominat de fag (Fagus silvatica), stejar (Quercus robur),
gorun (Q.petraea), cer (Q.cerris), gârniţa (Q.frainetto).În asociaţie cu stejărişurile
creşte frasinul (Frasinus excelsior), plopul (Populus tremula), ulmul (Ulmus
foliaceea), mesteacănul (Betula verrucosa), cireşul (Prunus avium), teiul argintiu
(Tilia cordata).
Stratul arbustiv este alcătuit din arbuşti şi subarbuşti de câţiva metri înălţime.
Ex.: păducelul (Crataegus monogyna), porumbarul (Prunus spinosa), cornul
(Cornus mas), alunul (Coryllus avellana), socul (Sambucus).
Stratul ierbos se dezvoltă în raport de gradul de lumină care pătrunde pe
parterul pădurii, de condiţiile edafice şi termice. Primăvara, când arborii sunt
desfrunziţi, apar primele plante iubitoare de lumină: ghiocei, brebenei şi toporaşi.
Apoi în timpul verii, sub influenţa căldurii şi a umidităţii moderate, în luminişuri
sau la umbra arborilor, creşte iarba moale (Stellaria), păiuşul de pădure (Festuca
silvatica), firuţa de pădure (Poa nemoralis), vinariţa (Asperula odorata).
Fauna pădurilor de foioase este bogată şi variată. În cuprinsul lor trăiesc
numeroase mamifere: cerbul, căprioara, lupul, vulpea, ursul brun, mistreţul, jderul,
veveriţa. Dintre păsări menţionăm: mierla, privighetoarea, grangurul, ciocănitoarea
verde (Picus viridis), pupăza (Upupa epops).
2. Pădurile cu frunze căzătoare din Asia Orientală
Se află răspândite în nord-estul R.P. Chineze, peninsula Coreea şi Japonia. Aici
cresc câteva specii de arbori cu caracter endemic: stejari (Quercus mongolica),
frasini, arborele de catifea, salcâmul japonez.
Fauna este reprezentată prin cerbul de apă fără coarne, cerbul pătat, tigrul
manciurian, câinele enot, fazanul manciurian.
3. Pădurile cu frunze căzătoare din America de Nord
Ocupă partea de sud-est a Americii de nord şi sunt alcătuite din câteva specii de
arbori cu largă răspândire: stejarul alb (Quercus alba), stejarul roşu (Quercus
rubra), stejarul negru (Q.velutina), fagul cu frunză lată (Fagus grandifolia),
castanul (Castanea dentata). Tot în pădurile de stejar mai creşte arţarul de zahăr
(Acer saccharum), arborele de lalele.
În aceste păduri creşte o faună caracteristică şi anume: cerbul de Virginia,
castorul, râsul roşu, veveriţa zburătoare.
PĂDURILE DE CONIFERE DIN EMISFERA BOREALĂ
Pădurile de conifere din emisfera boreală se desfăşoară în Europa de Nord, Siberia,
şi America de Nord. Este delimitată la nord de asociaţiile de tundră, la sud de pădurile
de foioase şi, în unele locuri, de stepă şi silvostepă. Pe înălţimile muntoase pădurile de
conifere se plasează între etajul subalpin şi pădurile de foioase.
Condiţiile ecologice în care se dezvoltă această pădure se caracterizează prin
ierni aspre, cu temperaturi care ajung până la –600C în Canada sau–700C în Siberia,
şi veri răcoroase, cu temperaturi ce variază între 10 şi 200C. Perioada de vegetaţie
ţine doar câteva luni (1-4 luni). Precipitaţiile medii anuale variază între 400 şi 1000
mm şi cad mai mult sub formă de zăpadă.
Pădurea de conifere este tot timpul verde şi rezistă la temperaturi foarte scăzute
fără a suporta deshidratări excesive. Există specii ca laricele (Larix decidua) din
Europa care îşi leapădă frunzele iarna, rezistă până la –400C, iar Larix daurica din
Asia rezistă până la –600C.
Pădurea de conifere este săracă din punct de vedere floristic, având un număr
redus de specii. În funcţie de gradul de umiditate şi de cantitatea de lumină, în
pădurea de conifere apare o stratificare a vegetaţiei. Arborii cei mai înalţi ajung la
înălţimea de 30-35 cm. Urmează stratul arbuştilor şi subarbuştilor cu înălţimi mai
mici (Juniperus, Vaccinium, Empetrum).
1. Pădurea de conifere eurasiatică se întinde din peninsula Scandinavică şi până
în Kamciatka.
În Europa, fiind un climat mai puţin excesiv, pădurile sunt alcătuite din molidul
european sau molidul roşu (Picea abies sau Picea excelsa), molidul siberian (Picea
obovata), pinul de pădure (Pinus silvestris), iar în asociaţie cu pădurile de conifere
intră mesteacănul (Betula verrucosa) şi plopul tremurător (Populus tremula).
În Siberia, datorită climatului mai aspru, pădurile de molid sunt mai restrânse în
suprafaţă fiind înlocuite în Siberia Centrală şi estică de păduri de brad (Abies
sibirica), de zimbru (Pinus cembra) şi de zadă (Larix sibirica).
Fauna din taiga este răspândită pe o mare suprafaţă. Dintre speciile mai
răspândite putem menţiona: elanul, ursul brun, hermelina, nevăstuica (Mustela
nivalis), iepurele, lupul, veveriţa comună, veveriţa zburătoare, râsul. Păsările sunt
reprezentate prin: ciocănitoare cu trei degete, cocoşul de munte, ciocănitoarea
neagră, mătăsarul.
2. Pădurea de conifere canadiană. Ocupă cea mai mare parte din suprafaţa
Canadei, regiunea Marilor Lacuri americane şi Alaska.
În Alaska predomină pădurile de pini, de molizi (Picea nigra). În Canada
pădurile de conifere sunt alcătuite, în cea mai mare parte, din specii de molid alb
(Picea alba, Picea glauca), molid negru (Picea mariana), laricele american (Larix
americana) şi specii de pin. Pădurile de conifere din regiunea Marilor Lacuri
americane se află în amestec cu specii de foioase. Dintre speciile de răşinoase mai
frecvent apar: pinii (Pinus strobus, Pinus resinosa), ţuga şi tuia, iar dintre foioase
în amestec se întâlneşte plopul tremurător şi arţarul de zahăr (Acer saccharum).
Fauna este reprezentată prin cerbul canadian, renul de pădure, elanul american,
ursul negru, veveriţa roşie, castorul canadian.

Domeniul subteran
În mediul subteran condiţiile ecologice se deosebesc fundamental de cele de la
suprafaţă. Temperatura este aproape constantă, vegetaţia lipseşte în totalitate
datorită întunericului.
Fauna este săracă, fiind adaptată la condiţiile mediului menţionat. Animalele
care trăiesc în peşteri sunt carnivore din cauză că lipseşte vegetaţia.
După felul de adaptare la viaţa cavernicolă, animalele se împart în trei categorii:
• animale troglofile, care îşi duc viaţa în vecinătatea şi la gura
peşterilor;
• animale troglobi, care trăiesc numai în peşteri;
• animale trogloxene, care vin în peşteri numai în mod întâmplător.

REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE GLOBULUI TERESTRU

Regiunea holarctică
1. Subregiunea arctică
Ocupă părţile cele mai nordice ale Regiunii Holarctice, adică se suprapune pe
zona de tundră. Vegetaţia şi fauna care populează acest teritoriu prezintă adaptări
specifice la condiţiile climatice foarte grele (iarna 9-10 luni).
2. Subregiunea euro-siberiană
Este cea mai mare subregiune, cuprinde aproape toată Europa şi o parte din
Asia. Aici predomină pădurile de răşinoase care alcătuiesc „taigaua” şi pădurile de
foioase. Această subregiune a fost împărţită în mai multe sectoare: circumboreal,
atlantic-european, central-european şi alpin.
3. Subregiunea chino-japoneză
Cuprinde ţinutul Amurului, Japonia, Peninsula Coreea, sud-estul R.P. Chineze.
În această subregiune cresc magnolii (Magnolia excelsa), arborele pagodelor
(Ginkgo biloba), iar pădurile sunt dominate de fag, stejar, frasinul manciurian,
alunul manciurian, arborele de camfor, viţa de Amur.
În această regiune cresc unele plante de cultură ca: orezul, meiul, hrişca, varza,
precum şi numeroşi pomi roditori cum ar fi: caisul, piersicul, prunul, dudul,
bambusul, lămâiul, portocalul.
Fauna este alcătuită din numeroase carnivore: ursul negru himalayan, câinele
enot, pisica sălbatică, tigrul manciurian, cerbul pătat, cerbul de apă fără coarne, raţa
mandarin, salamandra uriaşă, fazanul auriu, fazanul argintiu şi pasărea soarelui.
4. Subregiunea pontico-central-asiatică
Se află răspândită în estul Europei şi până la meridianul de 1300E din Asia.
Cuprinde câmpiile Ungariei şi României, Siberia apuseană, Asia centrală,
Mongolia şi o parte din Tibet. Climatul este specific zonei temperat-continentale cu
temperaturi foarte variate şi precipitaţii reduse. Plantele prezintă caractere de
xerofilism. Această regiune datorită suprafeţei sale foarte mari a fost divizată în
patru provincii: provincia Pontică, provincia stepelor vest-siberiene, provincia
Turanică (provincia pustiului central-asiatic) şi provincia armeano-iraniană.
5. Subregiunea mediteraneană
Se află răspândită în jurul Mării Mediterane, ocupând cea mai mare parte din
Peninsula Iberică, ţărmurile de sud ale Franţei, ţărmurile Peninsulei Italice şi
Baltice, sudul Crimeii, litoralul Asiei Mici. Clima se caracterizează prin veri uscate
şi secetoase şi ierni blânde şi umede.
Flora este alcătuită din păduri de quercinee, reprezentată prin stejarul verde
(Quercus ilex), stejarul de plută (Q.suber), specii de pin.
Fauna mediteraneană este reprezentată prin câteva specii endemice cum sunt:
hârciogul mic, porcul spinos, şacalul auriu, vulturul pleşuv negru, vipera cu corn,
musca ţestoasă, scorpionul.
6. Subregiunea macaroneziană
Include o suprafaţă foarte redusă formată din insulele situate la nord-vest de
Africa (Canare, Azore, Madera, Insulele Capului Verde). Este reprezentată de
câteva specii cu caracter endemic: curmalul, arbusierul, dragonierul. Aici este
dezvoltată cultura citricelor şi a viţei de vie.
7. Subregiunea nord-africană-indiană de pustiu
Se întinde în Africa de Nord, Peninsula Arabia şi nord-vestul Indiei. Flora este
săracă datorită condiţiilor climatice foarte aspre. Specia caracteristică este drinul
(Aristida pungens), precum şi unele specii de plante spinoase. Pe văile râurilor şi în
oaze se cultivă orezul, trestia de zahăr, bumbacul, arboraşul de cafea, curmalul.
Fauna este adaptată la viaţa de deşert. Cele mai multe animale îşi desfăşoară
activitatea în timpul nopţii şi sunt foarte rezistente la condiţiile de secetă. În Sahara
întâlnim câteva reptile: vipera cu coarne, cobra egipteană, broasca ţestoasă de
deşert. În pustiuri trăiesc şi unele specii de mamifere ca: dromaderul, antilopa de
deşert, antilopa vacă, iepurele egiptean, vulpea de deşert şi pisica cu picioarele
negre. Păsările sunt restrânse ca număr de specii: pitulicea de deşert, găinuşa de
pustiu, hoitarul alb.
8. Subregiunea nord-americană de est
Se întinde din Alaska până la Atlantic (Marile Lacuri), unde predomină pădurile de
răşinoase, şi până în Golful Mexic, unde sunt prezente pădurile de foiase. Datorită
întinderii sale foarte mari această subregiune se împarte în patru provincii: Alaska-
Canada, Marile Lacuri, Mississippi-Alegani şi provincia statelor sud-atlantice.
Fauna subregiunii Nord-Americane de est este bogată şi variată ca specii. În
pădurile de conifere trăieşte elanul uriaş, renul, ursul negru, mâncâciosul, zibelina
americană, castorul, veveriţa roşie.
În pădurile de foioase întâlnim: cerbul vapiti, râsul roşu, cerbul de Virginia,
ursul spălător, veveriţa zburătoare mică, veveriţa cenuşie, veveriţa de pământ.
9. Subregiunea nord-americană de vest (pacifică)
Cuprinde zona litorală a Pacificului din sudul Alaskăi până în nordul peninsulei
California, iar în interior până în Munţii Stâncoşi. În zona litoral-pacifică, pe versanţii
umezi ai munţilor sunt prezente pădurile de conifere pluviale formate din numeroase
gimnosperme endemice. Dintre acestea, o răspândire mai mare o au molizii, arborele
vieţii şi numeroase specii de brad. Fauna se caracterizează prin numeroase specii din care
o bună parte sunt endemisme. Ex: berbecul cu coarne late, capra zăpezilor, cerbul cu
coada neagră, veveriţa castor, marmota cu pântecul galben, iepurele şuierător.
10. Subregiunea Preeriilor Nord Americane
Cuprinde partea centrală a SUA (Dakota de Nord, Dakota de Sud, Nebraska,
Kansas, Colorado), unde predomină un climat temperat continental de nuanţă
excesivă, adică cu ierni aspre şi veri foarte călduroase. Vegetaţia se caracterizează
prin ierburi care ajung până la 1,5 m înălţime. Ex.: iarba indiană, păiuşul şi câteva
specii de negară (Stipa spartea).
Fauna este caracteristică regiunilor de stepă. Dintre erbivore se pot menţiona:
bizonul, cerbul măgăresc şi antilopa americană. Dintre carnivore: coiotul sau lupul de
prerie, vulpea de prerie; dintre rozătoare: iepurele de prerie, popândăul, şobolanul de
buzunare; dintre păsări: curcanul sălbatic, găinuşa de prerie, dihorul de stepă.

Regiunea neotropicală
Regiunea este împărţită în 3 subregiuni, după cercetătorii europeni (Central-
americană, Tropicală sau Braziliană şi subregiunea Anzilor) şi în 5 subregiuni după
cercetătorii americani, fiecare având una sau mai multe provincii.
Cele cinci subregiuni biogeografice sunt: subregiunea Caraibilor, subregiunea
amazoniană, subregiunea Guyanelor, subregiunea Chaquena şi subregiunea
Andino-patagoneză.
1. Subregiunea Caraibilor se subdivide, în funcţie de diversitatea florei şi
faunei în cinci provincii: America Centrală sau Mesoamericană montană, xerofilă
Mexicană, Caraibilor, Guajira şi Galapagos.
2. Subregiunea braziliană sau amazoniană
Cuprinde zona de mijloc a Americii de Sud şi o parte din America Centrală,
adică un areal de 5 mil. Km2. Climatul este cald şi umed, iar flora şi fauna extrem
de abundente şi variate. Predomină familiile de leguminoase, lauracee, myrtacee,
palme. A fost divizată în 9 provincii.
3. Subregiunea Guyana
Ocupă un platou înalt până la 2000 m alt., situat în nord-estul Americii de Sud.
Flora este foarte bogată şi originală, alcătuită din 8000 specii endemice; se
întâlnesc frecvent familiile ciperaceelor, gramineelor şi bromeliaceelor. Fauna este
reprezentată prin: ursul furnicar, tapirul, cerbul, jderul, veveriţa, şoareci şi şobolani.
4. Subregiunea Chaquena. Ocupă un areal cu caracter disjunct: pe de o
parte, un spaţiu din nord-estul Braziliei sub denumirea de provincia Caatinga, iar
pe de altă parte un vast teritoriu din nord-vestul Argentinei, sudul Boliviei, centrul
Paraguayului şi o parte din platoul Mato Grosso. Ea a fost divizată în 6 provincii.
5. Subregiunea andină patagoneză se întinde de-a lungul Anzilor
columbieni, ecuadorieni, bolivieni, peruani, argentinieni şi chilieni cuprinzând
deşertul peru-chilian şi stepa patagoneză. Subregiunea se împarte în 5 provincii:
provincia andină înaltă, provincia Punena, provincia deşertică peru-chiliană,
provincia central-chiliană, provincia Patagoniei.

Regiunea africano-malgaşă
Cuprinde cea mai mare parte a Africii, împreună cu Insulele Madagascar,
Seichelles, Comore, Mascarene şi Socotra.
Climatul regiunii este de tip ecuatorial, tropical şi subtropical în extremitatea sudică a
continentului.
Vegetaţia este alcătuită din formaţiuni de stepă, savană, păduri tropicale
caducifoliate şi păduri tropicale umede sempervirente.
Fauna este bogată şi variată, formată din endemisme de diferite vârste şi specii
de largă răspândire. Regiunea Africano-Malgaşă se împarte, în funcţie de modul de
răspândire al plantelor şi animalelor, în trei subregiuni: Africană sau Etiopiană,
Capului şi Malgaşă.
1. Subregiunea africană sau etiopiană
Această subregiune ocupă toată partea centrală a Africii, insulele est-africane şi
sudul Arabiei. Ea cuprinde un vast teritoriu în care se află întinse suprafeţe de
savane şi păduri tropicale umede.
Fauna subregiunii africane este strâns legată de tipurile de vegetaţie. În pădurile
ecuatoriale sunt răspândite numeroase maimuţe aparţinând la diferite genuri şi specii
(pavianul cu mantie, mangabiul cu pălărie, cimpanzeul, gorila, maimuţa husar),
numeroase păsări: papagali, pasărea consumatoare de banane (Musophaga), păsările
indicatoare de miere (Indicator indicator), pasărea rinocer, bibilici, păunul de Congo.
2. Subregiunea Capului ocupă partea de sud-vest a Africii unde
predomină un climat de nuanţă mediteraneană. Vegetaţia este alcătuită din savane,
regiuni de semipustiu şi tufişuri cu frunze dure şi mate. Flora acestei subregiuni
este foarte bogată. Se cunosc peste 12 000 specii de plante din care o bună parte
sunt endemice.
Fauna este asemănătoare celei etiopiene, dar conţine unele endemisme
specifice: cârtiţele aurii, iepurele săritor, damanul sud-african, zebra montană, mica
antilopă de munte, şacalul gna, fenecul, hiena brună, lupul de pământ. Dintre păsări
sunt specifice păsările ţesătoare sud-africane, dropia uriaşă, nectarina cu coadă
lungă.
3. Subregiunea malgaşă
Este alcătuită dintr-un arhipelag de insule (Madagascar, Seychelles, Amirante,
Comore şi Mascarene), care s-au desprins de continentul African încă din era mezozoică.
Flora acestor insule este foarte bogată, cuprinzând 7000 specii dintre care 5900 sunt
endemice. Dintre arborii de origine malgaşă putem menţiona: prunul de Madagascar,
abanosul de Madagascar, palmierul de rafie, palmierul insulelor Seychelles.
Vegetaţia este formată din păduri tropicale umede în est în care predomină
palmierii (palmierul de cocos), savane cu baobabi (Adansonia digitata), în partea
centrală şi NV, semipustiuri, în partea de vest cu stepe şi formaţiuni de cactuşi şi
aloe reflectă variaţiile climatice ale insulei.
Fauna subregiunii Madagascar prezintă asemănări cu cea din Africa şi India. O
trăsătură caracteristică: insula este centrul biogenetic şi de răspândire a
lemurienilor (semimaimuţe primitive, endemice, asemănătoare insectivorelor) şi
tenrecilor (insectivore primitive acoperite cu păr ţepos sau aspru ca aricii).
Dintre endemisme menţionăm: câteva specii de lilieci, carnivore primitive
asemănătoare jderilor şi câinilor, păsări (rale cu picioroange), şopârlele cu solzi
pătaţi, şarpele boa.

Regiunea indo-malayeză
Această regiune este reprezentată de un vast teritoriu cu climat tropical din
Asia: aproape toată India, Sri Lanka, Peninsula Indochina, Insulele Indoneziei şi
Filipine, având legături cu regiunile holarctică, africano-malgaşă şi australiană.
Teritoriul ocupat de această regiune biogeografică, fiind foarte vast, a fost necesară
divizarea lui în două subregiuni: subregiunea Indiană şi subregiunea Malayeză.
1. Subregiunea indiană cuprinde o floră foarte variată. Aici se întâlnesc păduri
tropicale, păduri musonice cu frunze căzătoare şi teritorii acoperite de formaţiuni
ierboase de tip savană.
Fauna subregiunii indiene este bogată şi foarte variată, datorită condiţiilor de
climă caldă şi umedă. Ex.: elefantul indian, rinocerul cu un corn şi rinocerul indian,
bivolul indian, antilopa cu patru coarne, cerbul porc, veveriţa palmierilor. Dintre
carnivore se pot menţiona: tigrul de Bengal, ghepardul, lupul indian, ursul buzat.
2. Subregiunea Malayeză include aproape întreaga Indochină, Peninsula
Malacca, Insulele Indochinei şi Filipine, teritorii cu un climat ce se caracterizează
printr-o umiditate foarte mare, datorită ploilor musonice.

Regiunea australiană
Include teritoriul Australiei împreună cu Insulele Tasmania, Noua Guinee,
Noua Zeelandă, Maluku, Sulawesi şi Sondele Mici.
Această regiune, datorită faptului că are unele areale cu particularităţi fito şi
zoogeografice foarte deosebite, a fost divizată în patru subregiuni biogeografice:
subregiunea Australiei, subregiunea Noua Guinee, subregiunea Maluku, Sulawesi
şi Sondele Mici şi subregiunea Noua Zeelandă.
1. Subregiunea Australiei
Se caracterizează prin condiţii naturale foarte variate. Clima se caracterizează
prin mai multe tipuri de regim, de la cel cu nuanţă ecuatorială, întâlnit în partea de
nord şi nord-est, până la cel tropical secetos din partea centrală a Australiei sau
subecuatorial din sud-estul acesteia.
Pentru subregiunea biogeografică australiană sunt specifice două elemente
floristice: eucaliptul (Eucalyptus) şi mulga (Acacia).
2. Subregiunea Noua Guinee
Se caracterizează prin prezenţa unui climat tropical umed foarte favorabil
dezvoltării pădurilor ecuatoriale. Ex: cocotierul (Cocos nucifera), arborele de pâine
şi arborele de cauciuc (Ficus elastica).
3. Subregiunea insulelor Malaku, Sulawesi şi Sondele Mici
Unii biogeografi o consideră ca un teritoriu de tranziţie între subregiunea
malayeză şi cea australiană. Pădurile tropicale sunt alcătuite din câteva specii de
palmieri (Kantia şi Pandanus). Fauna este reprezentată de semimaimuţe şi bivolul
capră.
4. Subregiunea Noua Zeelandă
Condiţiile climatice din această subregiune sunt de nuanţă subtropicală (Insula
nordică) şi climă de nuanţă temperat-oceanică (Insula sudică) favorabilă dezvoltării
unei vegetaţii cu caracter higrofil.
Fauna acestei subregiuni este considerată ca cea mai veche, iar lipsa celor mai
primitive mamifere este totală.

Regiunea polineziană
Această regiune biogeografică cuprinde parte din Melanezia (insulele Solomon,
Noile Hebride, Noua Caledonie şi Fiji), Micronezia (insulele Mariane, Caroline,
Marchall, Glibert) şi Polinezia Centrală (insulele Samoa, Touamotau şi Hawai).
Sub influenţa climatului ecuatorial cresc păduri tropicale umede în care se întâlnesc
specii de Ficus, Degeneria, Elaeocarpus.
Fauna acestei regiuni este în general săracă. Se întâlnesc animale călătoare, care
înving cu uşurinţă obstacolele marine şi animale autohtone sau insulare propriu-zise.
Regiunea antarctică
Cuprinde toate insulele Antarctice (Falkland, Georgia de Sud, Kerguelen,
Macquarie, Auckland), extremitatea sud-vestică a Americii de Sud, precum şi
Antarctida, un imens continent acoperit în cea mai mare parte cu zăpadă şi gheaţă.
Datorită condiţiilor climatice aspre, vegetaţia din această regiune este
asemănătoare cu cea din tundra arctică, caracterizată prin prezenţa câtorva
fanerogame, muşchi şi licheni.
Fauna provinciei subantarctice sud-americane este alcătuită din mamifere:
cerbul huem, capra pudu, lama guanac, puma, vulpea cenuşie, şi prin numeroase
păsări: nandul, condorul pleşuv, raţa uriaşă, gâsca uriaşă, lebăda cu gâtul negru.
În Antarctida vegetaţia este răspândită numai la marginea ţărmurilor lipsite de
gheţuri şi zăpezi, pe locurile mai adăpostite de climatul foarte rece şi vânturile
puternice. Vegetaţia este scundă, fiind alcătuită din câteva specii de graminee
(Deschampsia elegantula, Poa pratensis, Poa annua), din alge şi muşchi.

Bibliografie

Lupaşcu Angela (2000), Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine,


Bucureşti.
Pişota I. (1994), Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
Anghel, Gh., Răvăruţ, M., Turcu, Gh. (1971), Geobotanica, Edura Ceres,
Bucureşti.
Bănărescu, P. (1973), Biogeografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Călinescu R. (1956), Curs de geografia animalelor, Litograf., Bucureşti.
Călinescu, R., Bunescu Alexandra, Pătroescu-Nardin Maria (1972),
Biogeografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Walter H. (1974), Vegetaţia pământului în perspectivă ecologică, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
GEOGRAFIA CONTINENTELOR (EUROPA)

CARACTRIZAREA GEOGRAFICĂ DE ANSAMBLU

Aşezare, întindere, limite


Situată în emisfera nordică, Europa se desfăşoară între: paralela de 30o (capul
Matapan din Grecia - Peloponez) şi 71o08' (capul Nord - Kyn din Norvegia), ceea
ce înseamnă 35o de latitudine sau circa 4000 km şi 67o30' longitudine estică (vestul
munţilor Ural) şi Capul Roca din vestul Peninsulei Iberice 9o34' longitudine
vestică, ceea ce înseamnă 57o longitudine sau 6000 km.
Între aceste coordonate continentul însumează o suprafaţă de 9 200 000 kmp, iar
împreună cu insulele care îi aparţin ajunge la 9 907 000 kmp; este, prin urmare din
acest punct de vedere, al şaselea continent al lumii după Asia, Africa, America de
Nord, America de Sud şi Antarctica.
Europa era cunoscută în antichitate sub numele de «ereb», ceea ce semnifica
apus (de Soare), faţă de Asia, care se situa la răsăritul Soarelui. „Această
peninsulă” a Asiei este limitată faţă de cea din urmă pe aliniamentul: Munţii Ural,
fluviul Ural şi Marea Caspică, culoarul Kuma-Manâci, Marea de Azov, Marea
Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee. Pe latura nordică Europa este învecinată
cu mările Oceanului Arctic (Marea Kara, Marea Barents), iar spre vest, cu mările
Oceanului Atlantic (Marea Nordului, Marea Norvegiei) şi cu însuşi Oceanul
Atlantic. Spre sud Marea Mediterană desparte Europa de Africa de care a fost
legată până la pleistocen în regiunea strâmtorii Gibraltar (15 km lăţime).
Europa este intim legată printr-o serie de caractere ale cadrului natural atât de
Asia, cât şi de Africa. Este vorba, în primul rând, de zonalitatea naturală care
manifestă similitudini în Europa şi Asia, apoi caracterul tectono-structural al unor
unităţi din Europa sudică asemănător celui din Africa de Nord etc.
Europa trimite în Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană, peninsule care
ocupăcirca 20% din suprafaţa continentului (ex. Kanin, Scandinavia, Bretania,
Iberică, Italică, Balcanică, Crimeea). Un procent ceva mai mic, de peste 8%, îl
ocupă insulele, mai importante fiind: Novaia Zemlea, Arhipelagul Britanic,
Islanda, Corsica, Sardinia, Sicilia, Creta.
Având în vedere latitudinea diferită la care se găsesc, structura geologică şi
evoluţia morfologică, precum şi acţiunea celorlalte componente ale cadrului
fizico-geografic, ţărmurile europene cunosc o mare varietate ca geneză şi peisaj. La
latitudinile arctice, o parte a insulelor de aici au ţărmuri glaciare, înalte,
povârnoase. Ceva mai spre sud sunt prezente ţărmurile cu fiorduri formate sub
acţiunea erozivă a gheţii (calotei glaciare). Ele se întâlnesc pe faţada atlantică a
Norvegiei, în Islanda, Scoţia, Anglia.
Existenţa ţărmului cu estuare - un alt tip genetic - este strâns legată de
fenomenul flux şi reflux (mareea), de spălare continuă a gurilor de vărsare a unor
importante râuri şi fluvii dintre care: Tamisa, Sena, Elba, Tajo. Ţărmul cu riass
apare în nord-vestul Peninsulei Iberice (provincia Galicia), în multe din golfurile
acestui ţărm aflându-şi adăpost porturi (ex. Vigo, Pontevedra). Alte tipuri de
ţărmuri cu trăsături la fel de particulare sunt: vulcanic, specific insulelor Lipare,
dalmatic, întâlnit în estul mării Adriatice etc.
Dacă ţărmurile prezentate pot fi incluse în categoria celor înalte, la contactul cu
marea apare şi cea de a doua categorie, adică ţărmurile joase. Dintre acestea se
remarcă, ţărmul cu plaje şi cordoane întâlnit în regiunea Mării Baltice şi Mării
Nordului; ţărmul cu lagune la Marea Neagră, Marea Nordului etc., cu un peisaj
inedit se înscrie în aceeaşi categorie ţărmul cu delte frecvent la aproape toate
latitudinile europene (deltele Peciorei, Vistulei, Rhinului, Tibrului, Ebrului
Padului, Dunării, Volgăi).
În strânsă legătură cu evoluţia ţărmului se află şi platforma continentală mult
extinsă în aria mărilor din jumătatea nordică a continentului. Pe ea (îndeosebi la
periferie) se întâlnesc vestigii care marchează momente importante ale evoluţiei
întregului lor bazin (ex. vechi albii ale unor râuri). Sunt mări care se dezvoltă în
totalitate pe o platformă continentală situată la mică adâncime (Marea Nordului,
Marea Baltică, Marea Mânecii) sau mări în care platforma ocupă o arie mai
restrânsă lăsând loc povârnişului continental sau regiunilor abisale (ex. Marea
Norvegiei, Marea Ionică).
De la nord către vest şi sud mările se succed astfel: Marea Barents, nu prea
adâncă, în care se simte influenţa Curentului Golfului; Marea Albă, cu adâncimi
reduse, situată între Peninsula Kola şi uscatul din jurul oraşelor Arhanghelsk şi
Belomorsk; Marea Norvegiei cu adâncimi ce trec de 3 600 m şi cu regim de
influenţă din partea curentului cald al Golfului (Norvegiei); Marea Nordului relativ
caldă, bogată în zăcăminte de petrol exploatate de ţările riverane; Marea Baltică
târziu formată, cu adâncimi reduse şi importante resurse; Marea Mânecii, care
comunică cu Marea Nordului prin strâmtoarea Calais; Marea Irlandei; Golful
Biscaya; Marea Mediterană, o mare interioară prin poziţie, care comunică cu
Oceanul Atlantic prin strâmtoarea Gibraltar (15km). Este o mare destul de recentă,
cu modificări importante în peisajul litoral, cu insule. Legate de Marea Mediterană
într-un fel sau altul sunt mările: Marmara, Neagră, Azov; izolată apare Marea
Caspică.

Evoluţia paleogeografică şi reflectarea acesteia în caracterele generale


ale reliefului
Trăsăturile majore ale reliefului Europei au rezultat din interacţiunea
permanentă şi îndelungată a agenţilor interni şi externi. Cele două mari unităţi
structurale ale Europei sunt: unitatea de platformă (Europa precambriană,
caledoniană şi hercinică) şi unitatea de geosinclinal (Europa alpină). Sunt autori
care, având în vedere vechimea structurilor, fără să se ia în seamă amploarea
cutărilor, separă paleoeuropa sau Europa Nordică (precambrian-caledonică),
mezoeuropa sau Europa hercinică şi neoeuropa, Europa sudică sau alpină.
a) Unitatea europeană de platformă este constituită din structuri geologice foarte
vechi, cutate în precambrian şi paleozoic, de atunci ne mai suferind nici o cutare.
Ele au fost antrenate însă de mişcări epirogene asociate deseori cu vulcanism. În
multe din unităţile de platformă, peste soclul gnaiso-cuarţic etc., se aşterne o
cuvertură mai mult sau mai puţin continuă cu grosimi destul de diferite.
Cele mai vechi uscaturi se întâlnesc în nordul Europei, constituind Scutul Baltic
şi Platforma Rusă, care la sfârşitul proterozoicului formau o singură unitate
Feno-Sarmaţia. Structura precambriană apare la zi în restul întinderii. Cutările
precambriene generatoare ale Scutului au avut loc în etape, marcând, după numele
lor, şi locul formării (gothide, svecofenide, norvegossamide, gravilide etc.). Până la
începutul paleozoicului, aceste cutări au fost intens paneplenizate. Cuvertura
sedimentară în limitele celor două unităţi de platformă prezintă în mod variabil
facies marin, continental etc., cu grosime foarte mare în sinecliezele Ucrainei,
Precaspica, Peciorei, Moscovei şi reduse sau lipseşte în anteclize ca: Voronej,
Belarusă, Volga-Ural.
În general, relieful Europei precambriene, datorită timpului foarte lung scurs de
la formare, apare sub formă de podişuri, coline, câmpii şi, foarte rar, de munţi (ex.
Munţii Hibini din Peninsula Kola). Dintre podişurile suprapuse acestei arii, se
remarcă: podişul Norrland din Suedia, podişul Finlandei, podişurile Valdai,
Volhino-Podolic, Central-Rus; coline mai reprezentative sunt: Timan, Ergheni,
care domină Câmpia Caspică, iar câmpii Polesia, Pontică, Moscovei toate din
aceeaşi unitate a Câmpiei Ruse.
Cutările caledonice constituie al doilea compartiment al unităţii de platformă şi
se întind în Scadinavia, alcătuind Munţii Scandinaviei, în Scoţia şi Irlanda de Nord,
Anglia de Nord şi în fundamentul unor unităţi situate şi mai la sudul Scandinaviei.
Unităţile au un relief specific rezultat în urma acţiunii calotei glaciare dar au fost
antrenate diferenţiat şi în mişcări postorogene, când au suferit falieri (dislocări),
coborâri şi înălţări pe verticală etc.
Cutările hercinice se desfăşoară pe două aliniamente: unul pe direcţia vest-est,
de la Atlantic la Marea Neagră, şi unul pe direcţia nord-sud Sistemul Munţilor
Ural. Cutările hercinice au avut loc la sfârşitul paleozoicului în carbonifer şi
permian. Sistemul muntos astfel format a suferit postgenetic o intensă
peneplenizare dar şi importante fracturări, generând munţi sau grupări de munţi de
altitudine redusă dar cu versanţi deseori abrupţi, podişuri şi depresiuni sau şanţuri
tectonice, cum este cel al Rhinului, fiind umplute cu sedimente mezozoice şi
terţiare. Cutările hercinice domină Câmpia Nord-Europeană, sunt dominate la
rândul lor, de cutări alpine în sud. Limita meridională se înscrie pe aliniamentul:
Culoarul Rhône - Saône, Dunărea Superioară, Morava cehă şi sectoare din
culoarele râurilor Odra, Vistula, Nistru. În timpurile pleistocene regiunea hercinică
era acoperită de tundră şi numai vârfurile mai înalte din Vosgi, Sudeţi, Masivul
Central Francez erau acoperite de calote. Sistemul muntos hercinic se desfăşoară
atât în Europa vestică insulară (Munţii Irlandei de Sud, Munţii Cambrieni din Ţara
Galilor), cât şi în cea continentală vestică şi centrală. În Europa Centrală se
dezvoltă pe două aliniamente, astfel: aliniamentul intern la contactul cu Alpii şi cel
extern spre Câmpia Nord-Europeană.
Aliniamentul intern cuprinde: Masivul Central Francez, Munţii Vosgi şi Munţii
Pădurea Neagră, situaţi de o parte şi de alta a Rhinului, Patrulaterul Ceh (Boemiei)
format din: Munţii Metaliferi, Munţii Sudeţi, Munţii Pădurea Cehiei şi Şumava şi
colinele Ceho-Morave. Între aceste patru ultime subunităţi este cuprins Podişul
Boemiei. Altitudinile în unităţile prezentate nu depăşesc 2000 m, cele mai înalte
fiind vârfurile (nekurile) din Masivul Central Francez: Puy de Sancy - 1886m,
Cantal - 1856m. Munţii sunt alcătuiţi din şisturi cristaline dar şi depozite de
cuvertură mai ales calcare, de unde frecvente fenomene carstice în unele subunităţi.
Alături de înălţimi (vârfuri, culmi), apar o serie de regiuni coborâte (umplute cu
depozite detritice), grabene, depresiuni restrânse din care mai importante sunt
Allier, Rhin, Elba.
Aliniamentul extern cuprinde: Masivul Armorican, ce include Sectorul Breton,
Sectorul Normand şi colinele Gatine; au înălţimi reduse sub 500m, dezvoltate pe
cuarţite, gnaise intens şlefuite ce separă depresiuni şi mici culoare. Urmează
Masivul Şistos Rhenan alcătuit din munţi şi podişuri cu altitudini medii şi mici
(Taunus, Westwerwald, Eifel, Sauerland). Regiunea Şistos Rhenană se continuă
spre nord-vest cu Podişul Ardeni, în nord-est cu munţii Harz, apoi Munţii Pădurea
Turingiei, Pădurea Franconiei. Pe teritoriul Poloniei regiunea hercinică se
suprapune podişurilor Lublin şi Poloniei Mici iar de aici se afundă şi apare în
Dobrogea de Nord. În general, aliniamentul extern apare mai puţin tectonizat cu
înălţări pe fracturi mai reduse, cu depresiuni tectonice şi erupţii vulcanice, în
general, izolate. Pe cuvertura sedimentară a bazinelor s-au format podişuri,
piemonturi, câmpii în care o largă extindere o are relieful structural (cueste,
suprafeţe erozivo-structurale, văi, depresiuni). Mai importante sunt: bazinul
Parisului, bazinul Acvitanei, bazinul Turingiei, bazinul Weserului, bazinul Suabo-
Franconian.
Nuclee hercinice se întâlnesc şi în cadrul sistemului alpin, încorporate în acesta,
cum este cazul în Pirineii Orientali, fie dispuse între lanţurile muntoase, cum este
cazul Messetei spaniole.
b) Unitatea europeană de geosinclinal (Sistemul alpin).
Cuprinde partea sudică a continentului, incluzând şi peninsulele de la Atlantic la
Marea Neagră. Este vorba de munţii Pirinei, Alpi, Carpaţi, Apenini, Dinarici,
Balcani, Crimeei, Caucaz, inclusiv depresiunile închise între culmile acestor munţi:
depresiunea Panonică, depresiunea Padului, depresiunea Transilvaniei. Cutările
care au generat aceste edificii au început în mezozoic şi au continuat până în
pleistocen, antrenând şi alte compartimente deja consolidate. Aceste cutări au fost
însoţite de vulcanism care a dat naştere actualului lanţ vulcanic Vihorlat - Oaş -
Ţibleş - Căliman - Harghita şi se continuă astăzi în spaţiul mărilor Tireniană şi
Egee prin Vulcanii Etna, Vezuviu, Stromboli, Santorin.
Ulterior formării ultimului sistem montan (alpin), începând cu pleistocenul
(cuaternarul), au avut loc o serie de evenimente dintre care: prăbuşiri în limitele
Mării Mediterane incluzând conturarea Mărilor Egee, Marmara, Neagră precum şi
apariţia strâmtorii Gibraltar; răcirea climei şi instalarea calotei glaciare care a
acoperit continentul până la sud de Londra, sud Berlin, sud Moscova, cursul
superior al Peciorei, înaintând şi retrăgându-se în trei faze importante: Elster, Saale,
Vistula sau în Alpi, în patru, Gunz, Mindel, Riss, Wurm. Retragerea calotei a
însemnat începutul definitivării conturului Europei iar în holocen sfârşitul
definitivării prin apariţia Mării Baltice sau unele modificări în bazinele Mărilor
Neagră, Nordului, Caspică. Cele mai importante schimbări ulterioare, în afara celor
determinate de seisme, au fost introduse de om, treptat, din care unele cu
consecinţe nedorite.
Varietatea structurilor geologice a pus în evidenţă o gamă largă de resurse de
subsol. Astfel, în unitatea de platformă (Scandinavia, Platforma Rusă, Ural, Ardeni,
Lorena) se întâlnesc: zăcăminte de fier, cupru, bauxită, nichel, mangan, în timp ce
în unitatea alpină se exploatează şi petrol, gaze, sare, metale preţioase.
Caractere biopedoclimatice
Clima este influenţată de o serie de factori din care amintim: întinderea în
latitudine de la subtropic până dincolo de cercul polar, dezvoltarea mare a uscatului
către est comparativ cu îngustarea sa vestică; dispunerea marilor linii orografice
(Munţii Scandinaviei, sistemele de munţi hercinic şi alpin, Munţii Urali) care
permit sau nu deplasarea în teritoriu a unor mase de aer cu origini diferite: arctice,
temperate, tropicale, maritime şi continentale (masele de aer polare şi continentale
se formează în Europa de Est, Asia, Mările Arctice, Atlanticul de Nord iar cele
tropicale în Asia de Sud-Vest, Africa, Atlanticul Central).
În timpul unui an, deasupra Europei acţionează trei tipuri de circulaţie şi anume:
vestică (45%), nordică (30%) şi tropicală (15%).
Alte cauze care influenţează clima continentului sunt: curenţii oceanici şi, în
primul rând al Golfului cu acţiune deosebită pe coasta atlantică a Scandinaviei dar
şi pe cea interioară: mările interioare cu urmări îndeosebi în spaţiul topoclimatic şi
cel litoral, icebergurile.
Ariile de maximă şi minimă presiune care se întâlnesc deasupra Europei sunt:
Anticiclonul Azorelor, Anticiclonul Ruso-Siberian, Anticiclonul Scandinav,
Anticiclonul Groenlandez, Ciclonul Islandez etc.
Elementele meteorologice, temperatura şi precipitaţiile, cunosc o repartiţie şi
evoluţie proprie latitudinii cu toată gama de fenomene şi procese. În ianuarie
distribuţia temperaturii la nivelul continentului este următoarea: în Europa Sudică
este cuprinsă în general între valori medii de 00 – 50; Europa Centrală şi Vestică
este delimitată de izoterme de + 50C şi –50C iar Europa Estică şi Nordică între -50
şi -250; regimul precipitaţilor şi al umezelii relative, în comparaţie cu cel termic,
este mult mai neuniform. Continentul primeşte totuşi o suficientă cantitate de
precipitaţii, predominând valorile cuprinse între 500 - 1000 mm anual;
precipitaţiile scad treptat de la vest către est. Pe anotimpuri precipitaţiile sunt
repartizate corespunzător, atât iarna, cât şi vara. În Europa estică acestea sunt mai
reduse, media nedepăşind 500mm, sunt neuniforme, maximele înregistrându-se în
timpul verii, situaţie condiţionată de aceleaşi cauze care influenţează şi regimul
termic.
Europa sudică se caracterizează prin existenţa a două maxime pluviometrice, cel
principal - iarna, iar cel secundar - toamna, ca şi prin cea mai mare neuniformitate
a repartiţiei lor teritoriale.
Vegetaţia a cunoscut multiple modificări îndeosebi în intervalul pliocen - actual
în strânsă legătură cu schimbările climei. Astăzi se delimitează o serie de elemente
de tundră în Europa Nordică sau pe marile înălţimi, pădurile de conifere din care
nu lipsesc Pinus, Abies, Picea cu un mare rol în Europa Nordică, Centrală şi Estică,
cele de foioase cu Betula, Carpinus, Fagus, Quercus, Acer, Tilia, apoi stepa,
semideşertul şi deşertul cu Koeleria, Bromus, Artemisia, Salicornia, mai ales în
Europa Sudică şi Estică.
Floristic, Europa se încadrează subregiunilor arctică, eurosiberiană, pontico-
central-asiatică şi mediteraneană. În aceste condiţii bioclimatice s-au dezvoltat
tipuri genetice de sol începând cu cele arctico-poligonale şi terminând cu solurile
castanii mediteraneene.

a) Zona biopedoclimatică polară şi subpolară


Se desfăşoară în lungul litoralului nordic, scandinav, nordul Câmpiei Est-
Europene etc. Se detaşează printr-o climă cu vară scurtă şi răcoroasă, cu iarnă
foarte lungă, rece şi întunecoasă. Temperatura lunii celei mai calde este cuprinsă
între 100 şi 130 iar media anuală 00C şi sub 00C. Precipitaţiile nu depăşesc 500mm
annual, căzând în bună măsură sub formă de zăpadă. În extremul nordic zăpada
poate să cadă 9-11 luni pe an. Permanente sunt masele de aer arctic. În condiţiile
amintite, în regiunea arctică cresc muşchii şi lichenii (Polytrichum, Cladonia),
tufişuri de Betula nana, Salix gluca. Unele elemente de tundră înaintează spre sud
datorită şi curenţilor reci de aer. Se întâlnesc soluri gleice, poligonale, mlăştinoase.

b) Zona biopedoclimatică temperată


Se întinde sub forma unei fâşii pe direcţia vest-est cu diferenţieri regionale,
uneori substanţiale.
– Clima temperată rece (boreală) cuprinde Scandinavia, aproape toată Norvegia,
Suedia şi Finlanda, jumătatea nordică a Câmpiei Est-Europene până la Ural. Limita
sudică a acestui subtip climatic se înscrie pe direcţia oraşelor Oslo, Helsinki,
St.Petersburg, Perm. Temperaturile peste 100 sunt întâlnite doar în circa 120 de zile
pe an. Anotimpul rece are mai mult de 6 luni, cu ierni lungi, veri scurte, relativ
umede. Aici se dezvoltă pădurile de conifere din care nu lipsesc molidul european
care, spre est, este înlocuit prin molidul siberian (Picea obovata) şi pinul în staţiunile
mai uscate. Stratul subarbustiv este alcătuit printre altele din specii de Ledum,
Vaccinium. Sub pădurile de conifere se găsesc podzoluri şi soluri podzolice,
temperaturile fiind în pădure cu circa 20 mai reduse decât în locurile deschise.
– În sudul subzonei climatice amintite se desfăşoară subzona climei temperate a
pădurilor de foioase, cu vară răcoroasă, iarnă nu prea lungă dar rece, cu precipitaţii
suficiente tot anul. Pe litoralul norvegian se întâlnesc păduri de mesteacăn iar în
Arhipelagul Britanic, Franţa, Belgia şi Danemarca păduri de stejar şi mesteacăn pe
soluri lutoase, apoi carpen şi fag.
Între 50 şi 600 latitudine nordică apar pădurile de amestec, foioase cu pin şi
molid. În Europa Centrală sunt prezente pădurile zonale de foioase şi ocupă în
general locurile joase. În partea vestică a Europei Orientale condiţiile climatice au
înlocuit fagul cu carpenul, iar şi mai spre est, cu stejarul. Tot în Câmpia Est-
Europeană trecerea de la conifere spre foioase se face prin pădurile de amestec.
În Scoţia 1/3 din suprafaţă este ocupată de tufişurile cu Calluna vulgaris,
tufărişurile de tip „heide” (care reprezintă stadii de degradare a pădurilor de
foioase) folosite azi pentru vânătoare şi păşune. Sub aceste tufişuri se întâlnesc
soluri sărace, acide.
La contactul cu stepa, pădurile de foioase se asociază cu elemente ale acesteia
alcătuind stepa ierboasă cu păduri izolate, adică silvostepa. Aici condiţiile climatice
sunt marcate prin temperaturi medii anuale de 9-100, precipitaţii în jur la 420mm,
cu un sezon de vegetaţie de 170 zile.
Pădurea acoperă locurile drenate, mai înalte, iar stepa locurile plane pe soluri
relativ grele. În diagrama climatică apare o perioadă uscată, volumul precipitaţiilor
fiind depăşit de evapotranspiraţie. Se întâlnesc cernoziomuri, soluri castanii etc.
În acelaşi tip al climei temperate este inclusă şi clima de stepă cu contraste
termice şi precipitaţii reduse. Având în vedere importanţa majoră a acestor două
componente meteoclimatice asupra vegetaţiei, a structurării acesteia, se
diferenţiază: stepa umedă, cu iarnă rece, în sudul Câmpiei Ruse; stepa uscată, cu
iarnă rece, în nordul Mării Caspice, şi stepa semideşertică, cu iarnă rece, în jurul
Caspicei. După asocierea speciilor componente pot fi separate: stepa cu negară, cu
negară şi păiuş, cu graminee, pelin şi muşeţel. Dintre speciile frecvent întâlnite în
aceste asocieri amintim: Stipa, Bromus, Koeleria, Festuca.
În clima de stepă este cuprinsă şi cea a semideşerturilor şi deşerturilor din
regiunea Mării Caspice. Pe nisipurile aluviale mobile şi semifixate cresc plante de
sărătură şi de nisip ca: Salicornia, Suaeda, Aristida, Anabasis.

c) Zona biopedoclimatică mediteraneană


Cuprinde o parte a Peninsulei Iberice, Insulele Sardinia şi Corsica, jumătatea
sudică a Italiei, Grecia şi vestul Regiunii Dinarice. Cad ploi de iarnă aduse de
centrele ciclonale, îngheţurile sunt episodice dar apar zăpezi uneori abundente
(vezi anul 1991). Caracteristice în vegetaţie sunt tufişurile de gariga (sudul
Franţei), frigana (Grecia), tornillares (Spania). Nu lipsesc pădurile xerofile cu
Quercus ilex, Quercus suber, Quercus coccifera. Dintre ierburi şi arbuşti destul de
răspândite sunt: Rosa sempervirens, Olea oleaster, Chamerops humilis (singurul
palmier european), Ceratonia. În afara solurilor castanii apare pe calcare terra
rossa.
În regiunile muntoase există o etajare a vegetaţiei cu diferenţieri mai mult sau
mai puţin importante de la o regiune la alta. Spre exemplu, în munţii Alpi, pe
versantul nordic, etajarea are următoarea componenţă de la poale spre etajul alpin:
stejar, fag, molid, etaj alpin: în Alpii Centrali lipsesc foioasele, etajele fiind
alcătuite din: pin, molid, larice şi zimbru, urmându-le etajul alpin. Pe versantul
sudic dispar coniferele în favoarea foioaselor, astfel: păduri xerofile, stejarul pufos,
fag, etajul alpin. Se constată deci lipsa bradului din Alpii Centrali şi a molidului din
Pirinei şi Apenini, acesta din urmă fiind răspândit în Alpii Centrali.
Populaţie şi aşezări
Se poate vorbi de existenţa omului pe meleagurile europene încă din paleoliticul
inferior (eolitic) cunoscută fiind specia de hominid, un precursor al omului. O dată
cu paleoliticul târziu şi mezoliticul, se identifică preocupări ca vânatul, apoi
recoltarea unor produse vegetale (economia agricolă) şi creşterea animalelor. Se
impune omul de Neanderthal (noua epocă de piatră sau barbaria). În epoca
bronzului s-a detaşat civilizaţia Mării Egee cu varietatea de culturi (prototracică
cunoscută pe valea Mariţei-Tracia, protomacedonică - în Macedonia şi Tessalia,
protoeladică - Grecia Centrală, Peloponez). Cultura bronzului este o infuzie
orientală în lungul văilor preistorice şi se exprimă prin culturile Hallstadt (Austria)
şi La Téne (a doua epocă a fierului - Elveţia) remarcate prin figuri expresioniste,
dezvoltarea agriculturii.
De acum sunt folosite drumurile preistorice (Coasta Mediteranei, poarta
Carcasonne spre Bretagne şi Anglia, culoarul Rhône, Marea Adriatică - Alpi -
Rhin, Vadar - Sava - Panonia etc.) în procesul de difuziune şi penetraţie al unor
importante elemente de civilizaţie spre inima Europei.
Pătrunderea altor civilizaţii în Europa influenţând-o, în mare măsură, s-a datorat
şi navigaţiei. Însăşi mişcarea curenţilor marini a impulsionat circulaţia costieră. În
Europa se vorbeşte de civilizaţia mării, legat în special de Marea Mediterană, ca
fenomen propriu european extrapolat şi la alte regiuni (ex. Bengalia), după cum se
vorbeşte în acelaşi sens şi de civilizaţia alpină. Civilizaţia mării poate fi remarcată
prin rolul foarte important jucat de republicile Veneţia, Genova, Pisa. De la ţărm,
prin căile de penetraţie amintite, valuri de componente civilizatoare pătrund în
Europa adăugându-se fondului existent. Se remarcă în mod deosebit rolul insulei
Creta, loc de întâlnire a civilizaţiilor bizantină, veneţiană, turcă, arabă etc.
Celor de mai sus, se alătură, cum s-a arătat, rolul jucat de-a lungul timpului de
Marea Mediterană (Marea Nostrum) care a constituit un liant permanent între
lumea latină, greacă, musulmană, lumea iberică veche etc. Valenţele acestora s-au
transferat unele asupra altora încât, cel puţin în latura spirituală a uneia, se regăsesc
elemente aparţinând celeilalte.
Civilizaţia alpină cu elementele sale de fond, păstoritul şi prelucrarea lemnului, a
dezvoltat spiritul de comunitate, de asociere, de interferenţe. Însăşi apariţia aşezărilor
în inima Pirineilor, ultima „supravieţuitoare” fiind Andora, demonstrează acest fapt.
Pirineii, dar mai ales Alpii, deşi au constituit o lume fragmentată de dialecte, religii,
tradiţii, etnii, formaţiuni statale, au sintetizat ceea ce numim lumea alpină.
Europa a cunoscut etape importante în evoluţia numerică a populaţiei (355 mil.
în 1930; 488 mil. în 1981) în strânsă legătură cu sporul natural, cu migraţia în şi
spre alte continente, cu evenimente de amploare continentală şi mondială etc. În
anul 1992 în Europa trăiau circa 17% din numărul total al locuitorilor Terrei (peste
790 000 000 locuitori). Sporul natural este astăzi de 1,0%, pe mari regiuni
europene situaţia prezentându-se astfel:
– În ţările din Europa Nordică între 0 şi 0,5%
– În ţările din Europa Vestică între 0 şi 1,1%
– În ţările din Europa Centrală între -2 şi 1,0%
– În ţările din Europa Sudică între 0,4 şi 0,9%
– În Europa Estică 0,9%.
Acest indicator situează Europa între continentele cu spor natural redus
comparativ cu Asia, Africa etc. Sunt ţări care concentrează un număr sporit de
locuitori (Germania, Italia, Marea Britanie, Franţa), fiecare având peste 56 de
milioane de locuitori. Resursele de subsol, implicit valorificarea lor, ca şi utilizarea
intensivă a suprafeţei agricole au atras un număr mare de locuitori, creând regiuni
de mare concentrare a populaţiei cum sunt Rhin-Ruhr, Randstadt-Holland,
Pariziană, Moscova, Silezia.
Oarecare diferenţieri se constată şi în distribuţia valorilor densităţii populaţiei
astfel:
– Europa de Vest - 162 loc/kmp
– Europa Alpină - 107 loc./kmp
– Europa Central-Estică - 106 loc./kmp.
– Europa Mediteraneană - 101 loc./kmp
– Europa Dunăreano-Balcanică - 82 loc/kmp
– Europa Nordică - 16 loc./kmp.
Pe ţări apar mari deosebiri în sensul că valorile densităţii trec de 14.000 loc/kmp
în Monaco, 2273 loc/kmp în Vatican, 1089 loc/kmp în Malta, 350 loc/kmp în
Olanda şi coboară la 2,4 loc/kmp în Islanda. Valori mari ale densităţii sunt
înregistrate şi de regiuni care concentrează importante activităţi industriale,
comerciale şi de transport, cum sunt: deltele, cazul deltei estuarice Rhin-Maas, Pad;
bazinele carbonifere - Lancashire, Lorena, Ruhr; complexele portuare, ca de
exemplu Liverpool.
Există nuclee de polarizare, axe urban-industriale (Viena, Rhône-Saône;
Rhin-Meuse; Londra-Liverpool), ca zone de concentrare a populaţiei. Dacă unele
regiuni constituie arii de mare atracţie a populaţiei, din altele, prin migraţii
definitive, temporare, sezoniere (pentru muncile agricole) se dislocă un număr de
locuitori cu tendinţă de ridicare a valorilor absolute ale populaţiei altor regiuni.
Există de asemenea arii de atracţie unipolare (München, Paris) multipolare (Silezia
Superioară, Ruhr).
În structura populaţiei pe medii, Europa se remarcă printr-un procent ridicat al
populaţiei urbane legat de dezvoltarea complexă a infrastructurii care a generat-o.
Cele mai vechi oraşe ale continentului sunt cele situate în Europa Mediteraneană
(Sudică) şi Europa Vestică. Ele aparţin Antichităţii greco-romane peste care s-au
suprapus Evul mediu şi Renaşterea. De fapt, oraşele romane au constituit baza
pentru oraşele medievale. O dată cu revoluţiile industriale (secolele XIX-XX),
afluenţa populaţiei către centrele urbane se accentuează. Centrele din jurul
Mediteranei îşi schimbă treptat profilul. Se dezvoltă porturile Cadiz, Cartagena,
Syracusa, Marsilia. Treptat peisajul se urbanizează, iar dezvoltarea transporturilor a
dus la mărirea centrului urban în sine, a valenţelor comerciale, industriale, culturale
ale acestuia, la apariţia metropolei.
După gradul de urbanizare sunt ţări europene cu indice sub 50% (Portugalia,
România, Yugoslavia, Albania), ţări cu indice cuprins între 50 şi 70% (Italia,
Austria, Elveţia) şi ţări cu indice peste 70% (Marea Britanie, Germania, Suedia).
Oraşele europene pot fi grupate în aglomeraţii urbane (Valea Rhin-ului), conurbaţii
(Manchester, Liverpool), metropole (Paris, Londra, Amsterdam). Vom deosebi
oraşe cu funcţii industriale (Kiruna-Suedia), oraşe cu funcţii comerciale (Leipzig,
Geneva), oraşe cu funcţii culturale (Heidelberg, Bologna), oraşe cu funcţii agricole
(în Alföd- Ungaria), cu funcţii de muzeu (Toledo, Cordoba). Grupa cea mai
importantă de oraşe, în multe ţări europene este cea cu peste 100 000 locuitori.
REGIUNI GEOGRAFICE

Urmând regionarea geografică a Europei, Europa Nordică, Europa Centrală,


Europa Estică, Europa Mediteraneană, în continuare sunt prezentate numai ţările
care s-au separat ca entităţi teritorial-administrative, independente impuse de
transformările politice survenite la începutul anilor '90.1

I. EUROPA NORDICĂ. ŢĂRILE BALTICE

ESTONIA
Se află situată în partea de nord-vest a Europei. Are o suprafaţă de 45 200 km2,
având ca vecini: Letonia în sud, Rusia în est şi Marea Baltică - Golful Finic, în vest
şi nord. Teritoriul ţării include peste 1500 de insule situate dincolo de ţărmul vestic
în golful Riga şi Marea Baltică.
Condiţiile naturale
Relieful ţării este reprezentat în proporţie de 90% printr-o câmpie joasă,
mlăştinoasă, rar depăşindu-se 100 m altitudine, situată la marginea nord-vestică a
Câmpiei Ruse. În sud şi sud-est are un relief glaciar, marcat de prezenţa
drumlin-urilor şi kames-urilor, alcătuind dealurile Suur Munamiaghi (trec de 318 m
altitudine). Acelaşi relief jos se întâlneşte şi în arhipelagurile şi insulele ce intră în
componenţa Estoniei.
Există în partea sudică o întinsă depresiune, Vărtsiare, înconjurată de coline
joase ce adăpostesc lacul cu acelaşi nume. Spre el se îndreaptă cele mai multe
dintre râurile care străbat jumătatea meridională a ţării. Alte lacuri cantonate în
depresiuni: Ciud şi Pskov. Ele fac graniţa dintre Estonia şi Rusia.
Către Golful Riga şi Marea Baltică, ţărmul apare destul de articulat prezentând
golfuri, capuri, peninsule şi un număr de circa 1 520 de insule, dintre care cele mai
mari sunt Saaremaa (2 668km2) şi Hiiumaa (989 km2); de asemenea, acumulări
nisipoase formează plaje şi numeroase mlaştini.
Condiţile climatice de tranziţie între cele oceanice şi continentale se înscriu prin:
temperaturi medii ale lunii ianuarie cuprinse între - 2,30C şi -6,30C (Tallinn -5,00C)
şi ale lunii iulie de circa 160C – 170C; precipitaţiile, care pot depăşi 560 mm/an, au
valori mai ridicate în anotimpul cald. Şi în cazul Estoniei supraumectarea
favorizează prezenţa numeroaselor mlaştini.
Reţeaua hidrografică are caracter divergent, dinspre interiorul ţării către Marea
1
Rezumat după cursul - Ion Marin, Geografie regională. Europa. Asia, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 1999
Baltică, Golful Riga, lacurile Ciud şi Pskov. Dintre cele mai mari cursuri de apă
menţionăm Narva, Keila, Pedia, Parnu.
Vegetaţia şi solurile. Teritoriul ţării este acoperit mai ales cu păduri de conifere,
care ocupă circa 36% din suprafaţă, dar şi cu păşuni, fâneţe. Cele mai răspândite
sunt solurile podzolice, apoi cele mlăştinoase, nisipoase şi aluviale.
Populaţia şi aşezările
În 1996, Estonia avea 1 521 000 locuitori, înregistrându-se o densitate medie a
populaţiei de 34 loc./km2. Valori peste medie (cca. 60 loc./km2) sunt cele din
regiunea oraşelor Tallinn, Tartu, Viljándi, Narva, Parnu, Kohtla-Jarve, motivate de
funcţiile industriale, portuare şi de comunicaţie Cele mai reduse valori ale
densităţii populaţiei, circa 10 loc./km2, se întâlnesc în estul ţării şi în insulele
Saaremaa şi Hiiumaa.
Cea mai mare parte a populaţiei o formează estonienii (61%), apoi ruşi (29%),
ucraineni (3%), bieloruşi (2%), finlandezi (1%), tătari (4058 loc. în 1989), germani
(3466 loc. în 1989), evrei ş.a. Religie principală - protestantă (în majoritate
luterani), dar şi ortodoxă (reprezentaţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse).
În oraşele Estoniei trăiesc 72% din totalul populaţiei ţării; sunt câteva centre
urbane care au semnificaţie istorică deosebită prin trecutul lor, prin funcţiile şi
activităţile actuale. Oraşele principale: Tallinn, capitala ţării (427 000loc.), Tartu
(104 900 loc.), Narva, Parnu.
Economia
A cunoscut de-a lungul timpului schimbări majore legate, în principal, de
dezvoltarea industriei, componentă principală a economiei, în care este ocupată circa
35% din populaţia activă. S-a pus accent pe exploatarea şi prelucrarea şisturilor
bituminoase, a zăcămintelor de fosfor, pe dezvoltarea industriei electrotehnice (insta-
laţii şi aparatură electrotehnică, echipament electric), electronică, industria consrucţiilor
de maşini agricole, a navelor, industria chimică, cu deosebire a produselor sintetice,
medicamentelor, îngrăşămintelor (materia primă zăcămintele de fosfaţi).
De asemenea, s-au dezvoltat industria textilă bazată pe in şi bumbac (din
import), alimentară (produse lactate şi prelucrarea peştelui) şi industria lemnului,
îndeosebi pentru celuloză şi hârtie.
Agricultura este dirijată către creşterea animalelor (bovinelor) pentru carne şi
lapte, a păsărilor, porcinelor.
Dintre plante (având în vedere că 30% din teren este cultivabil) se remarcă
cerealele (orz, ovăz, grâu), apoi plantele tehnice - inul care constituie o materie
primă frecvent folosită în industria textilă. Se cultivă legume, cu predilecţie
cartoful care reprezintă şi o materie primă pentru industria spirtului sau hrană de
bază pentru creşterea porcilor.
Căile de comunicaţie acoperă corespunzător toată ţara. Cele mai importante
tronsoane de cale ferată leagă Estonia de ţările vestice având ca nod feroviar major
oraşul Tallinn.

LETONIA
Situată în nord-estul Europei, pe ţărmul estic al Mării Baltice, Letonia împreună
cu Lituania şi Estonia sunt cunoscute şi sub numele de Regiunea Ţărilor Baltice.
Letonia are o suprafaţă de 64 600 km2, iar ca vecini: în vest Marea Baltică, în sud
Lituania, în nord Estonia, iar în est şi sud-est Rusia şi Belarus.
Condiţiile naturale
În general, relieful ţării reprezintă un şes (câmpie) uşor vălurat, presărat cu
înălţimi de joasă altitudine (sub 300m), care ocupă, în principal, regiunea centrală a
ţării. Numit şi Şesul Letoniei Mijlocii, se extinde şi către Lituania; el se dezvoltă în
lungul Dvinei de Nord de la Riga, în vest până la Daugavpils, în est şi de la
litoralul baltic către interior pe sute de kilometri.
Colinele, a doua treaptă hipsometrică importantă a reliefului, sunt mai înalte la
est de Riga, colinele (dealurile) Vidžeme cu vârful Gaizinkalns 311 m altitudine şi
mai joase la vest de Riga, în Podişul Kuržem (Kursa) cca 200 m. şi în sud-est,
colinele care adăpostesc numeroase lacuri. Acelaşi relief colinar se întâlneşte şi în
nordul Letoniei.
Ţărmul spre Marea Baltică şi Golful Riga este puţin articulat. Sunt prezente
plajele nisipoase, precum şi cele mlăştinoase, iar platforma continentală la fel de
nisipoasă, se află la mică înălţime
Clima Letoniei este temperată, de tranziţie între cea oceanică şi continentală, cu
influenţe din partea ambelor regiuni. Temperatura medie a lunii ianuarie este de
20C – 30C în vest şi cca -60C – -70C, în est; în luna iulie valorile cuprinse între 150C
şi 170C (16,80C). Precipitaţiile medii anuale sunt de cca 550mm pe ţărm (Riga 567
mm) şi 700-800 mm în est, în regiunile colinare. Cea mai mare parte a
precipitaţiilor cade în anotimpul cald.
Apele. Râurile, cele mai multe scurte, aparţin Bazinului Baltic. Cursurile de
apă mai mari sunt: Daugava sau Dvina de Vest (357 km pe teritoriul Letoniei),
Lelupe, Venta, Gauja. Unele fiind navigabile pe anumite sectoare.
Există peste 3 000 de lacuri, însumând o suprafaţă de ca 100 000 ha. Cea mai
mare parte din ele au cuveta de origine glaciară, iar altele sunt rămăşiţele din
fostele mări.
Vegetaţia, solurile şi fauna. Letonia se află în zona pădurile mixte care ocupă
mai mult de 35% din teritoriul ţării. Cele mai întinse păduri se întâlnesc în nord-
estul ţării, ca şi în bazinul Dvinei de Vest. Pădurile de conifere (pin) se găsesc şi pe
litoral, ocupând relieful dunar. Importante suprafeţe sunt ocupate de păşuni, iar ve-
getaţia de mlaştină se întinde pe cca 400 000 ha, cele mai mari mlaştini aflându-se
în estul Letoniei, mai ales în jurul Lacului Lubana. Sub vegetaţia amintită se
întâlnesc solurile podzolice.
Lumea animală este destul de divers reprezentată, de la cea terestră la cea
acvatică; multe genuri şi specii de faună sunt ocrotite în cele patru rezervaţii
naturale.
Populaţia şi aşezările
În 1996, Letonia avea 2 536 000 locuitori, cu o medie a densităţii populaţiei de
40 loc./km2. Regiunile în care se înregistrează densităţi peste medie sunt: litoralul
Golfului Riga, cu o concentrare mai mare în regiunea oraşului Riga, principala
aglomerare urban-industrială a ţării. Ea cuprinde aproape jumătate din populaţia
ţării, incluzând şi centrele Jelgava, Jurmala, ca şi o serie de sate.
O a doua regiune de concentrare a populaţiei se află pe axa feroviară Riga -
Daugavpils, în oraşul Daugavpils. În arealele ambelor oraşe sunt concentrate
principalele activităţi industriale, dar şi agricole (cultura unor cereale şi creşterea
animalelor).
Cea mai mare parte a populaţiei o alcătuiesc letonii 54,8%, apoi ruşi 32,8%,
bieloruşi 4%, ucraineni 3%, polonezi 2,2%, lituanieni 1,3%. Limba oficială letonă
din 1990, în locul limbii ruse. Religia: protestantism (luterani îndeosebi),
catolicism, ortodoxism.
Reţeaua de centre urbane. În Letonia sunt peste 50 de oraşe, dar şi multe
aşezări de tip rural. Dintre oraşe mai importante sunt: Riga (capitala ţării, 916 000
locuitori), Liepãja, Daugavpils, Jurmala, Elgava, Ventspils, Rezekne.
Economia
A înregistrat importante transformări impuse, în principal, de dezvoltarea
industriei, în care este ocupată 28% din populaţia activă.
Industria. Este prezentă prin industria construcţiilor de maşini: mijloace de
transport vagoane, aparataj electric şi electrotehnic, bunuri de consum, maşini
unelte. În centrele Riga, Elgava se fac maşini agricole, apoi instalaţii industriale la
Riga, Daugavpils, Elgava. Industria chimică produce îngrăşăminte (fosfaţi - Riga),
produse farmaceutice, lacuri şi vopsele (Riga).
Industria materialelor de construcţii este dezvoltată la Broten, Riga, Tuia,
Kalnţiems, iar industria lemnului (cherestea, furnir, mobilă, chibrituri) este
prezentă în Riga, Liepãja, Daugavpils, Kuldiga.
Şi industria textilă se numără printre ramurile industriale cu o largă răspândire,
astfel: industria bumbacului (Riga), industria inului (Elgava), a mătăsii. Există
importante întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, de industrie alimentară:
preparate din carne şi lapte (Rezekne), din peşte (Riga, Liepãja, Ventspils) ş.a.
Agricultura. 124,8% din P.I.B., în 1992. Circa 70% din producţia activităţilor
agricole este dată de sectorul creşterii animalelor: cornute mari pentru lapte şi
carne, porcine, păsări. Creşterea oilor este dezvoltată îndeosebi în regiunile estice.
Terenurile agricole deţin peste 40% din suprafaţa ţării (circa 2,5 milioane ha teren
cultivabil), o bună parte a acestora fiind terenuri arabile, apoi fâneţe, păşuni,
urmându-le pădurile (2,8 milioane ha teren de pădure) etc. Între culturi se remarcă
grâul, orzul, ovăzul, sfecla de zahăr, cartoful.
Sunt foarte bine dezvoltate grădinăritul, apicultura, pescuitul.
Căile de comunicaţie şi transporturile. Cele mai importante sunt căile ferate şi
maritime. Letonia este traversată mai ales de la est la vest de căi ferate, cu o
lungime de peste 3 000 km. Sunt căi ferate magistrale care leagă oraşul Riga de
Moscova, Sank Petersburg, Kaliningrad, Vilnius, dar şi altele interioare, mai scurte,
legând diferite centre între care există schimburi active. La fel de însemnate sunt
transporturile maritime, mijloc de legături internaţionale.

LITUANIA
Este situată în nord-estul Europei, pe ţărmul estic al Mării Baltice, în vestul
Câmpiei Est-Europene. Are o suprafaţă de 65 200 km2. Se învecinează cu Belarus
în sud-est, Polonia şi Rusia în vest, sud-vest şi Letonia în nord.
Relieful. Cea mai mare parte a ţării este o câmpie situată sub 200 m altitudine.
Numai în jumătatea nord-vestică şi către est, înălţimile depăşesc 290 m într-o serie
de coline continuarea celor din Belarus. În totalitate, ele aparţin reliefului glaciar şi
fluvio-glaciar.
Clima tipic continentală este totuşi influenţată de circulaţia atlantică vestică,
trecându-se treptat de la cea maritimă la cea contintală, cu amplitudini marcate
între lunile extreme (ianuarie -50C – iulie +180C). Se simt puternice influenţe
arctice, mai ales toamna şi primăvara, când apar îngheţuri noaptea.
Cade o cantitate moderată de precipitaţii: cca 900 mm, în vest şi cca 550 mm, în
est. Cantitatea cea mai mare de precipitaţii cade în luna august, iar pe litoral, în
octombrie.
Apele. Principala arteră hidrografică o constituie râul Neman cu afluenţii
printre care Neris, Iura, Venta, Muşa.
Sunt câteva mii de lacuri a căror cuvetă este, în majoritate, de origine glaciară.
Cel mai mare este Lacul Druksiai cu o suprafaţă de câteva mii de ha.
Vegetaţia, fauna şi flora. Aproape jumătate din suprafaţa ţării este împădurită
fie cu păduri de conifere (brad, pin mai ales în fâşia litorală), fie de foioase
(mesteacăn, stejar),urmează apoi vegetaţia de mlaştină şi de luncă din care nu
lipsesc arinii. Sunt numeroase specii de păsări şi de mamifere (cca 70), unele sunt
incluse în rezervaţii naturale.
Trei sferturi din suprafaţa ţării ete ocupată de soluri podzolice şi podzoluri. Se
mai întâlnesc soluri de mlaştină şi aluviale în general, soluri argiloase, nisipoase-
argiloase, nisipoase.
Populaţia şi aşezările
Lituania are o populaţie de 3 700 000 locuitori (în 1996), din care peste 80%
lituanieni, 8,4% ruşi, 7% polonezi, 1,5% bieloruşi, 1,0% ucrainieni ş.a. Religia
(principală): catolicismul (luterani, romano-catolici, calvinişti), ortodoxismul,
protestantismul. Populaţia urbană peste 71% (1995). Densitatea medie a populaţiei
este de 57 loc./km2. În repartiţia populaţiei se remarcă o concentrare fie în jurul
marilor oraşe Vilnius (591 000 loc.), Kaunas (429 000 loc.), Panevežys (132 000
loc.), Siauliai (150 000 loc.), Klaipeda (207 000 loc.), Liegaia (115 000 loc.), fie în
lungul unor axe de comunicaţie Vilnius-Kaunas sau în regiunile din est, sud-est şi
sud unde se extrag şi se prelucrează resursele de subsol sau există importante
ramuri şi subramuri industriale necesare economiei ţării.
Principalele oraşe: Vilnius, capitala ţării (fondat în secolul al XII-lea, 591000
locuitori), Kaunas, Klaipeda, Siauliai etc.
Economia
Economia Lituaniei s-a bazat mult timp pe producţia agricolă. Treptat însă,
valorificând şi prelucrând resursele proprii sau aduse din import, şi-a dezvoltat o
industrie.
Industria constructoare de maşini şi prelucrarea metalelor este axată, cu pre-
cădere, pe industria electronică şi electrotehnică (frigidere, televizoare, mecanică
de precizie, maşini electronice), construcţii de maşini agricole; în oraşul-port
Klaipeda se construiesc şi se repară nave.
Industria energetică - Ignalina, centrală electro-nucleară.
Industria lemnului produce celuloză şi hârtie, cherestea, furnire, mobilă,
chibrituri în centrele Vilnius, Kaunas, Siauliai, Klaipeda.
Industria materialelor de construcţii produce cărămidă, lianţi (ciment, var,
ipsos) ş.a., numeroase întreprinderi cu acest profil existând în oraşe şi chiar în
unele aşezări rurale.
Industria alimentară, foarte diversificată, este prezentă în marile combinate din:
Vilnius, Kaunas, Klaipeda, Panevežys.
Lituania are o bună flotă de pescuit marin şi oceanic. Principalul centru de
depozitare, prelucrare şi comercializare a peştelui este oraşul-port Klaipeda. De
altfel, Lituania ocupă un loc important în pescuitul general, în Regiunea Baltică.
Agricultura. Terenurile agricole ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa ţării
(3,5, milioane ha, din care aproximativ 2,3 mil. ha teren arabil), iar restul
teritoriului este ocupat cu păduri, tufişuri, mlaştini etc.
Sectorul preponderent este creşterea animalelor, cu deosebire a cornutelor mari
pentru carne şi lapte, dar şi a porcinelor, păsărilor, cabalinelor.
Se cultivă cereale (secară, ovăz, grâu), plante tehnice (sfeclă de zahăr), legume
cu deosebire cartof. Principala regiune de creştere a animalelor este nordul şi
centrul Lituaniei.
În domeniul transporturilor se remarcă un sistem raţional de căi de transport
feroviar şi rutier care traversează ţara, la care se adaugă cele fluviale şi maritime.
Principalele tronsoane feroviare vin de la Sank Petersburg – Vilnius – Grodno;
Liepaia – Siauliai – Vilnius; Minsk – Vilnius – Kaunas – Kaliningrad. Peste 35 000
km de şosele completează sistemul feroviar de transport.

2. EUROPA CENTRALĂ

CEHIA
Situată în Europa Centrală, Republica Cehă (formă prescurtată Cehia) are o
suprafaţă de 78 864 km2, iar ca state vecine: Slovacia în est, sud-est, Polonia în
nord, Germania în nord şi vest şi Austria în sud. Cuprinde Boemia şi Moravia,
aceasta din urmă incluzând şi o parte a regiunii istorice a Sileziei.
Condiţiile naturale
Relieful. Două mari trepte hipsometrice, dar şi de peisaj se disting în Cehia şi
anume: podişul şi munţii.
Podişul Boemiei este situat în partea central-vestică a Cehiei, alcătuit din şisturi
cristaline, granite şi are altitudini medii de 500 m. Este traversat de cursul superior
al Elbei (Labe) şi a afluentului său Vltava. În partea centrală se individualizează
Depresiunea Elbei (Câmpia Elbei sau Polabia) cu dezvoltare tentaculară, deseori
deluroasă, care se lungeşte est-vest până aproape de localitatea Usti. Depresiunea
Praga face parte din această depresiune.
Colinele Ceho-Morave nu depăşesc 900 m, cu culmi aliniate pe direcţia
nord-vest sud-est, fie grupate şi completează Podişul Boemiei. Sunt drenate de
Dunăre prin afluentul Morava.
În vestul Podişului Boemiei, la cca 900 m altitudine , pe stânga râului Ohre, se
află Podişul vulcanic neogen Doupov, unitate de trecere spre Munţii Metaliferi.
Regiunea muntoasă, cea de-a doua treaptă importantă de peisaj, încadrează pe
trei laturi podişurile amintite. Pe latura nord-vestică se găsesc Munţii Metaliferi
(Erzgebirge sau Krušne Hory). Culmile sunt orientate pe direcţia nord-est sud-vest.
Altitudinea maximă se înregistrează în vârful Klinovec (1244 m). În vestul
Munţilor Metaliferi, se unesc culmi aparţinând pădurii Turingiei, pădurii Boemiei şi
Munţilor Metaliferi, iar în nord-est Munţii Sudeţi.
În estul Cehiei, separând unitatea hercinică de cea carpatică, se află Culoarul
Moraviei (Depresiunea Morava), care se desfăşoară până la confluenţa râului
omonim cu Dunărea.
Clima. Sub raport climatic (continental) cu diferenţieri între cele două trepte de
peisaj: munte şi podiş. Temperatura medie a lunii ianuarie este de -10C, - 30C
(Praga), pentru ca în Sudeţi valorile să coboare la - 50C. Temperatura anuală
minimă ajunge, tot în depresiunea Praga, la -180C. În iulie, temperatura medie
ajunge la 180C, iar valorile temperaturii maxime-medii depăşesc 300C.
Precipitaţiile variază între 500 şi 700 mm, în podiş (la Praga 510mm) şi peste
1 500 mm în munţi.
Apele care străbat ţara sunt destul de numeroase şi se îndreaptă către trei bazine
principale: Dunăre, prin Morava, către Marea Neagră, Odra spre Marea Baltică şi
Elba către Marea Nordului.
Vegetaţia este alcătuită din păduri de foioase, în cea mai mare parte, înlocuite la
altitudine de pădurile mixte, foioase şi conifere, iar mai sus pădurile de molid şi
brad. Solurile: sub covorul vegetal se găsesc argiluvisoluri, cambisoluri şi
spodosoluri. În Podişul Boemiei, regiunea Polabiei, apar rendzine.
Populaţia şi aşezările
În anul 1994, Cehia avea 10 298 000 locuitori, dintre care 81,2% cehi (boemi),
13,2% moravi, 3,1% slovaci, polonezi, ţigani, italieni, germani. Din întreaga
populaţie, 40% trăieşte în districtul administrativ Moravia.
Densitatea medie a populaţiei este de 130 loc./km2, faţă de această valoare
există câteva regiuni care o depăşesc, datorită unor mari concentrări de
populaţie.
(Praga, 2 000 loc./km2, Boemia de Nord 150-200 loc./km2, Moravia Nordică,
200 loc./km2).
Limba oficială cehă din grupul limbilor slave occidentale. Religia creştină din
care 39% romano-catolici, 15% protestanţi etc.
Oraşele. Ca şi oraşele din Slovacia, cele din Cehia datează din secolele XIII-XIV.
După numărul de locuitori se deosebesc următoarele categorii de oraşe:
foarte mari, a căror populaţie depăşeşte 1 milion de locuitori (Praga -1 214 691
locuitori); oraşe mari cu o populaţie cuprinsă între 100 000 şi 500 000 locuitori
(Brno, Ostrava, Olomouc, Zlén, Plzeň, České Budějovice, Hradec, Kralové,
Pardubice, Liberec)¸ oraşe mijlocii cu o populaţie cuprinsă între 50 000 şi 100 000
locuitori (Kladno, Teplice, Karvina ş.a.) destul de numeroase sunt oraşele mici şi
foarte mici situate mai ales în regiunile premontane.
Economia
Industria. Reprezintă principala ramură a economiei ţării care concentrează
aproape jumătate din populaţia activă.
Industria energetică se bazează pe exploatarea cărbunilor (cca 20 mild.tone),
îndeosebi cărbune brun, din bazinele Munţilor Metaliferi – Most şi Sokolov
(Boemia), lignit cu deosebire în Boemia de Sud (České Budějovice) şi Moravia de
Sud (Hodonin). Principalele centre de exploatare a huilei se găsesc în Moravia
(Ostrava-Karviná), alături de cocserii, şi în Boemia Centrală şi de Nord (Kladno,
Zakler), lângă Plzeň (Zburch – pentru cocs metalurgic) şi Brno.
Cehia dispune de rezerve reduse de petrol şi gaze naturale. Sunt exploatate în
partea de nord a Moraviei, în bazinul râurilor Morava şi Váh, la sud de oraşul
Hodonin (Lužice, Mor Žižkov).
Resursele hidroenergetice au fost valorificate prin amenajarea râurilor Morava,
Vltava, Váh, pe care s-au construit hidrocentrale.
Importante termocentrale bazate pe utilizarea cărbunilor termoenergetici sunt la
Ostrava-Karviná, Most-Chomutov, Tisova, Sokolov, Zaker şi în centrele puternic
industrializate Praga, Brno, Hradec, Králové, dar sunt şi centrale atomoelectrice.
Industria metalurgiei feroase. Centrele siderurgice sunt localizate în câteva areale
ca bazinul Ostrava-Karviná unde se găsesc centrele: Ostrava, Třinek, Kunčice,
Liskovec, Karviná, Bóhumin specializate în producţia de oţel, fontă şi laminate;
Boemia Centrală cu centrele Kladno, Přibram, Hrádek în care se fabrică mai ales
oţeluri speciale şi Boemia de Nord cu centrele siderurgice Chomutov, Most.
Întreprinderi ale siderurgiei neferoase se găsesc la Přibram în Boemia centrală,
pentru prelucrarea plumbului şi zincului, Zlate Hory, pentru exploatarea zincului.
Se mai exploatează şi prelucrează argint (Boemia de sud), grafit (Blizna-Boemia de
sud, Stare Mesto în Moravia de Nord).
Industria construcţiilor de maşini se dezvoltă la Praga, Plzeň, Poprad,
Hořovice, Prěsov, autocamioane şi autobuze (Praga), automobile, autoturisme
(Skoda) la Praga, Mladá Boleslav, Kopřivnice, Brno, Strakonice, České
Budějovice, Jihlava, Varnnsdorf, aparate de zbor la Kralupy.
Industria electrotehnică are centre la: Praga, Brno, Ostrava, Pardubice, Teplice
şi industria utilajelor agricole – Roudnice, Hána, Mladá Boleslav, Brno.
Industria chimică dispune de subramuri tradiţionale în producţia de coloranţi,
lacuri, fixativi, în centrele Most, Sokolov, Přerov din Boemia şi Moravia, iar
petrochimia la Přerov, Ostrava, Tábor, Plzeň, Pardubice, Mohelnice, Zaluži.
Industria celulozei şi hârtiei este suficient de bine reprezentată în centrele:
Česky Krumlov (Boemia de sud), Štati situat în apropierea oraşului Praga,
Hostinné, Plzeň.
Industria materialelor de construcţii este specializată în centre din Boemia de
Nord, printre care Jablonec cunoscută încă din secolul al XIV-lea, în Boemia de
Vest (Karlovy Vary, Sokolov) se produce ceramică, porţelan, sticlă.
Industria de exploatare a lemnului are o reţea de întreprinderi de mobilă (České
Budějovice, Brno, Praga), dar şi pentru producţia de creioane şi chibrituri (České
Budějovice).
Sunt dezvoltate şi alte ramuri ca industria lânii, bumbacului, alimentară etc.
Agricultura şi silvicultura
Cultura plantelor. O suprafaţă importantă este ocupată cu grâu, orz, ovăz şi
secară. Principala regiune cerealieră este Polabia (depresiunea Polabi sau Câmpia
Elbei = Labei), apoi regiunile joase de câmpie ale Moraviei (câmpia Hána) şi
afluenţilor acesteia cum sunt: câmpia Jihlavei, Dyie, câmpia Svitavka situată la sud
de Brno. Porumbul, a cărui suprafaţă cultivată a crescut în ultimul deceniu, se
cultivă mai ales în sudul Moraviei. În Câmpia Moraviei (Hána) şi în Boemia se
cultivă secara şi orzul.
Cehia deţine o suprafaţă importantă cultivată cu sfeclă de zahăr, raportată la
nivel european, Boemia Centrală, Polabia, Moravia de Sud. O importantă cultură
pentru economia agricolă este cea de hamei (Boemia de Vest). Se mai cultivă in,
cânepă, rapiţă, cartof în Podişul Cehiei şi Colinele Moraviei, viţa de vie în Polabia
(cu centrul Melnic) şi Boemia, pomicultura în regiunile premetaliferă, presudetă,
Polabia, în jurul marilor oraşe (Plzeň, Brno, Ostrava, České Budějovice).
Creşterea animalelor. În structura şeptelului se constată predominarea
porcinelor şi a cornutelor mari. Principalele regiuni de creştere sunt: Boemia
Centrală şi Nordică, Moravia de Sud, mai ales regiunile premontane şi
preorăşeneşti din jurul centrelor Praga, Most, Ostrava, Plzeň.
Transporturile. În structura transporturilor, locul principal revine celor pe
calea ferată, artere rutiere, fluviale şi aeriene, care fac legătura cu ţările vecine şi
Europa.
Diferenţieri regionale
Se întâlnesc două macroregiuni: Boemia o regiune industrială reprezentativă –
Praga – şi alte subregiuni secundare cum sunt: Boemia de Vest, Nord-Vest (Usti
nad Labem, Plzeň, Most, Sokolov, Karlovy Vary) şi Boemia de Sud (České
Budějovice, Tabor); şi, Moravia cu subregiunile Ostrava – puternic centru
industrial (siderurgie, cărbune); Brno – centru cu funcţii complexe, dar în care
industria este precumpănitoare, nod de comunicaţii, prin urmare şi o funcţie de
transport şi comercială; Olomouc – centru industrial, nod de comunicaţii; Žilina –
centru al industriei încălţămintei, centru cultural.

SLOVACIA
Republica Slovacia este situată în Europa Centrală şi are ţări vecine, în vest
Cehia, în nord Polonia, în est Ucraina, iar în sud Ungaria şi Austria. Între aceste
limite se întinde pe o suprafaţă de 49 035 km2.
Condiţiile naturale
Relieful. Peisajele sunt dependente şi influenţate de prezenţa treptei montane a
Carpaţilor de Nord-Vest, cărora li se asociază porţiuni, mai mult sau mai puţin
întinse, ale câmpiilor Dunării şi prelungiri ale Câmpiei Tisei.
Sistemul Munţilor Carpaţi, respectiv sectorul lor de nord-vest, ocupă aproape
trei sferturi din teritoriul ţării. Fac parte din Sistemul alpin european. De la nord, de
la graniţa cu Polonia, către sud se disting următoarele tipuri morfogenetice de
relief: Tatra Mare, Tatra Mică, Munţii Metaliferi.
Tatra Mare (Tatra Înaltă – Vysoké Tatry) un „horst” cristalin, granitic, cu relief
glaciar păstrat şi altitudinile maxime din întregul sistem muntos al Carpaţilor,
2 655 m (vârful Gerlachovka);
Tatra Mică (Tatra Joasă – Nizke Tatry) cu înălţimi cuprinse între 1 500 şi 2 000
m (vârful Dumbier, 2 043 m) cu relief glaciar şi periglaciar; la sud de depersiunea
Horn, se desfăşoară Munţii Metaliferi al Slovaciei, parţial de origine vulcanică.
Altitudinile trec de 1 400 m (alt. maximă 1 477 m).
În afara celor trei grupe muntoase reprezentative, care ocupă centrul Slovaciei,
către vest se ridică alte câteva masive cum sunt: Carpaţii Mici (Male Karpaty) de
768 m altitudine, Carpaţii Albi (Bile Karpaty ) sub 1 000 m, Beskizii Slovaciei,
Fatra Mare şi Fatra Mică (1 500 – 1 700 m), Javorniiky, Vihorlat.
În sud şi vest se desfăşoară cea de-a doua treaptă de peisaj, respectiv Câmpia
Dunării cu prelungiri în Ungaria 100-400m, iar în sud-est, Câmpia Ondavei (100-200m).
Clima temperat-continentală tipică este marcată de contraste destul de puternice
între treapta montană (superioară) şi cea joasă (Câmpia Dunării). Astfel, la
Bratislava, în ianuarie, temperatura medie este de – 9,70C, dar poate ajunge la -20C
în regiunile expuse mai ales circulaţiei estice, în timp ce în Tatra valorile coboară
sub -80C – -90C. În iulie, valorile termice sunt cuprinse între 21,10C, la Bratislava,
peste 200C, în regiunea Tisei, sub 60C în Tatra Mare şi 80C - 130C în Carpaţi.
Precipitaţiile ating cca 650-700 mm/an în regiunile joase (Bratislava, 649 mm/an)
şi depăşesc 750 mm/an în zona înaltă (aproape 2 000 mm/an în Munţii Tatra).
Apele. Regiunea reprezintă un important castel al apelor, de aici culegându-şi
izvoarele Váh, Hron, Vistula, Hornad, But. Principala arteră hidrografică este
Dunărea, cu 172 km pe teritoriul Slovaciei.
Se întâlnesc multe lacuri care reflectă în caracterele lor trăsăturile peisajului în
care sunt cantonate: glaciare, de baraj, carstice, lacuri de luncă.
Vegetaţia şi solurile. Se poate spune că Slovacia este o regiune destul de bine
împădurită. Există un etaj inferior de păduri de foioase (stejar, fag), mai sus un etaj
de amestec (foioase, şi conifere) şi un cuprinzător etaj al coniferelor, mai ales al
bradului. Dincolo de 1 800 m se dezvoltă etajul subalpin şi alpin.
Solurile sub pădurile de foioase sunt reprezentate de argiluvisoluri şi cambisoluri,
iar sub cele de conifere, în etajele subalpin şi alpin, spodosoluri şi umbrisoluri. În
cele două unităţi de câmpie, sub vegetaţia de silvostepă, pe depozite loessoide se
întâlnesc molisoluri. În luncile Dunării şi afluenţii Tisei, sub vegetaţia iubitoare de
umezeală, apar soluri neevoluate, cu deosebire aluviale, psamosoluri.
Populaţia şi aşezările
În anul 1994, Republica Slovacia avea 5 289 000 locuitori, iar în anul 1996,
5 374 000 locuitori, dintre care 85,7% slovaci, 10,6% maghiari, 1,1% cehi,
0,3% ucrainieni, ruşi, polonezi, germani.
Religia: marea majoritate a slovacilor sunt catolici 60,3% (biserica romano-
catolică), protestanţi 7,9%, ortodocşi 3,4% etc.
Densitatea populaţiei înregistează o valoare medie de 109 loc./km2, în general, po-
pulaţia se concentrează în lungul culoarelor de vale – Váh, Horn, Hornad – unde sunt
cantonate şi principalele oraşe ale ţării iar densitatea poate atinge 150-200 loc./km2.
Oraşele slovace datează din secolele XII-XIV şi se împart în oraşe mari cu peste
100 000 de locuitori: Bratislava, Košice, Nitra, Žilina, oraşe mijlocii (50 000-100 000
locuitori), mai numeroase: Prešov, Banská-Bystrica, Trnava, Martin, Trenčin,
Prievidza, Poprad, oraşele foarte mici (sub 20 000 locuitori) se găsesc îndeosebi în
Slovacia Centrală care se suprapune compartimentului muntos al Tatrei.
Oraşul Bratislava – capitala ţării – cu o populaţie de 450 776 locuitori (în 1959.
Are funcţii complexe predominant portuare, comerciale, transport şi apoi industriale.
Economia
Industria. Industria energiei electrice se remarcă prin utilizarea largă a
resurselor hidroenergetice. Se găsesc numeroase hidrocentrale pe râul Váh, şi pe
afluentul său Orava, apoi pe Hron, Ondava, Hornád, Nitra.
Industria metalurgiei feroase constituie o ramură tradiţională. Principalele
combinate siderurgice se găsesc la Košice – cel mai mare centru siderurgic al ţării,
Podbrezăvá, Krompachy.
Metalurgia neferoasă beneficiază de minereuri de cupru (Rudnany), plumb,
zinc, magneziu, exploatate în estul Slovaciei. Aici se află şi principalul centru al
metalurgiei neferoase, Krompachy.
Industria construcţiilor de maşini produce: echipament electric, produse de
refrigerare, televizoare color, echipament energetic, motoare electrice, motociclete,
material rulant, vase fluviale, în centre importante ca: Bratislava, Košice, Poprad
(vehicule), Komárno, Nové Mésto nad Váhom, Žilina, Snina, Dubnica, Martin,
Trnava, Nitra, Bratislava (tractoare).
Industria materialelor de construcţii se dezvoltă în mod deosebit în Slovacia de
est cu centrele Prešov, Ielšava, Košice.
Industria de exploatare şi prelucare a lemnului beneficiază de o importantă
bază de materie primă. Se obţine o largă paletă de produse începând cu mobilă
(Trnava, Nitra, Bratislava), cherestea, prefabricate, chibrituri (Zvolan, Žilina,
Banská Bystrica, Jelsava.)
Industria textilă, a confecţiilor şi tricotajelor. Centrele textile importante se
găsesc răspândite în întreaga ţară, dar mai importante sunt: Bratislava, Žilina,
Duboica, Banská Bystrica, Presov. În grupa ramurilor tradiţionale se înscrie şi
industria pielăriei şi încălţămintei în centre ca: Bardejov, Partizanske, precum şi
industria alimentară cu o largă extindere în Slovacia de Vest. Se găsesc
întreprinderi ce aparţin industriei cărnii şi a produselor lactate, industriei zahărului,
berii (Bratislava, Košice).
Agricultura. În strânsă legătură cu relieful, clima, solul şi reţeaua hidrografică,
agricultura Slovaciei poate fi structurată astfel: în câmpiile Dunării şi Hornadului
(Tisei) pe suprafeţele arabile se cultivă cereale: grâu asociat cu orz, porumb asociat
cu floarea soarelui şi sfecla de zahăr; pe culoarele de vale care pătrund în regiunea
de munte se cultivă orzul.
În regiunile deluroase, cuprinse între Carpaţii Albi, în vest şi Munţii Vihorlat în
est, se asociază cultura unor cereale (ovăz), cultura cartofului şi creşterea animalelor.
În spaţiul montan, dominant în partea centrală, există economia pastorală nomadă.
În structura şeptelului predomină porcinele, apoi bovinele, ovinele. Cornutele mari,
ca şi ovinele, se cresc mai ales pe seama păşunilor montane şi submontane.
Transporturile şi telecomunicaţiile. Transportul pe calea ferată este asigurat de
o reţea feroviară deasă legând capitala, dar şi alte centre importante, prin
magistrale, cu ţările vecine sau mai îndepărtate; reţea rutieră este modernizată, cu
autostrăzi; transportul fluvial, principala arteră de navigaţie este Dunărea cu două
porturi: Bratislava şi Komárno; aeroportul internaţional Bratislava.
Diferenţieri regionale. În Slovacia s-au individualizat următoarele regiuni:
Slovacia de Est, cu centre la: Krompachy, Košice, Prešov, Proprad, Rožnava.
Slovacia Centrală se mai numeşte şi Slovacia muntoasă, cu oraşele Banska
Bystrica , Zvolen, Žilina, Martin, Ruzomberok
Slovacia de Vest ocupă de fapt partea sud-vestică a ţării, Câmpia Dunării
reprezintă grânarul ţării. Oraşe: Bratislava, Trnava, Komárno.

Bibliografie

Marin Ion (1995), Continentele. Geografia regională. Editura Universităţii,


Bucureşti
Marin Ion (1999), Geografia regională. Europa. Asia, Editura Fundaţiei, România
de Mâine, Bucureşti

INTRODUCERE ÎN INFORMATICĂ

TEORIA INFORMAŢIEI

Introducere
Una dintre caracteristicile cele mai pregnante ale secolului XX este dezvoltarea
şi exploatarea unor noi medii de comunicare. În paralel cu creşterea numărului de
mijloace şi procedee de transmitere şi exploatare a informaţiei, a fost dezvoltată şi
o teorie de unificare, cunoscută sub numele de teoria informaţiei, iar aceasta a
devenit obiectul unor studii extrem de intense. De fapt, această teorie a fost iniţiată
de o singură persoană, inginerul american Claude E. Shannon, ale cărui prime idei
au fost publicate în articolul Teoria matematică a comunicării, apărut în Bell
System Technical Journal (1948).
În sensul cel mai larg, informaţia este considerată ca incluzând mesajele care se
transmit în orice mediu standadizat de comunicare, cum ar fi telegrafia, radioul,
televiziunea sau semnalele interne din calculatoarele electronice, sistemele
servomecanice sau orice alt procedeu de procesare a datelor. Teoria informaţiei se
aplică şi pentru semnalele care apar în sistemele nervoase ale fiinţelor vii.
Semnalele sau mesajele nu trebuie să fie purtătoare de semnificaţii în sensul
obişnuit al cuvântului. Preocuparea principală a teoriei informaţiei este aceea de a
descoperi legi matematice care pot guverna sisteme desemnate pentru a comunica
sau manipula informaţia. Aceasta se referă la stabilirea unor unităţi de măsurare
cantitativă a informaţiei şi la capacitatea diverselor sisteme de a transmite, stoca
sau procesa într-un fel oarecare informaţia respectivă.
Unele dintre problemele abordate se referă la găsirea celor mai bune metode de
folosire a diferitelor sisteme de comunicare accesibile le un moment dat, a celor
mai bune metode de selectare doar a informaţiei dorite şi separarea acesteia de cea
externă, numită zgomot. O altă problemă este aceea a stabilirii limitei superioare a
ceea ce se poate realiza cu un anumit mediu de transport al informaţiei (adesea
numit canal de informaţie).

Măsurarea informaţiei. Alegeri binare şi biţi


Cel mai simplu mod de a exprima o alegere este cel al alegerii de tip binar: din
două posibilităţi, fiecare are probabilitatea de producere de 1/2. Aceasta este
situaţia, de exemplu, ca o monedă aruncată în sus să cadă pe una dintre cele două
feţe. Este convenabil, prin urmare, să folosim cantitatea de informaţie produsă de o
astfel de alegere drept unitate de bază, iar această unitate de bază să o denumim bit.
În teoria informaţiei şi în comunicaţii bitul este unitatea de informaţie echivalentă
cu rezultatul unei alegeri binare, ca între 0 şi 1 în sistemul binar folosit în general
în calculatoarele digitale. Termenul este o prescurtare a cuvintelor „binary digit”
(binary = binar; digit = cifră) din limba engleză. Noţiunea de bit se foloseşte şi
pentru a desemna unitatea de memorie a unui computer capabilă să stocheze
rezultatul unei alegeri dintre două alternative (evident, tot 0 şi 1).
Dacă sunt N posibilităţi, toate cu şanse egale, cantitatea de informaţie este log2 N.
Dacă însă posibilităţile nu sunt egale ca potenţial de producere, mesajul va avea
cantităţi diferite de informaţie asociate fiecăreia. Valoarea calculată a acestor
cantităţi de informaţie este dată de formula:
H = p1log2(1/p1) + p2 log2(1/p2) + …+ pNlog2(1/pN)
şi se numeşte entropie – H- sau informaţia medie a setului de mesaje.
Entropia are valoarea cea mai mică, respectiv 0, atunci când mesajul este sigur
că se va produce (adică are probabilitatea 1) şi toate celelalte mesaje nu se vor
produce (au probabilitatea 0). În mod intuitiv, nu există informaţie într-un mesaj
care este sigur în mod a priori. În mod reciproc, entropia are valoare maximă log2 N
atunci când N mesaje dintr-un set au probabilităţi maxime. Mesajele individuale
dintr-un set pot avea în mod arbitrar cantităţi mari de informaţie, dar aceste mesaje
sunt atât de rare încât valoarea calculată este dată tot de log2N.

Codificarea informaţiei
O trăsătură importantă a măsurii informaţiei este aceea că permite păstrarea acesteia
pe timpul transmiterii, printr-o codificare adecvată, pe baza statisticii sursei mesajului
respectiv. Pentru a ilustra acest lucru, să considerăm un model de limbaj cu numai patru
litere – A, B, C şi D – cu probabilităţi respective de 1/2, 1/4,1/8 şi 1/8. Într-un text lung în
acest limbaj, A va ocupa o jumătate din timp, B un sfert din timp, iar C şi D câte o
optime. Dacă ar fi să codificăm acest mesaj în digiţi binari, respectiv folosind 0 şi 1, cel
mai direct cod ar fi următorul: A = 00; B = 01; C = 10; D = 11. Acest cod necesită doi
digiţi binari pentru fiecare literă a mesajului. Printr-o folosire corectă a statisticii, se poare
concepe un cod mai bun: A = 0; B = 10; C = 110; D = 111. Desigur, trebuie avută în
vedere şi recuperarea rapidă a mesajului din forma sa codificată. Mai mult, numărul de
digiţi binari folosiţi este mai mic în acest caz: (1)1/2+(2)1/4+(3)1/8+(3)1/8 = 1 3/4, unde
primul termen se datorează literei A, care ocupă jumătate din timp şi are o lungime de un
digit, iar în mod similar sunt descrişi şi ceilalţi termeni. De fapt, valoarea de 1 3/4 este
chiar valoarea lui H, calculată pentru probabilităţile de 1/2, 1/4, 1/8 şi 1/8. Această idee,
de codare a literelor mai folosite în mesaje scurte şi a celor mai puţin folosite în mesaje
mai lungi, a stat şi la baza scrierii codului Morse.
Rezultatul găsit pentru cazul de mai sus poate fi considerat ca valabil şi pentru cazul
general. Dacă H este entropia, exprimată în biţi/literă, a unei surse de informaţie, atunci
orice codificare binară care reprezintă sursa foloseşte, în medie, cel puţin H digiţi
binari/litera sursă. În mod reciproc, pot fi găsite codificări binare folosind un număr de
digiţi binari pe cât posibil mai apropiat de H. Pentru cazul general însă, codificarea
devine mai complicată pe măsură ce media de digiţi binari/litera sursă se apropie de H.
În acest caz, se impune transpunerea de secvenţe de litere sursă în secvenţe de digiţi
binari şi nu codificarea unor litere sursă individuale în secvenţe de digiţi binari.
Această trăsătură importantă a teoriei informaţiei dă un sens direct entropiei H
pentru o sursă de limbaj. De fapt, se poare afirma că H poate fi interpretată ca fiind
numărul echivalent de digiţi binari necesar pentru o codificare în 0 şi 1 cât mai
eficientă a limbajului sau sursei. De exemplu, dacă estimarea de un bit/literă,
menţionată anterior ca fiind rata de codare pentru scriere în engleză, este corectă, atunci
este posibil să codificăm un mesaj (scris în engleză) în digiţi binari folosind, în medie,
câte unul pentru fiecare literă din text şi, drept urmare, nici o altă metodă de codificare
nu se va situa sub această medie.
Tehnicile folosite în mod practic pentru a codifica datele sursă cu un număr de biţi
cât mai redus sunt numite tehnici de compresie a datelor; acestea sunt adesea metode
adaptive, ajustând în mod automat codificarea conform cu statisticile unei surse date.

Conversia analog – digital


Obiectivul esenţial al oricărei comunicări de mesaj este acela de a asigura o
fidelitate înaltă, adică o reproducere cât mai bună a acestuia, fără degradările
impuse de distorsiunile semnalului şi de zgomot.
În mod curent, informaţiile nu sunt transmise în format binar, ci sub
forma unor semnale care variază continuu în intervalul unei game de valori,
fiind de aceea denumite semnale în format analog. Pentru a fi înţelese şi
folosite în sistemele informaţionale computerizate, aceste semnale analoge
trebuie convertite în format digital, proces denumit conversie analog-digital
(în engl. analog-to-digital (A/D) conversion). Acest proces presupune mai multe
etape: eşantionarea, cuantificarea, codarea şi decodarea.
În cazul conversiei analog-digital se aplică o teoremă fundamentală conform căreia
semnalul analog trebuie reprezentat în mod unic prin valori discrete (teorema
eşantionării), iar aceste valori trebuie separate de un interval anume (intervalul Nyquist,
după numele inginerului american de origine suedeză Harry Nyquist).
Pentru ca semnalul eşantionat să poată fi stocat şi transmis în format digital,
este necesar ca fiecare eşantion de amplitudine să fie convertit într-un număr finit
de valori posibile sau nivele. Pentru a uşura convertirea în format binar, numărul de
nivele este de obicei o putere a lui 2, adică 8, 16, 32, 64, 128, 256 etc. Dar mai
există un sistem în care semnalul analog este cuantificat pe 8 nivele (de la 0 la 7),
deşi în teoria comunicării se consideră că 256 de nivele de cuantificare sunt sufi-
ciente pentru a asigura fidelitatea optimă pentru transmiterea oricărui tip de mesaj.

Procesarea informaţiei şi sistemele informaţionale


Interesul asupra modului de comunicare a informaţiei şi a celui în care purtătorii
acesteia transmit sensurile s-a constituit, încă de pe vremea filosofilor de dinaintea
lui Socrate, în domeniul de studiu al semioticii (studierea semnelor şi a
fenomenelor asociate acestora). Semnele sunt elementele ireductibile ale
comunicării şi purtătoarele de sensuri. Filosoful, matematicianul şi fizicianul
american Charles S. Peirce este considerat a fi cel care a evidenţiat cele trei
dimensiuni ale semnelor, respectiv corpul (sau mediul) semnului, obiectul pe care
îl desemnează şi interpretantul (interpretarea semnului). Peirce recunoştea că
relaţiile fundamentale ale informaţiei sunt, în esenţă, de tip triadă, în timp ce
relaţiile, a denumit aceste trei dimensiuni ale semnelor: sintactic, semantic şi
pragmatic, denumiri folosite şi astăzi.
Procesele informatice sunt realizate de procesoare de informaţie; pentru un
astfel de procesor, fie el de natură fizică sau biologică, un semn este un obiect,
lipsit de înţeles, pe care acesta îl recunoaşte ca fiind total diferit de alte semne. Un
grup de astfel de semne unice, pe care procesorul le recunoaşte, constituie
„alfabetul „ de bază al acestuia; de exemplu punctul, cratima şi spaţiul liber
constituie semnele de bază ale procesorului de cod Morse.
Obiectele purtătoare de sens sunt reprezentate ca modele de semne, numite
simboluri. Acestea se combină la rândul lor formând expresii simbolice, care
constituie intrările sau ieşirile spre, respectiv, dinspre procesele informaţionale şi
sunt stocate în memoria procesorului.
Procesoarele de informaţie sunt componente ale sistemelor informatice, care la
rândul lor sunt o clasă de construcţie. Un model abstract al unui sistem
informaţional necesită patru elemente fundamentale: procesorul, memoria,
receptorul şi executantul (fig. 1).

m
e
d
i
u Executor
l
(ieşire)
e Procesor
Memorie
x Receptor
t (intrare)
e
r
n
Figura 1. Modelul abstract al unui sistem informaţional

Procesorul are mai multe funcţii:


1. îndeplinirea de procese informaţionale elementare asupra expresiilor simbolice;
2. stocarea în memoria temporară proprie a expresiilor de intrare şi a rezultatelor
procesării;
3. planificarea modului de efectuare a procesării;
4. schimbarea acestor secvenţe de operare în concordanţă cu conţinutul memoriei
proprii.
Memoria stochează expresiile simbolice, inclusiv pe acelea reprezentând
programele. Celelalte două componente, receptorul şi executantul, sunt mecanisme
de intrare şi ieşire ale căror funcţii sunt primirea expresiilor simbolice sau a
stimulilor din mediul extern pentru a fi manipulate de către procesor, respectiv
trimiterea structurilor procesate înapoi către mediul extern.
Puterea acestui model abstract de sistem de procesare a informaţiei este dată de
capacitatea procesoarelor componente de a îndeplini un număr mic de operaţii
elementare: citirea, compararea, crearea, modificarea, denumirea, copierea,
stocarea şi scrierea. Modelul, care este reprezentativ pentru o mare varietate de
astfel de sisteme, a fost folosit pentru a explica sistemele informaţionale construite
şi implementate de om în procesoarele secvenţiale.
Deoarece s-a demonstrat că procesarea informaţiei în natură nu este totdeauna
secvenţială, începând cu anii 1980 au fost demarate o serie de studii asupra
funcţionării creierului uman, ca principalul tip de procesor paralel. Acestea au dus la
dezvoltarea neurocomputerelor, o clasă nouă de procesoare de informaţie, care imită
funcţionarea creierului uman, incluzând şi capacitatea acestuia de auto-organizare
şi învăţare. Aşa-numitele reţele neurale, care sunt modele inspirate de reţeaua
legăturilor dintre neuronii creierului uman, îşi găsesc un număr crescând de
aplicaţii în domenii ca recunoaşterea automată a unor scheme şi modele, controlul
proceselor industriale, finanţe, ca şi în alte domenii de cercetare.

INFORMATICA – ŞTIINŢA DESPRE INFORMAŢIE


(engl. = computer science; fr. = informatique)

Definiţie, origini
Informatica – o disciplină care se preocupă cu procesele de stocare şi transfer
ale informaţiei. Informatica încearcă să pună de acord concepte care provin din
domenii variate, cum ar fi biblioteconomia, cibernetica, automatica, lingvistica,
psihologia şi altele, cu scopul de a dezvolta tehnici şi procedee de mânuire a
informaţiei (mai exact, referitoare la: colectarea, organizarea, stocarea, recuperarea
şi folosirea acesteia).
Dacă în engleză denumirea reflectă legătura strânsă a acesteia cu apariţia şi
dezvoltarea calculatoarelor electronice, în limba română a fost preluat termenul din
franceză, introdus în 1960 de către Phillipe Dreyfus (INFORmation
autoMATIQUE) pentru a desemna obţinerea informaţiei printr-un proces de
prelucrare automată.
Transferul de informaţie de-a lungul timpului necesită existenţa unui mediu de
stocare a acesteia, care a fost denumit document (de aici şi termenul de documentare).
Din punct de vedere istoric, „documentarea” s-a constituit în disciplină de sine
stătătoare la începutul secolului, în paralel cu dezvoltarea cercetărilor empirice, care de
fapt i-au furnizat cele mai importante subiecte de studiu. Dezvoltarea accelerată a
acestei discipline a fost un răspuns la creşterea importanţei şi volumului de publicaţii
periodice ca suport fizic al rapoartelor ştiinţifice. Dacă în cazul cărţilor controlul
necesar se face prin catalogare şi clasificare, în cazul periodicelor sunt necesare
indexări şi rezumate, care să pună la dispoziţie informaţia primară, aşa cum a fost
publicată în diferite surse.
Rădăcinile ştiinţei despre informaţie se află în perioada imediat următoare celui
de-al doilea război mondial: modelul teoriei informaţiei creat de Shannon – Weaver,
conceptul de cibernetică formulat de Norbert Wiener, dezvoltarea rapidă a proiectării şi
fabricării calculatoarelor electronice. Aceste inovaţii au condus la definirea unui
domeniu nou de studiu, domeniu în care multe alte discipline puteau fuziona sub ideea
unificatoare de „informaţie”. După ce Institutul de Tehnologie din Georgia (SUA) a
pus la punct primul program formal de studiere a informaţiei (1963), această disciplină
a fost adoptată de multe alte universităţi americane, fie ca un domeniu de studii
independent, fie integrat departamentelor de ştiinţa computerelor sau inginerie.
La început, informatica era preocupată în primul rând de aplicarea tehnologiei
computerelor la procesarea şi gestionarea documentelor. S-au elaborat studii despre
modele de stocare şi recuperare eficientă a informaţiei, moduri de interacţiune om –
maşină, efectele formei asupra conţinutului şi înţelegerii informaţiei, procese de
generare, transmitere şi transformare a informaţiei, s-au stabilit principiile generale de
explicare şi prognozare a fenomenelor legate de informaţie.
Aplicarea tehnologiei computerelor şi, mai recent, trecerea spre studii teoretice au
dus la introducerea ştiinţei despre informaţiei în multe alte discipline, la abordarea de
noi direcţii de cercetare, fiecare dintre acestea preferând o desemnare mult mai
descriptivă a propriului domeniu de studiu. Instituţionalizarea informaticii ca disciplină
separată este abia la începuturi, deoarece adesea aceasta este asimilată tehnologiei
computerelor, iar managementul tinde să absoarbă domeniul sistemelor informaţionale.
Există sute de asociaţii profesionale care sunt preocupate de discipline conexe
informaticii, acestea constituind un forum în cadrul căruia oamenii pot schimba idei
despre procesarea informaţiei.

Dezvoltarea informaticii
Informatica poate fi considerată ca disciplină independentă doar începând cu
1960, deşi calculatoarele electronice digitale, care constituie obiectul de studiu al
acesteia, fuseseră inventate cu aproape 20 de ani mai devreme. Rădăcinile
informaticii sunt în principal în domeniile ingineriei electrice şi al matematicii.
Prima furnizează fundamentele despre proiectarea circuitelor, mai exact ideea că
impulsurile electrice introduse într-un circuit pot fi combinate pentru a obţine la
ieşirea din acesta semnale arbitrare. Inventarea tranzistorului şi miniaturizarea
circuitelor, împreună cu inventarea de medii electronice, magnetice şi optice de
stocare a informaţiei sunt rezultate ale progreselor făcute în domeniul ingineriei
electrice şi a fizicii.
Matematica este sursa unui concept cheie pentru dezvoltarea computerelor:
acela că orice informaţie poate fi reprezentată printr-o succesiune de 0 şi 1. În
sistemul de numeraţie binar (asupra căruia vom reveni), numerele sunt reprezentate
ca succesiuni ale digiţilor binari 0 şi 1, într-un mod asemănător aceluia în care le
reprezentăm în mult mai familiarul sistem de numeraţie zecimal, folosind digiţi de
la 0 la 9. Uşurinţa relativă cu care două stări (de exemplu tensiuni electrice mari şi
mici) pot fi realizate în dispozitive electrice şi electronice conduce, în mod natural,
la digitul binar (numit bit), care devine astfel unitatea fundamentală de stocare şi
transmitere în sistemul unui computer.
Algebra Booleană, dezvoltată în secolul XIX, a furnizat formalismul necesar
pentru conceperea de circuite cu valori de intrare 0 şi 1 (fals şi respectiv adevărat în
termeni de logică) care să producă orice combinaţie dorită de 0 şi 1 la ieşire.
Lucrările teoretice din domeniul calculabilităţii, începute în anii 1930, au furnizat
extensiile necesare proiectării calculatoarelor ca întreg. Un moment important în
acest sens sunt specificaţiile maşinii conceptuale Turing – un dispozitiv teoretic ce
poate manipula un şir infinit de 0 şi 1 – realizată de matematicianul britanic Alan
Turing, care dovedea puterea de calcul a acestui model. O altă realizare
remarcabilă este conceptul calculator cu program rezident (instrucţiunile şi datele
trebuie stocate în memoria maşinii pentru a putea fi accesate şi procesate rapid), a
cărui paternitate îi este atribuită matematicianului american de origine germană
John von Neumann (1903, Budapesta – 1957, Washington).
Nevoile utilizatorilor şi aplicaţiile realizate de aceştia au constituit, în perioada
de început, impulsul principal pentru dezvoltarea informaticii, cum de altfel se
întâmplă şi astăzi, într-o măsură destul de mare. Dificultatea de a scrie programe în
limbaj maşină (folosind doar 0 şi 1) a impus iniţial crearea şi dezvoltarea de
limbaje de asamblare, care permit programatorilor folosirea de termeni
mnemotehnici pentru instrucţiuni (de ex. ADD) şi simboluri pentru variabile (de
ex. X). Astfel de programe sunt apoi traduse de un alt program, numit asamblor, în
succesiuni de 0/1, acceptate de către computer.
Alte componente ale programelor, cunoscute sub denumirea de linking loaders
combină părţi de cod asamblat şi le încarcă în memoria principală a calculatorului,
unde sunt pregătite pentru a fi executate. Conceptul de legare a unor părţi separate de
cod este foarte important, deoarece a permis crearea de programe „bibliotecă” pentru
executarea sarcinilor obişnuite – un prim pas spre noţiunea de reutilizare a
programelor.
Limbajul de asamblare s-a dovedit destul de ineficient, astfel că au fost
inventate (în anii 1950) programe de nivel înalt, pentru a se putea realiza o
programare mai uşoară şi mai rapidă. Pe măsură ce limbajele de programare
deveneau tot mai puternice şi mai abstracte, construirea de compilatori eficienţi,
care să creeze coduri de înaltă calitate sub aspectul vitezei şi necesarului de spaţiu
de stocare a devenit o problemă în sine. Răspândirea folosirii calculatoarelor în anii
1960 a dat un impuls dezvoltării sistemelor de operare.
Calculatoarele au fost şi încă sunt folosite în principal în două domenii majore:
(1) ca suport de calcul pentru disciplinele ştiinţifice şi inginereşti şi (2) procesări de
date pentru mediile de afaceri. Cererea de tehnici de calcul mai performante a condus
la redeşteptarea interesului pentru metodele numerice şi analiza lor, un domeniu al
matematicii care îşi are originile în calculele de mână făcute de fizicieni, chiar cu
secole în urmă, pentru a-şi valida teoriile. Aplicaţiile pentru afaceri au condus, în anii
1960 – 1970, la crearea conceptului de bază de date şi crearea de metode sofisticate de
management al acestora. Structurarea datelor (în tabele, şiruri etc.) şi realizarea de
algoritmi eficienţi de inserare, localizare şi ştergere a datelor din astfel de structuri au
constituit domenii de cercetare ale informaticii încă de la început, deoarece acestea sunt
necesare pentru aproape toate computerele, mai ales pentru compilatoare, sisteme se
operare şi sistemul de fişiere.
Inteligenţa artificială – capacitatea calculatoarelor de a îndeplini sarcini care
sunt caracteristice inteligenţei umane – este un concept cu originea comună cu
primele calculatoare, dar nu a fost abordată serios decât începând cu 1956.
Grafica pe calculator a fost introdusă la începutul anilor ’50 ai secolului XX, o
dată cu afişarea imaginilor pe monitoare cu tub catodic şi imprimarea pe suport
hârtie. Abia la începutul anilor '80, prin introducerea formatului bit-map, a
memoriilor RAM ieftine şi a monitoarelor cu rezoluţie ridicată, dezvoltarea acestui
sub-domeniu al informaticii a devenit explozivă.
Producerea de programe a căpătat un nou conţinut la sfârşitul anilor '70, prin
introducerea unor standarde şi a unei relative discipline în structura acestora.
Primul calculator electronic digital a fost construit de John V. Atanasoff, un
fizician teoretician american de la Iowa State College (astăzi Iowa State
University), împreună cu asistentul său Clifford E. Berry. În perioada 1937-1942
Atanasoff a construit două calculatoare electronice speciale, la scară mică: primul
era prototipul pentru cel de-al doilea, numit Atanasoff-Berry Computer, sau ABC.
Un alt moment important a fost acela în care J. Mauchly, J. Presper Eckert şi
colegii lor de la Moore School of Electrical Engineering a University of
Pennsylvania au construit calculatorul electronic digital de mare viteză ENIAC
(februarie 1946).
În 1945, matematicianul american John von Neumann (născut la Budapesta),
sintetizând descoperirile unei echipe de cercetători de la Moore School şi făcând
analogii cu modul de funcţionare a creierului uman, a elaborat principiile care stau,
şi astăzi, la baza construcţiei unui computer digital, cunoscute ca fiind principiile şi
arhitectura von Neumann:
• deoarece maşina este destinată calculelor, deci va efectua cel mai frecvent
operaţii aritmetice, este necesară prezenţa unei componente specializate, numită
astăzi unitatea aritmetico-logică;
• operaţiile se execută secvenţial, ceea ce impune o distincţie între instrucţiunile
necesare rezolvării unei probleme particulare şi controlul general asupra acestor
instrucţiuni. De aici rezultă necesitatea unei alte componente, numită astăzi
unitatea de control;
• este necesară o componentă de memorie, în care sunt stocate instrucţiunile şi
datele necesare rezolvării problemei, componentă numită astăzi memorie operativă;
• sunt necesare componente pentru receptarea semnalelor exterioare şi
comunicare de mesaje către exterior, componente numite astăzi unităţi de
intrare/ieşire;
• este necesară o memorie permanentă, numită astăzi memoria externă;
• este necesară existenţa posibilităţii de trecere de la memoria intrenă la cea externă.
Mark I, proiectat de Thomas M. Kilburn şi Frederic C. Williams, de la
Manchester University, şi EDSAC (Electronic Delay Storage Automatic
Calculator), proiectat de Maurice V. Wilkes la Cambridge University, au fost
primele calculatoare cu program rezident produse în Marea Britanie. Mark I a fost
şi primul computer comercial, vânzându-se opt unităţi. Unele dintre primele
calculatoare proiectate în SUA, ca ORDVAC (Ordinance Variable Automatic
Computer), Whirlwind I, şi IBM 701, erau tot computere cu program rezident.

Clasificarea calculatoarelor
Calculatoarele moderne sunt uneori clasificate în mai multe generaţii, fiecăreia
corespunzându-i inovaţii tehnologice majore.
Computerele din prima generaţie (anterioare anului 1955: UNIVAC I
(Universal Automatic Computer), UNIVAC II, Mark I şi Mark III.
Computerele din a doua generaţie (1956 – 1965) marchează introducerea
tranzistorului în realizarea circuitelor logice, fiind lansate pe piaţă de Control Data
Corporation şi IBM în anii1960. Notabile sunt: TRADIC, TX-0 (MIT), PDP 1
(DEC), CDC 6600 şi mai ales IBM 1400.
Computerele din a treia generaţie (1965-1970) se remarcă prin introducerea
circuitelor integrate, miniaturizate şi introduse pe mici pastile pătrate de siliciu
(6,5 mm). O realizare cu totul notabilă a fost System/360, de la IBM, o familie de
şase modele diferite ca performanţe şi preţ, pentru care marele albastru investise
peste 5 miliarde de dolari. Rezultatul a fost introducerea conceptului de „com-
patibil IBM”, ceea ce înseamnă partajarea resurselor calculatorului şi schimbul de
date între mai multe calculatoare.
Computerele din generaţia a patra (1970-1990) au adus nou integrarea pe scară
mare (large-scale integration – LSI), adică apariţia microprocesoarelor, în care se
află încorporate toate componentele aritmetice, logice şi de control necesare
funcţionării unităţii centrale de procesare, primul dintre ele cu succes comercial
fiind 8080, produs de Intel Corp. în 1974. În 1975, Stevan Jobs şi Stephan
Wozniak au realizat calculatorul personal ALTAIR 8000, iar doi ani mai târziu pun
bazele companiei Apple, care va deveni un nume de referinţă. S-a renunţat la
memoriile cu miez magnetic, trecându-se la fabricarea de cipuri de RAM, mai
ieftine şi mai fiabile, iar calculatoarele au căpătat configuraţia familiară în prezent.
În anii 1980 s-a trecut la integrarea la scară foarte mare (very-large-scale
integration VLSI), computerele acestei perioade fiind considerate tot de
generaţia a patra, dar mult mai rapide (milioane de operaţii pe secundă) şi din
ce în ce mai accesibile utilizatorului individual.
Începând cu 1990 se poate vorbi de computerele de generaţia a cincea, rezultat
al eforturilor conjugate ale producătorilor din SUA şi Japonia, sponsorizaţi de către
guvernele respective. Se pune accentul pe inteligenţa artificială, raţionamente
produse de maşini, limbaje de programare logice (Prolog), dar ale căror implicaţii
nu sunt încă evidente pe piaţa computerelor.
Calculatoarele mici sau calculatoarele personale (PC) sunt destinate uzului
personal. Cu alte cuvinte, ele sunt destinate folosinţei exclusive a unei singure
persoane, spre deosebire de supercalculatoare, servere sau minicomputere, care
sunt folosite în comun de mai mulţi utilizatori.
Calculatoarele personale, ca de exemplu familia PS/2 produsă de IBM, clonele
acesteia produse de o mare varietate de fabricanţi şi familia MacIntosh produsă de
Apple Computers Inc. sunt mai ieftine şi mai mici decât serverele sau
microcomputerele, dar au performanţe mai reduse. Ele sunt însă potrivite pentru
nevoile medii ale utilizatorilor individuali, cum ar fi editarea de texte, aplicaţii
grafice relativ simple şi rularea unor programe obişnuite de contabilitate.
Calculatoarele personale sunt clasificate pe baza mărimii şi a portabilităţii:
(desktop, laptop, notebook, pocket şi palm computers).
În mod obişnuit, unitatea standard de introducere a datelor este tastatura, dar în
cazul în care nu este necesară utilizarea unor comenzi foarte explicite (cum sunt
meniurile multiopţiune), se folosesc şi alte procedee (mouse, touch-screen, creionul
electronic etc.).
Staţiile grafice sunt calculatoare personale mai puternice, capabile de performanţe
apropiate de minicomputere, ca de exemplu staţiile SPARC, produse de SunMicrosystems
Inc. sau familia RS/6000 produsă de IBM. Acestea sunt folosite în mod curent pentru
aplicaţii ştiinţifice sau inginereşti, ca şi pentru sistemele bancare.
Calculatorul este legat de o serie de periferice, de regulă comune pentru orice
sistem informatic spaţial.
Structura internă şi modul de funcţionare
Dintre cele trei tipuri, calculatoarele digitale sunt cele mai răspândite. Din punct
de vedere funcţional, la un prim nivel de descriere simplist, dar corect,
componentele esenţiale ale unui calculator digital sunt: unitatea de control, unitatea
aritmetică şi logică, unitatea de memorie şi unităţile de intrare şi ieşire (fig.2):

Figura 2. Organizarea de bază a computerelor

Unitatea de control (Control Unit sau CU) coordonează activitatea tuturor


componentelor, sincronizează şi execută instrucţiunile.
Unitatea aritmetică şi logică (Arithmetic – Logic Unit = ALU) cuprinde
totalitatea circuitelor şi dispozitivelor în care sunt efectuate calcule şi executate
instrucţiunile, ea fiind astfel implicată direct în realizarea operaţiilor aritmetice şi
logice.
Din punct de vedere constructiv însă, cele importante care asigură funcţionarea
unui calculator personal sunt microprocesorul, memoria internă, magistrala de date
şi magistrala de comenzi.
Unitatea aritmetică, unitatea de control şi eventual memoria de capacitate mică
sunt cunoscute sub denumirea de procesor sau unitatea centrală de procesare
(Central Processing Unit sau CPU). Procesorul execută instrucţiunile individuale
de program şi controlează modul de operare a celorlalte componente ale
calculatorului. Toate componentele procesorului conţin registre (locaţii de memorie
ce pot fi accesate rapid), unele folosite pentru a depozita datele folosite frecvent
sau rezultatele intermediare, altele fiind rezervate pentru sarcini speciale. Prin
urmare, procesorul este componenta esenţială a computerelor, deoarece viteza sa de
operare determină în mod direct viteza calculatorului ca întreg.
Un microprocesor conţine în interiorul său zone în care poate memora date de
lungimi foarte mici. Aceste locaţii poartă numele registre, iar fiecare registru are un
nume special (de exemplu: registrul AX, registrul BX etc.). Între toţi regiştrii,
există un registru care are un rol special, şi anume registrul IP (Instruction
Program). Microprocesorul este conectat la celelalte componente ale calculatorului
prin intermediul magistralei de comenzi. Microprocesorul reprezintă „creierul”
întregului calculator, coordonatorul tuturor operaţiilor ce sunt efectuate de către
acesta.

Parametrii şi caracteristicile esenţiale ale unui calculator personal


Deoarece vom vorbi despre parametrii care caracterizează un calculator, vom
prezenta fiecare componentă în parte, cu specificaţiile tehnice necesare.

Microprocesorul
Nu vom face o istorie a evoluţiei microprocesoarelor sau a metodelor
constructive folosite pentru fabricarea lor. Deocamdată ne interesează informaţii
mult mai concrete.
Un microprocesor este caracterizat, în principal, de:
• viteza de lucru;
• capacitatea maximă de memorie care o poate adresa;
• setul de instrucţiuni pe care le poate executa.
Viteza de lucru a unui microprocesor este determinată de mai mulţi factori:
• frecvenţa ceasului intern;
• dimensiunea registrelor interne şi a magistralei de date;
• tipul constructiv al microprocesorului;
• dimensiunea memoriei cache.
Un alt factor care determină viteza de lucru a unui calculator este dimensiunea
registrelor interne ale microprocesorului şi dimensiunea magistralei de date.
Toate aceste dimensiuni se măsoară cu ajutorul bit-ului.
De asemenea este foarte importantă dimensiunea magistralei de date. Cu cât
această dimensiune este mai mare, cu atât este mai mare volumul de date ce circulă
pe magistrală. O magistrală îngustă poate gâtui un calculator în care toate celelalte
componente sunt rapide. Dimensiunile magistralelor sunt, la momentul actual, de
100 sau 133 MHz.
Un alt factor ce influenţează viteza de lucru este tipul de microprocesor,
deoarece fiecare generaţie de astfel de produse are performanţe menţionate în mod
expres de către producători.
Alte caracteristici care influenţează viteza de lucru a microprocesorului sunt:
dimensiunea memoriei cache, capacitatea maximă de memorie pe care o poate
adresa şi reprezintă setul de instrucţiuni pe care acesta le poate executa. În general,
pentru caracterizarea unui microprocesor este folosită şi noţiunea Milioane de
Instrucţiuni Pe Secundă (MIPS). Desigur, cu cât această valoare este mai mare,
microprocesorul este mai rapid. Nu vom detalia noţiunea în cauză deoarece în
ofertele de PC-uri nu veţi întâlni specificaţii de acest gen.
Memoria internă
Dacă microprocesorul unui calculator a fost relativ dificil de caracterizat, de
acum înainte lucrurile vor fi mult mai simple pentru celelalte componente,
deoarece acestea sunt mai puţin complexe.
Memoria internă a unui calculator, a doua componentă în ordinea importanţei,
este caracterizată de doi parametri:
– dimensiunea şi
– timpul maxim de răspuns.
Dimensiunea acestei memorii este, desigur, în strânsă legătură cu
microprocesorul folosit (în speţă cu limitările impuse de acesta). Cu cât dispuneţi
de mai multă memorie internă, performanţele calculatorului dumneavoastră vor
creşte exponenţial. Dacă notăm şi faptul că această memorie este relativ ieftină,
putem formula următorul îndemn: „Cumpăraţi cât mai multă memorie cu putinţă
pentru că nu veţi regreta!”.
Cealaltă caracteristică, timpul maxim de răspuns, se referă la intervalul de timp
care este necesar memoriei interne pentru a citi sau scrie date. Mai exact intervalul
de timp ce se scurge din momentul în care primeşte de la microprocesor comanda
de citire şi momentul în care depune pe magistrala de date valoarea citită (similar
pentru scriere). Valoarea medie a acestui parametru este de 70 ns (1ns = 10-9 s)
Memoria internă a unui calculator se împarte în trei grupe mari. Acestea sunt:
memoria de bază, memoria expandată şi memoria extinsă.

Memoria externă
De regulă, memoria externă a unui PC este compusă din unităţi de disc fix şi
flexibil. Să facem distincţia: unitatea de disc este dispozitivul care gestionează
discul iar discul este suportul de memorare. Memoria externă este caracterizată (ca
şi memoria internă) de doi parametri: capacitate şi viteza de transfer.
Discul fix (Hard Disk = HD) este departe, cel mai important dispozitiv al
memoriei externe a unui PC, scopul său principal fiind de a funcţiona în strânsă
legătură cu microprocesorul, constituindu-se într-un depozit sigur al acestuia. Este
alcătuit dintr-un disc rigid (din aluminiu sau materiale ceramice speciale), acoperit
cu materiale cu proprietăţi magnetice. Datele sunt citite / scrise pe disc printr-un
cap de citire / scriere. Discul fix şi capul de citire / scriere sunt fixare într-o carcasă,
formând împreună cu aceasta Hard Disc Drive (HDD), fiind astfel posibilă
montarea sau înlocuirea acestuia cu altul nou sau de capacitate mai mare. În
prezent, se consideră ca minimum necesar un disc fix cu o capacitate de 20 Gb sau
chiar mai mari.
Deşi în general un PC posedă un singur disc fix, el poate suporta mai multe astfel de
discuri, unele montate chiar în exteriorul său; există chiar şi discuri amovibile.
Cât despre discurile flexibile (engl. floppy disk), datorită capacităţii lor mici de
stocare (1,44 Mb), sunt din ce în ce mai puţin folosite, calculatoarele din seria iMac,
de exemplu, nemaifiind prevăzute cu unităţi FDD (Floppy Disk Drive).
BAZELE ARITMETICE ALE SISTEMELOR DE CALCUL

În calculele uzuale, numerele sunt scrise în baza 10 (reprezentarea zecimală).


Reprezentarea este numită poziţională, deoarece semnificaţia unei cifre depinde de
poziţia ocupată în scrierea textului. În cazul calculatoarelor se utilizează alte
moduri de reprezentare a numerelor.

Sistemul de numeraţie Baza p Alfabetul


Binar 2 (0, 1)
Ternar 3 (0, 1, 2)
Octal 8 (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7)
Zecimal 10 (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9)
16 (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,
Hexagesimal
A, B, C, D, E, F)

Într-un sistem de numeraţie, cifra este un simbol care reprezintă o cantitate


întreagă, iar numărul de simboluri permise pentru reprezentarea cifrei este numit
baza sau rădăcina sistemului de numeraţie. Un număr este format din mai multe
cifre:
K = Xm Xm-1…, X0,X-1,X-2,…, Xm-1
în care Xm este cifra cea mai semnificativă (CCMS) a numărului K, iar X-n
este cifra cea mai puţin semnificativă (CCMPS). În continuare sunt date exemple
de sisteme de enumeraţie, fiecare fiind definit printr-un alfabet format din cifre şi
litere, numărul lor determinând baza sistemului de numeraţie respectiv.

Sistemul de numeraţie zecimal


Dintre sistemele de numeraţie poziţionale, cel mai reprezentativ este sistemul
arab, caracterizat de faptul că aportul unei cifre la valoarea numărului depinde atât
de valoarea ei, cât şi de poziţia pe care o ocupă în scrierea numărului. Acesta este
de fapt ceea ce numim astăzi sistemul de numeraţie zecimal.
Bazându-se pe poziţia cifrelor unele faţă de altele şi pe ponderea puterilor lui 10
(altfel spus, cifrele ce compun numerele sunt aşezate în ordine, după puterile
crescătoare sau descrescătoare ale bazei), acest sistem este numit sistem de
numeraţie poziţional şi ponderat.
Exemple:
2658(10) = 2*103+6*102+5*101+8*100

43,719(10) = 4*101+3*100+7*10-1+1*10-2+9*10-3

Sistemul de numeraţie octal conţine 8


simboluri pentru reprezentarea numerelor,
fiind tot un sistem poziţional ponderat, dar
bazat pe puteri ale lui 8 (423(8) =
4*82+2*81+3*80) iar sistemul de numeraţie
hexagesimal conţine 16 numere şi se bazează
pe puteri ale lui 16 (36F =
3*162+6*161+15*60).
Sistemul de numeraţie binar
Şi acesta este un sistem de numeraţie poziţional ponderat, dar se bazează pe
puterile lui 2. Datorită faptului că celor două cifre binare (0 şi 1) li se pot asocia
stările de lipsă de semnal şi semnal, sistemul binar este cel mai utilizat în
calculatoarele electronice numerice.
Exemple de numere scrise în sistemul binar:
43(10) = 1*25+0*24+1*23+0*22+1*21+1*20 = 101011(2)
29,625(10) = 1*24+1*23+1*22+0*21+1*20+1*2-1+0*2-2+1*2-3 = 11101,101(2)
Desigur că există şi sisteme de numeraţie nepoziţionale, cel mai
reprezentativ dintre acestea fiind sistemul roman, care foloseşte simbolurile
I, V, L, C, D, MB. Deşi pare simplu, acest sistem a fost abandonat datorită
următoarelor neajunsuri:
– nu există o unicitate a reprezentării numerelor (45 = VL = XXXXV);
– lungimea numărului nu are nici o legătură cu valoarea sa;
– există mari dificultăţi în efectuarea calculelor.

OPERAŢII ÎN COD ZECIMAL – BINAR

Conversia unui număr N din zecimal în binar se face mai anevoios decât
scrierea cifrelor zecimale care formează numărul, cu ajutorul unui cod care
foloseşte sistemul zecimal de reprezentare.
Pentru reprezentarea cifrelor zecimale sunt necesari 4 biţi, cu ajutorul cărora se
pot realiza 16 combinaţii distincte. Dintre aceste combinaţii sunt utile doar 10. În
funcţie de combinaţiile alese s-au obţinut o serie de coduri, cum ar fi: 8421, 2421,
4241, Exces3 etc. Folosind codul 8421, oricare număr zecimal se poate scrie în
binar cifră cu cifră mult mai repede decât în cazul în care numărul ar fi trebuit
trecut din sistemul zecimal în sistemul binar.
Exemplu: numărul N = 679 va fi scris în codul binar – zecimal 8421 astfel:
6 7 9
0110 0111 1001

CODURI, OPERAŢII ARITMETICE


Prezentarea codificată a
numerelor
În tehnica de calcul se folosesc o serie de termeni care necesită a fi precizaţi:
CODUL este un sistem de reguli şi simboluri utilizate în tehnica de calcul
pentru reprezentarea informaţiei. Deoarece informaţia este introdusă sub forma
unor şiruri de cifre şi litere, scrierea acesteia sub forma unui şir de biţi trebuie să
respecte două condiţii: combinaţia de biţi pentru fiecare caracter (cifră sau literă)
trebuie să fie unică şi limita dintre combinaţiile de biţi trebuie să fie sesizabilă. În
mod curent se utilizează două tipuri de coduri: coduri numerice şi coduri
alfanumerice. Ambele tipuri de coduri pot fi ponderate şi neponderate.
CARACTERELE sunt simboluri ale alfabetului, respectiv litere, cifre, semne de
punctuaţie, semne pentru operaţii etc.
MODULUL (MODULO) este folosit pentru a determina o unitate de măsură
sau o capacitate şi reprezintă cantitatea de combinaţii distincte care pot fi scrise cu
un număr limitat de poziţii simbolice.
Cuvântul CALCULATOR este format dintr-un grup de cifre care reprezintă o
unitate de bază a informaţiei în calculator. La un calculator universal, un cuvânt
cuprinde între 10 şi 15 cifre zecimale sau 21 – 61 biţi.
Codurile numerice permit reprezentarea în mod unic a fiecărei cifre a
numerelor, a semnului şi a virgulei. În cazul sistemului zecimal, pentru
reprezentarea celor zece cifre vor fi necesare 10 combinaţii distincte de biţi; în
cazul reprezentării cifrelor sistemului zecimal folosind numărarea în binar se
foloseşte codul binar – zecimal (CBZ).
Codurile alfanumerice conţin un număr suficient de mare de biţi pentru a putea
reprezenta în mod distinct cifrele, literele, semnele de punctuaţie, simbolurile
aritmetice etc. Codurile alfanumerice cu 6 biţi pot realiza 64 de combinaţii
distincte, iar cele cu 8 biţi oferă 156 de combinaţii distincte, suficiente pentru
reprezentarea tuturor cifrelor, simbolurilor, literelor mari şi mici, precum şi a unor
serii de comenzi din limbajul de programare.

BAZELE LOGICE ALE STRUCTURII ŞI FUNCŢIONĂRII


CALCULATOARELOR ELECTRONICE

Algebra booleană. Definirea domeniului


Generalităţi
Algebra logicii sau algebra booleană este o metodă simbolică pentru studierea
relaţiilor logice, fiind un capitol al logicii matematice. Regulile de bază ale acesteia
au fost formulate în 1847 de către matematicianul englez George Boole şi au fost
ulterior rafinate de alţi matematicieni şi aplicate pentru a da naştere unei teorii.
Capitolul de logică matematică, intitulat algebra logică, a găsit o largă aplicabilitate
în analiza şi sinteza schemelor componente şi a blocurilor funcţionale ale
computerelor.
Ca orice sistem matematic, algebra booleană poate fi definită printr-o mulţime a
elementelor, S = {0,1}, o mulţime a operatorilor elementari (•, +, -, =) şi un număr
de postulate. Conform acestei definiţii, în algebra booleană variabilele nu pot avea
decât una din cele două valori posibile, notate simbolic cu 0 şi 1, orice valoare
intermediară neavând nici o semnificaţie. Variabilele logice sunt reunite cu ajutorul
operatorilor (simbolurilor) pentru a forma expresii logice. Orice funcţie poate fi
determinată cu ajutorul celor patru simboluri care alcătuiesc mulţimea operatorilor
din definiţia algebrei booleene. Din acest motiv aceştia sunt denumiţi operatori
fundamentali şi conduc la funcţiile elementare. Definirea funcţiilor elementare este
pusă în evidenţă prin metode grafice.
Algebra logică operează cu propoziţii despre care se poate spune că sunt fie
adevărate, fie false. Unei propoziţii adevărate I se atribuie valoarea 1, iar uneia
false valoarea 0. O propoziţie nu poate fi simultan şi adevărată şi falsă. Două
propoziţii sunt echivalente dacă sunt simultan adevărate sau false.
Clasa este formată dintr-un grup de elemente (lucruri, fiinţe, simboluri), care
posedă cel puţin o proprietate comună.
Logica claselor se ocupă cu relaţiile dintre subclasele care există în interiorul
unei calase particulare.
Clasa complementară reiese din definiţia clasei şi este formată din elementele
clasei generale care nu posedă, nici unul, proprietatea ce caracterizează clasa
particulară dată. Pentru ilustrarea celor mai sus, vezi figura 3.
Pătratul conţine toate elementele clasei universale date; cercul conţine toate
elementele ce posedă cel puţin o proprietate comună, constituind clasa de elemente
notată A. Restul de elemente din pătrat, care nu posedă proprietatea comună
elementelor grupului A, formează clasa complementară non-A.
In concluzie, clasa universală poate fi împărţită în subclase, în cazul nostru
două, adică A şi non-A. Pentru a distinge complementul unei variabile de aceasta,
se plasează o bară orizontală ce reprezintă simbolul de complementaritate. Nu este
singura notaţie; de multe ori se foloseşte şi apostroful.
Logica claselor se ocupă şi cu relaţiile dintre diverse mulţimi. Una dintre aceste
relaţii este relaţia de complementaritate, descrisă mai sus.

A A

A A

Figura 3. Mulţimea (clasa) universală (stânga), mulţimea (clasa) adevărată (centru)


şi mulţimea (clasa) complementară (dreapta) în algebra booleană

O altă relaţie este incluziunea. Să considerăm mulţimea A = {0,1,} şi mulţimea


B = {1}. Se constată că orice element care aparţine mulţimii B aparţine şi mulţimii
A. În acest caz se spune că mulţimea B este inclusă în mulţimea A şi această relaţie
se notează astfel:
B ⊆ A.
Cea de-a treia relaţie este egalitatea. Două mulţimi A şi B sunt egale dacă au
aceleaşi elemente:
A ={0,1}si B = {0,1}; A = B.

Operaţii cu mulţimi
a. Reuniunea sau suma logică este mulţimea în care se află toate
elementele mulţimilor A şi B, figurând o singură dată, se numeşte
reuniunea mulţimilor A şi B. Această mulţime formată se notează:
A ∪ B sau A + B. Relaţia matematică este comutativă, adică A + B =
B + A, relaţie care se citeşte „A sau B este egal cu B sau A” sau „suma
logică A + B este egală cu suma logică B + A”.

b. Intersecţia sau produsul logic este mulţimea elementelor comune


mulţimilor A şi B, fiecare element comun mulţimilor A şi B figurând o
singură dată, se numeşte intersecţia mulţimilor A şi B şi se notează:
A ∩ B sau A • B.
Relaţia se citeşte „intersecţia mulţimilor A şi B” sau „produsul logic al claselor A şi B”.
Algebra logică posedă patru simboluri, figurate în tabelul următor:

Denumire Reprezentare
Intersecţie sau produs logic “.” (punct), ∩, ∧, x (semnul înmulţirii)
Reuniune sau adunare logică “+” (plus”, ∪, ∨
Complement sau negaţie ““ (bară deasupra”, „’” (apostrof)
Egalitate sau identitate “=“ (egal)

Algebra booleană lucrează cu variabile. Acestea se notează, ca orice


variabile, cu litere. Valoarea logică sau booleană este reprezentată printr-o literă
care semnifică orice fenomen care nu poate lua decât stări opuse. Prin convenţie,
cele două stări sunt reprezentate prin 1 sau 0, respectiv adevărat sau fals.
• Definiţiile algebrei booleene sunt trei relaţii simple impuse:
Definiţia I: A + A = 1; element 1.
Definiţia II: A • A = 1; element 0.
Definiţia III: A • A = A + B
Al doilea mod de interpretare a simbolurilor, postulatelor, teoremelor şi
funcţiilor algebrei booleene este acela al tabelelor de adevăr. Acestea se referă la
calculul propoziţiilor. Fiecare propoziţie nu poate lua decât două valori, 1 sau 0, cu
alte cuvinte ea poate fi adevărată sau falsă. Simbolurile algebrei booleene pot fi
interpretate şi cu ajutorul tabelelor de adevăr, denumite şi tabele de valori sau
tabele de combinaţii (tabelul următor).

A B A+B A• B non-A C=A


0 0 0 0 1 0
0 1 1 0 1 0
1 0 1 0 0 1
1 1 1 1 0 1

ALGORITMII
Cuvântul algoritm provine de la numele matematicianului persan Abu‘Abd
Allah Muhammad Ibn Musa al Khwarizmî (secolului VIII-IX d. Ch.), care a scris
o carte de matematică tradusă apoi în latină (Algoritmi de numero indorum), în care
algoritm provine de la al Khwarizmî, ceea ce înseamnă oraşul Khwarizm (care în
prezent se numeşte Khiva şi se află în Uzbekistan). Algoritmul este un procedeu
matematic sistematic care conduce – în urma parcurgerii unui număr finit de paşi –
la răspunsul la o întrebare sau la soluţionarea unei probleme.
Există o mare varietate de reprezentare a algoritmilor. Oricare ar fi limbajul pe
care îl folosim, algoritmii trebuie să respecte anumite criterii. Astfel, fiecare
algoritm trebuie să respecte criteriile de finitudine (adică să se încheie după un
număr finit de paşi) şi de generalitate (un algoritm trebuie să rezolve toate
problemele dintr-o anumită clasă). În plus, pentru a permite scrierea uşoară a unor
algoritmi care respectă criteriile de definire şi fezabilitate, s-au dezvoltat limbaje
speciale, numite metode de reprezentare. Cele mai răspândite metode de
reprezentare sunt schemele logice şi limbajul algoritmic (pseudocodul). Deşi
schemele logice devin la un nivel mai avansat de programare destul de greoaie, ele
reprezintă un bun instrument de lucru pentru iniţierea celor începători.

Schemele logice
Schemele logice sunt reprezentări grafice ale modului în care se succed
operaţiile prevăzute de algoritm. Ele pot fi urmărite cu uşurinţă deoarece acţiunile
algoritmului sunt vizualizate grafic. Schemele logice sunt formate din instrucţiuni;

START

CITESTE SCRIE
x1,x2,…,xn a1,a2,…,an

STOP
Figura 4. Tipuri de instrucţiuni

fiecare instrucţiune este încadrată într-o figură geometrică (fig. 4), forma acesteia
(dreptunghi, trapez, romb etc.) indicând tipul de acţiune ce trebuie efectuată.
Un alt mod de reprezentare a algoritmilor beneficiază atât de rigurozitatea
limbajelor de programare cât şi de flexibilitatea limbajului uman. Denumirea de
pseudocod sugerează faptul că, deşi instrucţiunile limbajului algoritmic seamănă cu
cele ale unui limbaj de programare, ele nu formează un cod interpretabil de către
calculator, ci un pseudocod.
Un program în limbaj algoritmic este o succesiune de instrucţiuni ale
limbajului ce se execută succesiv, în ordinea în care au fost scrise. Iată spre
exemplificare programul pseudocod pentru rezolvarea aceleiaşi ecuaţii de gradul I:
start
citeşte a, b
dacă a<>0 atunci
scrie 'Soluţia este: ', -b/a
altfel
dacă b=0 atunci
scrie 'Soluţia este spaţiul real'
altfel
scrie 'Ecuaţia nu are soluţii'
sfârşit dacă
sfârşit dacă
stop.
După cum se poate observa, operaţiile aflate sub incidenţa instrucţiunii de
ramificare sunt grupate spre dreapta, pentru a evidenţia apartenenţa lor la una din
ramificaţii. Această operaţie se numeşte indentare şi este utilizată şi în cazul
codului scris într-un limbaj de programare cu scopul de a-i mări lizibilitatea.

Programarea structurată
Schemele logice permit o libertate foarte mare a înlănţuirii instrucţiunilor, ceea
ce poate conduce le crearea de structuri greu de urmărit. Pentru a simplifica
structura programelor şi a mări în schimb lizibilitatea şi adaptabilitatea lor, s-a
creat conceptul de programare structurată. Acesta impune anumite restricţii asupra
modului de utilizare a instrucţiunii de decizie. S-au definit astfel trei variante de
executare a fluxului de instrucţiuni:
a. secvenţa (instrucţiunile se execută succesiv, o singură dată);
b. ramificarea (permite execuţia unui singur grup din două grupuri de
instrucţiuni, funcţie de valoarea unei condiţii logice). Aceasta corespunde
instrucţiunii dacă;
c. iteraţia (permite repetarea unui grup de instrucţiuni până când se îndeplineşte
o anumită condiţie). Aceasta este realizată de instrucţiunile repetă, cât timp şi
pentru.

LIMBAJ – LIMBAJE DE PROGRAMARE

Noţiunea de limbaj este primară, adică nu poate fi definită cu ajutorul altor


noţiuni. De fapt, limbajul constă dintr-o mulţime de cuvinte (dicţionarul
limbajului), cu ajutorul cărora se pot construi şiruri de cuvinte, în conformitate cu
alte reguli (gramatica limbajului). Un asemenea şir de cuvinte constituie un mesaj.
În alcătuirea şi scrierea programelor este important să existe mesaje care pot avea
semnificaţie de ordine.

Limbajul non-verbal
Vorbirea şi scrierea sunt, într-adevăr, facultăţi şi activităţi fundamentale atunci
când ne referim la ele în termeni de limbaj. Acestea sunt, oricum, domenii ale
comportamentului uman pentru care termenul de limbaj este folosit în sens
periferic şi derivat.
Atunci când oamenii vorbesc, ei nu se mărginesc doar la simpla emitere de sunete.
Deoarece vorbirea presupune de obicei cel puţin două persoane care se văd reciproc, o
mare parte a înţelesului este dat de expresia feţei, tonul vocii şi atitudinile şi mişcările
corpului, dar mai ales ale mâinilor. Contribuţia gesturilor la semnificaţia mesajului este,
în parte, determinate de contextul cultural şi diferă de la o regiune la alta. Cât de
importante sunt aceste simboluri vizuale reiese dacă am compara cât de puţin eficientă
este o convorbire telefonică faţă de conversaţia directă dintre două persoane; toţi avem
experienţa zâmbetului involuntar la telefon şi a faptului că acesta nu va semnifica
nimic pentru persoana de la celălalt capăt al firului.
Pe de altă parte, rolul jucat de contactul emoţional şi în exprimarea
sentimentelor cu ajutorul mimicii, indiferent de cuvintele folosite, a fost demonstrat
cu ajutorul testelor. Subiecţilor li s-a cerut să reacţioneze la propoziţii care apar cât
mai prietenoase cu putinţă atunci când sunt citite dar care au fost pronunţate cu
furie sau, din contra, deşi propoziţiile sunt pline de ostilitate, au fost pronunţate
într-o manieră foarte prietenoasă. S-a stabilit astfel că mimica şi tonul vocii au fost
cele care au cauzat răspunsul emoţional al subiecţilor.
Asemănătoare cu aceste activităţi paralingvistice sunt şi zgomotele produse de voce
şi care nu pot fi privite ca părţi ale nici unui limbaj, deşi ele ţin de comunicare şi de
exprimarea sentimentelor: râsul, ţipetele de durere sau de bucurie, expresiile de
dezgust, triumf etc. Aceste exprimări nonlexicale diferă fundamental de limbaj.
Un limbaj este un sistem de simboluri, cu productivitate şi flexibilitate infinite.
Există însă şi alte sisteme de simboluri recunoscute şi instituţionalizate de către
diverse culturi umane. Ca exemple pot fi amintite simbolurile existente pe hărţi,
notaţiile muzicale sau în alte reprezentări convenţionale. În orice caz, nici unul
dintre acestea nu se poate compara cu limbajul în privinţa potenţialului infinit de
productivitate, a extensiei sau a preciziei.
Limbajele sunt folosite de către oameni pentru a vorbi sau a scrie altor fiinţe
umane. Ca urmare, porţiuni de limbaj pot fi folosite de către oameni pentru a
controla maşinile, ca atunci când diferite butoane sunt marcate cu cuvinte sau
propoziţii care desemnează funcţiile lor. O dezvoltare recentă şi specializată a
limbajului om – maşină o reprezintă limbajele de programare (Cobol, Algol,
Fortran etc.), care furnizează mijloacele prin care seturile de instrucţiuni şi date de
cele mai diferite tipuri sunt transpuse în formate acceptate de către aceste maşini.
Limbajele care au capacitatea de a se dezvolta, forma lor la un anumit moment
dat fiind rezultatul acestei evoluţii, sunt considerate limbaje naturale. Prin opoziţie,
limbajele create într-un interval scurt de timp şi care nu evoluează sunt considerate
limbaje artificiale. Cu toate acestea, limbajele, fie ele naturale sau artificiale, au o
trăsătură comună: mobilitatea. Aceasta la permite rezolvarea unor situaţii dificile
prin extrapolări ce contravin gramaticii specifice fiecăruia dintre ele.
Să considerăm următorul mesaj: X+Y=Z. Acest masaj are următoarea
semnificaţie: „adună valorile variabilelor X şi Y şi atribuie rezultatul variabilei Z”.
Lista instrucţiunilor de acest fel pe care trebuie să le execute un calculator pentru a
efectua calculele necesare pentru rezolvarea problemei şi furnizarea rezultatelor
dorite reprezintă un program. Programele sunt deci înlănţuiri detaliate ale planului
sau procedeului folosit pentru a rezolva o anumită problemă cu ajutorul unui
calculator. Acestea trebuie deci să conţină o succesiune detaliată de instrucţiuni de
calcul, fără ambiguităţi, astfel încât calculatorul să le poată sesiza, înţelege şi
executa. Deosebirea dintre programele şi echipamentele folosite în informatică se
face denumindu-le generic „software” şi respectiv „hardware”.
Conform scopurilor specifice urmărite, au fost create numeroase limbaje de
programare, câteva dintre acestea fiind prezentate succint în cele ce urmează. Deşi
calculatoarele tind a avea aceleaşi limbaje maşină, există încă mari diferenţe de la
un producător la altul. În consecinţă, există mai multe tipuri de asamblori şi limbaje
de asamblare.
FORTRAN ( Formula Translation), dezvoltat de către IBM (1957) şi destinat
iniţial analizei numerice, a fost completat ulterior cu facilităţi de manipulare a
datelor structurate, alocări dinamice de date, calcule recursive etc. şi relansat în
1990 (FORTRAN 90).
COBOL (Common Business-Oriented Language) este cel mai răspândit printre
utilizatorii din anumite medii de afaceri, bancare şi de asigurări. COBOL a fost creat
pentru a răspunde la două cerinţe majore: portabilitatea (capacitatea de a fi rulat fără
modificări majore pe computere de fabricaţii diverse) şi lizibilitatea (uşurinţa de a fi
citit cât mai uşor, ca orice propoziţie simplă din limba engleză). Datorită acestor
calităţi, COBOL a fost îmbunătăţit de mai multe ori de la lansarea sa în 1959, fiind
folosit, printre alţii, şi de Departamentul de Stat pentru Apărare al S.U.A.
PL/I este un limbaj complex care a fost realizat la sugestia SHARE (un grup de
utilizatori ai computerelor IBM) şi IBM în 1963. Deşi numit iniţial NPL (New
Programming Language) şi lansat de IBM în 1965, a fost ulterior revăzut de
Institutul Naţional American pentru Standarde (ANSI) şi de alte organizaţii. PL/I a
fost creat pentru aplicaţii ştiinţifice şi inginereşti, putând prelucra o mare varietate
de date, dar în ultimii ani folosirea sa este mai puţin frecventă.
BASIC (Beginner's All-Purpose Symbolic Instruction Code) este un limbaj de
programare destinat unor scopuri cu caracter foarte general, fiind destul de uşor de
învăţat chiar şi de către cei care nu au noţiuni de programare. Dezvoltat la mijlocul
anilor 1960 (John G. Kemeny şi Thomas E. Kurtz de la Dartmouth College,
Hanover, N.H.), acest limbaj a devenit extrem de popular în anii 1980.
APL (A Programming Language) este un limbaj care are la bază cartea lui
Kenneth E. Iverson de la IBM (A Programming Language, 1962). În 1968 IBM a
lansat prima versiune (APL/360), destinată domeniilor ştiinţifice şi inginereşti, iar
în 1973 a apărut versiunea APLSV (APL Shared Variable), care poate lucra cu mai
multe tipuri de fişiere, expresiile fiind reduse la simple notaţii, iar funcţiile
operaţionale fiind mai puternice.
PASCAL este un limbaj dezvoltat de Niklaus Wirth (Institutul Federal de
Tehnologie, Zürich, Elveţia), la sfârşitul anilor 1960. A fost gândit ca un bun
instrument educaţional pentru învăţarea programării, având un compilator precis şi
rapid. Începând cu 1974, limbajul PASCAL a devenit accesibil publicului larg,
fiind mult folosit de către universităţi şi influenţând dezvoltarea limbajelor create
ulterior. Caracteristicile de bază ale acestui limbaj sunt: specificaţie cu formă
concisă, este uşor de învăţat, algoritmii şi structurile de date fiind uşor de citit iar
eventualele erori uşor de corectat.
ADA este un limbaj de nivel ridicat, dezvoltat la iniţiativa Departamentului de
Stat pentru Apărare al S.U.A., cu scopul de a fi un limbaj comun pentru toate
calculatoarele acestuia, provenite de la o varietate de producători. Patru ani mai
târziu (1975), a fost lansată prima versiune care, deşi similară cu PASCAL, conţine
numeroase specificaţii destinate pentru scrierea unor programe foarte mari, care îl
fac greu de utilizat în afara departamentului respectiv. Denumirea limbajului a fost
aleasă în onoarea Augustei Ada King, contesă de Lovelace, fiică a lordului Byron,
asistentă a lui Charles Babbage, considerată a fi creatoarea primului program de
calculator din lume.
C. Deşi C este considerat a fi un limbaj de nivel ridicat, are multe trăsături
proprii programelor de nivel coborât, ca de exemplu capacitatea de a manipula
adresele şi biţii în mod direct. A fost dezvoltat de către Dennis M. Ritchie de la
AT&Bell Laboratories, în 1972. Sistemul de operare UNIX este scris aproape în
întregime în C, spre deosebire de cele anterioare, care fuseseră scrise în limbaje de
asamblare sau în limbaje cod maşină. Limbajul s-a impus, fiind folosit pe scară
largă pentru calculatoarele personale.
LISP (List Processor) este un limbaj puternic în manipularea listelor de date sau
simboluri şi mai puţin dotat pentru procesarea datelor numerice. Acest limbaj este
unic în felul său: necesită memorii de mare capacitate şi, fiind procesat de un
interpretor, este foarte lent în executarea programelor. Creat de un grup condus de
John McCarthy, pe atunci (1960) profesor la Massachusetts Institute of
Technology, acest program este total diferit de celelalte, ulterior fiind avansate
câteva versiuni îmbunătăţite.
Limbajele de generaţia 4 (4GLs) sunt mult mai apropiate de limbajele naturale,
folosite de noi. Ele au fost create pentru a uşura comunicarea cu calculatorul, fiind
mult mai uşor de folosit decât limbajele maşină (din prima generaţie ), limbajele de
asamblare (a doua generaţie), sau limbajele de nivel înalt (a treia generaţie).
Utilizarea acestor limbaje este legată în primul rând de bazele de date şi prelucrarea
acestora. FOCUS, dezvoltat de Information Builders, Inc., este un astfel de limbaj,
similar cu COBOL. SQL (Structured Query Language) şi QBE (Query By
Example), ambele produse de IBM, sunt alte exemple de 4GLs.
Limbajele de programare orientate-obiect sunt o tehnică prin care un program
este scris cu obiecte separate, care conţin structuri de date şi proceduri de calcul
suficiente prin ele însele. Programele noi pot fi scrise prin asamblarea într-un timp
mult mai scurt a unui set de astfel de obiecte predefinite. Ca exemple pot fi date:
Simula sau Smalltalk (primele apărute), sau mai recent apărutul şi extrem de
răspânditul C++ creat de Bjarue Stroustrup de la AT&Bell Laboratories, la
începutul anilor 1980.

Programele
Programul (software) este format dintr-un set de instrucţiuni care îi spun
computerului cum să opereze. Softul cuprinde de fapt un întreg set de programe,
proceduri şi rutine asociate operării întregului sistem. Termenul de software a fost
inventat în scopul diferenţierii acestor instrucţiuni de hardware (care se referă la
componentele fizice ale unui computer).
Există două mari tipuri de programe: programele de sistem şi programele pentru
aplicaţii.
Programele de sistem controlează funcţionarea internă a computerului, în
principal prin intermediul unui sistem de operare, ca şi unele periferice, cum ar fi
monitorul, imprimanta şi dispozitivele de stocare a datelor.
Programele pentru aplicaţii, spre deosebire de precedentele, conduc computerul
pe calea executării unor comenzi venite de la utilizator, deci se poate spune că
includ orice program care procesează date pentru utilizator. Astfel, programele
pentru aplicaţii includ procesoarele de cuvinte, foile de calcul, managementul
bazelor de date, fişe de inventar şi de salarizare, ca şi multe alte „aplicaţii”.
Programele sunt depozitate pe suporturi externe de memorie de lungă durată,
cum sunt discurile fixe şi dischetele. Atunci când un program este folosit,
computerul îl citeşte de pe suportul de stocare şi plasează instrucţiunile, temporar,
în memoria cu acces aleator (RAM).
Procesul de depunere şi apoi executare a acestor instrucţiuni se numeşte rulare
sau executare a unui program. Prin contrast, programele şi procedurile care sunt
stocate permanent în memoria computerelor folosind tehnologie memoriei cu acces
numai la citire (ROM) se numesc programe durabile (firmware sau „hard
software”).
Programele care sunt înscrise în memoria unui calculator îi permit acestuia să
execute o varietate de sarcini în mod succesiv sau chiar intermitent. Ideea unui
program rezident în memoria calculatoarelor a apărut la sfârşitul anilor 1940, fiind
introdusă de matematicianul John von Neumann. Primul calculator digital dotat cu
programe interne a fost EDVACD (Electronic Discrete Variable Automatic
Computer), construit în 1949. Chiar de la început a apărut o problemă: care este
limbajul cel mai potrivit pentru scrierea programelor ? Primele limbaje folosite se
numeau limbaje maşină sau limbaje cod maşină. Acestea permiteau scrierea
programelor sub forma unor mulţimi de comenzi pentru executarea operaţiilor
elementare. Datorită dificultăţilor de redactare s-au imaginat limbaje în care forma
de redactare se apropie de aceea din limbajele naturale. Textul scris într-un limbaj
de programare este transformat în comenzi în cod maşină de către un program
numit program de compilare, care este rezident (înscris) în memoria calculatorului.
Computerele sunt prevăzute cu numeroase programe destinate în primul rând să
asiste utilizatorii să ruleze anumite aplicaţii sau să optimizeze performanţele
sistemului. Această colecţie de programe, numită sistem de operare, este extrem de
importantă pentru funcţionarea calculatoarelor. Tehnologiile actuale fac posibilă
înscrierea în unitatea centrală de procesare, încă din timpul fabricaţiei, o unor părţi
din sistemul de operare, ca programe fixe, introduse la cererea cumpărătorului.
Anumite sisteme de operare sunt însă folosite în mod independent, pentru a facilita
procesul de programare. Acestea includ traductori (asamblori sau compilatori),
care transpun un întreg program dintr-un limbaj în altul, interpretori (care execută
programele secvenţă cu secvenţă, pe măsură ce sunt traduse) şi deparazitori (care
supraveghează toate circumstanţele rulării unei aplicaţii şi depistează eventualele
erori de calcul sau de execuţie).
Un computer digital nu poate lucra fără un program care să controleze diferitele
sale componente fizice în ordinea specificată de către utilizator. Prin simpla
schimbare a programului, computerul este determinat să lucreze altfel. Cu alte
cuvinte, programul furnizează computerelor digitale capacitatea generală de a
efectua calcule.
Să considerăm o simplă operaţie de calcul: adunarea X+Y = Z. Numărul X este
stocat în memorie la adresa 8, Y este stocat la adresa 10, iar Y la adresa 5. Totul
poate fi scris ca un program în numai 3 rânduri:
LOAD 8
ADD 10
STORE 5
Prima instrucţiune – LOAD 8 – citeşte numărul X din adresa de memorie 8 şi îl
plasează în Unitatea Aritmetică – Logică, ştergând orice număr anterior existent în
aceasta. A doua instrucţiune – ADD 10 – adaugă numărul Y din adresa de memorie 10
la numărul X existent în Unitatea Aritmetică – Logică. A treia instrucţiune plasează
rezultatul obţinut din Unitatea Aritmetică – Logică în memorie, la adresa 5.
Numerele X şi Y nu trebuie menţionate explicit în acest program deoarece se
presupune că au fost deja plasate la adresele respective de către alte instrucţiuni,
care nu sunt prezentate în această secvenţă.
Prima parte a fiecărei instrucţiuni (LOAD) se numeşte operaţie cod (engl.
opcode), iar a doua parte (8), se numeşte operant. Unele calculatoare au instrucţiuni
ce cuprind doi sau trei operanzi fiecare. De exemplu: ADD 8 10, ceea ce înseamnă
adunarea a două numere stocate în memorie la adresele 8, respectiv 10.
Instrucţiunile dintr-un program sunt numite, împreună, cod.
Fiecare program este pregătit conform unei anumite reguli (limbaje de
programare), deoarece computerele înţeleg doar limbajele maşină, scrise în format
binar, adică sub forma unor şiruri de 0 şi 1 (de ex. 01011101). Astfel, instrucţiunea
LOAD 8 poate fi scrisă ca 010100001000 (în cod maşină), în care 0101 de la
început semnifică operaţia LOAD iar restul de 00001000 reprezintă numărul 8
transpus din sistemul zecimal în cel binar. Deşi computerele operează uşor în
limbaj maşină, pentru oameni este dificil să scrie şi să citească în acest limbaj. Ca
urmare, programatorii folosesc limbaje care pot fi interpretate de ei dar nu şi de
maşini. De exemplu, mnemotehnicul opcod LOAD din limbajul înţeles de om este
mult mai uşor de înţeles decât 0101 din limbajul maşină. Astfel de limbaje care pot
fi înţelese de oameni trebuie traduse în limbaje maşină de către programe cu scop
general numite procesoare de limbaj.
Limbajele de programare se clasifică după lizibilitate. Cele a căror lizibilitate
este mai aproape de limbajele maşină sunt numite limbaje de nivel jos (de exemplu
limbajele de asamblare). Cele a căror lizibilitate este mai aproape de limbajul uman
sunt considerate de nivel ridicat (de exemplu COBOL şi BASIC). Programele
scrise în limbaje de nivel coborât sunt executate mai rapid şi solicită mai puţin
spaţiu în memoria computerelor decât cele scrise în limbaje de nivel ridicat.

Sisteme de operare
Sistemul de operare este un program care controlează diferitele operaţii efectuate
de un computer, direcţionează şi coordonează derularea secvenţelor de program.
Sistemele de operare sunt seturi foarte complexe de instrucţiuni care planifică
succesiunea sarcinilor (aplicaţiile cerute de utilizator), ce urmează a fi efectuate, şi
alocă resursele de sistem necesare realizării fiecăreia dintre acestea: resurse de
procesor, de memorie sau anumite periferice. Sistemul de operare coordonează
încărcarea, stocarea şi executarea în procesor a programelor, dar şi în cazul unor sarcini
speciale, cum ar fi accesarea fişierelor, rularea unor aplicaţii, controlul monitorului şi al
mediilor de stocare, interpretarea comenzilor introduse de la tastatură etc. Atunci când
un computer execută mai multe sarcini simultan, sistemul de operare va aloca resursele
şi timpul în maniera cea mai eficientă, acordând prioritate anumitor sarcini în
defavoarea altora, proces numit partajarea timpului (în engleză, time-sharing). În cazul
calculatoarelor legate în reţea, sistemul de operare este cel care guvernează
interacţiunile dintre computerele respective.
Primul set de instrucţiuni pentru un computer digital a fost conceput de către
matematicianul englez Charles Babbage, pentru a sa „maşină analitică”, care nu a
fost de fapt construită niciodată. Primul sistem de operare stocat în computer a fost
pus la punct în 1949 la Universitatea Cambridge. Între 1950-1980 sistemele de
operare au căpătat o largă răspândire; acestea au fost dezvoltate cu precădere de
către companii private. Cele mai populare dintre acestea, menite a fi rulate pe
computerele produse de IBM sunt: MVS, DOS/VSE şi VM.
În afara acestor sisteme de operare, protejate de legile de proprietate, au fost
dezvoltate şi sisteme de operare deschise sau portabile, care sunt rulate pe
platformele realizate de alţi producători. Sistemele de operare deschise au apărut în
anii 1980 şi sunt extrem de răspândite pentru calculatoarele personale (PC) şi
staţiile de lucru. Cele mai populare sunt DOS şi Windows (dezvoltate de Microsoft
Corporation), Linux şi Be 2/OS.
Pe lângă acestea, au fost dezvoltate şi sisteme de operare pentru reţele, care fac
posibilă comunicarea tuturor entităţilor aflate în reţea. Acestea acţionează de fapt
ca un sistem suplimentar, pe lângă cel specific fiecărei componente a reţelei.
Dominante sunt, în această categorie, UNIX şi Netware, produse de Novell Inc.

Dezvoltarea sistemelor de operare


Primul sistem de operare folosit pe scară largă a fost OS/360 introdus de IBM în
1964, deşi mai existau şi alte sisteme de operare la momentul respectiv. OS/360
furniza un singur sistem de operare, care putea rula orice program pe toate
computerele din familia IBM/360. Acest fapt a avut un impact deosebit asupra
industriei computerelor, deoarece utilizatorii puteau să-şi actualizeze computerele
cu cele din noile familii, mai puternice, fără să mai fie nevoiţi să-şi rescrie
programele sau aplicaţiile acestora.
UNIX este un sistem de operare în time-sharing pe care l-a dezvoltat Ken
Thompson de la AT&T Bell Laboratories, începând cu 1969; mai târziu i s-a
alăturat şi Dennis Ritchie. Iniţial, UNIX era dedicat unui singur utilizator. Ulterior,
a fost creat limbajul de programare C, special pentru UNIX, care a fost rescris în
întregime în acest limbaj; în plus i s-au adăugat capacitatea de programare multiplă
în mod time-sharing şi o portabilitate mărită. Începând cu 1975, codul sursă pentru
UNIX a fost distribuit universităţilor, la preţ redus; această practică a încetat în
1981, când AT&T a adoptat UNIX-ul ca pe un produs comercial, numit UNIX III.
Devenit însă extrem de popular în universităţi, unde era folosit în principal pentru
staţiile de lucru şi aplicaţii cu caracter ingineresc, UNIX a permis, datorită preciziei
şi clarităţii sale, adăugarea de noi caracteristici. Se remarcă, în acest sens,
Universitatea Berkeley, California, care a adăugat editarea de text pe monitor şi
facilităţi de comunicare în reţea; această versiune de UNIX, numită BSD (Berkeley
Software Distribution), a avut o mare popularitate. În 1983, AT&T a lansat UNIX V,
pentru promovarea acestuia separând partea comercială a companiei sub numele de
UNIX System Laboratories, Inc., achiziţionată în 1993 de Novell, Inc.
Organizarea sistemelor de operare a fost mult îmbunătăţită de Richard F. Rashid,
de la Carnegie-Mellon University, Pittsburgh, Statele Unite, pe la mijlocul anilor ’80
ai secolului XX, prin introducerea conceptului de microkernel. Acesta este miezul
fundamental al diverselor funcţii ale sistemului de operare; este mai mic decât un
kernel şi nu este portabil. Kernel-ul este miezul unui sistem de operare con-
venţional şi efectuează funcţiile elementare ale acestuia. Oricum, un kernel nu
separă controlul componentelor hard de alte operaţii, cum ar fi microkernel a
îmbunătăţit modularizarea sistemelor de operare, făcând posibilă aducerea la zi a
acestor module ca răspuns la evoluţia componentelor hardware; în plus, acest
concept a permis dezvoltarea de sisteme de operare cu trăsături diferite.
În 1974, corporaţia Intel a lansat procesorul 8080, care în scurt timp a devenit
primul microprocesor cu succes comercial; era folosit de sistemul de operare CP/M
(Control Program for Microprocessors), dezvoltat de Digital Research, Inc. şi care
era standardul utilizat la sfârşitul anilor 1970.
În 1981, IBM a lansat familia de calculatoare personale denumită generic PC;
pentru acestea erau folosire procesoarele 8080 de la Intel, care utilizau intern
cuvinte scrise pe 16 biţi fiecare şi MS-DOS (Microsoft Disk Operating System),
sau mai simplu DOS, un sistem de operare dezvoltat de Microsoft.
În 1987, IBM a introdus familia PS/2, folosind procesorul 80386, tot de la Intel,
care folosea cuvinte scrise pe 32 de biţi şi avea ca sistem de operare OS/2. Faţă de
caracteristicile lui MS-DOS, acesta includea managementul memoriei, lucrul în
multitasking, folosirea ferestrelor, managementul bazelor de date şi al reţelei LAN,
ca şi capacitatea de a comunica cu calculatoarele de mari dimensiuni.
Apple Computer, Inc. a introdus, în 1984, familia de calculatoare personale
Macintosh; acestea au posibilitatea de lucru cu ferestrele şi mouse-ul (care fusese
creat la Xerox Palo Alto Research Park). Computerele Macintosh sunt deosebit de
bune pentru procesările de grafică, desen şi imagine.
Configuraţiile hardware existente în prezent, mult mai sofisticate, permit rularea
simultană a mult mai multor sarcini: citirea de date pentru o sarcină, imprimarea
rezultatelor alteia şi calculele necesare pentru cele care sunt în lucru. O evoluţie şi
mai spectaculoasă a sistemelor de operare s-a produs o dată cu apariţia programelor
interactive, pentru care utilizatorul introduce comenzile direct de la un terminal şi
aşteaptă răspunsul sistemului. Sistemului de operare i-au fost adăugate funcţii noi,
ca de exemplu utilizatorii de terminale, mecanisme de întrerupere (pentru a atrage
atenţia sistemului de operare asupra sarcinilor urgente), buffer-ele (pentru stocarea
temporară a datelor în timpul intrării /ieşirii cu scopul rulării mai uşoare a
transferurilor de date).
PC-urile moderne folosesc un sistem de operare relativ simplu, de obicei o
variantă de DOS (Disk Operating System) care are ca sarcini principale
managementul fişierelor utilizatorului, furnizarea accesului către alte programe (de
exemplu procesoarele de text) şi care sunt accesate de la tastatură şi afişează datele
pe monitoare. Probabil că cea mai importantă trăsătură a sistemelor de operare
contemporane este aceea că devin din ce în ce mai independente de sistemele în
care sunt rezidente.

Principalele funcţii ale sistemului de operare


Orice sistem de operare cuprinde o multitudine de funcţii diverse:
• Managementul procesării. Utilizatorii solicită computerelor (indiferent de
tipul acestora) procesarea de programe sau secvenţe de programe, solicitând astfel
diferite procesoare sau unităţi periferice; sistemul de operare realizează ordonarea
corectă şi eficientă a acestor operaţii şi a componentelor fizice implicate în
realizarea acestor sarcini. Dacă unui computer i s-ar cere rularea completă a unui
singur program, celelalte programe ar trebui să aştepte până la terminarea acestuia.
Pentru rularea tuturor programelor într-un interval rezonabil de timp, sistemul de
operare rulează porţiuni ale acestora, pe rând, realizând astfel ocuparea completă şi
eficientă a timpului de lucru al procesorului. Acest tip de procesare se numeşte
procesare time-sharing (prin partajarea timpului), prin contrast cu procesarea de tip
batch (rularea, pe secvenţe, a unui singur program). Dacă apare o disfuncţie – o
defecţiune a componentelor hard, o supraîncărcare sau o disfuncţie a unităţilor de
intrare/ieşire – sistemul de operare va întrerupe procesarea.
• Managementul memoriei. Aşa după cum s-a arătat într-un capitol anterior, un
computer are un amestec de tipuri de memorie (memoria principală, cache, discuri
dure şi flexibile), fiecare cu mărimi diferite şi timpi de acces proprii. Adesea,
programele nu pot fi stocate în totalitate în memoria principală; ele sunt scrise pe
discurile fixe, care au capacităţi mari dar sunt lente ca timp de acces. Segmentele
necesare pentru rularea lor sunt transferate în memoria principală şi unele părţi din
aceste segmente în memoria cache. Pentru procesarea rapidă şi corectă a unui
număr mare de programe, sistemul de operare trebuie să „răsfoiască” în
permanenţă aceste secvenţe de programe şi rezultatele intermediare ale procesării,
prin toate aceste tipuri de memorie. În cele mai multe cazuri, utilizatorii accesează
discurile fixe ca pe extensii ale memoriei principale, fără a fi conştienţi de diferenţa
dintre cele două nivele de stocare. Astfel, utilizatorii pot folosi în mod liber un
spaţiu de memorie mult mai mare decât cel disponibil în memoria principală.
• Managementul intrărilor şi ieşirilor. Sistemul de operare controlează în mod
eficient şi sigur dispozitivele diverse de intrare şi ieşire: tastatura, imprimanta,
monitorul, discurile magnetice etc. Aceste periferice au specificaţii foarte diferite
sub aspectul vitezei, mecanismelor de control, memoriei proprii şi alte variabile.
Sistemul de operare este responsabil de urmărirea şi gestionarea corectă şi eficientă
a acestor caracteristici, descrise în directori şi fişiere existente pe discul fix.
• Managementul comunicării. Sistemul de operare este responsabil şi de
comunicarea dintre computerele conectate într-o reţea. Deoarece datele transferate
prin reţea pot fi recepţionate intermitent şi nu în mod continuu, ele trebuie să fie
combinate de către sistemul de operare. Datele odată recepţionate, sunt apoi
convertite într-o formă pe care computerele o pot procesa. Sistemul de operare
urmăreşte, de asemenea, starea reţelei, porţiunile deconectate sau defecte,
raportând conturile de folosire a calculatoarelor sau alte date necesare
administratorului de reţea. Deoarece reţelele locale – LAN (engl. Local-Area
Networks) – sunt din ce în ce mai mult folosite, managementul proceselor
distribuite în aceasta (executarea sarcinilor de calcul, folosirea în comun a
programelor şi a fişierelor cu date, a imprimantelor, transmiterea informaţiei de la
şi către servere sau computerul central etc.), realizat tot de către sistemul de
operare, devine din ce în ce mai complicat. Dacă o reţea este formată din mai multe
LAN-uri, urmărirea proceselor şi gestionarea lor devine o adevărată provocare
pentru administrator, din cauza naturii în continuă schimbare a respectivei reţele.
• Securitatea. Sistemul de operare trebuie să protejeze computerele de accesul
unor utilizatori nelegitimi sau de modificarea datelor, introdusă prin erori
neintenţionate ale utilizatorilor legitimi. Securitatea datelor este extrem de
importantă în cazul computerelor legate în reţele de comunicaţii, deoarece mulţi
utilizatori pot accesa în mod liber datele respective. De obicei, utilizatorii legitimi
sunt identificaţi printr-o parolă de acces, iar costul utilizării computerelor sau
datelor din reţea este trecut în mod automat în contul personal al fiecăruia dintre ei.
• Interfaţa cu utilizatorul. Sistemul de operare furnizează o interfaţă
convenabilă între utilizator şi computer. Dacă aceasta nu este importantă pentru
utilizatorii care rulează programe mari pe supercomputere, pentru utilizatorii de
PC-uri acestea sunt importante, prin aspect, convivialitate şi sugestivitate. La ora
actuală, aceste interfeţe au, cel mai adesea, forma unor ferestre sau pictograme.

Sistemul de operare MS-DOS


Dezvoltarea MS-DOS a început în octombrie 1980, când IBM a început să
caute pe piaţă un sistem de operare pentru IBM-PC – noul calculator care urma să
fie lansat. Microsoft nu avea un adevărat sistem de operare de vânzare dar, după
mai multe căutări, a cumpărat licenţa lui 86-DOS dezvoltat de Seattle Computer
Products. Sistemul de operare 86-DOS fusese scris de un anume Tim Patterson,
pentru a putea fi utilizat pe microcalculatoarele S100, echipate cu microprocesorul
18086. Acest sistem a fost finisat rapid şi prezentat lui IBM pentru evaluare. Iniţial,
IBM intenţiona să folosească sistemul de operare CP-M al lui Digital Reasearch
care constituia standardul industrial la vremea aceea. Până la urmă IBM s-a văzut
în situaţia de a opta pentru oferta Microsoft – „Microsoft Disk Operating System 1.0”.
S-a ajuns la o înţelegere între cele două firme şi sistemul de operare „IBM PC-DOS 1.0„
a fost gata pentru lansarea calculatorului IBM PC, eveniment care a avut loc în
octombrie 1981. IBM a supus sistemul de operare la un program riguros de asi-
gurare a calităţii, a găsit peste 300 de erori şi a decis să rescrie programele. Din
acest motiv drepturile de autor pentru PC-DOS sunt atât a le lui IBM, cât şi ale lui
Microsoft. Ca orice produs software, DOS a evoluat. Pentru a ţine evidenţa
evoluţiei lui s-a folosit o codificare numerică de tipul: Major. Minor. Minor (de
exemplu MS-DOS 7.4.0). Primul număr indică o schimbare majoră de versiune, al
doilea număr indică modificarea pentru o anume aplicaţie iar cel de-al treilea
număr nu pare a avea o semnificaţie deosebită.
Arhitectura MS-DOS
MS-DOS este un sistem de operare organizat pe niveluri şi este proiectat ca un
mediu monouser (sistemul de calcul poate fi utilizat de un singur utilizator la un
moment dat) şi monotasking (la un moment dat, nu se poate executa decât un
singur proces). Dispozitivele standard de intrare-ieşire de DOS sunt tastatura,
monitorul, imprimanta şi o unitate de memorie externă (disk).
Comenzile acceptate de MS-DOS sunt cuvinte din limba engleză, dar sintaxa lor
trebuie cunoscută de utilizatorul care le foloseşte. Aceste comenzi sunt interpretate
de procesorul de comenzi care este, în general, singura componentă cu care
utilizatorul interacţionează.
Sistemul DOS a fost structurat pe nivele pentru a proteja utilizatorul de
interacţiunea cu biţi şi octeţi care formează nivelul cel mai de jos al structurii
(componenta hardware, circuite electrice, regiştri etc. ).
Organizarea datelor
Sistemul DOS acceptă ca suportul extern de memorie standard discurile; datele
sunt stocate tot pe aceste suporturi externe de memorie. Informaţiile nu sunt depuse
haotic, ci ca o structură arborescentă, precis organizată, după modelul oferit de
sistemul UNIX. Un concept foarte important al unui sistem de calcul este fişierul;
toate informaţiile sistemului de calcul sunt stocate în fişiere. Un fişier se defineşte
ca o colecţie de date (programe, texte, imagini etc.) considerate ca fiind un întreg.
Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă structura arborescentă a datelor pe
discuri, de obicei se face o analogie cu modul de organizare a cărţilor într-o
bibliotecă: există mai multe săli, în fiecare sală mai multe corpuri de bibliotecă,
fiecare corp are mai multe rafturi şi pe fiecare raft se află mai multe cărţi (în cazul
nostru, fişiere). Pentru a localiza o carte (fişier), se menţionează sala, corpul de
bibliotecă, raftul şi autorul şi titlul. Fişierele au nume şi extensie.
MS-DOS gestionează discul în mod asemănător, dar poate utiliza mai multe
unităţi de disc, care trebuie să aibă, la rândul lor, nume: a: sau b: (pentru discuri
mobile) şi c:, d:, … (pentru discurile fixe). Un disc are mai muţi directori, fiecare
putând avea subdirectori. La rândul său, un subdirector poate avea mai mulţi
subdirectori proprii ş. a. m. d.
Există şi o serie de reguli cele mai importante dintre acestea fiind următoarele:
• un director poate avea oricât de mulţi subdirectori;
• un director poate conţine atât subdirectori, cât şi fişiere;
• ramificarea în adâncime este nelimitată, în sensul că orice
director poate avea subdirectori, care la rândul lor pot avea
sub-subdirectori, care pot avea sub-sub-subdirectori etc.
• orice disc are un director rădăcină, care este punctul de plecare
al arborescenţei;
• directorul din care porneşte un alt director se numeşte director
părinte al acestuia.
Un director sau un fişier se specifică printr-un nume şi o extensie care sugerează
tipul de date conţinute. Numele este format din maximum opt caractere, iar extensia
din maximum trei; numele este separat de extensie prin caracterul ‘.’ (punct).
Specificatorul complet al unui fişier este format din: numele discului pe care se
află, numele directorilor prin care se ajunge la fişier, separaţi de caracterul ‘\’ (back
slash), numele fişierului şi extensia sa:
C:\ADOBE\PHOTOSHOP\TUTORIAL\ECLIPSE.TIF.
Comenzi DOS
Comunicarea către sistemul DOS a operaţiilor pe care vrem să le executăm se
face de la tastatură, prin specificarea unei comenzi urmate eventual de anumiţi
parametri, conform unei sintaxe bine stabilite. Comenzile DOS sunt de două tipuri:
Comenzi interne, care sunt înglobate în componente COMMAND.COM şi care
se află permanent încărcate în memorie. De regulă, aceste comenzi realizează
operaţii simple şi de primă utilitate (copiere, ştergere, redenumire, afişare etc.). În
cele ce urmează vom prezenta câteva dintre cele mai uzuale comenzi interne,
recomandând consultarea manualelor de specialitate pentru o informare completă
asupra semnificaţiei şi sintaxei acestora.
Dir (prescurtare de la directory) este una dintre comenzilor care permite
vizualizarea conţinutului unui director.
Sintaxă: dir [d:] [cale] [nume_fişier] [/p] [/w] unde /p şi /w sunt opţiuni.
Chdir (cd) permite afişarea sau schimbarea directorului de pe discul specificat sau
de pe cel implicit. Sintaxă: chdir [d:] [cale] sau chdir [..] sau şi mai simplu cd [..].
Mkdir (md) permite crearea unui subdirector pe discul specificat.
Sintaxă: mkdir [d:] [cale] sau md [d:] [cale]. Pentru a reveni în directorul
părinte (directorul de nivel superior celui creat), se tastează comanda cd ..
RmDir (rd) permite ştergerea unui director specificat. Nu pot fi şterse decât
directoarele care nu conţin nici un fişier. Nu pot fi şterse, de asemenea, directorul
rădăcină şi nici directorul curent.
Sintaxă: rmdir [d:] [cale] sau rd [d:] [cale].
Copy permite următoarele operaţii:
– copierea unui fişier sau a unui grup de fişiere;
– combinarea (concatenarea) a două sau mai multe fişiere;
– copierea unui fişier la un dispozitiv;
Sintaxă generală: copy [sursa] [destinaţie]
Rename (ren) permite modificarea numelui fişierului sau fişierelor specificate.
Sintaxă: rename sau ren [d:] [cale] nume_fişier1 nume_fişier2
Del (erase) şterge fişierul sau fişierele specificate în linia de comandă.
Sintaxă: del [d:] [cale] nume_fişier
Ştergerea unui director şi a conţinutului său (subdirectoare sau fişiere) se face
cu comanda Deltree.
Exit realizează părăsirea interpretorului de comenzi (COMMAND.COM) şi
revenirea la programul care a lansat interpretorul de comenzi (dacă există).
Set permite afişarea, configurarea şi ştergerea variabilelor de mediu. Acestea vor fi
reţinute de către sistem într-o zonă a interpretorului de comenzi şi utilizate ulterior ca
variabile în cadrul programelor şi în special a fişierelor de comenzi. Comanda set este
utilizată în general în fişierele CONFIG.SYS şi AUTOEXEC.BAT pentru a realiza
iniţializarea variabilelor la fiecare lansare a sistemului.
Sintaxă: set [[nume_variabilă=[şir]].
Type afişează conţinutul fişierului specificat la dispozitivul standard de ieşire.
Sintaxă: type [d:] [cale]nume_fişier.
Ver afişează pe dispozitivul standard de ieşire numărul versiunii sistemului de
operare MS-DOS curent. Sintaxă: ver.
Comenzi externe, care se află pe disc sub forma unor programe executabile (care
au extensia .EXE sau .COM). dintre comenzile externe mai uzuale, amintim:
DiskCopy copiază conţinutul unui disc flexibil sursă pe un disc flexibil destinaţie.
Sintaxă: diskcopy [d1: [d2:]].
Discul destinaţie poate fi neformatat la începerea operaţiei, comanda
formatându-l la aceeaşi densitate ca discul sursă. Prin formatare se distruge
informaţia existentă anterior pe discul sursă, copierea realizându-se pistă cu pistă.
Această comandă determină numărul de feţe copiat în funcţie de unitatea de disc şi
discheta sursă pe care o conţine.
Edit lansează editorul de texte MS-DOS care permite crearea, editarea, salvarea şi
tipărirea fişierelor în format ASCII. Organizarea editorului este pe bază de ferestre de
dialog şi meniuri derulante. Editorul prezintă şi un sistem „online help” (ajutor interactiv).
Sintaxă: edit [(d:)] [cale]nume_fişier]
Fdisk lansează programul cu acelaşi nume, care permite configurarea unui disc
fix pentru utilizarea lui sub sistemul de operare MS-DOS. Sintaxă: fdisk
Format realizează următoarele operaţiuni de pregătire ale discurilor în vederea
utilizării lor sub MS-DOS:
– formatează discul din unitatea specificată sau pe cel implicit;
– analizează întregul disc pentru găsirea pistelor defecte;
– creează şi iniţializează directorul rădăcină, tabela de alocare (FAT);
– copiază fişierele sistem la locaţia necesară pe discul respectiv.
Sintaxă: format [d:]
Help lansează programul MS-DOS Help care oferă informaţii despre comenzile
acestui sistem de operare. Sintaxă: help
Print permite tipărirea fişierelor de tip text la imprimantă în timp ce se execută
alte comenzi pe calculator. Sintaxă: print [/d:disp] [d:] [cale]nume_fişier.
Tree afişează grafic structura directoarelor de pe discul specificat şi, opţional,
numele fişierelor din fiecare subdirector. Sintaxă: tree [d:] [cale].
Undelete lansează programul omonim, care permite refacerea fişierelor şterse
anterior cu comanda del. Sintaxă: undelete [[d:] [cale]nume_fişier].
Unformat reface un disc şters prin comanda format sau restructurat prin comanda
recover. Această comandă poate fi aplicată numai unităţilor de disc accesate în mod
direct, nu şi celor accesate prin intermediul unei reţele. Sintaxă: unformat d:.
Xcopy permite copierea de directoare împreună cu conţinutul lor (subdirectoare sau fişiere).
Sintaxă: xcopy [d1:] [cale1] [nume_fişier1] [d2:] [cale2] [nume_fişier2].
Pe lângă aceste comenzi, DOS acceptă şi comenzi de configurare care trebuie
scrise în fişierul cu numele CONFIG.SYS din directorul rădăcină şi care stabilesc
anumiţi parametri ai sistemului (modul de afişare pe ecran, tipul de tastatură etc.),
ca de exemplu: Break, Country, Device, Dos, Files, Lastdrive etc.

Sistemul de operare Windows


La început, Windows nu a fost un sistem de operare propriu-zis, ci doar o
aplicaţie care avea drept scop lărgirea posibilităţilor sistemului DOS. Prima
versiune de Windows a fost anunţată de către Microsoft în 1985, dar în pofida
reclamei care a precedat lansarea, nu a avut un succes prea mare. Nici versiunile
ulterioare nu au fost mai bine primite, dar au permis apariţia unor aplicaţii scrise
special pentru Windows: CorelDraw, Adobe Page Maker, Excel etc.
Versiunea 3.0 a avut însă un mare succes pe piaţă datorită unei interfeţe grafice
mult îmbunătăţite, a unui design atrăgător şi a vitezei de lucru acceptabile. În plus,
această versiune conţine şi o serie de programe utilitare (Write, PaintBrush,
Notepad, Calculator, Calendar etc.), care acopereau necesităţile utilizatorului
mediu. În urma acestui succes, mulţi producători de softuri au decis să scrie
aplicaţiile pentru a putea fi rulate sub Windows.
În 1992 a apărut versiunea 3.1, care oferea un set mai bogat de programe
utilitare, utiliza caractere vectoriale, memorie virtuală şi introducea conceptele de
OLE (Object Linking and Embedding) şi DDE (Dynamic Data Exchange). În
acelaşi an a fost lansată versiunea 3.11, numită şi Windows for WorkGroups, care
oferea în plus posibilităţi de lucru în reţea.
În 1993 Microsoft a lansat un nou produs, Windows NT (New Technology), la care
lucrase 5 ani, în care investise 150 milioane de dolari şi care avea 6 milioane de linii de
cod! Deşi era un sistem fiabil, sofisticat şi cu multe îmbunătăţiri (lucrează pe 32 biţi,
portabilitate, asigură protecţia fişierelor), necesita resurse mari de hardware, era
incompatibil cu aplicaţiile mai vechi (scrise pe 16 biţi) şi avea un cost destul de ridicat.
Pentru a face trecerea spre Windows NT mai uşoară, compania a lansat
Windows '95 (în 1995), proiectat pentru a rămâne compatibil cu DOS. Versiunile
Windows s-au succedat an de an, iar începând cu Windows 2000 se vor unifica
sistemele Windows '95 şi Windows NT.
Principalele avantaje pe care le oferă sistemul de operare Windows sunt:
Execuţia în paralel a mai multe programe (multitasking).
Deşi calculatorul are un singur procesor, acesta este exploatat
alternativ de mai multe programe, lăsând utilizatorului impresia că
execuţia lor decurge simultan.
Există o interfaţă grafică standard, bazată pe ferestre, care
poate fi utilizată de oricare dintre aplicaţii. Aceasta (numită şi GUI, de
la Graphic User Interface) a permis înlocuirea comenzilor DOS
introduse în linia de comandă cu selectarea de meniuri şi imagini
grafice sugestive; uşor de intuit de către utilizatorul neexperimentat.
Elementul esenţial cu care se lucrează este fereastra,
destinată comunicării între aplicaţie şi utilizator.

Bibliografie

Marius Muntean, Marius Joldeş (1996), MS-DOS 6.22. Comenzi, exemple,


metode, Editura Promedia Plus, Cluj-Napoca.
Joe Krainak (1996), Ghidul bobocului pentru calculatoare personale, Editura Teora.
Dan Marinescu, Mihai Trandafirescu (1994), PC Manualul începătorului,
Editura Teora.
Trudi Reisner (1995), Windows ’95 în 10 minute, Editura Teora.
Radu Mărsanu (1995), Sistemele de operare MS-DOS şi UNIX, Editura Tehnică.
C. Popovici, N. Georgescu, L. State (1990), Bazele informaticii, vol. I, Tipografia
Universităţii Bucureşti.

SEMESTRUL II
DISCIPLINE OBLIGATORII

GEOMORFOLOGIE GENERALĂ

RELIEFUL PETROGRAFIC

Aspecte generale. Prin relief petrografic se înţelege totalitatea formelor al căror


aspect exterior este impus de către caracteristicile fizice şi chimice ale rocilor.
Sculpatarea acestor forme se face tot de către procesele şi agenţii externi, roca însă
reacţionează, în mod divers şi specific, impunând forme ce îi sunt caracteristice.
Din punct de vedere geologic rocile sunt clasificate pe trei mari grupe:
sedimentare, metamorfice şi eruptivo-magmatice. Sub aspect morfologic însă se
impun câteva caracteristici generale ale rocilor faţă de procesele de eroziune. Din
acest punct de vedere cele mai diversificate sunt rocile sedimentare. Principalele
caracteristici „morfologice” ale rocilor sunt: duritatea, masivitate, omogenitatea,
permeabilitatea şi solubilitatea. Ţinând cont de aceste proprietăţi se pot
individualiza următoarele tipuri de reliefuri petrografice: pe granite (şi alte roci
similare), pe gresii şi conglomerate, pe argile şi marne, pe nisip, pe loss, pe roci
calcaroase. Fiecare din tipurile enumerate prezintă propriile forme petrografice, dar
care se diferenţiază şi după tipul şi etajul climatic.

Reliful granitic
Granitul este o rocă dură, masivă, dar neomogenă din punct de vedere chimic
(format din cuarţ, felspat şi mică). Datorită masivităţii şi rigidităţii, mişcările
tectonice îi creează însă fisuri şi chiar falii pe care poate pătrunde apa. Relieful
tipic granitic se formează sub climate calde şi umede, unde alterarea atacă în mod
deosebit felspatul, iar granulele constituiente se desfac. Granitul cu granulaţia fină
este însă mai rezistent şi, cu cât aceasta creşte, alterarea devine mai activă.
Formele de relief încep cu arena granitică, o ţărână grăunţoasă acumulată la
poala masivului şi blocuri sferoidale desprinse din masiv prin alterarea liniilor de
fisuraţie. Pe suprafeţe mai plane se formează taffoni, mici excavaţiuni semisferice,
alterate de apa de ploaie staţionată pe rocă, iar praful rezultat este îndepărtat de
vânt sau de ploaia următoare. Spectaculoase sunt însă formele mai mari, numite
căpăţâni de zahăr. Sunt monticuli de 100-300 m care saltă peste suprafeţele plane
din jur şi au formă cupolară sau uşor aplecată. Provin din alterarea diferenţială
într-un masiv granitic, anumite volume mai rezistente rămân mai înalte. Alte
explicaţii admit diferenţieri tectonice (horsturi), sau pur şi simplu poate fi vorba de
mici batolite superficiale (Brazilia, Africa Occidentală). Siluete de căpăţâni de
zahăr apar frecvent în India, Madagascar, Sudan, Guiana Franceză şi mai ales în
preajma lui Rio de Janeiro. Cele mai mari forme sunt însă masivele granitice,
rezultate prin degajarea batolitelor de sub roci mult mai moi faţă de eroziune. Apar
ca masive uşor rotunjite, cu versanţii abrupţi dar bine neteziţi; păstrează bine vechi
suprafeţe de nivelare.
Alte roci care dau forme similare. Este vorba de granodiorite, diorite,
şisturi cristaline şi gnaise. La şisturile cristaline contează foarte mult gradul de
duritate şi cel de şistuozitate. Procesele principale sunt alterarea dar uneori mai
mult dezagregarea. Apar culmi rotunjite, cu aspect masiv, greoi, dar în etajul
periglaciar domină forme de amănunt ca: vârfuri ascuţite sau piramidale, creste,
blocuri în poziţie de suspendare, uneori chiar taffonii şi, mai ales, multe
grohotişuri.

Reliful dezvoltat pe gresii şi conglomerate


Ambele sunt roci formate din granule cimenatate, dar gresiile din nisip
cimentat, pe când conglomeratele din pietriş de diferite dimensiuni. Ambele sunt
permeabile (îndeosebi conglomeratele), dar cimentul lor poate fi alterat, iar golurile
interioare pot conduce la dezagregări prin îngheţul apei. Totuşi există şi deosebiri
importante între cele două roci, primele fiind mult mai bine cimentate şi ordonate
în strate uneori masive, ce alternează cu alte tipuri de roci (marne, argile,
conglomerate). Gresiile dure şi cu strate groase formează masive, sau culmi plate
sau rotunjite în partea superioară, mai rar creste (când stratele sunt verticale).
Versanţii sunt abrupţi uneori în trepte (când stratele sunt orizontale), iar la bază sau
pe trepte se acumulează mult grohotiş. Văile au uneori formă de chei sau defilee. În
alternanţă cu alte roci pot impune arcade, ciuperci, turnuri. În gresii, importanţă
mare pentru relief au: tipul de gresie, grosimea stratelor, structura geologică şi
alternarea cu alte roci.
Conglomeratele impun, ca forme specifice, îndeosebi: masive mai înalte
(Ceahlău, Ciucaş, Bucegi), abrupturi puternice, coloane şi turnuri masive
desprinse din abrupt, babe, sfincşi, piramide cuafate, uneori, în cimentul calcaros,
se pot forma şi lapiezuri, alveole, hornuri şi chei.

Relieful modelat pe argile (şi marne)


Argila este o rocă fără masivitate, slabă la eroziunea mecanică şi impermeabilă.
Calitatea morfologică de bază constă în faptul că în stare uscată este avidă de apă,
care o face plastică şi îi măreşte volumul sau gonflează. Ca procese, ea provoacă
alunecări de teren şi este erodată cu uşurinţă de denudare şi apele curgătoare.
Procese similare de alunecare se produc şi în toate formaţiunile provenite prin
alterare din alte roci (deluvii, proluvii, coluvii) cum ar fi şisturile de epizonă, unele
roci magmatice etc., dar şi pe şisturi argiloase, marne, marno-calcare ş.a.
Alunecările au loc pe pante, în urma ploilor sau a altor cauze care fac ca apa să
ajungă la stratul de argilă. Elementele unei alunecări sunt: râpa de desprindere,
jgheabul de alunecare şi corpul alunecării (compus din fâşii transversale,
longitudinale şi fruntea alunecării). Există alunecări superficiale (în pătura de
alterări) şi de adâncime (numai în argile sau argile care suportă şi alte roci). În
ultimul caz alunecările pot fi consecvente, obsecvente sau asecvente. Ca dispunere
în teritoriu ele se pot organiza pe bazine hidrografice superioare, pe versanţi sau
individual.
Uneori, în cadrul alunecărilor se pot forma şi curgeri noroioase, dar acestea apar
mai ales în mod independent, formând torenţi noroioşi. În România există foarte
multe alunecări sau terenuri cu potenţial de alunecare. Recent (Monitorul Oficial
nr. 305, din 7 mai, 2003) au fost publicate „normele metodologice privind modul
de elaborare şi conţinutul hărţilor de risc natural al alunecărilor de teren şi
inundaţii”.
Relieful creat de şiroire şi apele curgătoare se compune din rigole şi ravene
(când sunt foarte dese se produc bad-lands-uri), torenţi, iar râurile formează văiugi
largi, mlăştinoase, cu versanţi puţin înclinaţi şi interfluvii relativ netede.

Relieful modelat pe nisipuri


Nisipul este o rocă detritică, necimentată, având ca proprietăţi specifice marea
mobilitate şi permeabilitate. Din punctul de vedere al reliefului există două tipuri
de nisip: marin (depus în strate şi de obicei umectat) şi eolian (nestratificat, uscat şi
uşor de spulberat). În nisipurile marine acţionează pluviodenudarea şi şiroirea, dar
şi creepingul, uneori solifluxiunea, iar apele curgătoare creează văi foarte largi şi
adesea seci, cu versanţi foarte lini şi interfluvii convexe. Când apa îmbibă puternic
nisipul în pantă se pot produce nisipuri curgătoare. În nisipurile de litoral, sub apă,
se formează ondulări mici numite ripple-marks, sau rill-marks (reţele de şenţuleţe,
la retragerea refluxului), sau franjuri mareice (festoane clădite din sedimente fine
îmbibate cu spumă de mare). În nisipurile stratificate mai vechi, apar blocuri
sferoidale cimentate, numite trovanţi.
Pe nisipurile eoliene acţionează vântul care formează dune ce se pot dispune
transversal, longitudinal sau în formă de movile sau semilună (barcane).

Relieful modelat pe loess


Loessul este o rocă prăfoasă uşor cimentată, de origine eoliană, compusă din
praf de nisip, argilă şi calcar, în proporţii relativ egale. Are o permeabilitate şi
capilaritate (porozitate) foarte ridicate. Se depune pe locuri plate şi joase sub formă
de pânze, cu grosimi de la câţva metri până la câteva sute de metri. Există şi roci
zise loessoide în care proporţia de calcar este foarte redusă şi care se formază prin
procese de pluviodenudare şi şiroire, procese pedogenetice, sau prin degradarea
loessului din care a fost dizolvat şi evacuat calcarul.
Formele de relief specifice sunt impuse mai ales de porozitatea loessului pe
calea proceselor de tasare şi sufoziune. Prin tasare rezultă: crovuri, găvane şi
padine, iar prin sufoziune: hornuri, pâlnii (doline), hrube, tunele de sufoziune. Atât
crovurile, cât şi dolinele de sufoziune se pot alinia formând văiugi de crovuri sau
de sufoziune. La baza stratelor de loess levigate se acumulează calcar sub forma
aşa-ziselor păpuşi de loess. Marginile câmpiilor de loess sunt verticale şi din ele se
desprind felii ce cad prin prăbuşire formând terasete de loess, distruse apoi de
şiroire, ravenare şi pluviodenudare. Şiroirea de pe maluri se combină şi cu
sufoziunea foarte activă pe aceste margini, formând coloane de loess şi un început
de avenuri.

Relieful calcaros (carstic)


Relieful carstic este cel format prin procese de dizolvare pe roci solubile cum
sunt calcarele, sarea, creta şi gipsul. Cel mai tipic apare în calcare deoarece aceste
roci sunt foarte răspândite la suprafaţa uscatului şi au o rezistenţă relativ mare la
eroziunea mecanică. Uneori se face deosebire între tipurile mai mari de relief
formate pe calcare şi carstul propriu-zis, aspect întâlnit însă şi la alte roci. În primul
caz este vorba de: platouri calcaroase, masive calcaroase, bare de calcare şi văi de
tip canion, defilee sau chei. Aceste platouri sau masive rămân de obicei mai înalte
decât rocile din jur, mai uşor erodabile, dar suprafeţele lor sunt afectate de forme
carstice.
Formele carstice sau de dizolvare sunt de suprafaţă (exocarst) şi de adâncime
(endocarstice). Cele de suprafaţă rezultă prin dizolvarea rocii de către apa de
ploaie încărcată cu CO2. Rezultă şănţuleţe numite lapiezuri, escavaţiuni mici şi
rotunde sau doline (pâlnii adânci de câţiva metri până la zeci de metri numite şi
„vârtaci” în Munţii Locvei sau „tecuri” în Şureanu), uvale (îngemănări de doline
care dau mici depresiuni) şi polii („polje” sau depresiuni mai mari cu fundul
mlăştinos şi pereţi abrupţi de calcar). La suprafaţă se mai deschid şi puţuri carstice
numite avenuri şi văiugi de doline, dar şi chei. În chei se formează marmite şi
firide de subsăpare (în Cheile Corcoaiei). Formele de adâncime se dezvoltă atunci
când apa circulă prin fisurile şi faliile interioare ale calcarului. Se creează în
principal peşteri şi avenuri, iar în interiorul acestora o mulţime de microforme de
precipitare a calcarului. Peşterile se aliniază pe falii sau linii de fisuri şi se lărgesc
prin dizolvarea calcarului pe pereţi şi tavan şi prin instalarea în ele a câte unui
pârâu sau râu subteran. Pe tavanul peşterii se depun unele precipitări pătate, numite
piele de leopard, dar mai des cresc mici conuleţe găurite în interior ce poartă
numele de stalactite sau macaroane când seamănă cu un tub subţire. Pe pereţi,
scurgerea apelor saturate în carbonat de calciu depun formaţiuni parietale, de tipul
draperiilor sau îmbrăcând alte forme, chiar figuri de oameni şi animale sau lucruri
(lei, baldachine etc.). Podeaua peşterilor este urmată de un râu mic, când peştera
este activă, sau de urmele albiei fostului râu. Se mai formează stalagmite (pe
verticala stalactitelor) care cresc până la coloane, precum şi mici lăculeţe, numite
gururi, situate în spatele unor mici baraje franjurate, concrescute prin depunderea
carbonatului de calciu.
Dinamica apei în carst îmbracă aspecte specifice, realizând în exterior izbucuri,
izvoare voucluziene şi mori de mare.
Climatul impune un specific zonal carstului: în zonele reci existenţa
pergelisolului face să se dezvolte aproape exclusiv un carst de suprafaţă relativ
redus; în zonele temperate este extins carstul de suprafaţă dar mai ales cel de
adâncime; în arealele mediteraneene apare un carst golaş, cu multe masive
calcaroase izolate, iar carstificarea, inclusiv de adâncime se face greu şi mai ales în
anotimpul ploios; în climatele oceanice carstul evoluează mai rapid şi dă forme
foarte complexe şi cu o hidrografie bogată; în climatul deşertic evoluţia carstului
este redusă, impunându-se mai ales platouri şi masive aride, dar la adâncimi foarte
mari pot apărea multe grote; în regiunile calde şi umede carstul evoluează rapid
atât la suprafaţă, cât şi în adâncime, prezentând câmpuri joase ciuruite de multe
doline şi cu martori calcaroşi de tip turnuri sau conuri (kegel-carst).
Carstul pe sare prezintă lapiezuri deosebite, mici şi fine, începuturi de grote şi
mai rar doline precum şi lacuri antropice la origine.
Începutul de forme carstice pot fi întâlnite şi pe gips, pe cimentul calcaros al
conglomeratelor, în marno-calcare, sau gresii calcaroase.

RELIEFUL STRUCTURAL

Aspecte generale. Se înţelege prin relief structural totalitatea formelor impuse


de structurile geologice. Există însă două înţelesuri care se acordă acestei denumiri.
Un înţeles foarte larg ce cuprinde: plăcile terestre, continentele şi bazinele oceanice
(care se confundă cu câte un tip general de scoarţă terestră), formele majore
continentale (orogen şi platforme) şi formele structurale elementare. Al doilea
înţeles se referă numai la formele structurale elementare, degajate de acţiunea
proceselor şi agenţilor externi, dar al căror contur este impus prin reacţia pasivă a
structurilor geologice superficiale; celelalte categorii sunt considerate „forme
tectonice propriu-zise”, şi forme planetare sau globale.
Formele structurale (elementare) nu sunt impuse direct de tectonică şi, în plus,
pentru degajarea lor trebuie să acţioneze o lege a eroziunii: eroziunea diferenţială.
În degajarea diferitelor tipuri de forme structurale se porneşte de la tipurile
elementare de structuri geologice, care impun şi tipurile de relief structural:
structuri tabulare (suborizontale), monoclinale, în domuri, discordante, cutate,
faliate (în blocuri) şi de tip apalaşian.

Relieful structurilor suborizontale (tabulare)


Condiţiile de bază pentru realizarea acestui tip de relief sunt: strate dispuse
orizontal sau aproape orizontal şi alternarea de strate dure cu altele moi, ambele să
fie atacate de eroziune. Tot ca aspect general, formele rezultate prezintă simetrie în
special văile.
Formele de relief sunt de trei feluri: de interfluviu, de versant şi văi specifice.
Formele de interfluviu sunt suprafeţele (platformele) structurale şi martorii
structurali. Suprafeţele se extind pe stratele dure şi pot fi iniţiale şi exhumate (prin
îndepărtarea unor strate moi). Martorii de eroziune reprezintă resturi izolate din
stratele înlăturate de deasupra suprafeţei structurale. De cele mai multe ori, aceste
suprafeţe formează interfluvii de podişuri sau platouri.
Formele de versant sunt impuse de variabilitatea durităţii stratelor, care se
succed de sus în jos, şi de grosimea acestora. Apar astfel: cornişe, poliţe, brâne,
terase structurale şi uneori glacisuri (în stratele moi) sau aşa-zise coaste.
Văile sunt totdeauna simetrice. Dacă domină stratele dure sunt şi înguste, de tip
canion (foarte adânci), defilee sau chiar chei; când domină stratele moi, sunt mai
largi. În plus, un aspect aparte îl impune stratul în care este săpată albia, lunca şi
terasele joase: în strat dur, albia este îngustă şi lunca poate lipsi; în strate moi, albia
şi lunca sunt largi.
Tipuri regionale de relief tabular: tipul Colorado (canioane adânci, de peste
1000 m, cu forme de versant extrem de complexe), platouri structurale (cu
altitudini sub 500 m, ca cel Prebalcanic), podişuri structurale (peste 500 m sau
chiar peste 1000 m, deci mai fragmentate), platouri bazaltice (extinse pe lave
răcite, ca de exemplu Podişul Dekan din India), platouri structurale calcaroase
(Podişul Karst, sau chiar Dobrogea de Sud ).

Relieful structurilor monoclinale


Toate stratele au aceeaşi direcţie de înclinare, ceea ce impune dominant forme
asimetrice. Suprafeţele topografice care înclină în acelaşi sens cu stratele au pantă
lină, iar cele care se opun (retează stratele în cap) sunt abrupte.
Formele de relief se diferenţiază după direcţia pe care văile (râurile) atacă
această structură. Cele mai tipice sunt formele degajate de către văile ce retează
perpendicular structura, respectiv se fixează pe contactul unui strat dur cu unul
moale. Apare forma de cuestă, un interfluviu asimetric compus dintr-un versant lin,
numit spinarea cuestei (se extinde pe un singur strat dur) şi altul abrupt, fruntea
cuestei. Aceasta din urmă retează o alternanţă de strate dure şi moi, fiecare strat dur
impunând câte o treaptă ca un început de cuestă; apar astfel, cueste duble sau triple
(cu trei strate dure pe frunte). Cele mai asimetrice şi mai tipice cueste se formează
la înclinări de 4-100 ale stratelor. Când înclinarea stratelor depăşeşte 250, cuestele
devin simetrice şi se numesc hogbaks. După înălţimea frunţii, cuestele pot fi: mici,
medii (între 100-400) şi masive. Când fruntea cuestei nu este fragmentată prin văi
obsecvente se numeşte front, iar cea fragmentată este frunte festonată, cu faţete
triunghiulare.
Văile structurale sunt: consecvente (curg în acelaşi sens cu înclinarea stratelor),
obsecvente (curg în sens opus înclinării) şi subsecvente (perpendicular pe înclinarea
stratelor). Cele mai tipice şi mai viguroase sunt văile subsecvente, asimetrice, care
fac tandem cu fronturile de cuestă. Când acestea ajung la profilul de echilibru, nu
se mai adâncesc, dar se lăţesc mult, formând depresiuni subsecvente. Văile
consecvente sunt simetrice şi prezintă alternanţe de lărgiri (chiar mici depresiuni la
trecerea peste strate moi) şi îngustări. Când înclinarea stratelor este mai mare mult
decât panta văilor consecvente, pe interfluviile dintre ele se formează cueste
unghiulare despărţite de înşeuări (exemplu în Muscelele Argeşului). Văile
obsecvente sunt foarte scurte, au praguri şi mici cascade în profilul longitudinal şi
prezintă simetrie.
În România relieful de monoclin domină aproape toate podişurile.

Relieful domurilor
Domurile reprezintă boltiri locale în cadrul unor strate semiorizontale sau uşor
monocline, ca cele din bazinul Transilvaniei. Ele evoluează prin aşa-zisul fenomen
de golire a domului, când izvoarele unui pârâu pătrund regresiv, şi pe sub stratul
dur de deasupra, în centrul domului, scobind roca moale şi provocând prăbuşirea şi
erodarea stratului dur. Se formează: o clisură prin care pârâul a străpuns marginea
domului, o butonieră de dom (bazinetul scobit de izvoarele pârâului) mărginită de
o cuestă circulară şi martori de eroziune rămaşi în interiorul butonierei. Se spune
că a avut loc o inversiune de relief. Un asemenea exemplu este butoniera de la
Leghia, de lângă Huedin. Când nu există un strat dur important, domul este
traversat de pârâu perpendicular, producându-se însă o mică depresiune de dom, în
care se localizează un sat, ca unele cazuri din Podişul Târnavelor. Domurile
formate din roci moi (argile, marne şi nisipuri) evoluează mai des prin alunecări
exterioare, care avansează regresiv spre cupola domului.

Relieful structurilor cutate


Structurile cutate sunt formate din anticlinale (mai înguste şi cu strate mai
fisurate) şi sinclinale (de obicei sunt mai largi). Pe acestea se suprapun reliefuri
concordante, respectiv o vale de sinclinal („val” în Jura) şi o culme de anticlinal
(„mont”). Cu timpul însă se trece la forme derivate. Eroziunea atacă mai mult şi
mai uşor structura anticlinală, printr-un pârâu de flanc de sinclinal, numit ruz, care,
ajungând pe culmea de anticlinal, începe golirea acestuia, formând o depresiune
mică dar alungită numită butonieră de anticlinal. Anticlinalul poate fi atacat şi
dinspre o vale care taie perpendicular structura cutată, începând formarea unei văi
de anticlinal. Odată început atacul anticlinalelor, inclusiv prin butonieră, se atinge
un stadiu când valea de anticlinal se adânceşte sub cea iniţială de sinclinal pe care o
captează. Se produce o inversiune de relief, când anticlinalul devine vale, iar
sinclinalul se transformă în interfluviu, sau sinclinal suspendat. În lungul văilor de
anticlinal, cât şi pe aripile sinclinalului suspendat se constituie şi cueste de
anticlinal şi de sinclinal, relativ similare cu cele din structurile monoclinale.
Tipurile regionale de reliefuri cutate sunt multiple, din care reţinem trei:
jurasian (în Munţii Jura, cu forme concordante, sinclinale foarte largi), subalpin şi
subcarpatic (cute mai strânse, uneori asimetrice, cu flexuri şi chiar falii, cu
depresiuni pe sinclinale şi cu văi transversale care domină), tipul Lăpuş sau
jurasian nivelat, în care, după reînălţare s-au dezvoltat forme structurale, în special
pe versanţi.

Relieful structurilor discordante


Este vorba de două structuri suprapuse despărţite de un plan de discordanţă, dar
ambele supuse eroziunii. Structura inferioară a fost modelată anterior de eroziune şi
apoi relieful său a fost acoperit de cea superioară rezultând un relief fosilizat, de
obicei o peneplenă fosilă. O nouă perioadă de eroziune, adâncită în cele două
structuri, creează, pe lângă formele tipice, structuri superioare, şi forme specifice
de discordanţă. Principale sunt: depresiunile de contact, cheile sau văile epigenetice
(supraimpuse) acompaniate de depresiuni suspendate şi de reliefuri exhumate.
Depresiunile de contact se dezvoltă la marginea unor masive (dominant hercinice)
formate din roci dure ale căror poale au fost acoperite transgresiv de roci
sedimentare. La aceste contacte eroziunea este mai activă în rocile moi, mai ales
când pe contact se fixează o vale, râul său erodând lateral în rocile mai moi.
Exemple: depresiunile Făgăraş, Sibiu, Alba Iulia-Turda, sau Arefu, Sălătruc-Jiblea
din Muscelele Argeşului ş.a. Exhumarea cristalinului din marginea depresiunii
conduce şi la evidenţierea unor porţiuni de suprafeţe de eroziune exhumate.
Văile epigenetice au obişnuit aspecte de cheie, cum sunt Cheile Turzii, şi au fost
impuse peste bare sau masive mai dure de către fostele strate sedimentare mai moi,
care le fosilizau. Cu timpul rocile de deasupra sunt înlăturate de către eroziune,
reliefurile exhumate rămânând tot mai înalte. În spatele cheii se formează şi
bazinete sau depresiuni suspendate, cum este Depresiunea Petreşti de pe Hăşdate
(Cheile Turzii). Aproape toate cheile de la poalele Munţilor Apuseni sunt
supraimpuse de foste sedimente mio-pliocene care le-au fosilizat anterior.

Relieful structurilor faliate (de tip bloc)


Structurile faliate sunt cele în care se întâlnesc suite de falii mai mult sau mai
puţin paralele sau întretăiate în unghiuri drepte. Pentru relief importante sunt două
aspecte: blocurile dintre falii să se fi ridicat sau coborât pe planul de falie, creând-se
abrupturi de falie şi în al doilea rând, pe planul de falie să apară strate de durităţi
diferite.
În astfel de structuri se creează următoarele forme iniţiale de falie: abrupturi de
falie, trepte de falie, horsturi şi grabăne. Treptele iau naştere între faliile paralele
pe care terenurile s-au înălţat diferenţiat. Odată abruptul apărut este atacat şi
fragmentat de văi care lasă între ele faţete triunghiulare de falie; acestea cu timpul
se retrag, până ce relieful se nivelează. După nivelare, dacă rocile din partea
nivelată sunt mai moi decât cele din fosta parte mai joasă, atunci eroziunea
continuă şi creează un nou şi fals abrupt de falie. Se poate forma şi un abrupt
reîntinerit, când falia rejoacă în sensul iniţial.
Horstul este un bloc sau o culme înălţată între falii marginale, ca de exemplu
Munţii Poiana Ruscăi sau Codru-Moma, Plopiş, Semenic ş.a. Grabenul reprezintă
o depresiune coborâtă sau rămasă mai coborâtă, tot pe falii, faţă de unităţi mai
ridicate; exemple: Depresiunea Beiuş, Timiş-Cerna, Bozovici ş.a.
Eroziunea atacă horsturile şi acumulează grabenele, evoluţia făcându-se pe
aceleaşi principii ale eroziunii diferenţiale, aşa fel că pe locul horstului poate
apărea cu timpul un fals graben şi invers. Acestea sunt forme derivate şi de tipul
inversiunilor de relief.
Faliile mai sunt importante şi pentru că pe ele se instalează văi de falie.

Relieful apalaşian
Structura de tip apalaşian este reprezentată prin fâşii relativ înguste de strate cu
durităţi diferite, dar în general tari, provenite prin retezarea unor structuri cutate
vechi, nivelate prin eroziune. Dacă sunt înălţate ca masive, eroziunea se axează pe
fâşiile mai moi creând culoare sau văi largi, iar între ele culmi rotunjite. Când
aceste aliniamente sunt retezate perpendicular de văi, acestea formează chei peste
rocile foarte dure, între care rămân depresiuni. Aşadar structura de tip apalaşian se
impune prin petrografie.

VULCANISMUL ŞI RELIEFUL VULCANIC

Este un relief original format prin expulzări de lave şi gaze din interiorul
scoarţei şi care îşi continuă apoi evoluţia sub acţiunea agenţilor externi, dar în
funcţie de petrografie şi de structurile realizate. Lava este magmă ajunsă la zi şi
degazeificată. Expulzarea de lave şi gaze se face printr-un aparat vulcanic, compus
dintr-un bazin magmatic interior, un coş de evacuare, un con şi un crater.
Fenomene vulcanice sunt cele care rezultă din străpungerea scoarţei de către
topiturile magmatice. Pot fi clasificate în două categorii: intrusive şi efuzive.
Fenomene intrusive cu importanţă pentru relief sunt tipurile de acumulări de
magme răcite în scoarţă: batolite, lacolite şi filoane; când sunt descoperite de către
eroziune, impun reliefuri specifice.
Fenomenele efusive sunt mult mai variate şi mai importante. Pot fi separate
următoarele tipuri: izvoare fierbinţi, gheizeri (ţâşniri de ape fierbinţi şi vapori,
uneori intermitente) care prin precipitare formează conuri, coloane sau trepte, apoi
proiecţii gazoase (fumarole, solfatare, mofete), nori arzători (fierbinţi şi mai grei
decât aerul), proiecţii solide (cenuşă, lapilli sau pietricele foarte mici, bombe
vulcanice) şi curgeri de lave.
Tipurile de erupţii sunt în funcţie de compoziţia chimică a lavei. Lavele bazice
sunt mult mai fluide şi dau curgeri de lave, iar cele acide sunt mai vâscoase şi
produc explozii. Aceste tipuri mai poartă şi denumirea tipului de vulcan realizat:
curgerile de lave bazice dau vulcani de tip hawaiian, islandez sau conuri de tip
strombolian1, iar cele acide (explozive) impun vulcani de tip peleean şi de tip
vulcanian. Se adaugă: erupţii de gaze, exploziile freatice, plus erupţiile submarine,
care formează uneori insule.
Relieful vulcanic este de trei feluri: de acumulare, de explozie şi de eroziune.
Relieful de acumulare se compune din conuri (lavele acide), platouri (lavele
bazice), plus curgeri de pietre şi curgeri noroioase (lahare).
• Conurile vulcanice apar izolate sau grupate areal şi liniar. Se diferenţiază după
tipul de erupţie şi natura rocilor constituente în:
• Conuri de sfărâmături, care provin din explozii de tip strombolian (emit,
printr-un coş central, lave fluide dar şi proiecţii solide de tip bombe, lapilli şi
cenuşă) şi de tip vulcanian (lave vâscoase, dar domină piroclastitele compuse din
cenuşă, bombe şi sfărâmături din rocile în loc). Stratele conurilor sunt înclinate şi
dominate de piroclastite. Exemple: Vezuviu, Etna, Vulcano ş.a.
• Conuri stratovulcani sunt formate prin alternări de strate compuse din lave cu
cele din piroclastite. Conul creşte mult şi depăşeşte echilibrul gravitaţional
suportând crăpături pe care pătrund lave formând: conuri secundare (adventive),
dykuri (injectări radiare de jos în sus) şi silluri interstratificate ca nişte cupole.
Exemple, conurile din Gurghiu şi Harghita.
• Cumulovulcanii (sau de tip Mont Pelée) au conuri cu pante foarte mari, cu un
mare vârf-dop care închide coşul (lavă foarte acidă) şi care explodează puternic,
emiţând puţină lavă, dar mai ales un nor arzător greu, cu temperaturi foarte mari,
care arde totul în calea sa.
– Platourile vulcanice se clădesc printr-o curgere liniştită şi până la mari
distanţe a lavelor bazice. Forma curgerii depinde însă şi de relieful întâlnit în cale
pe care îl fosilizează. Spectaculoase sunt microformele create de curgerile pe

1
cu lac de lavă în crater
platou: trappe (trepte care corespund fiecare scurgerii unei pânze), dale de lave
(sau „pahoehoe”, rezultate din spargerea crustei închegate peste lava ce încă mai
curge), harnito (mici cratere peste care se depun acumulări bulgăroase de lavă),
tunele, suprafeţe clastocarstice (sau „aa” şi sunt acumulări haotice de blocuri); apar
uneori şi coloane bazaltice. Există două tipuri de platouri bazaltice, plus curgeri:
• hawaiian sau vulcanul-scut este în fapt un enorm con, dar cu pante foarte mici
(3-70), lava emanând dintr-un crater de tip puţ (pit-crater) ce adăposteşte un lac de
lavă cu diametru de până la 4-5 km. Exemple: vulcanii Mauna Loua şi Kilauea din
Hawaii;
• platourile islandeze sunt de două feluri: platouri enorme construite de erupţii
liniare (ieşite pe falii), cum este linia Laki, şi conuri mai mici decât cele hawaiiene
(diametrul vulcanului 20 km, iar al craterului 2 km), cum este Kalota Dyngja;
• curgerile de pietre se asociază cu avalanşe incandescente, în timpul erupţiilor;
în urma curgerii de bolovani, pe versanţii vulcanului rămân dâre de canaluri,
folosite apoi de ape, iar materialele se acumulează la poala pantei ca grohotiş.
– Curgerile noroioase reprezintă cenuşă vulcanică fierbinte îmbibată cu apă,
amestecată şi cu bolovani, ce curg pe pante şi se împrăştie sub formă de valuri
haotice la poala conului. Apar la vulcanii cu lacuri în crater; exploziile
pulverizează apa şi o aruncă în aer. Indonezienii numesc aceşti torenţi şi depunerile
lor lahare.
Relieful de explozie se formează dominant la vulcanii care emit lave vâscoase
(acide) sau gaze. Se formează: cratere, caldere, maare.
– Craterele sunt pâlnii de explozie, specifice conurilor de sfărâmături şi
stratovulcanilor. Au diametru până la 4 km. Un aspect aparte îl au craterele-puţ
(pit-crater) de tip hawaiian care se formează prin prăbuşirea unei porţiuni a
scoarţei bazaltice întărite în lava de dedesubt a unei caldere.
– Calderele (spaniolă = căldare) sunt cratere uriaşe, cu peste 4 km în diametru,
dimensiune peste care gravitaţia şi explozia provoacă o mare prăbuşire. Calderele
au adesea volume mai mari decât conul în sine. Sunt, genetic, de mai multe tipuri:
poligene (rezultate prin mai multe explozii), în trepte concentrice şi inelare (cu un
con pe centru şi o depresiune inelară în jur numită atrio la Vezuviu, sau cu un lac
circular).
– Maarele rezultă din explozii de gaze, care formează gropi rotunde ce se umplu
apoi cu apă formând lacuri (exemple, maarele din regiunea Eifel, Germania).
Relieful de eroziune se diferenţiază în: modelarea conurilor, modelarea
platourilor şi relieful maselor intrusive.
– Modelarea conurilor începe cu o reţea hidrografică radiar-convergentă în
crater, care este repede captată de reţeaua radiar-divergentă de pe con. Văile
acestea din urmă se numesc barancouri şi împart. conul în interfluvii de tip faţete
triunghiulare numite planeze. Demolarea scheletului vulcanic atinge un stadiu de
inversiune de relief, când în locul craterului, pe centrul vulcanului, se înalţă coşul
vulcanic format din lavă dură, forma de relief fiind numită neck. Pe pantele
vulcanului, conurile secundare impun neckuri mai mici. Tot aici pot fi descoperite
şi dyke-uri, ca nişte ziduri arcuite. Demolarea totală a unui con trece prin
următoarele stadii: vulcan primar (neerodat), în stadiul de planeze, rezidual
(martori) şi schelet vulcanic.
– Modelarea platourilor se face pe calea dezagregărilor şi mai ales prin
fragmentarea de către văi, care lasă între ele interfluvii netede numite mesas (în
Mexic). Pe alocuri apar şi văi supraimpuse, cascade, praguri şi chiar inversiuni de
relief (văile umplute cu lave închegate devin interfluvii iar vechile interfluvii
compuse din roci sedimentare se transformă în văi).
– Modelarea maselor intrusive are loc după dezvelirea lor de către rocile
acoperitoare. Batolitele devin obişnuit masive montane care urmează calea
reliefurilor granitice, lacolitele se impun ca boltiri locale sau creste, iar filoanele ca
mameleoane sau chiar măguri.
Relieful pseudovulcanic se compune din cratere meteorice şi vulcani noroioşi.
Pe Terra craterele meteorice păstrate sunt foarte rare. Se cunoaşte unul în Arizona.
În schimb, pe Lună ele sunt foarte dese.
Vulcanii noroioşi sunt conuri de dimensiuni foarte mici formate din argilă şi
nisip expulzate pe anumite crăpături de către presiunea unor gaze interioare. În
România sunt activi cei de la Berca-Arbănaşi. Sunt cunoscuţi şi sub numele de
pâcle, zalţe sau gloduri (în Moldova) şi bolboroşi în Ardeal (gropi cu apă mâloasă
în care iese periodic gaz metan).

RELIEFUL CLIMATIC

Geomorfologia climatică
În mod obişnuit se vorbeşte de „reliefuri climatice” numai pentru cel glaciar,
periglaciar şi deşertic, adică în acele zone unde factorii hidrometeorici vin în
contact direct cu roca, modelând-o după un specific climatic. Aspecte climatice
apar însă şi în celelalte zone, dar uneori pe căi indirecte. Exemplificăm numai cu
zona temperată, care are un specific morfoclimatic mult mai mascat, fiind o
tranziţie între climatele calde şi cele reci şi de aceea relieful devine mai complex
decât celelalte trei. Cităm câteva particularităţi morfoclimatice ale acestei zone: nu
este prea bine delimitată, având oscilări latitudinale, uneori îngustându-se până la
dispariţie; mediana acestei zone coincide cu oscilările vânturilor de vest şi cu
schimbările musonice; prezintă un mare contrast termic între vară şi iarnă şi
schimbări bruşte de timp, ceea ce face ca şi pătura vegetală să varieze între pădure,
silvostepă, stepă înaltă, stepă joasă; foarte importante sunt reliefurile moştenite,
mai ales din cuaternar, când aici clima a avut oscilări importante.
Ne oprim însă la înţelesul clasic al geomorfologiei climatice, incluzând numai
zonele unde lipseşte pătura vegetală şi chiar pătura se sol.

Relieful glaciar
Limita zăpezilor şi glaciaţiunile cuaternare. Agentul morfogenetic specific îl
reprezintă gheţarii, care se formează prin tasarea zăpezii acumulată deasupra
aşa-zisei limite a zăpezilor persistente de la un an la altul. Această limită variază
după zona climatică: la ecuator este la altitudinea de 5000 m, la tropice urcă până la
5500-6500 m, în zonele temperate coboară la circa 3000 m, iar de la 65-800
latitudine se află la zero metri. Limita aceasta a oscilat însă în special în timpul
cuaternarului, coborând cu mai multe sute de metri în aşa-zisele glaciaţiuni şi
urcând în interglaciarele care erau mai calde. În sens latitudinal, calotele glaciare
din regiunile glaciare şi subglaciare avansau mult peste zonele temperate, iar
gheţarii montani coborau. Majoritatea cercetătorilor admit 4-5 glaciaţiuni pentru
regiunile temperate montane din Europa şi America de Nord şi 3-4 înaintări
puternice ale calotelor glaciare nordice.
Glaciaţiunile de tip montan au fost numite: Donau, Gűnz, Mindel, Riss şi Wűrm
pentru Alpi, iar pentru glaciaţiunea de calotă: Elster, Saale, Vistula. În America de
Nord ele se numesc: Nebraska, Kansas, Illinois şi Wisconsin. Sunt şi autori ce
admit opt glaciaţiuni cu şapte interglaciare, uneori prin multiplicarea celor
anterioare sub forma de Riss I şi II, Wűrm I-III etc., fiecare fiind formate din
aşa-zise stadiale (exempu, Wűrm I). Cu oarecare aproximaţie gheţarii ocupau pe
glob, în glaciaţiuni, circa 43.500.000 km 2. În prezent însumează circa 15.260.000 km 2,
dintre care 97% aparţin calotelor Antarctică şi Groenlandeză, ceea ce însumează
circa 99% din volumul total al gheţii.

Cauzele glaciaţiunilor sunt mai mult presupuse. Singurul care a dat pentru
prima dată o explicaţie mai precisă a fost astronautul iugoslav Milanovici. El
admite, în principal, combinarea periodică a trei cauze: excentricitatea orbitei
terestre (revine la 100.000 de ani), precesia echinocţiilor (revine la 28.000 de ani)
şi variaţia înclinării axei de rotaţie (are o perioadă de 40.000 de ani). În funcţie de
aceasta variază şi intensitatea fluxului solar. Mai sunt admise şi alte cauze cum ar
fi: vulcanism intens, schimbarea raporturilor oceane-continente, perioade de
orogeneză ş.a. Acestea din urmă modifică clima pe perioade mai mici.
Dinamica şi specificul acţiunii gheţarilor provin din specificul gheţei de
gheţar (compusă din lamele fine de gheaţă şi relativ flexibilă) şi a modului său de
alunecare pe pante, sau de mişcare prin împingere de către gheaţa din spate. Astfel,
pe pantele abrupte, gheţarul alunecă repede fără a produce o eroziune importantă.
Pe pantele foarte mici şi mai ales pe contrapante, eroziunea devine puternică,
deoarece aici gheaţa se îngroaşă mult, se mişcă lent dar cu o presiune tot mai mare
cu cât ea este mai groasă. De exemplu, la pante de 450 gheaţa se deplasează la
grosimi de 1-2 m, dar la 10 se mişcă numai când ajunge la 60-65 m grosime. Ca
urmare gheaţa, şi mai ales limbile glaciare creează cu timpul un profil cu praguri,
care în spate au cuvete iar în faţă pante mari înclinate spre avale. Eroziunea
glaciară se produce deci mai ales prin subsăpare şi nu în funcţie de nivelul de bază
şi nici regresiv. Gheţarul erodează însă şi lateral, dar cu ajutorul dezagregărilor de
tip periglaciar. În deplasarea sa către zone mai joase şi mai calde gheţarul suferă şi
un proces de topire (ablaţie), ceea ce face ca spre locul de topire totală (fruntea
gheţarului) să înainteze tot mai lent, mai mult iarna şi mai puţin vara. În mişcarea
sa gheţarul execută nu numai eroziune (exaraţie), ci şi transport de morene.
Tipuri de gheţari. Există două categorii: gheţari montani şi gheţari de calotă.
Gheţarii montani sunt de mai multe tipuri: pirinean (sau gheţar de circ, sau
suspendat; se formează în locurile cu gheaţă puţină dar care persistă anual şi sunt
tipici azi în Pirinei); alpini (gheţari cu circ mai mare şi cu limbă ce coboară sub
limita zăpezilor; este specific azi în Alpi); de platou (pe platourile înalte şi cu
zăpadă nu prea multă se pot forma mici calote glaciare, ca în Alpii Dauphinezi);
himalaian (gheţarii cu limbii groase şi lungi de sute de km, care coboară ca nişte
fluvii de gheaţă de la 7000-8000 m şi pe care vara se formează râuri încrustate în
gheaţă); Kilimandjaro (gheţar în crater vulcanic, cu mai multe limbi mici ce se
revarsă lateral, ca în Kenya şi Kilimandjaro); norvegian (o platoşă sau scut de
gheaţă numit fjell1, format pe un masiv vechi şi uşor înclinat spre sud, din care se
desprind mai multe limbi glaciare restrânse); alaskian (este un piemont glaciar,
format la poala munţilor din Alaska, prin coborârea gheţarilor de pe munte şi care
la bază nu se topesc; exemplu, gheţarul Malaspina).
Gheţarii de calotă sunt de mai multe tipuri: antarctic, care se extinde pe 99%
din continentul cu acelaşi nume, revărsându-se pe alocuri şi peste ocean; ocupă o
suprafaţă de aproape 14.000.000 km2, cu un volum de 20 mil. km3; se ridică la
altitudini de 3000-4700 m; peste mare formează banchiză din care se desprind
iceberguri; gheţarul de tip groenlandez ocupă ¾ din Groenlanda, fiind instalat într-
o mare depresiune înconjurată de munţi, peste care gheaţa uneori debordează;
atinge grosimi maxime de 3400 m; vârfurile montane care străpung gheaţa se
numesc nunatak-uri, iar limbile glaciare ce pornesc către exterior şi către mare sunt
icestrom-uri; gheţarul de tip islandez reprezintă calote mici, care ocupă 1/8 din
Islanda; se interferează cu erupţii vulcanice, producându-se inundaţii catastrofale;
gheţarul de tip spitzberg acoperă peste 4/5 din arhipelagul cu acelaşi nume; sunt
calote insulare relativ mici, peste care se extind uneori limbi glaciare de tip alpin
coborâte din munţii din jur, care alteori se dirijează spre ocean şi spre fiorduri.
Relieful creat de gheţarii montani
Formele de eroziune sunt: circul, valea şi custurile.
- Circul glaciar reprezintă o excavaţiune semisferică, ce cumulează gheaţa şi
firnul formate în cadrul unui bazinet de acumulare şi din care surplusul iese în
avale sub formă de limbă. Ia naştere prin subsăpare glaciară şi prin dezagregări
care se produc mai ales vara pe pereţii circului. Se mai numesc şi căldări, zănoage,
kar (germană), corrie (scoţiană). Pot fi de mai multe feluri: de versant sau de
perete, de obârşie de vale, simple, compuse, în trepte, subsecvente etc.
- Văile glaciare au profil transversal în formă de U, iar cel longitudinal se
compune dintr-o alternanţă de praguri şi cuvete, iar în partea inferioară se deschid
larg într-un bazin terminal, în care, după retragerea gheţarilor, se instalează un lac
important. Confluenţa văilor glaciare secundare se face deasupra celor principale
(vale suspendată); acestea, în mod deosebit, se numesc trogh (copaie). Pragurile
prezintă scrijilituri numite striuri glaciare şi văluriri, similare unor spinări de
berbeci (în special pe pragul circului), numite roci mutonate.
- Custurile (karling-uri) sunt interfluviile dintre văile glaciare reduse prin
retragerea versanţilor la cumpene zimţate şi colţuroase. În interiorul lor apar
strungi (deschideri adânci şi foarte înguste) şi şei glaciare (peste care trece o
ramură a unui gheţar mai înalt către unul mai jos; exemplu, Şaua Bâlei).

1
nu fjeld
Formele de acumulare. Materialele erodate, transportate şi acumulate de către
gheţari se numesc morene. Ele pot fi mişcătoare sau depuse. Cele mişcătoare sunt
încă în gheţar şi pot fi: de suprafaţă, interne, mediane (provenite din întâlnirea a
doi gheţari) şi de fund. Morenele depuse sunt cele frontale, staţionate la locul de
topire al frunţii gheţarului. Cele din urmă sunt, la rândul lor, de două feluri: val
frontal arcuit şi drumlinuri (movile răspândite neregulat în spatele valului frontal).
După topirea gheţarilor morenele mişcătoare se pot fixa pe fundul văii glaciare,
după cum în circ şi în cuvetele din cadrul văii se fixează lacuri glaciare.
Relieful creat de gheţarii de calotă
Gheţarii de calotă acţionează pe suprafeţe extrem de largi, iar frontul lor de
topire se extinde uneori pe zeci şi chiar sute de km. Din ei se desprind uneori şi
limbi glaciare, care adesea coboară în ocean sau în mare.
Formele de eroziune sunt reprezentate în principal prin câmpii sau câmpuri de
exaraţie (fjell) în interiorul cărora se găsesc nunatak-uri (vârfuri ascuţite), trepte de
exharaţie, roci mutonate, praguri, bazinete, striaţiuni ş.a. Forme aparte sunt
fiordurile, văi glaciare foarte adânci şi înrămurate pe care au pătruns ape marine
după retragerea gheţarilor.
Formele de acumulare se găsesc suprapuse câmpiilor de eroziune şi în faţa
fostului front glaciar. Morenele de fund formează câmpuri de acumulare. În cadrul
acestora, din loc în loc, unele morene îmbracă forme mai aparte: drumlinuri (coline
alungite, între care apar înşeuări şi cuvete lacustre), ősar-uri sau eskers
(terasamente înrămurate, din pietriş rulat şi nisip, provenite din aluviunile unor
râuri care circulau vara prin gheţar), kames-uri (movile plate şi cu versanţi abrupţi,
rotunde, rezultate din depunerile aluvionare în unele lacuri care se formau vara pe
gheţari). Morenele frontale, sau salpauselka (în finlandeză), sunt aliniamente foarte
mari de morene, sub forma unor culmi sau movile imense înşirate pe zeci, chiar
sute de km în faţa frontului glaciar. În aceste locuri şi uneori chiar pe câmpia
glaciară se găsesc blocuri eratice (stânci enorme aduse de gheţari, ca de exemplu
cele din Câmpia germano-poloneză, transportate peste Baltica, ocupată atunci de
gheaţă, originare tocmai din Peninsula Scandinavă). Tot în Câmpia germano-
poloneză s-au format şi pradoline (urstromtäler), un fel de uluc de fostă vale
situată în sudul morenei frontale care bara vechile cursuri europene spre Baltica,
obligând formarea unui colector cu direcţie est-vest.
Relieful fluvio-glaciar (proglaciar) este creat de apele torenţiale rezultate din
topirea frontului glaciar pe timp de vară; i-au naştere: sandre (câmpii fluvio-
glaciare uşor înclinate, compuse din argile, nisip şi pietrişuri mici), terase fluvio-
glaciare (multe la număr, dar alungite pe distanţe mici), zolii (mici depresiuni
născute din topirea lentă a unor blocuri de gheaţă acoperite cu aluviuni). Şi mai
importante sunt lacurile proglaciare (ca Ladoga sau cele americane) formate prin
scobirea locurilor respective de către înaintările şi retragerile de moment ale
frontului glaciar.

Relieful periglaciar
Noţiunea şi mediul. Noţiunea de periglaciar a fost introdusă de M. Lozinski
(1909), în paralel cu altele ca: nivaţie, paraglaciar, crionival ş.a. Periglaciarul este
un mediu de tranziţie între cel polar şi cel temperat şi are mai multe varietăţi:
climat arctic continental (Siberia Centrală, Alaska ş.a.), arctic propriu-zis
(Norvegia de Nord, Spitzberg ş.a.), rece oceanic (arhipelagul Kerguelen) şi alpin
(cu o nuanţă temperată, între limita pădurii şi cea a zăpezilor veşnice şi nuanţa
dintre tropice, situată la peste 3000 m). În timpul glaciaţiunilor însă formele
periglaciare afectau, de exemplu, toată Europa Centrală şi peste 2/3 din America de
Nord şi chiar Japonia sau Atlasul african. În mare, este vorba de temperaturi medii
anuale, sau cel puţin 6 luni pe an, de 00 C, cu zăpadă puţină sau care se topeşte
anual în aşa fel că nu se pot forma gheţari.
Agenţii şi procesele specifice sunt: pe prim plan îngheţ-dezgheţul, apoi nivaţia,
eolizaţia, gelifluviaţia şi solifluxiunea. Îngheţul apei în roci sau în sol provoacă
dezagregări, măriri de volum şi îngheţ permanent de subsol (pergelisol). Dezgheţul
determină formarea unei paste mâloase (molisol), alunecări, solifluxiuni sau chiar
torenţialitate. Zăpada protejează solul de eroziune, provoacă avalanşe, iar topirea
sa conduce la dizolvări, torenţialitate, solifluxiuni, şiroire etc. Vântul încărcat cu
cristale de gheaţă şlefuieşte rocile (eolizaţie) şi transportă elementele fine
depunându-le ca loess. În timpul dezgheţului de vară se formează şiroiri şi torenţi
care atacă îndeosebi rocile moi (molisolul).
Structurile periglaciare iau naştere în interiorul solului şi subsolului prin
îngheţul şi dezgheţul apei. Sunt de mai multe feluri: pergelisolul sau mertzlota
reprezintă subsolul îngheţat permanent; molisolul se formează la partea superioară,
care se dezgheaţă pe timpul verii (de la câţiva centrimetri până la 6-7 m în Siberia);
penele (vinele) de gheaţă sunt crăpături conice sau de altă formă care se umplu şi
se lărgesc prin segregarea gheţii, iar după topirea acestora, în ele pătrund materiale
coborâte de pe margini sau aduse de vânt sau şiroire; involuţiile (crioturbaţiile) şi
pungile periglaciare au forma unor mici cutări de strate cu proprietăţi hidrice
diferite şi se formează prin presiunile îngheţ-dezgheţului.
Formele de relief. Se grupează în trei categorii:
Formele reziduale de cumpănă şi interfluviile iau naştere prin dezagregări care
cad în josul versantului, rămânând în urmă forme de tipul: creste zimţate, custuri,
creste de cocoş, vârfuri piramidale sau de tip colţi sau ace, babe şi ciuperci
(şlefuite de eolizaţie), pietre şlefuite, alveole etc.;
Formele de versant au, în majoritatea cazurilor, o origine poligenetică şi sunt
următoarele: grohotişurile dispuse sub formă de glacisuri, de conuri sau râuri de
pietre în lungul versantului (panglici de gelifracte); grèzes-litéeurile (rostogoliri
ordonate) sunt elemente relativ mici stratificate pe pante sub 100; treptele şi umerii
de altiplanaţie (terase de munte) prezintă o alternanţă de suprafeţe relativ
orizontale despărţite de taluzuri formate din frunţile stratelor mai dure decât cele de
deasupra; terasete şi solifluxiuni apar în sol, în alterări sau roci mai moi cu versanţi
sub 150 şi se formează la dezgheţ superficial în raport cu partea rămasă îngheţată;
culoarele de avalanşă şi potcoavele nivale sunt specifice versanţilor foarte
înclinaţi; nişele nivale se nasc pe locurile cu acumulări mai mari de zăpadă prin
procese de sufoziune şi tasare; semipâlniile nivale reprezintă începuturi de circuri
cauzate însă de zăpada sub formă de firn sau névé; gheţarii de grohotiş iau naştere
în acele acumulări de pietre care sunt alimentate de un izvor, apa acestuia
îngheţând în cadrul şi la baza grohotişului;
Formele suprafeţelor plane reprezintă reflexe de suprafaţă ale îngheţ-
dezgheţului din adânc. Solurile poligonale sunt crăpături verticale ordonate în
hexagoane sau poligoane care sunt umplute cu materiale grosiere (pietriş); uneori
iau aspect de cercuri de pietre. Pe pantele uşor înclinate solurile poligonale se
deplasează spre avale şi se deformează (tot sub presiunea îngheţului)
transformându-se în soluri striate (panglici dispuse paralel). Câmpurile de noroi
reprezintă solul dezgheţat (molisolul) de deasupra pergelisolului; când roca este
dură se formează câmpuri de pietre. Pavajul nival se compune din lespezi împinse
din pătura de alterări către suprafaţă şi dispuse pe lat una lângă alta (la câmpurile
de pietre stau unele peste altele). Movilele înierbate (marghile, thufuri) sunt
semisfere de până la 1 m formate prin bombarea păturii înierbate o dată cu
creşterea în interior a unui sâmbure de gheaţă. Hidrolacoliţii sunt escavaţiuni de
tipul unor mici cratere care s-au modelat prin îngheţul variat al apei unor lacuri din
zonele periglaciare severe (media anuală a temperaturii este de –10 –150 C); se mai
numesc şi pingo. Allasurile sunt depresiuni mici formate în regiunile cu pergelisol
în degradare, prin topirea mai târzie a unor blocuri de gheaţă deasupra cărora are
loc apoi o tasare.
Depozitele periglaciare se realizează prin conlucrarea dezagregării cu
transportul eolian sau/şi fluvio-denudaţional. Este vorba de acumulări de nisipuri
sau nisipo-argiloase (pe care se pot forma dune nivo-eoliene), de loessuri sau
loessoide, ca şi de grohotişuri şi pături de dezagregări.

Relieful regiunilor aride şi semiaride


Caractere generale. Sunt cuprinse sub denumirea de mai sus acele regiuni care
au un mediu caracterizat prin precipitaţii medii de cca 200 mm/an, lipsa păturii de
vegetaţie şi a celei de sol, o hidrografie dezordonată şi unde vântul se manifestă în
voie faţă de roci. Precipitaţiile medii pot fi însă chiar sub 100 mm/an, dar ating
uneori şi 500-700 mm dar evaporarea potenţială atinge şi 4000 mm, ca în unele
porţiuni din Sahara. În deşertul Atacama însă au trecut şi 10-20 de ani fără
precipitaţii. Temperatura se caracterizează prin insolaţie puternică şi amplitudini
termice foarte mari de la zi la noapte. Hidrografia este dominant temporară, cu văi
largi numite ueduri; după specificul nivelului de bază hidrografia poate fi: areică
(fără un nivel de bază precis), endoreică (un nivel local de bază format dintr-o
depresiune sau un lac) şi exoreică (foarte rar, exemplu Nilul). Deşerturile ocupă
33,6% din uscatul globului.
Agenţii şi procesele geomorfologice din deşerturi sunt: dezagregarea, alterarea
şi precipitarea din soluţii, transportul şi acumularea torenţială, acţiunea vântului.
Tipurile de deşert se delimitează fie bioclimatic, fie geomorfologic.
Sub aspect bioclimatic există următoarele tipuri: semiaride, aride şi hiperaride.
Deşerturile semiaride se caracterizează prin 200-300 mm precipitaţii pe an, care
cad în anotimpul rece, mai ales ca averse, iar vegetaţia este sporadică, smocuri de
tufişuri; ocupă 14,6% din deşerturi. Deşerturile aride au precipitaţii sub
200mm/an, iar regimul termic este variat după regiuni, ceea ce face să deosebim
două subtipuri: deşerturi calde, cu temperaturi de 15-200 C/an (Sahara, care este şi
cel mai extins deşert al globului, cu 9.100.000 km2, Kalahari, Thor ş.a.) şi deşerturi
reci, cu temperaturi de –10 la +50 C (Islanda, Tibet, Groenlanda, Pamir, Anzi).
Ocupă în total 15% din uscat sau 46% din deşerturi. Deşerturile hiperaride ocupă
numai 4% din uscat sau 14% din deşerturi; acestea sunt: litorale (Atacama, cu
amplitudini termice reduse) şi continentale (Death Valley sau Valea Morţii, din S.U.A.).
Sub aspect morfologic deşerturile se tipizează astfel: muntoase (Ahaggar,
Kâzâll-Kum ş.a.), pietroase (suprafeţe joase cu roci dure de pe care vântul spulberă
nisipul, cum este hamada din Sahara, părţi din Marele Deşert Australian, sau din
podişurile Arabiei şi Iranului), nisipoase (cu acumulări de tip erguri sau kumuri şi cu
dune felurite, ca în depresiunile din Sahara, Libia, Atacama, Kalahari, Takla-Makan etc.),
argiloase (prezente pe centrul cuvetelor endoreice şi au cruste, şoturi, takâre).
Relieful de dezagregare şi alterare. a) Dezagregarea este principalul proces
de distrugere a rocilor în deşert şi stă sub controlul amplitudinilor termice dintre zi
şi noapte (diurne). Se desprind blocuri care se acumulează ca grohotişuri, sau
acumulări eluviale (în loc). Unele roci granulare produc nisip sau arenă, lăsând în
loc alveole, sau taffonii. Versanţii dezagregaţi devin, de obicei, foarte abrupţi.
b) Alterarea acţionează mai ales datorită alternării unor perioade scurte de uşoară
umectare cu altele lungi de uscăciune. Umectarea dizolvă mineralele din roci
rezultând apoi săruri, care circulă şi cristalizează. Se formează cruste (calcaroase,
saline, feruginoase) şi eflorescenţe (de cloruri, sulfaţi etc.). În Australia se numesc
duricrust, în Mexic caliche, iar în S.U.A. alkaliflats.
Relieful creat de apele curgătoare se compune în principal din văi de tip ued
şi depresiuni acumulate cu argile, nisipuri şi cruste. Uedurile, numite şi omirimbi
(în Kalahari) sau arroyos (America de Sud), îşi au obârşia în areale montane, iar pe
părţile mai joase îşi pierd apa în aluviuni. Aici, după viituri, cursul uedului se
transformă într-un şirag de bălţi numite gueltas în Sahara. Pătrunse în porţiunile cu
pantă mică, apele de viitură dau valuri mari, care produc eroziune laterală formând
conuri de eroziune sau glacisuri de eroziune. Mai departe, râurile pătrund în cuveta
endoreică unde clădesc câmpuri de acumulare. Acestea din urmă încep cu conuri
aluviale (în continuarea celor de eroziune) şi trec apoi în câmpia aluvială, cu
lacuri, cruste şi eflorescenţe. Aceste câmpii poartă nume variate, precum: sebkha
sau şot (în arabă), playa, bolson, salina, salar (în America Latină), iar depresiunile
argiloase din regiunile Caspicei sunt numite kewire (au crustă de sare) sau takâre
(au şi o reţea poligonală de crăpături).
Relieful eolian este impus de coraziune, deflaţie şi acumulările eoliene.
Deflaţia spulberă şi triază nisipul, lăsând în urmă un câmp cu pietriş sau pietros
care poate prezenta mai multe aspecte. După provenienţa pietrişului rămas pe loc:
pavaj de deflaţie sau reg (în Sahara), giber-plains (în Australia), pietrişul
provenind mai ales din foste terase fluviatile sau din piemont (în deşertul Tarim,
unde se numeşte sai). Rămân uneori şi podişuri pietroase numite hamade în Sahara,
sau calcaroase (numite serir în Libia). Deflaţia mai contribuie şi la excavarea unor
alveole şi nişe sau chiar taffonii (pe granite, gresii, conglomerate). b) Coraziunea
(vântul încărcat cu nisip) împreună cu dezagregarea şi deflaţia realizează: creste,
ciuperci, stâlpi, dreikantere, alveole, pietre oscilante. Pe câmpiile argiloase şi chiar
în nisipurile fixate prin smocuri de iarbă se formează şănţuleţe tubulare numite
yardanguri. În nisipurile foarte groase şi uşor umectate, ceea ce le dă o mai mare
coerenţă, coraziunea (şi deflaţia) sculptează depresiuni şi culoare de coraziune şi
deflaţie. Şi acestea poartă denumiri variate: fuldji (au formă ovală sau ca o copită
de cal) şi vadi (culoare de câţiva km). c) Formele de acumulare sunt şi mai
specifice şi mai diversificate. Ergurile (Sahara), numite şi kum-uri (Asia Centrală)
sau nefud (în unele ţări arabe) sunt mari aglomerări de nisip, cu aspect deluros, dar
nisipul lor pare să fi fost transportat şi acumulat mai mult fluviatil. Pe acestea, dar
şi pe acumulările mult mai subţiri de nisip, vântul realizează: riduri, dune, câmpuri
de dune (pe erguri). Ridurile sunt ondulări superficiale de nisip. Movilele sunt de
obicei fixate de tufişuri sau iarbă şi se numesc nebka, în Sahara. Dunele sunt valuri
asimetrice şi pot lua naştere peste tot unde nisipul este descoperit (deşert, litoral,
lunci etc.). Sunt de mai multe tipuri: embrionare, longitudinale şi transversale pe
vânt, barcane (ca o semilună) şi câmpuri de dune. Acestea din urmă sunt de obicei
foarte mari şi între ele deflaţia realizează culoare numite gassi (când pe fundul lor
apare roca la zi) sau feidj (fundul are nisip); pe ele ies uneori izvoare, formând
oaze. În regiunile temperate cu dune, acestea pot fi mişcătoare sau fixate de
vegetaţie.
Glacisurile şi pedimentele reprezintă formele principale evolutive din deşert şi
semideşert, rezultate prin retragerea versanţilor sub impulsul unor dezagregări
puternice. În faza de început, acestea au o pantă mai înclinată şi mai puţin netedă,
dar pe măsură ce ele se extind sunt erodate în suprafaţă şi nivelate de o serie de alte
procese: scurgerea apelor în pânză (sheet-flood), şiroirea difuză (rill-wash),
dizolvarea şi alterarea (sau eroziunea chimică) şi eroziunea laterală sub baza
abrupturilor.

RELIEFUL LITORAL ŞI MARIN

Relieful litoral este creat de procesele şi factorii marini (valuri, maree şi curenţi)
pe când cel submarin are sorgintea în agenţii interni (tectonic, vulcanism) şi mai
puţin în cei externi.

Relieful litoral
Noţiune, agenţi şi procese. Prin litoral se înţelege fâşia de interferenţă între
valuri şi maree, pe de o parte, şi uscatul continental, pe de alta. Amplitudinea sa pe
verticală, sub apă, poate atinge până la circa 20 m, iar lăţimea, de la 0,5-15 km. Se
foloseşte în paralel şi noţiunea de ţărm, dar acesta, în înţeles restrâns, se referă mai
mult la fâşia litorală care în majoritatea timpului este uscată. Agenţii principali şi
specifici sunt: valurile, mareea şi curenţii; la acestea însă se asociază şi: mişcările
tectonice şi eustatice, natura reliefului continental vecin (munte, câmpie etc.),
natura rocilor şi structura, clima, aportul fluviatil local şi intervenţiile umane,
precum şi procesele fizico-chimice, alunecări, prăbuşiri, sufoziune şi rolul unor
factori biologici (exemplu, mangrovele). Lungimea ţărmurilor pe glob este de circa
260.000 km. Acţiunea de eroziune a apei marine se numeşte abraziune, iar cea de
acumulare, sedimentare.
Relieful litoral este în principal determinat de mecanismul de realizare a două
forme: faleza şi platforma continentală. Totodată oscilările în plan ale ţărmului dau
naştere şi la alte câteva forme specifice litoralului: golfuri, promontorii, peninsule,
estuare, limanuri, lagune. De asemenea, i-au naştere şi diferite forme de
acumulare, cum sunt: plaja, cordoanele litorale, deltele ş.a.
Faleza şi platforma de abraziune se formează în tandem, ca şi pedimentul cu
inselbergul. În timp ce faleza se retrage, ca un abrupt descoperit de vegetaţie, paralel cu
ea însăşi, platforma se extinde la baza sa şi submarin. Faleza este deci un abrupt, cu
înclinări de 30-900, cu înălţimi variabile (dar peste valurile cele mai înalte), la baza căruia
valurile izbesc cu putere la furtuni, scobind o firidă. Materialul de deasupra firidei se
prăbuşeşte şi cu el valurile izbesc faleza cu şi mai mare putere făcând-o să se retragă de la
o furtună la alta. La ţărmurile cu maree, un rol mare în abraziune îl are şi fluxul, iar în
unele cazuri şi curenţii litorali. Dar, cu cât faleza se retrage, adâncimea mării în faţa sa
scade, valurile se sparg şi se destramă înainte de a ajunge la mal şi forţa de abraziune
asupra falezei scade tot mai mult până ce faleza nu se mai retrage, decât cel mult prin
procese zise continentale (dezagregări, alterări, alunecări etc.). Faleza devine
nefuncţională, iar când apa mării nu o mai atinge deloc, se zice că e faleză moartă
(exemplu, faleza din vestul lagunei Razelm). Acolo unde uscatul de la ţărm este format
dintr-o câmpie joasă, de principiu nu se formează faleze. Platforma continentală (de
abraziune) se poate lărgi uneori foarte mult, până la câteva sute de km. Două sunt cauzele
care contribuie la această lărgire: coborârea uscatului sau ridicarea nivelului marin,
ambele conducând la transgresiuni. În această situaţie faleza se retrage pe timp
îndelungat, până la oprirea transgresiunii. De exemplu, în timpul cuaternarului au avut
loc mai multe transgresiuni marine. În acest timp, suprafaţa platformei este abradată şi de
baza valurilor mari, dar este uniformizată şi de sedimentele depuse. De obicei,
platformele actuale au adâncimi între zero şi minus 200 m, dar cele mai extinse pot
coborî până la maximum 500 m (inclusiv din motive tectonice).
Plaja, dunele şi cordoanele litorale. Plaja este fâşia inundabilă de la marginea
litorală a platformei, acoperită cu nisip, pietriş şi cochilii. Se compune din trei fâşii
paralele: plaja înaltă (deasupra fluxului, dar inundată la furtuni), plaja propriu-zisă
(delimitată între nivelele minime şi cele maxime obişnuite, unde se formează
microfaleze), plaja submersă (mereu acoperită cu apă şi până la adâncimea de la
care nu se mai resimt influenţele valurilor obişnuite). Microformele de plaje
(cordoanele litorale) sunt acumulate sau modelate de apa mării şi de vânt. Apar
sub formă de riduri şi brazde paralele, festoane, conuri de plaje (festoane mai
înalte), cordoane litorale şi bancuri. Acestea din urmă sunt la origine acumulări
submerse foarte alungite; cu timpul pot deveni emerse şi dau grinduri sau
cordoane, numite şi perisipuri (când închid un golf sau un liman), săgeţi (cele
foarte alungite şi înguste), tombolo (leagă o insulă de ţărm) etc. Dunele litorale
sunt modelate de vânt, au forme variate şi pot atinge până la 15 m înălţime.
Estuarele, limanurile şi deltele sunt forme fluvio-marine. Estuarele reprezintă
gurile în formă de pâlnie ale fluviilor care se varsă la un ţărm cu maree. La flux apa
marină pătrunde adânc pe fluviu (pororoca, mascaret), iar la reflux se întoarce şi
curge cu putere erodând patul râului şi lărgindu-i gura de vărsare. Limanurile sunt
tot guri largi de râuri dar mici şi generate de alte cauze; sunt închise de un cordon
litoral, având eventual o portiţă; la regresiunea marină valea s-a adâncit, iar la
transgresiune a fost barată cu acel cordon litoral. Deltele sunt complexe de
acumulare formate la gura unor mari fluvii, compuse din nenumărate cordoane
fluviatile, dar şi unele fluvio-marine (Dunăre, Rin, Rohn, Gange, Indus ş.a.). Se
deosebesc mai multe tipuri de delte: triunghiulare (ca un vârf de lance, cum este la
Tibru şi având un singur braţ principal), lobate (cu 3-5 braţe, ca la Dunăre),
digitate (Mississippi), barate (de un curent litoral puternic, ca la Nil).
Terasele litorale iau naştere în urma unor regresiuni (eustativ negativ) sau a
unor mişcări de ridicare a ţărmului. În fapt, terasele marine sunt foste plaje, sau
porţiuni din platforma de abraziune, ridicate deasupra nivelului actual al mării. De
exemplu, în jurul Mării Mediterane au fost observate următoarele terase, denumite
local astfel: Sicilian I (80-100 m), Sicilian II (50-60 m), Tyrrhenian I (25-35 m),
Monasterianul superior (10-15 m), Monasterianul inferior sau Tyrrhenian II (5-8 m),
Flandrian (1-2 m) având un maximum în Dunkerquien.
Evoluţia litoralului se face nu numai în profilul transversal (faleza şi
platforma) dar şi în plan orizontal. Tendinţa generală a evoluţiei este aceea de
îndreptare a ţărmului prin acumularea golfurilor şi retezarea capurilor. Faţă de
această tendinţă generală se pot observa trei situaţii: ţărmul cu tendinţă de
submersiune (când marea avansează peste uscat şi, în funcţie de relieful invadat,
linia de ţărm devine tot mai sinuoasă; când submersiunea încetează începe
îndreptarea ţărmului prin erodarea peninsulelor şi a capurilor şi bararea cu
cordoane a golfurilor); ţărmul cu tendinţă de emersiune (când nivelul mării
coboară, iar ţărmul avansează peste plaje şi platforma continentală; ţărmul este deja
îndreptat); ţărmul neutru (cu nivel marin şi ţărm staţionare, ceea ce face să
continue procesul de îndreptare).
Tipuri de ţărmuri. Până să ajungă la îndreptări foarte avansate de ţărm, acestea
au forme variabile în funcţie de stadiul de evoluţie şi condiţiile locale. Se disting
două categorii. Ţărmurile joase cuprind: ţărmurile cu lido (au foarte multe şi
felurite cordoane litorale), ţărm cu lagune, ţărm cu estuare, ţărm cu delte şi
lagune, ţărm aralian (cu relief eolian), ţărm cu skjärs (cu multe acumulări
glaciare), ţărm cu mangrove. Ţărmurile înalte, axate pe regiunile de podişuri,
dealuri şi munte, sunt de următoarele tipuri: cu riass (văi cu pereţi abrupţi, pe care
apele mării pătrund la reflux), cu fiorduri, cu structură longitudinal-cutată (sau de
tip dalmatic, cu insule alungite pe anticlinale), cu structură cutată transversală,
vulcanic (circular sau cu lobi mari), ţărmuri de rift (tectonice), ţărmuri de platouri
carstice, ţărmuri coraligene etc.
Insulele sunt de mărimi foarte variate şi cu geneze diferite: de platforme
continentale (Anglia), horsturi (Sardinia), tectonice (Madagascar), ghirlande
insulare (pe marginea unor fose), vulcanice (foarte multe), coraligene (rotunde şi
joase) etc.

Relieful submarin
Se subdivide în două domenii: bordura continentală şi cel submarin propriu-zis.
Primul se compune din platforma continentală şi abruptul (taluzul) continental.
Domeniul submarin începe cu glacisul continental (format din acumulări provenite
de pe taluz sau chiar de pe continent), câmpiile şi podişurile submerse, dorsalele
traversate de falii transformante care impun praguri şi depresiuni oceanice, apoi
rifturi (închise sau deschise) şi fose abisale (mai adânci de 5000-6000 m).

ALTE RELIEFURI

Complexul formelor antropice; peisaje antropogene


Omul factor morfogenetic. Omul a devenit, pe parcursul evoluţiei sale, un
factor morfogenetic tot mai important. Focul a constituit o primă fază în atacul
asupra naturii, provocând defrişări urmate de pluviodenudare. Intensificare
influenţei omului a avut loc o dată cu trecerea la păstorit şi agricultură. În acest
stadiu omul a intensificat eroziunea solului şi a păturii de alterări, pe locurile
păşunate intensiv sau arate. Cu timpul, societatea omenească a început să creeze
chiar noi forme de relief necesare sieşi, cum ar fi canale de irigat, locuinţe, valuri
de apărare, cetăţi, drumuri în rambleu sau debleu etc. În prezent omul dispune de
forţe enorme (energia mecanică, electrică, nucleară etc.) cu care intervine în
evoluţia sau formarea de reliefuri pe două căi: indirect (acumularea proceselor de
eroziune) şi direct (crearea de forme). Totalitatea acestor procese provocate de om
se numesc procese antropice sau antropogene.
Acţiunea geomorfologică indirectă a apărut aproape o dată cu omul, dar s-a
accentuat în zonele de intensă locuire o dată cu antichitatea şi mai ales cu evul mediu.
Aceasta constă în eroziunea accelerată de către om pe căi indirecte, dominant prin
defrişări, arături şi păşunat intensiv. În toate cazurile este distrusă pătura vegetală care
protejează solul şi roca împotriva unei eroziuni agresive. Se intensifică efectul
pluviodenudării, al şiroirii şi torenţialităţii. Pot fi provocate indirect chiar alunecări de
teren, deflaţie şi împotmolirea locurilor joase cu aluviuni. Dacă în antichitate au fost
decopertate de învelişul vegetal zonele mediteraneene şi subtropicale, în evul mediu
arăturile s-au extins puternic peste zonele temperate mai joase, iar păşunatul a pătruns tot
prin defrişare şi în areale montane. În mod special sunt afectate solurile; aproape în
exclusivitate, suspensiile cărate de către râuri şi fluvii, în timpul viiturilor, provin din
pătura de sol. În prezent se apreciază că circa 2 milioane tone de sedimente fine sunt
vărsate zilnic în mare şi ocean. Eroziunea solurilor este una dintre cele mai acute
probleme actuale ale omenirii şi ale dezvoltării durabile.
Factorii care diversifică intensitatea eroziunii antropice sunt următorii: panta,
tipul de rocă, tipul climatic (în special regimul ploilor, sistemul şi natura culturilor;
exemple, lucerna frânează eroziunea, cartoful şi prăşitoarele în general o
accelerează etc.).
Măsuri de protecţie şi frânare a eroziunii: sisteme de culturi care să protejeze solul,
aratul pe curbele de nivel, păşunatul raţional, terasări, împăduriri, amenajări hidrotehnice.
Acţiunea directă (peisaje) are în general un caracter constructiv. Omul a creat
şi creează o serie de forme, îndeosebi din categoria microformelor, dar uneori cu
mare extindere în suprafaţă, care pot fi grupate în câteva peisaje antropice.
Peisajul agricol se caracterizează prin brăzdarea, nivelarea şi uneori terasare
sau canale de irigat. Domină zonele temperate şi subtropicale, dar fragmentar se
întâlneşte de la ecuator la zona subarctică, urcând şi pe munţi, uneori până la
5000 de m. Sistemul respectiv accelerează eroziunea pe pante şi acumularea pe
locurile joase. Peste regiunile nisipoase unele culturi favorizează eroziunea şi
deflaţia eoliană, inclusiv invadarea cu nisip a unor culturi sau localităţi. În munţi
cultura plantelor se face pe terase antropice, iar opusul lor sunt regiunile irigate
unde se schimbă total distribuţia reţelei hidrografice (obişnuit în regiunile
semiumede, semideşertice, lunci etc.). În aceste ultime regiuni sărurile pot urca la
suprafaţă, prin capilaritate, formând eflorescenţe sau cruste.
Peisajul industrial este mai restrâns, uneori punctual, dar cu efecte locale mai
accentuate. În industrie se excavează şi se deplasează materialele creând cariere,
galerii de mine, puţuri de exploatare, caverne salifere ş.a. Depozitele de steril
formează halde.
Peisajul căilor de comunicaţii presupune amenajări de tipul terasărilor, cu
rambleuri şi debleuri, sau canale, fiecare pe specificul şoselelor, al căilor ferate,
aeroporturilor sau canalelor de navigaţie.
Peisajul aşezărilor are două subtipuri: urban şi rural. Se realizează nivelări,
escavări, străzi, canalizări, diguri, tunele de metrou, ştranduri, stadioane etc. Un
specific aparte îl au amenajările portuare şi cele de litoral în general.
Amenajarea bazinelor hidrografice presupune executarea multor tipuri de
lucrări care să pună sub control uman scurgerea hidrografică, eroziunea şi
distribuirea apei pentru multiple necesităţi. Se remarcă, între aceste lucrări,
următoarele: baraje şi lacuri de acumulare, diguri, hidrocentrale, canale de mai
multe tipuri, amenajări de versant (torenţi, terasări, împăduriri etc.).

Regionarea geomorfologică
Specificul regionării. Regionarea reprezintă un capitol care face trecerea de la
geomorfologia generală la cea regională. Pe de o parte, regionarea se face după
principii şi metode generale, pe de altă parte, treptele taxonomice ale unei regionări
sunt sisteme sau unităţi teritoriale concrete (regionale). Acestea din urmă există
fiecare într-un anume loc pe glob, au o anume mărime, au limite, structuri şi
funcţionalităţi proprii.
A regiona înseamnă a împărţi un teritoriu mai mare, până la nivel de continent
sau chiar glob, în unităţi şi subunităţi componente tot mai mici, real existente. În
realitate însă, scopul principal al regionării nu constă în împărţirea oricum a
teritoriului, ci în primul rând, în depistarea prin studiu a acelor unităţi şi subunităţi
care există în realitate, pe care nu le inventăm noi, ci care s-au creat în timpul
evoluţiei complexe a acelui teritoriu. Această depistare se face, la rândul ei, prin
analiza caracterelor reliefului teritoriului respectiv şi observarea aliniamentelor pe
care apar discontinuităţi. Analiza se face conform unor principii şi metode.
Principiile şi metodele regionării. Principiul de bază este unicitatea fiecărei
diviziuni, care o impune ca o entitate existentă într-un anume loc, şi care s-a format
şi a evoluat de asemenea într-un anume segment de timp; fiind unicat poartă un
nume propriu. Alte principii sunt: omogenitatea genetică şi a evoluţiei, principiul
continuităţii teritoriale, principiul funcţionalităţilor proprii în sistem, principiul
integralităţii (orice unitate se integrează în una mai mare şi se subdivide în altele
mai mici), principiul echivalenţei ca mărime, principiul diversificării criteriilor de
regionare de la o treaptă taxonomică la alta.
Metodele concrete ale regionării sunt cele care se aplică celor trei tipuri de
analiză geomorfologică: genetică, morfografică şi morfometrică. Se pleacă de la
harta geomorfologică (analiza genetică) şi se pune apoi accent pe anumiţi indici
calitativi şi mai ales cantitativi, cum sunt: mersul altitudinilor, al pantelor,
adâncimea şi densitatea fragmentării; la toate se urmăreşte mersul continuităţilor şi
discontinuităţilor teritoriale. După aceşti indici şi în combinaţie cu formele de relief
se trasează limite aproximative ce conturează unităţi şi subunităţi. Aceste unităţi
sunt apoi analizate paleogeografic, deducându-se caracteristicile specifice căpătate
în timp, funcţionalităţile şi se trasează limitele definite.
Treptele taxonomice ale regionării sunt următoarele: Terra, continentele şi
oceanele, domeniul, regiunile (sunt de trei feluri: macroregiuni, regiuni,
subregiuni), asocieri de unităţi (de două-trei grade), unităţi, subunităţi, microunităţi.
Importanţa regionării geomorfologice poate fi rezumată la două aspecte:
a) ajută sintetizarea aspectelor specifice de relief şi în anumite cazuri şi a altor
aspecte geografice caracteristice, pe unităţi şi trepte taxonomice regionale; b) sub
aspect practic fiecare regiune, unitate sau subunitate prezintă un anume potenţial
ecologic ce poate fi folosit, în anumite condiţii, la nivel optim de bonitare.

RELIEFUL ŞI MEDIUL GEOGRAFIC


Funcţiile şi rolul reliefului în cadrul mediului terestru şi al societăţii
omeneşti
În mod generalizat, trei sunt diferenţierile principale în care se manifestă rolul şi
funcţiile reliefului pentru mediu: relieful ca suport şi element al mediului, relieful
ca interfaţă în raport cu celelalte elemente de mediu şi relieful ca factor de
diversificare regională şi locală a elementelor de mediu, a tipurilor de mediu, a
potenţialului economic al terenurilor etc.
În amănunt însă, pot fi conturate mai multe aspecte funcţionale şi de control
ale reliefului asupra şi în cadrul mediului şi în societatea umană.
1. Relieful ca suport al mediului constă în aceea că el reprezintă suportul solid
al Terrei pe care se localizează şi se suprapun toate elementele, învelişurile şi
energiile care contribuie la compunerea şi structurarea mediului. Ele interferează şi
se combină la nivelul acestuia.
2. Relieful este şi element primar de mediu, împreună cu atmosfera şi
hidrosfera şi a contribuit apoi la crearea celorlalte elemente.
3. Suprafaţa reliefului este şi limită între trei mari categorii de medii de viaţă:
subaerian-terestru, acvatic şi de subsol (tericol).
4. Relieful impune şi multe tipuri de submedii (de munte, de câmpie, de luncă,
de litoral, carstic etc.).
5. Relieful constituie element de regionare fizico-geografică, dar şi de alte
tipuri, deoarece în fiecare dintre ele cel care se regionalizează este teritoriul.
6. Suprafaţa topografică este şi element de diversificare a manifestării forţei
de gravitaţie prin intermediul pantei.
7. Pantele şi orientarea lor sunt şi element de diversificare a receptării
radiaţiei solare şi de transformare a ei în energie calorică.
8. Rolul reliefului ca interfaţă şi control cu celelalte elemente de mediu sunt
indicate mai jos .
– Relieful şi dinamica litosferei conduc la un control reciproc şi succesiv.
– Relieful exercită control asupra formării şi tipurilor de scoarţă de alterare
împreună cu clima.
– Determinismul şi controlul climatic al reliefului constă în modificarea pe
verticală a parametrilor climatici (prin altitudine, pantă, orientare, fragmentare).
– Determinismul şi controlul hidrologic al reliefului se exercită sub diferite
forme, atât asupra râurilor, dar şi a lacurilor, oceanelor şi mărilor sau apelor
subterane.
– Relieful şi vegetaţia (vieţuitoarele) se remarcă prin raporturi de control ale
primului, care conduc la etajarea vegetaţiei şi la diversificări locale specifice
multor forme de relief.
– Relieful exercită control asupra solurilor (pedogenezei) prin altitudine, pantă,
orientare şi formele de relief. Efectul cel mai vizibil îl constituie etajarea solurilor,
dar şi azonalitatea impusă de multe forme, în prim plan luncile şi văile.
9. Relieful şi mediile geografice. Controlul sau influenţele şi determinismul
reliefului faţă de elementele de mediu nu se produce separat, ci combinat şi
organizat în diferite sisteme sau tipuri de mediu, impuse direct de relief. Ca
exemple pot folosi mediile montane ale lanţului Alpino-Himalaian şi ale
Cordilierei Americane.
10. Relieful şi societatea. Atât omul cât şi societatea s-au născut pe relief şi în
mediul geografic. Determinismul sau interferenţele cu acesta au fost diferite de la o
etapă la alta. Adaptările s-au făcut prin diferite tipuri de locuinţe, de aşezări, de
ocupaţii sau chiar spirituale. Forma casei sau a satului, ocupaţiile de bază, diferitele
forme de construcţii, drumurile, strategiile de război, locurile turistice, amenajările
teritoriale ş.a. ţin seamă de relief şi/sau de procesele geomorfologice.

Bibliografie

Posea Gr., Ilie I., Grigore M., Popescu N. (1970) – Geomorfologie generală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Posea Gr., Grigore M., Poescu N., Ielenicz M (1976) – Geomorfologie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Roger Cooque (1998) – Geomorphologie, Editura A. Colin, Paris.
GEOGRAFIA POPULAŢIEI ŞI A AŞEZĂRILOR UMANE

AŞEZĂRILE URBANE ŞI RURALE

Habitatul uman sau aşezarea umană (definire şi componente)


O grupare de locuinţe şi oameni care îşi desfăşoară activitatea pe un anumit
teritoriu este denumită habitat uman sau aşezare umană. Se sprijină pe unitatea
factorilor: sociali, spirituali, materiali, organizatorici, culturali.
Habitatul uman reprezintă teritoriul amenajat în care se desfăşoară activităţile
vitale economice şi sociale ale omului. Acesta depăşeşte limitele perimetrului
construibil al localităţilor, incluzând şi importante suprafeţe în care se desfăşoară
activităţi de muncă, recreere sau circulaţie, situate în afara acestuia.
Habitatul cuprinde totalitatea comunităţilor umane: oraşe şi sate, indiferent de
mărimea şi funcţiile pe care le îndeplinesc.
Geografia urbană şi geografia rurală sunt două ramuri ale geografiei aşezărilor
umane.
Geografia urbană este cea care se ocupă cu studierea aspectelor, a relaţiilor şi
explicarea condiţiilor de formare şi de răspândire a oraşelor (geneza oraşelor),
precum şi evoluţia fenomenului urban în diferite medii geografice.
Geografia rurală se ocupă, în primul rând, cu studierea aspectelor şi relaţiile
dintre activităţile umane în cadrul arealelor rurale. Include elemente legate de
activităţile economice şi caracteristicile aşezărilor rurale, schimbările demografice
şi structurale ale populaţiei rurale.
Spaţiile urbane sunt forme de aglomerare umană reprezentate de oraş,
metropolă, megalopolis, iar cele rurale sunt reprezentate de sat şi comună.
Aşezările umane în funcţie de modul de viaţă, se împart. în:
• oraşul – aşezare de tip urban;
• satul – aşezare de tip rural.
Aşezarea de tip urban reprezintă o concentrare umană, cu o populaţie minimă ce
variază de la o ţară la alta, ocupată predominant în ramurile neagricole, cu un mod
de viaţă diferit de cel rural.
Oraşul se deosebeşte de sat nu atât prin fizionomie şi nivel de trai, cât şi mai
ales prin funcţiile care le îndeplineşte.
Aşezarea de tip rural este aşezarea a cărei populaţie se ocupă îndeosebi cu
agricultura, locuind în gospodării individuale. Se materializează cu o dublă realitate
teritorială, concretizată prin locul de concentrare a locuinţelor (vatra) şi prin locul de
muncă (moşia). Ambele sunt părţi constitutive ale unei singure unităţi teritoriale,
având fiecare funcţii social-economice bine conturate în viaţa colectivităţilor rurale.
Noţiunile de urban şi rural conţin schimbări calitative care se succed sau se
suprapun în mediul înconjurător, schimbări calitative influenţate puternic de către
modificările cantitative complexe ce survin în ritmuri intense, în repartiţia
teritorială şi pe medii.
Populaţia urbană presupune totalitatea persoanelor care locuiesc în oraşe sau
anumite localităţi declarate urbane prin acte normative de stat.
Noţiunea de urban este însă mult mai largă. Ea presupune un anumit cadru şi un
anumit mod de viaţă care se exprimă în realitate, în peisajul geografic, printr-o
sumă de atribute şi anume:
• o concentrare mare a populaţiei;
• o concentrare sau densitate ridicată a fondului construit;
• o echipare tehnico-economică (dotare tehnică, servicii comunale,
edilitare etc.), complexă şi diferenţială;
• o anumită structură şi zonificare funcţională;
• o pondere însemnată a populaţiei angajată în activităţi preponderent
neagricole.
În ceea ce priveşte înţelesul termenilor oraş – urban, de multe ori se confundă
între ele. Se foloseşte termenul urban mai des şi pentru însuşirile proprii ale
oraşului.
Din punct de vedere geografic oraşul constituie o forma superioară de
organizare a spaţiului cu atribute concrete, cuantificabile, mai mult sau mai puţin
delimitate administrativ – juridic.
Atributele oraşului sunt:
– gradul de concentrare a populaţiei;
– gradul de concentrare al bunurilor;
– capacitatea de omologare;
– capacitatea de schimburi;
– capacitate de consum.
Noţiunea de urban are deci un înţeles mult mai larg, semnificând anumite tipuri
de medii şi respectiv tipuri de localităţi care au la bază cele două sintagme – mediul
rural şi mediul urban.
Componentele principale ale oraşului sunt:
• componenta teritorială;
• componenta social – economică.
În definirea componentei teritoriale ţinem cont de:
vatra sau perimetrul construibil – care desemnează linia de
contur a zonei clădirilor de locuit; ea poate să coincidă, uneori doar
parţial, cu limita intravilanului sau să limiteze o suprafaţă mai
mică decât cea a intravilanului;
intravilanul – întreaga suprafaţă afectată construcţiilor (zona
clădirilor de locuit, zona industrială, zona de depozitare şi
transport, parcuri etc.);
extravilanul – teritoriu aflat în afara spaţiului construit sau pe
cale de construcţie al unui oraş.
În ceea ce priveşte componenta social-economică, aceasta trebuie privită prin
prisma populaţiei şi locului de muncă, care se încorporează organic în teritoriul
oraşului.
Componentele principale ale satului parte şi centru coordonator al complexului
rural „comuna” sunt:
• componenta teritorială reprezentată prin vatră;
• componenta economico-teritorială reprezentată prin locul de
muncă (moşia, ţarina);
• componenta socială reprezentată prin populaţie.
Componenta teritorială poate fi analizată prin:
poziţia geografică;
particularităţi ale elementelor cadrului natural;
dispersie sau concentrare;
factori favorizanţi sau restrictivi.
Locul de muncă sau componenta economico-teritorială este analizată la rândul
ei, prin:
caracteristici economico-geografice;
poziţia faţă de vatră (apropiere, forma);
potenţialul resurselor;
sisteme de valorificare a resurselor;
forme de posesiune;
grad de folosire.
Componenta socială sau populaţia este analizată din punct de cantitativ şi
calitativ.
Aspectele cantitative sunt:
dinamica populaţiei;
mobilitatea populaţiei;
densitatea populaţiei;
structura populaţiei.
Aspectele calitative sunt:
resurse de muncă;
relaţii sociale;
tradiţii, obiceiuri.

Funcţiile şi structura funcţională a aşezărilor umane


Funcţia aşezării exprimă activităţile care-i justifică existenţa şi dezvoltarea.
Funcţiile unei aşezări reflectă acele activităţi umane care, prin importanţa lor,
depăşesc cerinţele locale, unele având importanţă naţională sau chiar internaţională.
Ele determină mărimea şi specificul dezvoltării centrelor urbane şi rurale.
Funcţiile aşezărilor urbane pot fi principale şi secundare. În definirea funcţiilor urbane
se porneşte de la faptul că oraşele nu se dezvoltă de la sine, nu apar spontan, ci sunt
produsul unor situaţii concrete care apar într-o regiune sau alta (poziţie geografică
favorabilă comerţului, transporturilor, valorificării unor resurse etc.).
Uneori, funcţiile unui oraş se confundă cu ocupaţiile, cu profesiunile exercitate
de populaţia oraşului. În aprecierea funcţiei sau funcţiilor unui oraş se porneşte de
la cunoaşterea şi compararea genurilor de activităţi, de la stabilirea structurii
social-economice a populaţiei oraşului.
Criteriile de bază pentru aprecierea diferitelor genuri de activităţi pot fi:
• valoarea producţiei şi ponderii în venitul oraşului;
• numărul de locuitori ocupaţi (oraşul cu funcţie industrială este cel în
care peste jumătate din populaţia activă este ocupată în industrie).
Funcţia comercială reprezintă activitatea comercială ce face parte organic din
viaţa oricărui oraş; nu poate fi conceput un oraş care să nu exercite un comerţ
oarecare în afara lui.
Există însă oraşe care s-au născut din necesităţi comerciale şi acestea sunt:
târgul local; oraşele târguri; factoria (agenţia comercială); oraşul comercial; marile
centre comerciale; porturile maritime.
Funcţia industrială a apărut datorită dezvoltării industriei, deoarece această
activitate tinde spre concentrarea populaţiei. Oraşele industriale apar mult
deosebite faţă de cele comerciale, procesul lor de formare desfăşurându-se în
ritmuri mult mai rapide.
Se disting două categorii de oraşe cu funcţii industriale: oraşele miniere şi
oraşele industriei prelucrătoare. Principali factori care determină localizarea
industriei prelucrătoare sunt:
– vecinătatea materiei prime;
– sursele de energie;
– transporturile;
– mâna de lucru;
– vecinătatea centrelor de consum.
Funcţia culturală se exprimă prin indicatori ai activităţii terţiare. Cele mai
importante tipuri de oraşe sunt cele: universitare, muzeu, ale festivalurilor şi
congreselor.
Funcţii de serviciu dintre care cele mai reprezentative sunt în oraşele: staţiuni
balneare; de odihnă; ale turismului de munte.
Funcţii administrative, care, spre deosebire de funcţiile enumerate mai sus, care
se creează într-o anumită măsură spontan, sunt conferite de organele publice.
Forma cea mai importantă este capitala care este sediul guvernului şi care are
multiple funcţii economice şi culturale.
Funcţia militară a stat la originea multor oraşe actuale. În geografia urbană se
păstrează urme ale unor oraşe fortăreţe pentru supravegherea şi apărarea ţării.
Funcţia militară este aceea care menţine şi dezvoltă oraşele întărite din lungul
frontierelor.
Funcţia agroindustrială este specifică pentru oraşele mici, a căror dominantă o
formează populaţia ocupată în prelucrarea primară a produselor vegetale şi
animaliere.
Funcţiile aşezărilor rurale sunt legate de ocupaţia agricolă, respectiv, de modul
de utilizare a terenurilor.
Satul, prin impactul cu industria şi cu oraşul, a dobândit noi funcţii, cum ar fi:
cea industrială, rezidenţială, de dormitor, culturală, comercială etc.
Criteriile de bază în stabilirea tipurilor funcţionale de aşezări rurale sunt:
– structura socio-profesională a populaţiei active;
– valoarea producţiei;
– poziţia geografică a aşezărilor rurale (care justifică în parte existenţa
unor anumite activităţi economice);
– volumul fluxurilor de navetişti.

Tipuri de aşezări rurale pe baza criteriilor funcţionale:


• sate cu funcţii predominant agricole se caracterizează prin ponderea
populaţiei agricole, care reprezintă peste 65% din populaţia activă, dar şi
prin valoarea producţiei agricole, ce constituie peste 70 % din totalul
producţie globale a aşezării respective. Cele mai reprezentative forme
sunt: satul agricol (de tip: cerealier, legumicol, viticol, de creştere a
animalelor); satul agricol cu industrie mică meşteşugărească; satul agricol
cu rol de cazare a forţei de muncă;
• sate cu funcţii predominant industriale se caracterizează prin ponderea
populaţiei active care lucrează în industrie, care reprezintă peste 65% din
populaţia activă, dar şi prin valoarea producţiei industriale, ce constituie
peste 70 % din totalul producţie globale a aşezării respective. Iar după
profilul activităţii industriale avem: sate cu industrie extractivă; sate cu
industrie prelucrătoare; sate cu industrie extractivă şi prelucrătoare.
• sate cu funcţii mixte, în care activităţile agricole şi neagricole deţin ponderi
aproximativ egale, între 35-65 % sunt reprezentate prin sate: agro-industriale;
agro-forestiere; agro-piscicole; cu activităţi de transport; agro-industriale
şi de servicii în care peste 15% din populaţia activă lucrează în sectorul
terţiar.
• sate cu funcţii predominat turistice sunt împărţite în sate turistice în care
peste 25% din populaţia activă este ocupată în servicii, alături de funcţiile
agricolă, forestieră sau chiar industriale; sate piscicole şi turistice specifice
zonelor de deltă.

Aşezările urbane
Explozia demografică şi puternica dezvoltare a economiei mondiale în secolul
nostru au dus, printre altele, la crearea unor mari arii de concentrare a populaţiei şi
bunurilor materiale, arii ale căror dimensiuni variază de la o regiune geografică la alta.
Dealtfel, amplul proces mondial de urbanizare constituie una dintre problemele
cele mai importante ale dezvoltării contemporane, cu deosebite implicaţii şi
semnificaţii pentru generaţiile actuale şi, mai ales, pentru cele viitoare.
Cea mai elementară forma de concentrare urbană o constituie oraşul însuşi.
El este imaginea cea mai expresivă a societăţii, care păstrează bunurile cele mai
de preţ ale de omenire de-a lungul istoriei. Aceasta este însă numai una dintre
posibilele definiţii, mai existând multe altele, controversate, discutabile, incomplete
sau prea generale în foarte multe cazuri.
Jean Brunhes şi Pierre Deffontaines considerau că oraşul exista ori de câte ori
majoritatea locuitorilor îşi utilizează cea mai mare parte a timpului în interiorul
aglomeraţiei, iar Pierre George apreciază oraşul ca o aglomerare umană cu
activităţi concentrate, proprii fiecărui sistem economico-social.
Istoricul Arnold Toynbee este de părere că o aşezare omenească ai cărei
locuitori nu pot produce, în cadrul limitelor oraşului, toate alimentele de care au
nevoie pentru a trăi, poate fi inclusă la un oraş.
Dar cei mai mulţi specialişti, îndeosebi geografi, consideră că oraşul este o
aglomeraţie care se distinge printr-un anumit mod de viaţă, diferit de cel rural.
Acordarea statutului de oraş unor localităţi rurale se face, în diferite ţări, în
funcţie de mai multe criterii, uneori fiind determinant cel pur demografic.
Inexistenţa unor criterii unitare şi variaţia numărului limită de locuitori, de la o ţară
la alta, determină numeroase greutăţi în aprecierea reală a fenomenului de
urbanizare la scară mondială.
Într-o serie de ţări ca Franţa, Germania, Argentina, Portugalia, Guatemala,
numărul minim pentru declararea unei aşezări oraş este 2000, în altele acesta
coboară la 1 000 de locuitori (Malaysia, Canada,) iar în unele ţări mici această cifră
este situată chiar sub 500 locuitori, datorită dispersiei generale a populaţiei în
teritorii (Danemarca – 250 locuitori, Islanda – 300 locuitori).
În altele, decisive în trecerea unor localităţi la rangul de oraşe sunt hotărârile
guvernamentale, ca de exemplu în Polonia, Bulgaria, Marea Britanie, Sri Lanka,
Noua Zeelandă, Suedia, Ungaria, Finlanda etc.
Există state, cu densităţi mari de populaţie şi cu condiţii naturale nefavorabile
extinderii arealelor locuite, în care decretarea unei aşezări ca oraş se face la un
plafon foarte ridicat (Japonia – 50 000 loc.).
În altele, cum sunt cele din. America Centrală (Honduras, Salvador, Nicaragua,
Costa Rica) sau America de Sud (Brazilia, Ecuador, Bolivia ş.a.), toate reşedinţele
administrative sunt considerate oraşe.
Uneori, la un număr limită de locuitori se adaugă şi alte criterii: mai puţin de
50% din populaţie sa fie agricultori (Finlanda, Ucraina), sub 15% populaţie
agricolă (Rusia.), caractere urbane (India, Panama). În Guatemala, numărul limită
de locuitori scade de la 2 000 la 1 500, în cazul în care localitatea dispune de
alimentare cu apă curentă.
Concluzia generală este aceea că declararea ca oraşe a aşezărilor rurale este, în
general, dependentă de aprecieri statistice sau administrative şi că acestea variază
de la o ţara la alta, îngreunând astfel aprecierile asupra procesului de urbanizare pe
spaţii continentale.
În etapa actuală noţiunea de oraş nu mai corespunde în bună măsură realităţii,
apărând un concept nou ce înglobează la oraşul propriu-zis şi o parte dintre
localităţile apropiate, cu care acesta întreţine relaţii intense de natură economică şi
de aprovizionare cu forţă de muncă.
Acest sistem de localităţi a fost denumit în mod curent aglomeraţie.
Aglomeraţia este o caracteristică oraşelor mijlocii, mari şi foarte mari,
constituindu-se ca un ansamblu urban ce a luat fiinţă în urma dezvoltării relaţiilor
economice şi demografice dintre oraşul respectiv şi aria înconjurătoare.
Dezvoltarea oraşului a dus la lărgirea zonelor sale suburbane, cu profil
rezidenţial sau industrial, precum şi la apariţia unei categorii de localităţi care cu
timpul au devenit oraşe satelit.
În jurul unui mare oraş, acolo unde activităţile sunt dictate de cerinţele acestuia,
se creează o zonă de mărime variabilă care, împreună cu oraşul, a fost denumită de
geografii americani arie metropolitană (Metropolitan Area).
Se precizează totodată că această grupare trebuie sa aibă minimum 100.000 de
locuitori, din care peste 50% trebuie să locuiască într-un singur oraş, iar populaţia
ocupată în ramurile agricole să fie sub 35%.
Gruparea urbană reprezintă un sistem teritorial alcătuit dintr-un număr
variabil de oraşe, apărute independent, situate la distanţe apropiate şi cu
relaţii relativ intense între ele. În anumite condiţii, gruparea urbană poate să
ia forme diferite, dezvoltându-se şi ajungând la o adevărată zonă urbanizată.
Accentuarea relaţiilor dintre două sau mai multe oraşe, alături de o apropiere
spaţială a acestora, duce la apariţia unui sistem urban deosebit, respectiv la
conurbaţii.
Diferenţa dintre conurbaţie şi aglomeraţie este uneori greu sesizabilă, mai ales
atunci când ele coincid.
Aglomeraţia presupune o dependenţă mai accentuată a unor oraşe de unul
principal, pe când în conurbaţie oraşele îşi menţin personalitatea, deşi sunt incluse
în acelaşi sistem urban.
Rezultă deci că o conurbaţie apare în condiţiile unei interferenţe a oraşelor, care
iniţial s-au dezvoltat separat, iar diferenţele în privinţa supremaţiei au apărut
ulterior.
Termenul de conurbaţie a fost introdus în literatura de specialitate de către
biologul şi sociologul britanic Patrick Geddes, fiind ulterior reluat şi interpretat de
alţii în moduri dintre cele mai diferite.
Cele mai clare conurbaţii se formează între două oraşe (bipolare), dar există şi
multe cazuri în care acestea au un caracter multipolar, înglobând numeroase oraşe
de mărimi demografice şi puteri economice diferite.
Conurbaţiile au apărut în zone cu importante zăcăminte minerale (cărbuni, în
special), în zone cu un anumit specific industrial (Manchester – industria textilă), în
jurul unei strâmtori etc.
Existenţa în teritoriu a unor oraşe de mărime variabilă, situate la distanţe
apropiate, dar care au funcţii diferite, completându-se reciproc, creează un
ansamblu diferenţiat de conurbaţie care a fost denumită interurbaţie, de către
geograful suedez Niels Bjorsjo.
În mod frecvent interurbaţiile se înfăptuiesc atunci când apare un oraş nou
alături de unul vechi, cu care se uneşte în timp.
De regulă oraşul nou este rezultatul unor activităţi industriale, depinzând însă de
reţeaua comercială a oraşului vechi, care, la rândul lui, contribuie la satisfacerea
necesarului de forţă de muncă al industriei din oraşul apărut.
Potrivit anumitor studii demografice, un oraş cu o populaţie de peste două
milioane de locuitori poate fi considerat o metropolă, iar după altele, metropole
regionale pot fi şi alte oraşe, cu o populaţie mai mare de 500 000 de locuitori.
În studiile demografice ale O.N.U. privind aşezările urbane, precum şi în multe
studii geografice, sunt menţionate şi forme de concentrare urbană superioare
conurbaţiilor.
De pildă se definesc superconurbaţiile, ca formaţiuni urbane cu peste 12,5 mil. de
locuitori, regiunile urbane de dimensiuni excepţionale tot cu o populaţie de peste
12,5 mil. de locuitori, zonele metropolitane şi megalopolisurile (arii megalopolitane).
Zonele metropolitane se dezvoltă în jurul unei metropole sau al mai multor
oraşe mari cu funcţii regionale distincte, grupând şi spaţii rurale legate funcţional
de acestea.
Megalopolisul este o superconurbaţie, cu densitate compactă după unii geografi
şi urbanişti, dar trebuie să remarcăm că, astfel concepută, această formaţiune este
greu de depistat şi individualizat, dată fiind necesitatea existenţei şi a altor terenuri
între spaţiile construite şi cele urbane propriu-zise.
În geografia urbană se vehiculează tot mai mult ideea privind conceperea
megalopolisului ca o mare arie urbanizată, cu densitate sporită a centrelor urbane şi
cu funcţiuni şi caracteristici de importanţă excepţională.
Asupra difuzării termenului de arie megalopolitană (megalopolis) sa discutat la
numeroase întruniri internaţionale, între care: Colocviul internaţional de geografie
asupra „Megalopolisului Mediteranean” care a avut loc la Universitatea din
Bergamo, 1975, Conferinţa populaţiei şi aşezărilor organizată de O.N.U., la
Vancouver, 1976, Colocviul franco-japonez de geografie de la Tokyo, 1976,
Colocviul asupra marilor aşezări urbane de la Roma, 1980 etc.
Termenul de megalopolis a fost introdus în literatura de specialitate de către
geograful american Jean Gottman în anul 1961, prin publicarea unui amplu studiu
vizând sistemul urban din nord-estul S.U.A. (Boston-Washington).
În limba greacă megalopolis înseamnă „oraş gigant”, iar numărul limită de
locuitori de la care o astfel de concentrare urbană se consideră gigant oscilează în
studiile întocmite până în prezent. Astfel, J. Gottman consideră necesar un
minimum de 25 milioane de locuitori, Ernesto Massi de 20 milioane, iar John
Papaioannu de 10 milioane.
Acesta din urmă introduce în literatura mondială şi termenul de „premegalopolis”,
definind forme de concentrare urbană cu perspectiva de a deveni oraş gigant. El
considera că la nivelul anului 1970, în lume existau deja 18 megalopolisuri şi mai multe
premegalopolisuri cu o populaţie între 3 şi 10 milioane locuitori.
În cazul densităţii medii a locuitorilor în megalopolisuri se remarcă o unitate de
vederi, aceasta fiind apreciată în jur de 250 loc./km2. O altă caracteristică a
megalopolisului este densitatea mare a aşezărilor umane şi în primul rând a celor
urbane, grupate în jurul unor mari poli de atracţie.
Proporţia populaţiei rurale, care există totuşi în megalopolisuri, trebuie să se
situeze sub 20% din ce totală.
Numărul mare de oraşe şi orăşele constituie premisa unei ţesături de relaţii între
acestea, relaţii care constau pe de o parte, din importantele reţele rutiere, feroviare,
fluviale, linii telefonice, conducte de alimentare cu gaze şi petrol şi, pe de alta, din
fluxurile lor vizibile (traficul de mărfuri şi călători, fluxurile convorbirilor
telefonice) şi invizibile (schimburile de informaţie, relaţii umane).
Aria megalopolitană nu este complet urbanizată, în sensul unei acoperiri totale
cu clădiri (spaţii construite). Există numeroase spaţii interstiţiale cu funcţiuni de o
necesitate evidentă: terenuri pentru agricultură, specializate, terenuri forestiere,
spaţii pentru recreere, rezervoare de apă sau spaţii cu alte destinaţii.
Marile coridoare neconstruite dintr-o asemenea formaţiune urbană includ, în
mod curent, „franjuri verzi”, îmbogăţind astfel imaginea creată de ciment, oţel,
cărămidă şi automobil.
După J. Gottman, megalopolizarea este o parte a unui proces social de dezvoltare a
lumii contemporane, considerat a fi, datorită problemelor pe care le implică, al doilea
eveniment ca importanţă, după trecerea omenirii de la sălbăticie la civilizaţie.
Pe scurt, se poate aprecia că megalopolisul apare ca un vast complex policentric
de areale urbane şi suburbane caracterizate prin fluxuri intense de relaţii şi
concentrare de funcţiuni.
Pentru viitorul concentrărilor urbane sau propus numeroase tipuri de formaţiuni:
reţea megalopolitană, regiune urbanizată, ca forme de trecere spre Ecumenopolis,
care nu este altceva decât viitorul „oraş mondial”.
Termenul de ecumenopolis a fost introdus în literatură de către urbanistul grec
C.A. Doxiadis, în anul 1965. Acest oraş al viitorului este conceput ca un sistem
continuu ce acoperă întreg uscatul Pământului, formând o aşezare universală.
Acea parte din ecumenopolis, localizată undeva lângă ţărmuri şi care posedă
mobilităţi şi accesibilităţi independente de acest oraş mondial, este denumită de
J. Stewart. ecumenopolis marin.
Autorul distinge aici şi un ecumenopolis litoral, inclus la cel marin, care este
situat pe platforma continentală în apropierea ţărmului.
Dealtfel există, în prezent, numeroase proiecte privind construirea unor oraşe într-o
serie de golfuri: Unabara, cu circa 500 000 locuitori, în golful Osaka, planul de amenajare
a Golfului Tokyo, alte aşezări propuse pentru Florida şi Louisiana (S.U.A.) etc.
Geneza marilor concentrări urbane
Apariţia, pe scara evoluţiei aşezărilor, a marilor concentrări urbane (în special a
megalopolisului) reprezintă un fenomen al contemporaneităţii, generat de multiple cauze
şi în primul rând de dezvoltarea rapidă şi inegală a forţelor de producţie în teritoriu.
Astăzi se apreciază că există circa 12 megalopolisuri, plus alte şase într-un
stadiu preliminar de formare.
Aceste areale atrag populaţia cu o forţă mult mai mare decât metropolele
izolate, datorită multiplelor posibilităţi pe care le oferă populaţiei din zonele rurale.
Exodul rural, generat de atracţia acestor centre, a fost principala cauză a
creşterii, uneori anarhice, a marilor metropole.
Megalopolisurile, aceste imense concentrări urbane, apar acolo unde există deja
centre urbane de dimensiuni mari, dar care într-o fază iniţială au fost relativ
închise, fiecare având o anumită zona de influenţă.
După o dezvoltare independentă, prin, efectul gravitaţiei, acestea duc la o
urbanizare progresivă a zonelor de contact dintre ele.
Urbanizarea spaţiului dintre metropole se realizează prin apariţia unor centre
intermediare în zona de interferenţă a zonelor de influenţă, a altora secundare între
acestea şi centrele principale, precum şi prin dezvoltarea accentuata a zonelor
suburbane
Examinând o hartă a repartiţiei actuale a marilor concentrări urbane, se poate
remarca faptul că majoritatea acestora se află în zonele de contact ale uscatului cu
oceanul, adevărate zone de respiraţie pentru coloşii urbani în continuă creştere.
Este evident rolul iniţial, deosebit de important, jucat de oraşele-porturi în
acţiunea de explorare şi exploatare a resurselor continentale interne (cel puţin
pentru „Lumea Nouă”), precum şi pentru stabilirea unui contact permanent cu
celelalte regiuni ale globului.
Poziţia geografică actuală a majorităţii marilor concentrări urbane denotă rolul
deosebit de important al oraşelor porturi în conturarea şi dezvoltarea lor ulterioară.
Un ţărm prielnic pentru activitatea portuară, cum este cel din nord-estul
SUA, a permis apariţia aproape simultană a mai multor oraşe (Boston, New
York, Philadelphia, Baltimore), care au avut o dezvoltare separată până la
mijlocul secolului al XX-lea.
Acelaşi fenomen s-a constatat şi pe litoralul pacific al insulei japoneze Honshu,
cu deosebirea că aici oraşele porturi au fost mult mai vechi, iar concentrările
iniţiale de populaţie au fost determinate de condiţiile naturale mai puţin prielnice
din interior, cât şi de activităţile legate de pescuit şi cultivarea orezului în
restrânsele câmpii litorale
Mari aglomeraţii urbane au apărut şi s-au dezvoltat în zonele de vărsare ale unor
mari fluvii în mări şi oceane. Extinderea acestora a avut loc atât în zonele litorale,
dar mai ales de-a lungul fluviilor (când acestea se varsă prin estuare) şi în spaţiile
deltare dintre braţele acestora.
Semnificativă, în acest sens, este dezvoltarea oraşului Shanghai de-a lungul
fluviului Changjiang şi a Londrei de o parte şi alta a Tamisei.
Alte concentrări urbane s-au dezvoltat în spaţiile deltaice ale unor mari fluvii
navigabile în zone de mari densităţi de populaţie: aglomeraţia Calcuta, conurbaţia
Cairo-Alexandria etc.
Litoralul vestic al S.U.A. şi litoralul sud-est brazilian, puţin prielnice amenajărilor
portuare, au fost favorabile numai în anumite porţiuni concentrărilor de populaţie.
Ca unice puncte de legătură între interiorul continentelor şi lumea exterioară
s-au impus câteva centre urbane, care au ajuns la dimensiuni apreciabile, în ciuda
limitării câmpiilor litorare.
Astfel este situaţia megalopolisului San Franicisco – Los Angeles şi
aglomeraţiei Rio de Janeiro, care, presând asupra lanţurilor muntoase din
apropiere, au căpătat şi un aspect particular din punct de vedere arhitectonic.
Resursele de materii prime, conjugate cu alte condiţii social-istorice şi de
poziţie geografică, au determinat în numeroase cazuri apariţia, închegarea şi
dezvoltarea unei foarte dense reţele de oraşe.
Condiţiile cele mai complexe de dezvoltare le-a avut megalopolisul Marilor Lacuri,
una dintre cele mai importante concentrări urbane mondiale (50 milioane locuitori).
Marile Lacuri nord-americane au constituit o legătură facilă pentru oraşele
riverane ce s-au dezvoltat rapid, mai ales o dată cu stabilirea comunicaţiei cu
Oceanul Atlantic, prin canalul Erie.
Dezvoltarea industrială accentuată a oraşelor americane şi canadiene din
regiunea Marilor Lacuri s-a bazat atât pe existenţa unor minerale utile în apropiere
(minereu de fier, cărbune etc.), cât şi, în special, pe poziţia lor geografică în centrul
unei zone cu o agricultură intensivă şi de convergenţă a căilor de comunicaţie ale
continentului nord american.
Zăcămintele de cărbuni au stat la baza apariţiei celei mai tipice conurbaţii
europene, cea a Ruhrului, care, unită cu sistemul urban al Rhinului şi alte axe
adiacente, conturează, în scurt timp, primul mare megalopolis european.
Alte megalopolisuri în formare, dezvoltate cel puţin iniţial pe baza zăcămintelor
de cărbune, minereu de fier, de mangan şi şisturi bituminoase, sunt cel din bazinul
Doneţului, cu peste 20 milioane de locuitori, şi concentrarea maniciuriană
Liaoning, cu o populaţie de peste 30 milioane locuitori.
În afara factorilor menţionaţi anterior, rolul de prim impuls în dezvoltarea
marilor oraşe l-au avut şi resursele agricole.
În acest sens, oraşul Sao Paulo este cel mai tipic, dezvoltându-se în mod
deosebit datorită plasării lui în zona de cultura intensivă a cafelei.
Celelalte activităţi au apărut ulterior, ca urmare a creşterii demografice a ora-
şului, dar factorul care i-a asigurat prosperitate şi echilibru economic, în ansamblu,
a fost această cultură specializată.
Ca urmare, Sao Paulo a reuşit să devină al doilea mare oraş al emisferei sudice,
cu tentacule care favorizează legătura mai multor aşezări urbane de pe litoral şi din
interiorul ţarii.
Procesul de geneză a marilor concentrări urbane se accentuează cunoscând
forme tot mai diverse şi extinzându-se pe toate continentele.
Creşterile demografice înregistrate de ultimile oraşe, fuziunea dintre ele şi
extinderea arealelor urbane determină apariţia a numeroase mari concentrări urbane
(Seul, Calcutta, Bandung, Buenos Aires, Jakarta, Los Angeles – Long Beach).

Aşezările rurale
Habitatul rural sau aşezarea rurală presupune prezenţa şi intercondiţionarea unor
componente teritoriale şi sociale, care definesc sistemul sau complexul rural
respectiv. Componentele fundamentale ale complexului rural, respectiv habitatului
rural sunt: vatra; locul de muncă; populaţia.
Vatra satului se constituie, deci, drept una din marile realităţi geografice
fundamentale, reflectând o serie de însuşiri distincte, necesare în practica
organizării spaţiului. Vatra de sat, prin caracterele şi funcţiile pe care le
îndeplineşte, prin rolul pe care îl joacă în procesul de modernizare, de apropiere a
comunităţii rurale de cea urbană, se constituie drept o parte integrantă de mare
realizare socială, economică, istorică, edilitară.
Noţiunea de aşezare rurală nu poate fi deci limitată doar la vetre de sat,
aglomeraţii de case, acea porţiune de teritoriu aleasă pentru a-şi stabili locuinţa.
Locul de muncă reprezintă suport productiv din interiorul şi exteriorul vetrei, în
care populaţia îşi desfăşoară activitatea de bază. Populaţia este componenta cu
multiple aspecte cantitative şi calitative.

Aşezările rurale în profil regional. Aşezările rurale marchează


diferenţierile cele mai puternice, atât de la continent la continent, cât şi de la ţară la ţară.
Vom căuta să reliefam câteva trăsături distincte la nivelul marilor regiuni
geografice din cadrul continentelor, punând accentul îndeosebi pe tendinţele de
concentrare sau dispersie a aşezărilor cu scopul vădit de a crea o succintă imagine a
contrastului care se mai menţine între dezvoltarea mediul urban şi cel rural.
Atât în zona terenurilor umede, cât şi în regiunea montană, întâlnim frecvent
aşezarea dispersată cu o mare extindere în nordul Franţei şi în Belgia, şi în special
în zona polderelor olandeze, de unde se continuă sporadic, insular, în lungul
câmpiei germane, apoi spre Polonia avansând spre est.
O variantă a aşezărilor dispersate este cătunul, forma întâlnită mai frecvent în
Masivul Central francez, în Provence, în Bavaria de sud, în Munţii Sudeţi şi insular
în Marea Câmpie de Vest.
Forma risipită de asemenea avansează în zona montană până la limita superioară a
habitatului, în forme variate, în majoritatea ţărilor din Europa de Vest.
Tiparul de aşezare aglomerată ocupă o mare pondere în cadrul localităţilor din
Germania sub forma unei fâşii ce porneşte din regiunea Braunschweig – Hanovra şi
se continuă spre sud, până în regiunea Stuttgart. – Augsburg, iar în Belgia la sud de
Liege. Satul aglomerat este caracteristic şi în Europa Centrală şi partea de sud a
Poloniei; colinare şi de podiş până la Lublin.
Satul linear răspândit în estul şi nordul Franţei, în partea centrală a Germaniei,
în zonele mai înalte ale Belgiei şi Olandei apare dominant la est de linia Rostock –
Berlin – Magdeburg – Dresda, apoi Teplice – České Budějovice, avansând şi pe
teritoriul Poloniei. Acest tip se prezintă sub diferite forme (rectiliniu, curb) în
raport cu unitatea de relief care se întinde: fund de vale, picior de coasta, linii de
izvoare, dig, mal de râu etc.
În Elveţia predomină tipul dispersat cu sâmburi de adunare, de asemenea
prezent şi în Austria, care poate constitui un exemplu tipic de succesiune a
tipurilor de aşezări.
O caracteristica interesantă pentru Europa o constituie formele de populare ale
masivelor muntoase.
În Alpi, deşi sunt masivi, aşezările omeneşti avansează peste 2500 m altitudine. Pe
versanţii nordici ai munţilor din Elveţia şi Austria, predomină aşezările risipite în părţile
mai înalte, iar cătunele, cu o structură spre aglomerare.
Pe versantul sudic al Alpilor, unde climatul este favorabil economiei pastorale,
iar în depresiuni culturilor de viţă-de-vie şi pomi fructiferi, limita oicumenei este
stabilită la mare altitudine, aşezările pătrunzând în lungul văilor mai evoluate.
Munţii Pirinei, cu fond forestier mai redus şi cu păşuni ce constituie un element
de atracţie pentru crescătorii de vite, deşi sunt mai puţin masivi decât Alpii, sunt
mai puţin umanizaţi.
Aşezările omeneşti apar mai des în zona premontană franceză sau în lunca
râului Ebro din Spania.
În regiunea subpiemontană, satele mari, de la gurile văilor, se deşira pe văi ca
nişte mărgele, în cătune, iar în părţile înalte în aşezări risipite.
Relieful montan al Carpaţilor a favorizat umanizarea pe toata întinderea
acestora. Aceasta se prezintă ca un adevărat mozaic, o combinaţie complexă de
forme care oferă posibilităţi optime de populare.
Localizarea şi gruparea aşezărilor sunt condiţionate de structura hipsografică,
de energia maxima a reliefului, de gradul de fragmentare.
Ceea ce constituie însă originalitatea reliefului carpatic este prezenţa a nume-
roase depresiuni intracarpatice şi întinse zone de plaiuri, bine populate.
Satul carpatic bine încadrat în peisaj a păstrat elementele cele mai autentice ale
culturii populare.
În Carpaţii româneşti se întâlnesc toate tipurile structurale de sate cunoscute în
ţara noastră. Cel mai caracteristic rămâne însă satul risipit (risipirea aureolară sau
liniară) născut pe seama „roirilor”.
Localizarea satelor – risipite apare adesea legată de cea a sălaşelor cu care sunt
uneori intercalate.
Caracteristic pentru Europa vestică şi centrală este tipul comun de burg sau satul
târg, care se distinge prin dotări, prin organizarea centrului civic, a funcţiei
comerciale. Acest tip de aşezare este caracteristic şi unor ţări nordice, ca Norvegia
şi Suedia.
În general însă, în această zonă, tipurile de aşezări sunt mai amestecate,
formând arii întinse de interferenţă, iar formele de populare sunt mai variate,
datorită prezenţei unui număr mare de sate, cu tradiţii diferite.
La aceasta se adaugă şi condiţiile naturale ce dau peisaje de tip alpin, atlantic,
mediteranean şi baltic.
Oicumena Europei vestice şi centrale este în mare parte de natură antropogenă.
Aici, predomina aşezările mari, închise, dar fără un principiu în ordonarea
construcţiilor, situate de obicei în mijlocul unor suprafeţe agricole întinse.
Caracteristica acestor tipuri de aşezări este densitatea mare de construcţii în
zona centrală şi apoi rarefierea şi împrăştierea treptată spre periferie.
În teritoriile de la est de Elba predomină aşezările cu structura regulată. O
surprinzătoare unitate „de formă”, care dovedeşte un proces dirijat de colonizare.
Se remarcă „satele în formă de râuri” (Liniendorfer, Zeilendorfer şi Reihendorfer).
Aşezările împrăştiate apar îndeosebi în zona montană, unde atât topografia
locului, cât şi vegetaţia şi precipitaţiile bogate care determină dezvoltarea, în
principal, a creşterea animalelor, fac să fie răspândit acest tip de aşezare.
Aşezările cele mai mari sunt răspândite în regiunile agricole aluviale (Franţa), în
poldere (Olanda) sau în regiuni cu profil pomi-viticol-cerealier, din zonele
premontane (Alpi, Pirinei şi Vosgi).
Aşezările mici aparţin în general regiunilor de podiş şi munte. Ele avansează
adeseori, ca nişte „mărgele”, pe văile râurilor. Acest tip este răspândit şi în Câmpia
de Vest, în variantă dispersată.
Regiunea mediteraneană, deşi are o poziţie geografică deosebit de importantă,
între cele trei continente – Europa, Asia şi Africa – cu legături lesnicioase cu
Oceanul Planetar şi o succesiune de culturi începând din preistorie, cu o epocă de
mare înflorire în antichitate, prezintă mari contraste în peisajul geografic al
aşezărilor rurale.
În Marea Câmpie Rusă sunt caracteristice îndeosebi aşezările grupate. Fenomen
explicat atât prin caracteristicul condiţiilor geografice din perioada de apariţie a
acestor aşezări (terenuri mlăştinoase, păduri întinse etc.), cât şi prin condiţiile
istorice.
Pe teritoriul Rusiei se distinge zona rurală agricolă care se întinde pe aria
solurilor cernoziomice şi de silvostepă de la Marea Baltică – Carpaţii Nordici –
Marea Neagră până la est de Munţii Ural, avansând în Siberia Centrală până la
Novosibirsk şi Krasnoiarsk. Aceasta are o extensiune mai mare în partea europeana
şi se îngustează treptat.
În zona agricolă menţionată se întinde reţeaua cea mai diversă de aşezări rurale,
în care apare predominant satul mare, după care urmează satele mici, unele din ele
luând forme de risipire.
Aşezările rurale din nordul zonei agricole sunt puternic influenţate de prezenţa
pădurilor. Este cunoscut faptul că pădurea dispersează aşezările.
Pe măsură ce pădurea câştiga în pondere, în defavoarea terenului agricol,
aşezările se răresc, ele organizându-se în lungul drumurilor economice, în zonele
poieniţe, pe malurile râurilor sau lacurilor etc.
Satele de pădureni, în general de tip concentrat, îşi schimbă funcţia, populaţia
ocupându-se cu economia forestieră şi creşterea animalelor.
La limita nordică a taigalei, de exemplu, se întâlnesc aşezări rare şi mici. Locul
casei cu dependinţe este luat de izba şi iurtă, iar populaţia are ca ocupaţie creşterea
renilor.
Iakuţii bunăoară au aşezări duble, de vărat şi iernat. Dublarea aşezării are loc şi
în taiga şi mai ales la limita ei nordică, unde se construiesc aşezări risipite (grupări
de 2-3 case) pentru vânători, muncitori forestieri, pescari.
Satul aglomerat, cu peste 2000 locuitori, se întinde îndeosebi în Ucraina unde
se înregistrează o densitate mică de aşezări, satele fiind situate la o distanţa medie
de 10-15 km.
Ele se grupează în general pe văi sau la marginile unor păduri seculare. Pe
lângă şiragurile de sate mari, apar două variante de aşezări aglomerate: satul liniar,
specific în regiunea Kursk Riaza, şi satul mic concentrat, în general aşezări noi care
s-au construit pentru fostele sovhozuri.
Satele concentrate mai frecvente în Kazahtanul de nord s-au construit pe
locurile aşezărilor crescătorilor de animale, având funcţii complexe: agricole,
creşteri de animale şi artizanat.
Un tip de aşezare risipită îl reprezintă aşezarea „hutor” din regiunea prebaltică,
care în cele mai multe cazuri se înşira în lungul apelor sau pe marginea lacurilor.
Construcţiile în hutor iau diferite forme: dreptunghiulare, liniare sau neregulate.
Caractere deosebite întâlnim şi pe teritoriul României. Aşezările rurale de pe
teritoriul ţării noastre se disting printr-o mare răspândire teritorială, de la nivelul
Mării Negre până pe platformele înalte ale Carpaţilor (satul Pietroasa din Munţii
Apuseni la 1620 m altitudine).
În regiunea de munte, plafonul mediu al aşezărilor de vale se menţine la cca 720 m,
iar al celor permanente de pe platformele mijlocii la 890 m.
Aşezările montane din depresiuni sunt foarte vechi; ele au fost atrase de
drumurile mari şi uşoare de plai, de locurile propice pentru culturi, fâneţe şi păşuni,
în perioadele de nesiguranţă.
Deşi China este unul din cele mai întinse state din lume şi cu populaţia cea mai
numeroasă, totuşi aşezările rurale nu se diferenţiază prea mult între ele.
Satele chineze cuprind, de regulă, câteva sute de gospodării, fiind cunoscute
tipurile: satul cijuan şi satul sian. În categoria cijuan sunt cuprinse cele mai multe
aşezări rurale care s-au format din locuitorii înrudiţi între ei.
Al doilea tip, sian, este format din aşezări concentrate, în care sunt prezente
funcţiile administrative şi comerciale.
În timpurile mai vechi pentru satul chinez era tipică mărginirea sa spre exterior
prin zidurile înalte ale curţilor, străzile erau înfundate în forma de deget de mănuşă;
în alte cazuri satul era înconjurat de un zid dreptunghiular.
Satul compact şi apărat de ziduri este caracteristic mai ales pentru partea de
nord a Chinei şi a apărut atât datorită puternicelor legături de neam în cadrul
aşezării, cât şi din necesitatea de apărare împotriva numeroaselor năvăliri nomade.
Aşezările aglomerate au o arie mare de răspândire fiind frecvente în depresiuni,
în zonele de contact ale câmpiei cu muntele, în regiunile de câmpie cu irigaţii.
În India satul este o categorie cu adevărat istorică. Este vorba de tipuri de sate
formate din fuziunea arienilor imigranţi cu mahomedani, fapt ce a dus la
organizarea de caste bine conturate.
După fizionomia lor, satele indiene se disting prin trăsăturile lor de stare
compactă, semicompactă, fragmentată şi împrăştiată. Construcţiile rurale indiene
din nord sunt făcute în genere din piatră, lemn şi lut, în sud distingându-se diferite
tipuri de: case din piatră (regiunile de dealuri); case din lemn (Malabar); case din
paie (Godavari); case din cărămidă (tip Madras).
Satul indian mare are în general un aspect polinuclear, fiind format din mai multe cătune.
Satele mici au o mare răspândire în partea de nord-vest unde populaţia se ocupă
cu creşterea vitelor.
Acest tip de sat mic se întâlneşte şi în podişul Dekan, aici aşezările având o
structură risipită (case pe coline).
Cauzele răsfirării sunt multiple: în unele cazuri pădurile (de exemplu, cele din
bazinul râului San), în alte cazuri modul de folosinţă a solului (solurile semiaride
din regiunile Bombay, Madras) sau apropierea oraşelor (de exemplu, zonele
periurbane ale oraşelor).
Satele mici din zona prehimalaiana (mai ales în valea fluviului Brahmaputra)
sunt foarte dense (15-25 de case), formând o arie continuă. În regiunea montană,
satele dispersate urcă la fel ca şi culturile la peste 2000 m altitudine.
În India de sud şi în Bangladesh sunt frecvent prezente tipurile de sat liniar,
caracteristic zonelor de cultură a orezului sau văilor, şi dispersat, prezent în
plantaţiile de cocotieri.
Aceste două tipuri sunt de asemenea caracteristice regiunii Sri Lanka.
În Japonia, aşezarea rurală predominantă este de tip aglomerat. Acesta este
rezultatul marii densităţi a populaţiei (270 locuitori km2) şi a concentrării populaţiei
agricole pe terenurile arabile de pe câmpiile aluviale. Pe coline şi munte, unde se
concentrează 1/3 din populaţia rurală, aglomerarea ia forme variate, predominând
satul liniar, cu 2 – 6 linii paralele de case sau rareori case izolate.
Aşezările dispersate sunt minoritare, ele apărând mai frecvent pe terenurile
înalte din regiunile mai împădurite, din insula Hokaido, sub formă de cătune, sau
pe câmpiile aluviale, între satele vechi.
Sunt cunoscute în genere, aşezările de tip matii, mura şi baraku prin faptul că au
dimensiuni corespunzătoare unei unităţi administrative bine delimitate. Mura este o
unitate administrativă rurală recunoscută, cu conducere administrativă, şcoală etc.
Buraku este o aşezare rurală mai mică, de tip funcţional – sat condus de un
nusidori, ales de câte un reprezentant al gospodarilor.
În unele state din Africa, aşezările sunt ierarhizate în sate şi cantoane sau în
cătune şi colonii sate; cătunul este format din mai multe familii, iar satul cuprinde
mai multe cătune.
Termenul de sat are o valoare administrativă şi se utilizează pentru teritorii care
cuprind mai multe cătune sau o grupare de aşezări dispersate. Aceasta se datorează
şi faptului că, în Africa, se întâlneşte frecvent viaţa de trib.
Satul de tip bamileke este răspândit şi în regiunea muntoasă. De regulă, are o
structură de pantă, în partea superioară a versantului este centrul satului, format din
colibe dreptunghiulare pe piloni, în care locuieşte căpetenia tribului (Fo), apoi
urmează colibele pentru provizii şi servitori, locuri în care se ţin adunările.
În general, se constată că şi în Africa atât cultivarea solului, cât şi pădurile
contribuie la organizarea unor aşezări aglomerate, iar creşterea animalelor la
dispersie. Aceasta corelaţie nu are caracter de lege deoarece există şi cazuri în care
concentrarea poate să fie condiţionată şi de alte elemente.
În Africa de Nord, condiţiile pedo-climatice sunt favorabile creşterii animalelor
şi cultivării viţei-de-vie; cultivarea solului se face pe suprafeţe mici, în regiuni
irigate, pe văi, în oaze.
Aşezarea cea mai răspândită este cea dispersată. Pe tot cuprinsul Africii de
Nord, din Mauritania şi până în Sudan, populaţia arabo-berberă se ocupă, în primul
rând, cu creşterea animalelor. Satele sunt, în general, mici.
Le întâlnim sub diferite denumiri, ca tukul (format din locuinţe circulare),
răspândit în partea de sud a Munţilor Atlas şi la felahii de pe malul Nilului.
În lungul fluviului Nil întâlnim înşirate cătunele denumite nugas (formate 4 – 5
case), iar la baza versantului văii Nilului acestea se transformă în sate de tip
alungit, liniar.
Aşezări aglomerate se întâlnesc în primul rând în delta Nilului şi în lungul
zonei sale irigate.
Zona geografică cu cele mai mari contraste în ceea ce priveşte tipurile de
aşezări, de la tipuri primitive gen-trib până la formele evoluate de tip european,
este Africa Centrală. Aşezările dispersate reprezintă tipul cel mai răspândit
Satele specifice autohtone bantu sunt construite în formă de potcoavă având o
platformă comună mai înaltă, mărginită de un mic taluz. Locuinţele sunt distribuite
tot în semicerc, pe două şiruri, cu poziţii intercalate.
Clădirile sunt în formă cilindrică, cu acoperiş conic sau în formă de cupolă,
aranjată simetric pe câte o platformă circulară.
Aşezarea – colonie pentru mineri – este formată din barăci închise, şi are forme
diferite: liniare, poligonale. Colonia minieră este cunoscută sub denumirea de
compounds. Cele mai mari densităţi de aşezări se înscriu în regiunile cu culturi
intensive, litoralul şi provincia Orange, dintre Pretoria şi Kimberley.
Tipul de aşezare fermă se întinde în bazinul inferior al fluviilor Orange, cât şi la
sud de acest fluviu unde se practică agricultura şi păstoritul extensiv. Dispersia este
întâlnită şi la populaţia boşimană care avansează în regiunea deşertului Kalahari.
În partea de sud a Nigeriei, populaţia ocupându-se în principal cu agricultura,
satul are o altă structură: locuinţele sunt mai mari, dreptunghiulare, în centrul
aşezării păstrându-se bazinul cu apă.
Aşezările aglomerate reprezintă o formă mai evoluată, populaţia ocupându-se cu
agricultura sau industria minieră extractivă.
Coloniile miniere apărute între cele două războaie mondiale s-au transformat în
aşezări rurale evoluate cu dotări moderne. Acest tip de aşezare minieră este întâlnit
în Tanzania, Guineea, Ghana, Nigeria, Camerun şi Congo.
Aşezările rurale actuale din continentul american sunt rezultatul îmbinării
elementelor vechi autohtone cu cele aduse de populaţia imigrată, în decursul unui
proces social-economic ce a durat câteva secole.
Aşezările autohtone au cedat treptat, în faţa presiunii demografice exercitate din
direcţii laterale (dinspre Pacific şi Atlantic) asupra continentului, retrăgându-se pe
axa muntoasă sau în pădurile Amazoniei.
Prin procesul de colonizare, unele tipuri de aşezări rurale au dispărut în
Patagonia, altele s-au păstrat în zona Munţilor Stâncoşi, în Peru, Bolivia şi în
Brazilia centrală.
Din secolul al XVI-Iea a apărut domeniul feudal cu aşezări în mijlocul
proprietăţii. Dispar comunităţile libere şi apar sate de 200 – 500 locuitori.
Introducerea unor monoculturi de trestie de zahăr, de cafea şi de bumbac a
condiţionat apariţia de mari proprietăţi – hacienda – care au putut să-şi desfăşoare
activitatea numai cu forţă de muncă adusă din continent.
Şi în acest caz, pe terenurile slab populate de autohtoni s-au format aşezări mici,
cătune. În secolul al XIX-lea, prin desfiinţarea sclaviei, aşezările au o nouă
evoluţie, cu tipuri mai apropiate de cele ale europenilor.
Populaţia autohtonă care s-a retras în interiorul continentului a continuat
să locuiască fie în sate mici, concentrate, fie în aşezări de itinerar, organizate
pe axele de migraţie.
În această perioadă, patagonezii au folosit, în scop de securitate contra
indienilor, aşezări de tip concentrat. Numai după formarea statelor (1776),
aşezările rurale s-au construit în raport de cerinţele economiei regiunii şi specificul
naţional al imigraţiilor.
Satele europene, din Spania, Portugalia, Anglia, Franţa şi Olanda, încă din
secolul al XV-lea, îşi disputau pretenţiile asupra Lumii Noi; timp de trei secole
fiecare a ocupat succesiv teritorii şi a introdus tipuri de aşezări europene.
Influenţele imigraţiilor se manifestă în apariţia aşezărilor de tip spaniol şi a
celor de tip anglo-saxon-scandinav, în partea de sud-est a Canadei şi în nord-estul
SUA, aşezărilor de tip german şi olandez „liniare”, în nord-estul SUA, aşezărilor
de tip francez „Pang” în regiunea Quebec (Canada) şi Louisiana (SUA). La acestea
se adaugă aşezările negrilor din partea de sud-est a regiunii agricole a SUA şi de tip
chinezesc şi japonez din California.

Bibliografie

Erdeli George şi colaboratorii (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura


Corint, Bucureşti.
Sandru, I., Cucu, V., Poghirc, C. (1963), Contribution géographiques à la
classification des villes de la Roumanie, Annales de Géographie, nr. 390, Paris.
Sandru, I. (1978), România. Geografie economică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Trebici, V. (1975), Mica enciclopedie de demografie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.

GEOGRAFIA SOLURILOR

Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului ca resursă şi corp natural
situat la suprafaţa scoarţei terestre. Pedogeografia, ca ramură a pedologiei şi
geografiei în acelaşi timp, pune accentul pe caracteristicile, evoluţia şi distribuţia
diferitelor tipuri de soluri pe suprafaţa uscatului, pe relaţiile solurilor cu factorii de
mediu, ca şi pe modul de folosinţă, ameliorare şi protecţie.

SOLUL ŞI PEDOSFERA
Solul constituie o formaţiune naturală cu alcătuire complexă minerală şi
organică, care a luat naştere şi continuă să se dezvolte pe seama rocilor, sub
influenţa factorilor naturali de climă, vegetaţie, relief, apă freatică şi stagnantă,
precum şi sub influenţa omului.
Întregul învelişul de sol al uscatului Terrei reprezintă pedosfera. Aceasta se
formează şi funcţionează ca interfaţă dintre litosferă şi celelalte geosfere.
Prin caracteristicile sale intrinseci, solul oglindeşte peisajul geografic, evoluţia
acestuia, schimbările intervenite în cadrul unuia din componenţii fizico-geografici, ca
urmare a proprietăţilor de receptivitate şi reactivitate, faţă de factorii externi. Ca
atare, solul înregistrează şi memorează orice schimbare, reflectând calitatea mediului.

ALCĂTUIREA GLOBALĂ A SOLULUI


Solul este alcătuit din patru grupe principale de constituenţi: minerali (39%),
organici (11%), apă şi aer, proporţia ultimilor componenţi situându-se între 15 şi
25%. Acestora li se adaugă componenta vie a solului.

Constituenţii minerali ai solului


Solurile iau naştere prin transformarea rocilor (magmatice, sedimentare şi
metamorfice) de la suprafaţa litosferei. Dintre cele trei mari grupe de roci, cele
sedimentare au cea mai mare răspândire. Toate rocile sedimentare şi, respectiv,
partea minerală a solului rezultă în urma unui lung proces de transformare
(dezagregare şi alterare) a rocilor eruptive şi metamorfice şi de sedimentare a
produselor rezultate, proces ce se desfăşoară necontenit la suprafaţa litosferei.
Dezagregarea rocilor
Reprezintă un proces fizico-mecanic şi bimecanic, de fărâmiţare şi mărunţire a
rocilor şi mineralelor în fragmente mai mari sau mai mici, fără modificări chimice.
Cauza dezagregării o constituie:
variaţiile de temperatură;
îngheţul-dezgheţul;
acţiunea vântului;
acţiunea apei;
forţa gravitaţională;
vieţuitoarele.
Alterarea
Dezagregării rocilor îi urmează alterarea chimică a acestora care cuprinde
totalitatea modificărilor suferite de mineralele ce le compun. Principalii factori ce
intervin în alterarea chimică sunt apa şi aerul. Ca procese se deosebesc:
hidratarea fizică;
hidratarea chimică;
dizolvarea;
hidroliza;
oxido-reducerea;
carbonatarea.
Nu toate mineralele primare se alterează la fel de uşor. S-a constatat că alterarea
se produce cu atât mai uşor cu cât constituţia mineralului este mai complexă.
Mineralul cel mai rezistent la alterare este cuarţul. Urmează feldspaţii, micele,
piroxenii, amfibolii şi olivina.
Scoarţa de alterare
În funcţie de condiţiile climatice, în primul rând, pe seama aceleiaşi roci
compacte se pot forma roci afânate sau scoarţă de alterare diferite în ceea ce
priveşte compoziţia lor chimică şi mineralogică.
Rocile afânate sau scoarţa de alterare cuprinde două categorii de constituenţi:
constituenţi primari şi constituenţi secundari.
Constituenţii primari sunt reprezentaţi prin fragmente de rocă de diferite
dimensiuni, ce nu s-au alterat încă, cum ar fi bolovănişul, pietrişul şi nisipul.
Constituenţii secundari rezultă în urma alterării propriu-zise şi sunt la rândul lor,
de două feluri: simpli şi compuşi.
Din prima categorie fac parte sărurile (carbonaţi, sulfaţi, cloruri, azotaţi, silicaţi,
fosfaţi) oxizii şi hidroxizii (de aluminiu, fier şi mangan).
Constituenţii secundari complecşi sunt reprezentaţi prin minerale argiloase
(caolinit, montmorillonit, ilit, vermiculit), formate prin reacţia chimică dintre silice
şi oxizii de fier şi aluminiu, la care pot lua parte adesea şi alte baze, în primul rând
potasiul şi magneziul (rar calciul şi sodiul).
Se cunosc mai multe tipuri de scoarţă de alterare:
litogenă sau detritic-grosieră în zona de tundră;
argilosialitică în zona de pădure;
carbonatosialitică în zona de stepă şi silvostepă;
halosialitică în zona de pustiu (cu climat arid);
siallito-allitică şi allitică (ferallitică) în zona ecuatorială,
tropicală şi subtropicală.
Materiale parentale
Produsele alterării fizice şi chimice ale diferitelor roci pot rămâne în locul
formării sau pot fi sotate şi transportate de diferiţi agenţi la diferite distanţe. În
ambele cazuri, formează depozite sau roci sedimentare afânate, cunoscute sub
denumirea de materiale parentale. Acestea au o mare permeabilitate, deci nu reţin
apa, element indinspensabil vieţii.

Constituenţii organici ai solului


Materia organică din masa solului este, în cea mai mare parte, de natură
vegetală. Aceasta se află într-o continuă transformare datorită unor procese, mai
ales biochimice, de descompunere şi de sinteză, sub influenţa îndeosebi a
microorganismelor (bacterii, ciuperci, actinomicete).
Transformarea înaintată a materiei organice duce la formarea humusului. În
compoziţia humusului intră trei grupe mari de substanţe organice:
resturile organice iniţiale;
substanţele intermediare de transformare;
substanţele humice propriu-zise.
Tipuri de humus
Cele mai importante substanţe humice specifice se consideră a fi acidul
huminic, acidul fulvic şi humina.
Acidul huminic se formează sub acţiunea bacteriilor aerobe asupra materialului
vegetal. În soluţie este negru până la brun închis.
Acidul fulvic (crenic) are o culoare gălbuie şi este caracteristic solurilor
forestiere, compuşii săi fiind solubili nu se pot acumula.
Humina reprezintă un produs insolubil, rezultat prin denaturarea acidului huminic.
Cele mai răspândite tipuri de humus sunt:
– humusul de tip mull alcătuit din materie organică complet humificată,
amestecată intim cu partea minerală a solului;
– humusul de tip moder, reprezentat prin materie organică mai slab solificată şi
parţial legată de partea minerală a solului;
– humusul de tip mor format predominant din resturi organice slab humificate,
nelegat de partea minerală a solului.

Apa din sol


Solul conţine întotdeauna o anumită cantitate de apă. Sursa de apă o constituie
precipitaţiile atmosferice şi uneori apa subterană.
În sol, apa se găseşte sub următoarele forme:
sub formă de vapori;
ca apă de higroscopicitate;
ca apă peliculară;
apa capilară;
ca apă gravitaţională;
ca apă freatică.
În funcţie de sursa de umezire a solului (apa freatică sau ploi, irigări, inundaţii)
se deosebesc: apă capilară sprijinită şi apă capilară suspendată.
– Apa capilară suspendată provine din umezirea solului la suprafaţă (datorită
ploilor, irigaţiilor) şi nu are legătură cu pânză freatică, deci se întâlneşte la solurile
cu apă freatică adâncă.
– Apa capilară sprijinită rezultă din apa ridicată prin capilaritate din pânza
freatică, prin urmare, se formează deasupra acesteia.
Între apa capilară suspendată şi apa capilară sprijinită se găseşte un orizont de
sol cu o umiditate mai puţin variabilă şi apropiată de coeficientul de ofilire,
denumit orizont mort.
Pierderea apei din sol are loc ca urmare a trecerii acesteia în atmosferă prin
evapotranspiraţie directă la suprafaţa solului sau prin transpiraţia plantelor.
Apa se pierde şi prin infiltrarea acesteia spre spaţiul subteran (drenaj intern) şi
depinde de permeabilitatea solului sau prin scurgere pe suprafeţele terenurilor în
pantă (drenaj extern).
Bilanţul apei din sol şi regimul hidric al solului
Bilanţul apei din sol. De regulă, solul, pe de o parte, primeşte, iar, pe de altă
parte, pierde apa.
Suma algebrică a cantităţilor de apă intrate în sol şi ieşite din sol constituie
bilanţul apei din sol. Sub formă simplificată, bilanţul apei în sol poate fi redat prin
relaţia:
P+I+Ri=ET+(D-C)+Rf, în care:
P=precipitaţiile;
I=apa de irigaţie;
ET=evapotranspiraţia;
D=apa drenată în subteran;
C=aflux capilar;
Ri şi Rf=rezerva de apă iniţială şi respectiv, finală din sol.
Regimul hidric al solului. Ansamblul fenomenelor privind alimentarea,
circulaţia, reţinerea şi consumul apei în sol, pe o anumită perioadă de timp,
constituie regimul hidric (de apă) al solului.
Se deosebesc următoarele tipuri principale de regim hidric:
regim hidric percolativ, în care P>ET;
regim hidric nepercolativ, în care P=ET;
regim hidric exudativ, în care P<ET;
regim hidric freatic-stagnant (mlăştinos);
regim hidric stagnant;
regim hidric amfistagnant;
regim hidric de irigaţie.

Aerul din sol


Spaţiul lacunar din sol este umplut în parte cu apă, în parte cu aer. Când solul
este saturat cu apă, practic, nu conţine aer, iar când este uscat, conţinutul de aer
corespunde porozităţii totale.
Aerul din sol conţine, în principal, azot, oxigen, dioxid de carbon, ceva
amoniac, metan, hidrogen sulfurat şi hidrogen. În cantitate mai mare se găseşte
azotul (76-79%).
Organismele vii din sol
Faţă de masa solului, vieţuitoarele din sol reprezintă sub 0,1% şi au un rol deosebit în
ceea ce priveşte circuitul materiei în natură. Ele aparţin atât florei cât şi faunei.
Microflora solului este alcătuită din bacterii, ciuperci, actinomicete şi alge.
Microfauna şi fauna cuprinde protozoare, nematode, diferite insecte, viermi,
artropode, moluşte, vertebrate etc.

FACTORII DE FORMARE A SOLULUI (PEDOGENETICI)

Solurile se formează şi apar ca rezultat al acţiunii îndelungate şi multiple a unui


complex de factori naturali de formare a solului, denumiţi şi factori pedogenetici şi
anume: clima, vegetaţia, roca sau materialul parental, relieful, apa freatică şi stagnantă.
Acestora li se adaugă timpul şi influenţa exercitată de om prin activitatea sa
productivă.

Rolul climei
Clima influenţează formarea solului prin elementele sale componente
(temperatură, precipitaţii, umiditate atmosferică, vânt, insolaţie etc.) atât direct, cât
şi indirect.
Pentru a exprima legătura dintre climă şi sol se folosesc o serie de indici. În
România se utilizează indicele de ariditate „de Martonne”, notat cu „Iar” şi
exprimat prin relaţia:
Iar= P/T+10
în care:
P=valoarea medie a precipitaţiilor (în mm);
T=valoarea medie a temperaturii (în grade Celsius);
10=coeficient prin adăugarea căruia se pot calcula şi obţine valori ale
indicelui de ariditate şi în cazurile în care temperatura este de 00 sau are
valori negative.

Acţiunea factorului biologic


Acest factor contribuie la formarea solului atât cantitativ, prin materia organică
introdusă în sol, cât şi calitativ, prin acţiunea organismelor vii.
Vegetaţia reprezintă cel mai important factor de formare a solului. Sub pădure
se formează soluri intens spălate (eluvionate) de săruri şi baze, cu fertilitate foarte
scăzută. În condiţiile vegetaţiei de stepă, la suprafaţă, dar mai ales în sol, anual
rămân cantităţi foarte mari de substanţă organică (circa 40 t/ha).
Această substanţă organică favorizează humificare, rezultând acizi humici
saturaţi în calciu de culoare neagră şi doar cantităţi mici de acizi fulvici.
În afara vegetaţiei şi a microorganismelor, la formarea solului mai intervine şi fauna.
Acţiunea acesteia este, mai ales mecanică (de măcinare şi amestec şi numai indirect chimică).
Vegetaţia are un rol important în protejarea solului împotriva eroziunii,
îndeosebi în regiunile accidentate unde vegetaţia spontană a fost distrusă, ca şi în
cele bântuite de vânturi.

Rolul rocii parentale


Roca de solificare, ca factor de formare a solului, este subordonată altor factori
naturali. Cu toate acestea influenţa sa se manifestă în compoziţia chimică,
granulometrică ca şi în structura solului.
Rocile generatoare de sol se împart. în două mari grupe: roci compacte
(eruptive, metamorfice şi unele roci sedimentare-calcare, gresii etc.) şi roci mobile
sau afânate (argile, argile marnoase, loess, nisip etc.).
Pe rocile compacte se formează soluri subţiri, în general bogate în material
scheletic. Pe argile marnoase şi marne se dezvoltă pseudorendzine, bogate în
humus, în timp ce nisipurile dau soluri sărace în humus şi elemente nutritive.

Rolul reliefului
Acesta reprezintă spaţiul în cadrul căruia se manifestă formarea şi evoluţia
solurilor. El joacă un rol indirect în repartiţia solurilor, influenţând, în general, atât
asupra circulaţiei apei, climei, cât şi asupra vegetaţiei. Prin configuraţia generală,
prin înclinarea şi expoziţia versanţilor condiţionează regimul de căldură, de
umiditate şi tipul de vegetaţie.

Influenţa apei freatice şi stagnante


Apa freatică intervine în formarea şi evoluţia solurilor numai când se găseşte la
mică adâncime. În zonele reci poate conduce la formarea unor soluri caracterizate
printr-un orizont gleizat sau gleic, iar când se situează în primii 10-15 cm, poate
favoriza formarea multor soluri mlăştinoase şi organice (turbe).
Apa de stagnare provine din precipitaţii, acumulându-se temporar deasupra unui
orizont greu permeabil. Determină formarea orizontului pseudogleizat (w) sau
pseudogleic (W). Fenomenul este frecvent întâlnit, cu deosebire în zonele cu precipitaţii
abundente şi terenuri plane sau uşor depresionare, cu permeabilitate redusă.

Factorul timp
Pentru formarea solurilor (tip, varietate de sol) este necesar să treacă un timp.
Durata procesului de solificare este cunoscută sub denumirea de vârstă absolută a
solului, ea depinzând, în principal, de vârsta teritoriului respectiv.
Solurile au o vârstă relativă care este diferită de cea absolută.
Au fost deosebite trei grupe de soluri: actuale, moştenite şi fosile.

Rolul omului în formarea şi evoluţia solurilor


Contribuţia omului în procesul de formare sau de conservare a solurilor a
evoluat în funcţie de relaţiile socio-politice şi economice, de progresele ştiinţei, de
dezvoltarea industriei şi agriculturii.
Omul a înlăturat vegetaţia naturală, a amenajat, a irigat şi a desecat suprafeţe
apreciabile (3 mil.ha) de teren. Modificări însemnate sunt aduse solurilor prin
măsurile agropedoameliorative şi agroameliorative. Îngrăşămintele aplicate în
vederea sporirii fertilităţii solurilor determină schimbarea proprietăţii fizice şi
chimice ale acestora.
Înlăturarea excesului de apă din sol favorizează procesele aerobe, prin
îmbunătăţirea regimului aerohidric, iar în cazul aplicării neraţionale a lucrărilor
hidroameliorative, ele pot conduce la degradarea substanţială a solurilor.

CONFIGURAŢIA SOLULUI
Procesele care duc la diferenţierea orizonturilor şi la dezvoltarea profilului de
sol sunt:
bioacumularea;
eluvierea-iluvierea;
alterarea;
gleizarea;
pseudogleizarea;
salinizarea;
alcalizarea;
procesele vertice;
procesele vermice.

Orizonturile de sol
Prin orizont de sol sau orizont pedogenetic se înţelege un strat de sol relativ uniform,
cu anumite însuşiri specifice, rezultate în procesul de formare a solului (de pedogeneză).
Orizonturile de sol pot fi minerale, când conţin cel mult 20-35% materie
organică, şi pot fi organice, când conţin cel puţin 20-35% materie organică.
Orizonturile comune ale solurilor pot fi A, E, B, C.
În general, un sol prezintă un orizont A, situat la suprafaţă caracterizat prin
acumularea de humus. Acesta poate fi:
A molic (Am) se caracterizează prin culoare închisă, conţinut
de materie organică de cel puţin 1%, structură grăunţoasă-
glomerulară, grad de saturaţie în baze peste 55% şi grosime
de cel puţin 25 cm;
A umbric (Au) este asemănător orizontului Am, de care se
deosebeşte prin gradul de saturaţie mai mic de 55%;
A ocric (Ao) este un orizont foarte deschis la culoare, datorită
conţinutului extrem de scăzut de materie organică.
Orizontul E. Acesta este format deasupra unui orizont B argiloiluvial sau spodic
şi sub un orizont A. Poate fi:
E luvic (El) este un orizont mineral format deasupra unui
orizont B argiloiluvial şi se caracterizează printr-o textură
mijlociu-grosieră, culoarea deschisă şi structură poliedrică
sau lamelară;
E albic (Ea) se formează tot deasupra unui orizont B
argiloiluvial şi se caracterizează prin culori mai deschise
decât El, textură mai grosieră decât în orizontul subiacent şi
structură lamelară sau poliedrică;
E spodic (Es).
Orizontul B. Este un orizont mineral, format sub un A sau E. Se disting mai
multe feluri de orizonturi B:
B cambic (Bv) orizont de alterare sau de culoare se formează
sub un orizont A şi prezintă o culoare mai deschisă sau mai
roşie decât a materialului parental, textură mai fină decât a
materialului parental, structură poliedrică sau prismatică şi
grosime de cel puţin 10 cm;
B argiloiluvial (Bt) sau textural are culori mai închise decât
materialul parental, structură poliedrică sau prismatică şi
grosime de cel puţin 10 cm;
B natric (Btna) are caractere de orizont Bt, dar se deosebeşte
de acesta prin gradul de saturaţie în Na+ mai mare de 15%, iar
structura sa este columnară;
B spodic (Bhs; Bs) se formează sub un orizont Au sau Es, prin
acumulare de material amorf (constituit din materie organică
şi/sau sescvioxizi), prezintă o culoare uşor roşcată, agregate
slab dezvoltate sau nestructurat şi o grosime minimă de 2 cm.
Orizontul C este tot un orizont mineral situat în partea inferioară a profilului. Se
disting:
Orizont Cca (ca de la calciu) reprezintă un orizont C, în care
s-a acumulat carbonat de calciu levigat din partea superioară
a solului;
Orizont pseudorendzinic Cpr este constituit din marne sau
marne argiloase loessoidizate.
Orizontul R este un orizont mineral situat la baza solului alcătuit din roci
compacte.
Orizontul O. Este un orizont organic de suprafaţă format într-un mediu nesaturat
în apă.
Orizontul T. Spre deosebire de orizontul O, acesta este un orizont format într-un
mediu saturat cu apă în cea mai mare parte a anului. Este constituit predominant
din material organic rezultat din muşchi, Cyperacee, Juncacee.
Orizontul G. Se formează într-un mediu saturat în apă de origine freatică. Se
disting:
Orizont G de reducere (Gr);
Orizont G de oxido-reducere (Gor).
Orizontul w (pseudogleizat). Se formează la suprafaţa solului datorită stagnării
apei din precipitaţii pe perioade mai scurte.
Orizontul W (pseugogleic). Se formează la suprafaţă sau în profilul de sol,
datorită stagnării permanente sau un timp mai îndelungat.
Orizontul y (vertic). Conţine frecvent peste 50% argilă, predominant gonflantă,
prezintă crăpături şi feţe de alunecare oblice.
Orizontul sa (salic). Este un orizont îmbogăţit, secundar, în săruri.
Orizontul sc (salinizat). Se deosebeşte de orizontul salic doar prin cantitatea mai
mică de săruri solubile.
Orizontul na (alcalic sau natric). Orizont mineral cu o saturaţie în Na schimbabil
de peste 15% pe o grosime de cel puţin 10 cm.
Orizontul ac (alcalizat). Se deosebeşte de orizontul alcalic prin saturaţie mai
mică în Na (5-15%).
CARACTERELE MORFOLOGICE ALE SOLURILOR

Solurile sunt alcătuite din mai multe orizonturi al căror număr şi grosime pot
varia de la un tip de sol la altul. Fiecare orizont de sol poate avea o anumită
culoare, textură, structură, compactitate, porozitate etc.:
culoarea solului rezultă din elementele care îl compun (humus, oxizi şi
hidroxizi de fier ). Aceasta se determină cu ajutorul sistemului „Munsell”;
textura solului se referă la mărimea particulelor solide care îl compun: argilă,
praf şi nisip. Textura poate varia nu numai de la un sol la altul, ci, la fel ca şi
culoarea, chiar în cadrul aceluiaşi sol;
structura solului. Aceasta se referă la proprietatea solului de a se desface în
agregate de diferite forme şi dimensiuni. Structura poate fi: grăunţoasă (glomerulară,
granulară), poliedrică subangulară sau angulară, columnoidă, prismatică, columnară şi
lamelară sau foioasă.

PROPRIETĂŢILE FIZICE, FIZICO-MECANICE ŞI HIDROFIZICE


ALE SOLURILOR

Din punct de vedere al alcătuirii materiale, solul este un sistem complex polifazic.
Aceasta îi conferă o serie de proprietăţi fizice, fizico-mecanice şi hidrofizice.
Proprietăţile fizice se referă la alcătuirea granulometrică, la densitatea solului
(D), la densitatea aparentă (DA), porozitate (totală de aeraţie).
Pentru gruparea particulelor din masa solului se folosesc diferite scări, dintre
care cele mai utilizate sunt Atterberg (<0,002 mm; 0,002-0,02 mm; 0,02-0,2 mm;
0,2-2,0 mm), Kacinski (<0,001 mm; 0,001-0,05 mm; 0,05-1,0 mm) şi scara
Departamentului agriculturii SUA (<0,002 mm; 0,002-0,05 mm; 0,05-2,0 mm).
În funcţie de textură, solurile se grupează în clase sau specii texturale.
Încadrarea solurilor într-o clasă sau alta se face în funcţie de cantitatea de argilă
fizică (<0,01 mm), argilă (<0,002 mm) şi praf (0,002-0,02 mm).
În România, pentru definitivarea texturii se folosesc 10 clase texturale, care într-o
formă simplificată pot fi grupate în cinci categorii:
textură grosieră;
textură grosieră-mijlocie;
textură mijlocie;
textură mijlocie-fină;
textură fină.
Densitatea solului (D) reprezintă raportul dintre greutatea unei probe de sol
uscat (G) şi volumul ocupat de particulele minerale şi organice (Vpt) şi este
influenţată de constituenţii lui (minerali şi organici) ca şi de proporţia cu care
aceştia intră în alcătuirea solului.
Densitatea aparentă (DA) reprezintă unităţi de volum total (particule plus pori) şi
variază, de regulă, între 1 şi 2, în funcţie de sol, orizont, conţinut de humus şi structură.
Porozitatea solului se referă la porii capilari şi necapilari. Totalitatea porilor
capilari caracterizează capacitatea pentru apă a solului, iar totalitatea porilor
necapilari capacitatea pentru aer.
Proprietăţile fizico-mecanice mai importante pentru activitatea practică sunt
consistenţa, plasticitatea, aderenţa şi variaţia de volum.
Consistenţa reprezintă rezistenţa solului la diferite solicitări mecanice, cum ar fi
penetrarea, comprimarea, tăierea etc. Se apreciază atât în stare uscată cât şi în stare umedă.
Plasticitatea se referă la proprietatea unor materiale de sol de a se modela uşor
prin apăsare sau de a forma cu apa o pastă modelabilă care îşi menţine coeziunea.
Aderenţa este proprietatea solului de a se lipi în stare umedă de uneltele cu care
vine în contact, ea fiind influenţată, îndeosebi, de cantitatea de apă din sol, textură,
structură, humus şi de natura cationilor adsorbiţi de complexul coloidal al solului.
Variaţia de volum se manifestă cu prioritate la solurile argiloase. Prin îmbibare
cu apă acestea gonflează, iar prin pierderea apei se contractă.
Proprietăţile hidrofizice sunt exprimate printr-o serie de indici cum sunt
echivalentul umidităţii (EU), coeficientul de higroscopicitate (CH), coeficientul de
ofilire (CO), capacitatea de apă utilă (CU), capacitatea de câmp (CC) şi
pemeabilitatea pentru apă, exprimată prin conductivitatea hidraulică (K).

PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLURILOR


În condiţii naturale, solul conţine o anumită cantitate de apă care dizolvă
diferitele substanţe (minerale şi organice) aflate în stare de dispersie ionică,
moleculară sau coloidală, formând o soluţie mai mult sau mai puţin diluată,
complexă. Aceasta este denumită soluţia solului.

Compoziţia şi concentraţia soluţiei de sol


Aceasta variază de la un sol la altul, cât şi la acelaşi sol în funcţie de conţinutul
de humus, de conţinutul, gradul de solubilitate şi natura substanţelor minerale, de
activitatea microorganismelor şi a plantelor, de complexul coloidal, de cantitatea de
apă din sol, de măsurile agrotehnice, agrochimice şi ameliorative aplicate.

Capacitatea de reţinere a solului


Solul, datorită îndeosebi componenţilor coloidali, poate să reţină o serie de
substanţe, opunându-se deplasării acestora în adâncime pe profil.
Capacitatea de reţinere cationică a solului sau de schimb cationic are la bază
anumite reguli sau legi şi anume:
legea echivalenţei;
legea reversibilităţii;
legea echilibrului;
legea energiei de reţinere (adsorbţie).
Se caracterizează de asemenea printr-o serie de indici:
capacitatea de schimb pentru baze;
capacitatea de schimb pentru hidrogen;
capacitatea totală de schimb;
gradul de saturaţie în baze;
capacitatea de reţinere anionică.

Reacţia solului
Prin reacţia unei soluţii se înţelege gradul de aciditate sau alcalinitate şi este
dată de raportul dintre concentraţia de ioni de H (care dau aciditate) şi OH (care
dau alcalinitate). Pentru a determina reacţia solului, este suficient să se cunoască
concentraţia ionilor de H sau a celor de OH.
La sol se deosebeşte o aciditate actuală şi o aciditate potenţială.

LEGILE DISTRIBUŢIEI SOLURILOR PE GLOB

Prin generalizarea datelor referitoare la răspândirea solurilor la suprafaţa usca-


tului au fost deduse mai multe legi privind distribuţia acestora. Mai importante sunt:
legea zonalităţii orizontale a solurilor care se referă la distribuţia solurilor pe
glob în mari regiuni de câmpie sau platforme, în zone de sol corelate cu zonele de
climă şi vegetaţie;
legea zonalităţii verticale sau etajării solurilor. Aceasta se referă la distribuţia
solurilor, sub formă de fâşii relativ paralele, ce se succed înlocuindu-se una pe alta
în direcţie verticală în masive muntoase.

CLASIFICAREA SOLURILOR
Clasificarea solurilor urmăreşte gruparea solurilor, pe bază de similitudine, în
clase, în interiorul cărora proprietăţile lor principale pot fi considerate identice sau
foarte asemănătoare.
Clasificarea solurilor este diferită de la ţară la ţară. În prezent cele mai utilizate
clasificări sunt cea americană, care cuprinde 10 categorii de soluri şi clasificarea
FAO/UNESCO. Aceasta din urmă include solurile globului sistematizate pe două
niveluri (grupări majore şi unităţi de sol), fără a fi reunite în categorii de nivel
superior. Au fost stabilite astfel 28 de grupări majore reunite în patru categorii de
soluri, fiecare categorie cu 2 sau 4 subcategorii.
Mai sunt de reţinut sistemul francez cu 12 clase de sol şi cel german cu 4 mari
diviziuni.
Ca şi în celelalte ţări, în România au existat mai multe încercări de clasificare a
solurilor. În prezent a fost elaborat un sistem de clasificare care prezintă ca unităţi
de nivel superior clasa, tipul, subtipul, iar unităţi de nivel inferior varietatea,
familia, specia şi varianta de sol.

Clasificarea solurilor României la nivel de clasă şi tip


Tabel nr.1
Clasa Tipul de sol
1. Molisoluri 1.1. Sol bălan
1.2. Cernoziom
1.3. Cernoziom cambic
1.4. Cernoziom argiloluvial
1.5. Sol cernoziomoid
1.6. Sol cenuşiu
1.7. Rendzină
1.8. Pseudorendzină
2. Argiluvisoluri 2.1. Sol brun roşcat
2.2. Sol brun argiloluvial
2.3. Sol brun roşcat luvic
2.4. Sol brun luvic (podzolit)
2.5. Luvisol albic
2.6. Planosol
Tabel nr.1 (continuare)
Clasa Tipul de sol
3. Cambisoluri 3.1. Sol brun eu-mezobazic
3.2. Sol roşu (terra rossa)
3.3. Sol brun acid
4. Spodosoluri 4.1. Sol brun feriiluvial (podzolic)
4.2. Podzol
5. Umbrisoluri 5.1. Sol negru acid
5.2. Andosol
5.3. Sol humicosilicatic
6. Soluri hidromorfe 6.1. Lăcovişte
6.2. Sol gleic
6.3. Sol negru clinohidromorf
7. Soluri halomorfe 7.1. Solonceac
7.2. Soloneţ
8. Vertisoluri 8.1. Vertisol
9. Soluri neevoluate, 9.1. Litosol
trunchiate sau 9.2. Regosol
desfundate 9.3. Psamosol
9.4. Protosol aluvial
9.5. Sol aluvial
9.6. Erodisol
9.7. Coluvisol
9.8. Sol desfundat
9.9. Protosol antropic
10. Soluri organice 10.1. Sol turbos
(histosoluri)

Învelişul de sol al globului pământesc


Pe glob, există o mare varietate de soluri, cu fertilităţi diferite. S-a estimat că
doar 51% din totalul solurilor sunt fertile. Solurile apreciate calitativ ca fiind fără
restricţii importante pentru agricultură deţin cca 11% din suprafaţa uscatului
globului. O parte din solurile de pe glob sunt afectate, însă, de secetă.
Aşa cum s-a mai arătat, clasificarea FAO/UNESCO a stabilit 28 de grupuri
majore de soluri reunite în 4 categorii, fiecare categorie de sol având două până la
patru subcategorii de sol.
1. Solurile neevoluate la moderat evoluate, condiţionate de factori locali
1.1. Datorită denudaţiei sau sedimentării active:
– leptosoluri,
– regosoluri,
– fluvisoluri.
1.2. Cu caracteristici imprimate de rocă:
– andosoluri,
– arenosoluri,
– vertisoluri.
1.3. Cu caracteristici determinate de sărurile solubile:
– solonceacuri,
– soloneţuri.
1.4. Cu caracteristici determinate de excesul de umiditate:
– gleisoluri,
– histosoluri.
2. Soluri slab-moderat evoluate, condiţionate climatic:
– calcisoluri,
– gipsisoluri.
3. Soluri moderat evoluate, cu orizont superior humifer, profund saturate
în baze:
– kastanoziomuri,
– cernoziomuri,
– faeoziomuri,
– griziomuri.
4. Soluri puternic evoluate şi moderat alterate:
– luvisoluri,
– alisoluri,
– planosoluri,
– podzoluvisoluri.
5. Soluri puternic evoluate cu orizont spodic:
– podzoluri.
6. Soluri puternic evoluate, intens şi profund alterate:
– acrisoluri,
– luxisoluri,
– nitisoluri,
– feralsoluri,
– plintisoluri.

REGIUNILE ECOPEDOLOGICE ALE


TERREI
Au fost deosebite 5 zone ecopedologice şi anume, de la pol la ecuator:
zona polară,
zona subpolară,
zona temperată,
zona subtropicală,
zona tropicală.

GRUPELE ECOLOGICE DE SOLURI DIN ROMÂNIA


Solurile României au fost reunite în 13 grupe ecologice, aparţinând la patru
categorii şi anume:
A – soluri dezvoltate cu caracteristici determinate predominant de condiţii
bioclimatice zonale (60,8%), cuprinzând solurile cernoziomice, soluri argilice,
soluri luvice, soluri acide (montane);
B – soluri variat dezvoltate, cu caracteristici condiţionate îndeosebi de materialul
parental (6,5%) care se referă la solurile cu texturi extreme (nisipoasă şi argiloasă);
C – soluri slab-moderat dezvoltate, cu caracteristici condiţionate îndeosebi de
relief (24,7%), reunind solurile brune eu-mezobazice, solurile cu volum edafic
redus, solurile erodate şi solurile aluviale;
D – soluri variat dezvoltate, cu caracteristici imprimate îndeosebi de excesul de
umiditate sau săruri (5,8%).

RESURSELE DE SOL ŞI POPULAŢIA GLOBULUI


Solul ca resursă naturală şi mijloc de producţie prezintă mai multe particularităţi
şi anume:
nu poate fi multiplicat şi nici deplasat;
este limitat în spaţiu, atât ca întindere, cât şi ca grosime;
este un produs al naturii care poate fi modificat de om;
este parţial reînoit dacă este utilizat corespunzător şi nici nu se „uzează”
în procesul folosirii în producţie.
Din harta solurilor FAO/UNESCO rezultă că întinderea uscatului este de 14,914
mil.ha, reprezentând în jur de 29,3% din suprafaţa Terrei. Dacă se scade 10%
suprafaţa ocupată de Antarctica, mai rămân 13.392 ha. Din acestea 8,2% sunt
nonsoluri (stânci, cruste), încât restul de 91,8% revine diferitelor soluri. Cea mai
largă răspândire o au solurile slab dezvoltate (30%) şi cele puternic evoluate din
zona tropicală şi subtropicală (18,0%).
O răspândire apreciabilă au şi solurile puternic dezvoltate din zona umedă
temperată şi subpolară (11,0%) şi solurile din zona semiaridă şi aridă (11,0%);
urmează fiecare cu 6-7% grupele de soluri cu acumulare de humus din stepă,
silvostepă şi preerie, solurile tinere şi solurile determinate de materialul parental.
Solurile organice (2%) şi andosolurile au o răspândire redusă.
Majoritatea solurilor de pe glob prezintă o serie de limitări (de climă-ariditate,
de sol-grosime redusă, exces de umiditate, compactare şi prezenţa permafrostului).
În medie pe glob doar 11% din soluri nu prezintă limitări.
Cel mai scăzut grad de folosire a resurselor de sol în agricultură se observă în
Australia, Africa, America de Sud. Dintre soluri, desigur, o largă utilizare în
agricultură o au solurile bogate în humus-cernoziomurile, faeoziomurile,
cambisolurile aluviale, vertisolurile, andosolurile şi unele soluri subtropicale.
La nivelul actual al populaţiei globului, fiecărui locuitor îi revin cca 0,28 ha
teren cultivat, cu variaţii mari între continente (0,15 Asia, 1,94 Australia).
Cea mai intensivă cultură este în prezent orezul. Creşterea producţiei de
alimente se va obţine prin creşterea suprafeţelor cultivate, dar mai ales prin
creşterea productivităţii la ha, aşa după cum rezultă şi din datele statistice existente.

DEGRADAREA ŞI PROTECŢIA SOLURILOR


Degradarea solurilor a devenit, în prezent, o problemă majoră de actualitate a
întregii omeniri, care afectează negativ atât mediul global, cât şi bunăstarea
populaţiilor.
Cele mai grave şi, în acelaşi timp, cele mai extinse procese de degradare a so-
lurilor sunt cele de eroziune, mai ales în zona umedă şi de sărăturare în zona aridă.
Se estimează că peste 2 miliarde ha au devenit neproductive prin asemenea procese.
Protecţia solurilor
Folosirea corectă a resurselor de sol, în limitele unei solicitări rezonabile,
asigură în mode natural o reproducere, o regenerare a acestora. Sunt necesare
anumite tehnologii nepoluante şi o utilizare a solurilor la standarde internaţionale
pentru ocrotirea mediului. Numai aşa se poate stopa degradarea, trecându-se direct
de la utilizare, prin armonizare, la protecţie.

APLICAŢII ALE PEDOLOGIEI ŞI PEDOGEOGRAFIEI


Studiile pedologice şi pedogeografice, precum şi hărţile pedologice îşi găsesc
numeroase aplicaţii directe în diferite domenii, cum ar fi cel al ştiinţelor naturii,
protecţiei mediului, al agriculturii şi silviculturii, al îmbunătăţirilor funciare etc.
Pedologia consideră solul, pe de o parte, ca pe unul dintre principalii
componenţi ai peisajului geografic, iar pe de altă, ca pe un important mijloc de
producţie, în special în agricultură şi silvicultură.
Harta solurilor este foarte utilă în geomorfologie, hidrogeologie, biogeografie,
dar mai ales sistematizarea teritoriului, stabilirea celor mai corespunzătoare
utilizări ale terenurilor, stabilirea tehnologiilor agricole, în dotarea cu maşini şi
unelte agricole pe baza condiţiilor de sol, relief şi umiditate.
Reprezintă materialul documentar de bază pentru zonarea pedoclimatică a
teritoriului, pentru elaborarea hărţilor ecopedologice etc. Îşi găsesc aplicaţii în
proiectarea lucrărilor agrosilvoameliorative, stabilirea soluţiilor de eliminare a
excesului de umiditate sau de combatere a eroziunii în adâncime.
Nici o lucrare de îmbunătăţire funciară nu poate fi elaborată şi realizată fără o
cunoaştere a solului.
Pe baza datelor pedologice, terenurile se grupează în clase de pretabilitate
pentru irigaţie, în clase de pretabilitate la desecare.
Rezultatele cercetării învelişului de sol îşi găsesc importante aplicaţii şi în
numeroase alte domenii tehnice: în domeniul construcţiilor, în instalarea
conductelor subterane metalice.

Bibliografie
Parichi Mihai (1999), Pedogeografie cu noţiuni de pedologie, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.
Chiriţă C.D. (1974), Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Editura
Ceres, Bucureşti.
Conea Ana, Vintilă Irina, Canarache A. (1977), Dicţionar de ştiinţa solului,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Enculescu P. (1925), Paralelismul dintre climă, sol şi vegetaţia din România,
Bucureşti.
Florea N. şi colab. (1968), Geografia solurilor României, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.

GEOGRAFIA CONTINENTELOR (EUROPA)

REGIUNI GEOGRAFICE (continuare)

III. EUROPA ESTICĂ

RUSIA
Rusia (numele oficial Federaţia Rusă), situată în estul Europei şi nordul Asiei,
este cel mai întins stat al globului având o suprafaţă de 17 075 400 km2. Se înveci-
nează în sud-est cu R.P.D. Coreeană (pe 50 km), în sud cu Mongolia, în sud-vestul
Rusiei Europene cu Ucraina şi Belarus; în vest cu Lituania, Letonia, Estonia,
Finlanda şi Norvegia (pe 135 km). Rusia are în est o largă ieşire la Oceanul Pacific
(Marea Bering, Marea Ohotsk, Marea Japoniei), iar în nord la mările şi Oceanul Arctic.
Regiunea din jurul Kaliningradului (fost Kőnigsburg, în estul Rusiei, la Marea
Baltică) a devenit parte a Federaţiei Ruse în 1945.
Condiţiile naturale
Desfăşurarea atât în latitudine (de la vest la est pe 10 000 km), cât şi longitudine a
teritoriului Rusiei, vecinătatea mărilor şi oceanelor, prezenţa unui edificiu orografic
impunător, în sud ş.a. au generat condiţii naturale şi peisaje corespunzătoare de o
mare diversitate.
Relieful. Se individualizează următoarele unităţi de relief: Insulele Arctice
(Severnaia Zemlea, Novosibirsk, Vranghel, Franz Josef) cu forme de relief criogene,
glaciare; Peninsula Kola-Karelia, cu tundră şi silvotundră, munţi, coline, podişuri şi
câmpii; Câmpia Europei de Est, cu tundră, taiga, pădure de foioase, stepă, semideşert
şi deşert, asocieri de podişuri şi coline; munţii Urali, hercinici, împăduriţi; munţii
Caucaz (Elbrus, 5 633 m); Podişul Turgai; Câmpia Siberiei de Vest,; Podişul Siberiei
Centrale şi Câmpia Iakuţiei; munţii din Sudul Pribaikalia şi Zabaikalia; munţii din
Nord-Estul Siberian; munţii din Orientul Îndepărtat; munţii din regiunea Amur-Primorie;
Insula Sahalin; Regiunea vulcanică Kamceatka-Kurile.
Având în vedere desfăşurarea în longitudine şi latitudine, pe teritoriul Rusiei se
deosebesc următoarele tipuri de climă: rece (polară şi subpolară) în nord, temperat-
continentală, cu un spor de umiditate, spre vest şi cu temperaturi extreme-negative
spre est (nord-estul Siberian). Teritoriul Rusiei este udat de mari cursuri de apă –
fluvii şi râuri – ale Eurasiei, printre care: Volga, Obi, Lena, Enisei, Irtâş, care se
varsă în Marea Caspică, fie în Oceanul Arctic (Mările Arctice). Lacurile – destul
de numeroase – se deosebesc după originea cuvetelor: unele foste vechi mări, altele
tectonice (Baikal), iar multe altele antropice.
Vegetaţia şi animalele sunt la fel de diferite de la o latitudine la alta sau de la un
colţ la altul al ţării. Se deosebesc zonele de tundră, silvotundră, pădurile de
conifere, de foioase, silvostepa şi stepa. La fel de complex este şi covorul de soluri,
cele de tundră în nord, podzoluri, soluri brune şi cenuşii în regiunea mediană şi
cernoziomurile în sudul Câmpiei Siberiei Occidentală.

Populaţia şi aşezările
În anul 1996 pe teritoriul Rusiei trăiau 147 739 000 de locuitori, din care: ruşi
81%, tătari 4%, ucraineni 3%, germani, ciuvaşi 1%, başkiri, bieloruşi, kareli ş.a.
Circa ¾ din populaţie este localizată în partea apuseană, europeană, a Rusiei, iar
restul în partea asiatică. Pe cele două mari compartimente, european şi asiatic,
densitatea populaţiei variază între 25 loc./km2 şi, respectiv 3 loc./km2.
Oraşele.
După numărul locuitorilor, în Rusia se desprind grupe importante de oraşe şi
anume: oraşe cu peste 1 milion de locuitori Moscova, Sankt Petersburg (5,0), Nijni
Novgorod (1,4), Novosibirsk (1,4), Ekaterinburg (1,4),Samara (1,3), Omsk (1,1),
Celiabimsk (1,1), Kazan (1,1),Ufa (1,1), Perm (1,1), Rostov pe Don (1,0), Ţariţân (1,0)
şi oraşe cu o populaţie sub 1 milion de locuitori (Krasnoiarsk, Saratov, Kuzneţk,
Bratsk, Irkutsk, Habarovsk, Vladivostok, Petropavlovsk, Arhanghelsk, Murmansk);
destul de numeroase sunt cele cuprinse între 100 000 şi 500 000 şi 50 000 şi 100 000
locuitori.
Din datele ultimului recensământ (1989), în Rusia existau 339 oraşe.
Economia
Industria. Industria energetică. Rusia dispune de importante resurse de
combustibili minerali cu o repartiţie geografică aproape în toată ţara. Se înscrie
printre statele care deţin mari rezerve de cărbune, alături de S.U.A. şi China. Cele
mai mari bazine carbonifere se întâlnesc în regiunea Siberiană, partea asiatică
(Kuzneţk); o bună parte din cărbune se foloseşte în centralele electrice, pentru
producerea cocsului, pentru consumul casnic, iar o altă parte se exportă.
Rusia se află în primele 10 ţări ale lumii, în ceea ce priveşte rezervele şi
producţia mondială la petrol şi gaze. În perspectiva locului pe care Rusia îl deţine
în rezerve şi producţie, amintim şi locul întâi pe care-l are în Europa, (regiunile
Volga-Ural şi Obi).
Industria siderurgică dispune de cele mai mari rezerve de minereuri de fier din
lume, principalele acumulări aflându-se în partea europeană a Rusiei, în regiunea
Moscovei la Tula, Lipeţk, în anomalia magnetică de la Kursk-Belgorod, în Ural
(zăcămintele de la Magnitnaia Gora, Nijni-Taghil Serov) etc.
Minereuri de mangan se găsesc în Siberia Occidentală (Acinsk şi în Ural). Cele
de crom şi nichel se extrag din Ural (Ufa, Halilovo, Orsk), Podişul Central Siberian
(Norilsk) şi Peninsula Kola.
Principalele regiuni siderurgice rămân în continuare: Uralul, care utilizează
cărbunii cocsificabili şi minereurile de fier din bazinele Kuzneţk şi Karaganda;
Ekaterinburg, Celeabinsk, Nijni-Taghil, Serov, regiunea Siberiei, respectiv Siberia
de Vest şi de Est cu centrele: Krasnoiarsk, Novokuzneţk, Novosibirsk, Taişet,
Kemerovo, Petrovsk Zabaikalski, regiunea siderurgică Moscova – Sankt Petersburg etc.
Industria metalurgiei neferoase. În Rusia, se găsesc minereuri de cupru în Ural
la Kirovograd, Krasnouralsk, Gai, Baimak, în Siberia Orientală. Centre importante
de prelucare a cuprului sunt: Krasnoiarsk, Mednogorsk, Kirovograd, toate în
regiunea Ural, Igarka, în Siberia Occidentală şi lânga Moscova şi Sankt Petersburg.
Extracţia şi prelucrarea zincului şi plumbului se face deseori din minereuri
complexe, iar ca centre de prelucrare se remarcă Celeabinsk, Novokuzneţk,
Novosibirsk; plumbul se exploatează din extremul Orient.
Din categoria metalelor uşoare, industria aluminiului s-a dezvoltat progresiv,
având în vedere multiplele întrebuinţări ale acestui metal. Se găsesc şi alte
minereuri ca bauxita, metale preţioase.
S-au dezvoltat şi alte ramuri industriale ca industria construcţiilor de maşini şi a
prelucrării metalelor, electrotehnică şi electronică, a mijloacelor de transport,
construcţiilor navale, utilaje agricole, aeronautică şi spaţială, chimică petrochimică,
materialelor de construcţii, prelucrării lemnului.
Agricultura. În structura terenurilor arabile, cultura cerealelor deţine o pondere
importantă, urmată de alte culturi ca aceea a plantelor furajere, a plantelor tehnice etc.
Cultura cerealelor a înregistrat importante modificări, dacă nu globale, cel puţin
regionale în ceea ce priveşte repartiţia şi producţia. Grâul se cultivă în sudul Rusiei
europene până la est de Ural şi regiunea din nordul Caucazului; suprafeţele
cultivate cu porumb se găsesc în regiunea Povolgia şi nordul Caucazului. Secara se
cultivă, cu deosebire, în jumătatea nordică a părţii europene a Rusiei, orzul şi
ovăzul mai ales în regiunea Moscova, iar orezul în nordul Caucazului.
Plantele tehnice ocupă, comparativ cu cerealele, suprafeţe mult mai restrânse şi
numai în partea de nord-Caucaziană fiind vorba de bumbac, iar inul se cultivă în
Podişul Valdai, regiunile Moscova, Ural şi Siberia de Vest. Sfecla de zahăr se
cultivă în regiunea Centrală cu cernoziom, Caucazul de Nord, regiunea Sankt
Petersburg, Siberia Occidentală, Extremul Orient. Principala plantă producătoare
de ulei, floarea-soarelui, se cultivă, cu precădere, în sudul părţii europene a ţării, în
sudul Câmpiei Siberiei Occidentale, iar cartoful în regiunile Moscova, Iaroslav,
Voronej, Ural, Siberia.
Legumicultura ocupă suprafeţe destul de importante fie în zonele preorăşeneşti, fie
în luncile unor râuri din partea europeană a Rusiei, Ural, Siberia, Orientul Apropiat.
Pomicultura şi viticultura, cu extindere corespunzătoare cerinţelor pedoclimatice,
dar şi de consum ocupă suprafeţe mai extinse în regiunile Petersburg, Ural, Volga
inferioară etc.
Se extinde creşterea ovinelor şi cabalinelor către Siberia de Sud, regiunea
Pericaspică. Există preocupare pentru creşterea renilor în tundra nordică, eurasiatică,
pentru dezvoltarea aviculturii, sericiculturii şi apiculturii, a vânatului şi pescuitului.
O atenţie specială se acordă vânatului pentru blănuri scumpe (vidra, vulpea argintie,
hermelina, zibelina) prezent în taigaua siberiană, mediu ce favorizează prezenţa
acestor animale. O serie de centre s-au specializat atât în achiziţionarea şi valori-
ficarea blănurilor, cât şi în comercializarea lor (Nijni-Novgorod, Moscova, Perm);
oraşul Sankt Petersburg constituie o mare piaţă mondială a blănurilor.
Transporturile şi comunicaţiile
În ordinea importanţei se succed: transportul feroviar, rutier, maritim şi fluviatil,
prin conducte.
Transporturile feroviare. Constituie un important mijloc de circulaţie atât
pentru mărfuri, cât şi pentru pasageri. Pe căile ferate se transportă materiile prime
energetice, minereuri. Există câteva magistrale care traversează ţara de la un capăt
la celălalt astfel: transiberianul (9300 km lungime) cu două variante:
Moscova-Kuibâşev-Celeabinsk-Omsk; Sankt Petersburg-Perm-Sverdlovsk-Irkutsk-
Cita-Haborovsk-Vladivostok, apoi magistrala se îndreaptă spre două direcţii şi
anume: Ulan-Ude-Ulan Bator-Beijing şi Cita-Harbin-Lüdda. Sunt şi alte magistrale
care pornesc din Moscova impânzind toată ţara.
Transporturile rutiere s-au dezvoltat atât în ceea ce priveşte lungimea lor, dar şi
modernizarea lor, mărindu-se permanent capacitatea de transport şi parcul de
autovehicule, viteza şi confortul. Ca şi în cazul căilor ferate, principalele magistrale
pornesc de la Moscova spre Sankt Petersburg, spre capitalele ţărilor vecine Minsk,
Kiev sau spre ţările mai îndepărtate cum sunt cele din Transcaucazia, din regiunea
baltică sau spre regiuni industriale cum sunt Uralul, regiunea Volgăi, Siberia.
Transporturile fluviale. Rusia beneficiază de existenţa unor importante artere
navigabile (cca 100 000 km), gândindu-ne la fluviile Volga, Obi, Enisei, Lena,
Amur etc. În partea europeană, rolul principal îl are sistemul fluvial Volga-Kama.
El a fost permanent amenajat fie pentru navigaţie, fie pentru hidroenergie. Pentru
navigaţie au fost construite o serie de canale prin care Volga se leagă cu: Donul
(101 km), Moscova (128 km), Baltica (Canalul Narünsk), Moscova-Marea Albă.
Dintre porturile fluviale mai importante sunt: pe sistemul Volga-Ţariţân,
Moscova, Kuibâşev, Nijni-Novgograd, Astrahan. Traficul acestor porturi se înscrie
între 5 şi 15 mil.t/an.
Bazinul Mării Negre şi Mării Azov – pentru trafic internaţional şi cabotaj cu
următoarele porturi: Novorosiisk, Taupse. Pe aici se exportă petrol, produse
petroliere, produse siderurgice. Bazinul Mării Baltice are ca port principal oraşul
Sankt Petersburg, apoi Kalinigrad, pe aici se face, în cea mai mare parte comerţul
exterior cu ţările Europei Occidentale şi ale Americii de Nord. Bazinul Mării Albe
şi Mării Barents. Prin porturile Arhanghelsk şi Murmansk se transportă lemn,
cărbune, minereuri. Bazinul Mării Caspice are rol important în traficul de cabotaj.
Prin porturile Mahacikala, Astrahan, Guriev se transportă petrol, grâu, peşte, lemn,
bumbac (din ţările Asiei Central-Vestice).
Bazinul Oceanului Pacific deţine un rol de seamă în traficul internaţional şi de
cabotaj cu ţări din Asia de est sau sud-est, dar şi ale Americii de Nord. Se
transportă produse energetice, lemn, minereuri, peşte, hidrocarburi. Principalul port
este Vladivostok, urmându-i Nahodka, Petropavlovsk, Kamceatkii, Nikolaevsk pe
Amur, Nagaevo (Nagadan).
Bazinul Oceanului Îngheţat. Porturile importante (Igarka, Ambarcik, Novâi
Port) sunt aşezate la gurile fluviilor siberiene. Există o rută maritimă a nordului de
vară, pe mările vecine Siberiei de la vărsarea fluviului Enisei până la Insula
Sahalin, şi o rută de iarnă, între Murmansk şi estuarul Enisei.
Transporturile aeriene. Aeroporturi mari se află în oraşele Moscova, Sankt
Petersburg, Sverdlovsk, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Irkutsk.
Turismul. Se remarcă câteva zone turistice – Moscova, Sankt Petersburg,
Siberia, Orientul Îndepărtat.

UCRAINA
Ucraina este situată în estul Europei, mai precis în sud-estul Câmpiei Europene
Orientale. Are o suprafaţă de 603 700 km2 şi se învecinează cu: Belarus în nord,
Federaţia Rusă în est, Polonia şi Slovacia în vest, Ungaria, România şi Republica
Moldova în sud şi est, Marea Azov şi Marea Neagră în sud.
Condiţii naturale
Relief. Se disting trei mari trepte de peisaj având în vedere altitudinile la care se
găsesc şi anume: treapta montană, respectiv Carpaţii Centrali sau Carpaţii Păduroşi
ai Ucrainei, care ocupă nord-vestul ţării şi Munţii Crimeii (Iaila) în sudul peninsulei
omonime; treapta podişurilor şi colinelor. Podişul Volhino-Podolic, în jumătatea
vestică sud-vestică, colinele în nordul Mării Azov şi colinele Doneţului în partea
sud-estică a Ucrainei; treapta câmpiilor care include: câmpia Niprului şi câmpia
Pricernomorie, adică cea situată în nordul Mării Negre şi câmpia Crimeii de Nord.
Peisajul amintit este determinat de prezenţa climatului temperat continental cu
ierni mai calde (cel puţin în sud) datorate influenţei Mării Negre. Temperaturile
medii în ianuarie sunt cuprinse între -40C şi -80C în nord, unde gerul durează aproape
trei luni la Kiev, în timp ce în sud, iarna valorile negative sunt atenuate: la Odessa, în
ianuarie, sunt 00C. Vara este pretutindeni caldă, temperaturile în iulie-august oscilând
între 200C şi 250C. Este sezonul orajelor, cu excepţia litoralului sudic al Crimeei, care
se află la adăpostul Iailelor, protejat de influenţele climatului continental. Secetele
sunt şi ele prezente, iar vântul, uneori foarte puternic, transportă praf modificând
relieful dunar.
Precipitaţiile sunt generate de orajele de vară, dar sunt şi ploi ciclonale care
provin din circulaţia nord-vestică. În general, se constată că ploile mai regulate cad
în nord-est depăşind 600 mm/an la Kiev. În acest condiţii se dezvoltă, alături de
pădure, silvostepă şi stepă dând naştere aşa-numitei „Ucraina bocajeră”.
Către sud, precipitaţiile scad sub 500 mm/an, vegetaţia dominantă fiind de stepă
cu graminee sub care se află cernoziomuri, soluri fertile.În nordul Mărilor Negre şi
Azov, ploile scad sub 400 mm/an, vegetaţia este exclusiv de stepă, iar pentru
agricultură se impun irigaţii. Un caracter particular îl oferă vegetaţia de pe litoralul
sudic al Crimeei unde îşi găsesc locul multe specii subtropicale (laur, chiparos,
magnolii, specii de stejar, migdal, smochin). Fauna este dominată în special de
rozătoare, păsări, reptile etc.
Populaţia şi aşezările
În anul 1996, Ucraina avea 51 094 000 locuitori din care ucraineni cca 74%,
ruşi 21%, evrei1,3%, bieloruşi, români (mai numeroşi în regiunile Cernăuţi,
Odessa, Transcarpatia), unguri ş.a; peste 2 milioane ucraineni trăiesc în S.U.A. şi
Canada. Densitatea populaţiei se ridică la 84,0loc./km2.
Oraşele principale sunt Kiev, Harkov, Zaporojie, Cernăuţi, Odessa, Rostov pe
Don, Doneţk etc.
Economia
Industria energetică are la bază zăcămintele de cărbune superior din bazinul
Donbass (Doneţului). Importante exploatări de huilă şi antracit se găsesc la Donetk
şi Kamensk-Şahtinski. Ucraina este un important producător de petrol şi gaze;
hidrocarburile sunt cantonate în sud-vestul ţării, în regiunea Subcarpatică la sud de
Harkov, dar şi în apropierea litoralului Mării Azov. Atât petrolul, cât şi gazele
naturale sunt transportate prin conducte către Minsk, Moscova şi alte centre.
Energia electrică se obţine, în afară de cea realizată în cadrul termocentralelor, şi
prin hidrocentrale care valorifică potenţialul hidroenergetic al Niprului (Dnieper).
Ucraina dispune de importante zăcăminte de fier, mangan care împreună cu cele
de huilă stau la baza industriei siderurgice. Importante zăcăminte de minereuri de
fier sunt la Krivoi Rog, Kerci în Peninsula Crimeea, iar cele de mangan la Nikopol.
Pe seama acestora s-a dezvoltat industria siderurgică şi, legată de aceasta, industria
construcţiilor de maşini cu o diversitate de subramuri. Printre centrele siderurgice
mai importante se numără: Makeevka, Donetk, Dnipropetrovsk, Zaporojie, Krivoi Rog.
Industria construcţiilor de maşini are ca centre: Rostov pe Don, Harkov,
Zaporojie, Donetk, apoi centre mai noi, cum sunt: Odessa, Lvov, Sevastopol.
Industria chimică, cu aproape toate subramurile sale, se dezvoltă la Nikitovka,
Novocerkask, Donetk, Kiovograd, Odessa, Herson, Harkov.
Industria textilă este prezentă la nivelul întregii ţări, având ca centre: Lvov,
Odessa, Cernăuţi, Harkov, Poltava.
Alte ramuri industriale: industria materialelor de construcţii, confecţiilor,
pielăriei şi încălţămintei, industria alimentară şi industria lemnului.
Agricultura Terenurile arabile ocupă aproape în întregime suprafaţa ţării; din
acestea, jumătatea sudică este ocupată de cultura grâului de iarnă în asociere cu cea
a porumbului, mai ales furajer, cartofului şi sfeclei de zahăr, iar jumătatea nordică
de alte cereale (orz, secară) asociate culturii cartofului şi parţial sfeclei de zahăr; în
zonele respective se cultivă şi legume şi se practică pomicultura.
În Peninsula Crimeea şi regiunea Odessa – Herson, se cultivă viţa-de-vie, pomii
fructiferi. În 1996, Ucraina deţinea locul şapte, în Europa, în producţia de cereale,
locul trei la sfecla de zahăr şi cartofi. Sectorului vegetal se asociază cel animalier,
respectiv creşterea bovinelor, ovinelor porcinelor şi păsărilor.
Căi de comunicaţie. Ucraina dispune de o reţea feroviară dezvoltată (cca
23 000 km), de o vastă reţea rutieră, de porturi de mare capacitate; este traversată
de magistrale care îi asigură legăturile cu ţările vecine sau mai îndepărtate. Oraşul
Kiev a constituit şi constituie un nod de comunicaţie de importanţă europeană.
BELARUS
Republica Belarus este situată în partea central-vestică a Câmpiei est Europene;
are o suprafaţă de 2 076 000 km2, iar ca ţări vecine Rusia în est, nord-est, Ucraina
în sud, Lituania şi Letonia în vest, nord-vest şi Polonia în vest.
Relieful. Ţară fără acces direct la Oceanul Planetar, Belarus are, pe mai mult de
trei sferturi din suprafaţa ţării, un relief de câmpie, cu altitudini situate sub 200m,
care continuă pe cea din Câmpia Poloneză şi poartă numele aici de Polesia
(Câmpia Polesiei); câmpia este marcată în sud de întinse suprafeţe mlăştinoase,
supraumectate, în timp ce în partea estică, ceva mai înaltă şi are un drenaj mai bun.
Polesia de Nord are relief glaciar, fluvio-gaciar în care depozitele argiloase,
nisipoase au o mare răspândire. În jumătatea nordică se ridică la peste 300m
dealurile sau Colinele Belarus o continuare spre vest a Colinelor Smolensk.
Clima. Are un climat temperat-continental mai umed şi mai moderat către vest
şi mai aspru către est (tipic Europei răsăritene). Temperatura medie a lunii ianuarie
este între -40C în SV şi -80C, în NE, iar a lunii iulie trece de 16-170C. Precipitaţiile
depăşesc 600 mm anual, o bună parte căzând în intervalul mai-iulie.
Apele curgătoare, destul de numeroase, sunt colectate de patru râuri şi anume:
Niprul cu afluenţii mai importanţi Berezina şi Pripet, care se îndreaptă spre sud şi
Nemanul, Dvina de Vest spre Marea Baltică; la graniţa cu Polonia curge Bugul de vest.
Există peste 4 000 de lacuri, mai numeroase în bazinul Dvinei de Vest, din care
multe sunt drenate de afluenţii acesteia. Importante pentru circulaţia materiilor prime,
produselor etc., sunt canalele navigabile, Canalul Nipru-Bug şi Canalul Berezina.
Ca vegetaţie, predomină pădurile mixte, conifere şi foioase, molid, pin, fag,
carpen, frasin, arţar, mai extinse în Polesia şi bazinul Berezinei, precum şi vegetaţia
de mlaştină, cu specii higrofile şi hidrofile. Sunt răspândite solurile podzolice şi
solurile turboase.
Populaţie şi aşezări
În 1997, Belarus avea o populaţie de 10 300 000 locuitori.
Valoarea medie a densităţii populaţiei este 49,4% loc/km2; se remarcă areale cu
densităţi peste această valoare (peste 80 loc/km2) în jumătatea estică a ţării, acolo
unde se concentrează şi principalele oraşe. Oraşele principale sunt: Minsk, 1 670 000
locuitori, capitala ţării, Baranovici, Brest-Litovsk, Gomel, Moghilev.
Economia
Belarus dispune de unele resurse de subsol cum sunt turba (5 mild.t rezerve),
sarea şi sărurile de potasiu, parţial valorificate.
Industria energetică se bazează pe petrolul şi gazele naturale aduse din Ucraina
de sud-vest (regiunea Daşava-Borislov).
Trăsătura de bază a industriei o dau industria chimică şi industria construcţiilor
de maşini cu o gamă diversificată – respectiv mijloace de transport (motociclete,
biciclete, autocamioane, tractoare), maşini agricole, maşini-unelte; produse
electronice şi electrotehnice (Minsk); la acestea se adaugă industria materialelor de
construcţii, industria uşoară ş.a., toate concentrate în principalele oraşe: Minsk
(electronică şi electrotehnică), Moghilev, Gomel, Vitebsk, Brest.
Alte ramuri: industria chimică, textilă, alimentară etc.
Agricultura este specializată în creşterea intensivă a animalelor pentru lapte şi
carne, porcine şi păsări (acest sector deţine 60% din producţia agricolă), în cultura
inului pentru fuior şi cânepă – mai ales în jumătatea sud-estică a ţării, a cartofului
şi a sfeclei de zahăr şi în cultura cerealelor (secară, grâu, ovăz); suprafeţele mai
mici sunt ocupate cu fâneţe, tutun; pe scară largă se practică legumicultura.
Belarus dispune de o reţea de căi de comunicaţie care traversează teritoriul ţării.
Prin magistralele care trec prin ţară, Belarus se leagă de statele vecine sau de ţări,
regiuni mai apropiate sau depărtate. O magistrală leagă oraşul Minsk de Moscova
spre nord-est şi de Varşovia spre vest, sud-vest. Alte magistrale leagă oraşul Minsk
de Sankt Petersburg şi de Kiev.

IV. EUROPA MEDITERANEANĂ

IUGOSLAVIA
Condiţii naturale
Stat situat în sud-estul Europei (centrul Peninsulei Balcanice), Iugoslavia are o
suprafaţă de 102 173 km2 şi are vecini: în est, România şi Bulgaria, în sud
Macedonia şi Albania, în vest şi sud-vest Bosnia şi Herţegovina, Marea Adriatică
(277 km) şi Croaţia, iar în nord Ungaria. Este o Republică Federativă formată din
Muntenegru (13 812 km2) şi Serbia (88 361 km2). Serbia include şi Provincia
Autonomă Kosovo-Metohija, precum şi Provincia Autonomă Vojvodina; Kosovo-
Metohija are 10 887 km2 şi ocupă regiunea de podiş situată în sud-vestul Serbiei,
iar Vojvodina are o suprafaţă de 21 506 km2 şi se găseşte în nordul republicii.
Fluviul Dunărea formează, pe anumite sectoare, graniţa cu Croaţia şi România.
Relieful. De la sud spre nord se disting trei trepte de peisaj şi anume: peisajul
montan în sud, cel al podişurilor şi colinelor în centru, mai exact regiunea
cunoscută sub numele de Šumadja (la sud de Dunăre - Sava) şi cel de câmpie, al
Câmpiei Vojvodina, în nordul ţării, de-o parte şi de alta a Tisei.
Peisajul montan, component principal al cadrului natural, este dominat de
ultimele grupe muntoase ale Alpilor Dinarici (2 747 m), cu o largă dezvoltare în
Muntenegru şi sud-vestul Serbiei. Au o alcătuire geologică destul de complexă,
respectiv calcare, marne, gresii, dar şi şisturi cristaline.
Apar întinse depresiuni carstice sau tectono-carstice (Shkodre), în general,
drenate de ape aproape în totalitate, iar unele adăpostesc şi aşezări omeneşti.
Cea de-a doua treaptă de peisaj, aceea a colinelor şi platourilor, cuprinde
regiunea colinară şi de podiş Rudnik-Miroč. Are înălţimi sub 1 000m, este destul
de fragmentată de către văile râurilor Morava, Mlava, afluenţii Drinei.
Cea de-a treia treaptă de peisaj, Câmpia Vojvodinei se desfăşoară în nordul ţării
fiind traversată de Dunăre, iar de la nord spre sud de Tisa. Are înălţimi care nu trec de
250m. Câmpia Tisa-Dunăre (Vojvodina) se prelungeşte spre sud cu Câmpia Moravei
În est, la graniţa cu România şi Bulgaria, un peisaj inedit îl reprezintă Defileul
Dunării, între Munţii Banatului şi Planinele Serbiei (platoul Miroč), incluzând
aşa – numita regiune a Cazanelor şi valea Timokului care separă Balcanii
occidentali de Munţii Serbiei.
Condiţiile climatice sunt marcate de existenţa climei temperat-continentală
(peste 35% continentalism), cu veri călduroase şi ierni relativ aspre. În ianuarie,
temperatura medie la Belgrad este de 00C (-10C), iar media în iulie de 22,70C.
Cantitatea anuală de precipitaţii este de 600-700 mm (635 mm la Belgrad). Există
şi un climat mediteranean pe coasta Mării Adriatice (Muntenegru) cu veri foarte
călduroase şi secetoase şi ierni umede.
Reţeaua de ape curgătoare aparţine fie bazinului Mării Adriatice, sau bazinului
Mării Negre, în principal Dunărea cu afluenţii săi: Morava, Tisa, Sava, Drava,
Drina. Aceste ape formează un sistem de navigaţie major. Dintre lacuri se
detaşează prin împrejurimile de o deosebită frumuseţe, lacul Skhodër.
Răspândirea vegetaţiei şi a solurilor. Se remarcă, în mod deosebit în structura
formaţiunilor vegetale ponderea elementelor sudice, termofile (mojdrean, cărpiniţă,
stejar pufos, cer, stejar, brumăriu), ca şi a solurilor sudice inclusiv terra rossa, sol
dezvoltat pe calcare, cu tufişuri de maquis, din care nu lipsesc laurul, măslinul
sălbatic, levănţica. Versanţii munţilor sunt acoperiţi cu păduri de foioase şi
conifere, iar în etajele subalpin şi alpin cresc tufişuri cu plante târâtoare. Sub
pădurile montane, temperate, apar soluri podzoice, podzoluri şi soluri acide brune
de pădure, redzinele.
Populaţia şi aşezările
În anul 1995, populaţia Iugoslaviei era de 10 337 000 locuitori, din care 9 721 000
locuitori în Serbia, inclusiv provinciile autonome Vojvodina (2 012 605 loc.) şi
Kosovo (1 954 742 loc.) şi 616 000 locuitori în Muntenegru. Populaţia cea mai
numeroasă o formează sârbii (62,7%), apoi albanezi (17%), muntenegreni (4,7%)
etc. Populaţia aparţine grupei slavilor de sud. Există un mozaic de culte:
ortodoxism – cea mai mare parte a populaţiei, catolicism, protenstantism, islamism.
Principalele limbi care se vorbesc sunt sârbo-croata şi sârba.
Densitatea medie a populaţie în anul 1995 era de 101 loc./km2 (în 1996,
10 872 000 loc. şi 106% loc./km2), dar în cuprinsul ţării gradul de densitate a
populaţiei, faţă de medie, prezintă disproporţii evidente.
Populaţia urbană (55%) este concentrată mai ales în jumătatea de nord a ţării.
Principalele oraşe: Belgrad (1 087 915 loc.), Novi Sad, Priština, Podgorica,
Pančevo etc.
Economia
Industria. Industria energetică se bazează pe prezenţa huilei din valea
Timokului, a lignitului la Kolubara – cel mai mare bazin carbonifer, la Kostolac (la
sud de Belgrad), Senje şi în Provincia autonomă Kosovo. Petrol se găseşte în
regiunea nord-estică (Vojvodina), la Molve, Elemir, Kikinda. Gazele naturale se
exploatează din regiunile petroliere, se transportă prin conducte fie către Novi Sad,
fie către Belgrad, Kraljevo sau Niš.
Industria energiei electrice este reprezentată prin termocentrale şi hidrocentrale
care produc anual cca 39 403 000 kwh. Principalele hidrocentrale: Porţile de Fier I
(construită în colaborare cu România); Kostolac, Belgrad, Obilic, Vrla, Kolubara,
Morava.
Industria metalurgiei feroase dispune de centre siderurgice cum sunt cele de la
Nikšic (Muntenegru), Smederevo (Serbia). Metalurgia neferoasă cu deosebire
industria cuprului, zincului, plumbului şi aluminiului are ca centre principale Bor şi
Majdanpek.
Industria construcţiilor de maşini se remarcă prin: producţia mijloacelor de
transport (nave la Belgrad, Novi Sad, autocare, autoturisme la Kragujevac, Priboj,
Krusevac, Kraljevo, Novi Sad); material rulant la Kraljevo, Belgrad; produse
electrotehnice, turbine, motoare, cabluri la Niš, Belgrad, Svetozarevo; maşini-
unelte şi utilaje industriale – miniere, agricole la Belgrad, Novi Sad, Cetine,
Valjevo, Čačak, Ivangrad, Lozinca.
Industria chimică are centre importante: Belgrad (produse farmaceutice),
Kosovska-Mitrovica şi Prahovo (îngrăşăminte chimice), Kručevac, Sabac, Bor
(acizi, sodă), celuloză şi hârtie (Belgrad, Čačak, Ivangrad, Lozinca).
Industria materialelor de construcţie. Se remarcă fabricile de lianţi, cărămidă
refractară, ceramică, localizate în centrele Paračin, Mladenovac, Niš. Industria
lemnului s-a extins şi şi-a diversificat produsele, fiind construite moderne
combinate de prelucrare a lemnului la Ivangrad (Muntenegru), Belgrad, Lozinca.
Industria textilă şi a confecţiilor are ca centre ale industriei bumbacului Novi
Sad, Niš, Belgrad, Stip, a industriei lânii la Paračin, Leskovac, Novo Pazar,
Vukovar etc., s-au dezvoltat şi industria pielăriei, alimentară.
S-au conturat două regiuni industriale şi anume: Belgrad şi Culoarul Moravei.
Regiunea Belgrad s-a format în jurul oraşului cu acelaşi nume, Belgradul
asociază centre industriale importante din jurul său din care menţionăm: Novi Sad,
Zrenjanin, Kragujevac, Smederevo, Pančevo, Vrsac, Sabac, Sremska, Mitrovica.
Culoarul Moravei continuă spre sud regiunea Belgrad, cu principalul centru
Niš, apoi oraşele Kruševac, Leskovac, Vranje, Paračin specializate în industria
construcţiilor de maşini, textile, chimice.
Agricultura. Deşi terenul este destul de frământat, suprafeţele favorabile
agriculturii sunt întinse mai ales în Vojvodina şi în Culoarul Moravei. În nord,
predomină cultura cerealelor, îndeosebi porumb şi grâu, a plantelor tehnice (floarea
soarelui, sfeclă de zahăr, cânepă) mai ales în Vojvodina. În partea centrală, în
Câmpia Moravei, răspândite sunt cultura cerealelor şi pomi-viticultura, inclusiv
creşterea animalelor, iar în regiunile colinare şi montane pomicultura (mai ales
pruni şi peri), viticultura şi creşterea animalelor pe baza păşunilor. Pe litoralul
Mării Adriatice sunt răspândite plantaţiile de măslin şi citrice.
În ceea ce priveşte producţia animalieră, în structura şeptelului se remarcă în
mod deosebit, creşterea ovinelor (Serbia şi Muntenegru), a cornutelor mari
(Serbia), a porcinelor, păsărilor şi viermilor de mătase (Vojvodina).
Transporturile şi căile de comunicaţie. Există trei noduri de comunicaţie de
importanţă naţională şi internaţională şi anume: Subotica, Belgrad (aici converg
cinci magistrale feroviare şi şapte magistrale rutiere) şi Niš. Pe teritoriul
Iugoslaviei trec importante magistrale feroviare şi rutiere care traversează ţara de
la nord la sud şi de la vest către est şi fac legătura cu Europa Centrală şi Sud Estică.
Transportul fluvial se efectuează pe Dunăre, Tisa, Sava, Bega, iar principalele
porturi sunt Belgrad şi Novi Sad. Transportul maritim, cu rol deosebit în economia
ţării, se realizează prin portul Bar (Muntenegru), iar cel aerian prin Belgrad
(aeroport internaţional).

CROAŢIA
Stat în sudul Europei (Peninsula Balcanică), Croaţia are o suprafaţă de 56 538
km2, iar ca vecini: în sud, în lungul râului Sava, Bosnia şi Herţegovina, în est
Iugoslavia (Serbia), în nord-est Ungaria, iar la vest nord-vest Slovenia şi Marea
Adriatică pe o distanţă considerabilă (501 km). La capătul sudic al Croaţiei se află
teritoriul Dubrovnik (cunoscut sub numele de Ragusa) având aici un mic sector de
graniţă cu Muntenegru.

Cadrul natural
Relieful. Se detaşează câteva trepte de peisaj începând cu litoralul şi până la
valea Dravei, în nord şi anume:
Peisajul litoral desfăşurat pe o distanţă cca 1700 km, marcat de prezenţa
ţărmului de tip dalmatic (adânc crestat), se întinde din peninsula Istria până în
apropierea golfului Kotor din regiunea litorală a Muntenegrului. În general,
regiunea mai poartă denumirea şi de Coasta Istriei şi Dalmaţiei. Din cele peste
1180 de insule se remarcă: Pag, Krk, Cres, Brač, Korčula. Prezenţa climatului
mediteranean în regiunea de coastă favorizează existenţa unei vegetaţii specifice de
tufişuri şi păduri rare, degradate.
Către interior se desprinde a doua treaptă de peisaj, cea montană a Dinaricilor,
care începe cu platoul Karst şi se continuă prin culmile şi planinele (platourile
carstice) Velebit, Kapela, Troglav (1913 m) şi altele, ca şi în regiunea precedentă,
calcarele mezozoice puternic cutate dau fenomene carstice (Karlovač).
Nordul Croaţiei este dominat în regiunea Slavoniei, de cea de-a treia treaptă, de
Câmpia Panonică. Deasupra nivelului câmpiei se ridică izolat Colinele Bilo Gora,
cu înălţimi de 900 m.
Condiţii climatice. Există un climat mediteranean în lungul litoralului adriatic,
cu veri secetoase, dar de scurtă durată, o umiditate mai mare. Temperaturile medii
ale lunii ianuarie depăşesc +200C, iar în iulie 240C. Precipitaţiile medii anuale sunt
cuprinse între 1 000 şi 1 200 mm. Spre nord, către Culoarul Dravei, clima devine
continentală, cu temperaturi minime în ianuarie sub -100C, iar în iulie frecvent
21 – 240C. În regiunile montane, temperatura medie a lunii iulie are valori de 7 – 80C.
precipitaţiile scad la 800-1 000 mm media anuală. Prin urmare, suntem în prezenţa
unui climat temperat umed, cu veri relativ răcoroase.
Apele aparţin bazinelor Dunării şi Mării Adriatice.
Vegetaţia, solurile şi fauna. În Croaţia, există un amestec de vegetaţie
aparţinând unor regiuni floristice diferite, dar cu predominanţa elementelor sudice.
Sunt caracteristice tufărişurile, maqisurile mediteraneene, iar pe suprafeţele
exclusiv calcaroase, frigana. În alcătuirea lor intră specii cu frunze permanent
verzi, cât şi specii cu frunze căzătoare.
În Dinarici, există o etajare a vegetaţiei astfel: jos se găsesc tufişurile, iar ceva
mai sus, îndeosebi către nord, şibleacul o formaţiune de pădure şi tufişuri, din care
nu lipsesc stejarii termofili (Quercus ilex, Quercus suber, Quercus coccifera, Pinus
dalmatina). Mai sus, urmează pădurile de Quercus (stejar) asociat cu: arţar, carpen,
tei argintiu, castan comestibil, iar la peste 1600 m pădurile de fag şi conifere.
Există şi etajele subalpin şi alpin. Cele mai răspândite sunt solurile montane
carbonatate, solurile brune. Fauna este caracteristică Europei sudice şi celei
Central-Europene: mamifere, reptile, păsări.
Populaţia şi aşezările
Republica Croaţia, în anul 1991 avea 4 764 000 locuitori (în 1996, 4 483 000 loc.);
din totalul populaţiei, croaţii deţineau un procent de 78,1%, urmaţi de sârbi 12,2%,
musulmani 0,9%.
Limba oficială -croata. Cultele sunt reprezentate prin catolicism (80%) şi
ortodoxism (15%).
Densitatea medie a populaţiei este de 84 loc./km2. Faţă de această valoare, în
cuprinsul ţării se înregistrează densităţi ridicate, respectiv 250-500 loc./km2; astfel, se
remarcă o concentrare mare a populaţiei în regiunea cuprinsă între Drava şi Sava.
Principalele oraşe sunt: Zagreb, Split, Rijeka, Osijek, Zadar, Slavonski Brod,
Pola, Karlovać, Dubrovnik, Sisak.
Economia
Industria. Metalurgia neferoaselor, îndeosebi electrosiderurgia, este prezentă în
câteva centre cum sunt: Šibenik, Lozovac, Osijek; se extrage mercur din Peninsula
Istria.
Industria construcţiilor de maşini este renumită prin şantierele navale din
centrele Rijeka, Pola, Zadar, Split care produc nave de tonaj diferit. Bine
reprezentate sunt şi ramurile: industria materialelor de construcţii (ciment, var,
cărămidă) la Supetar, Zadar, Split, Pola; industria chimică producătoare de acizi,
îngrăşăminte chimice, cauciuc, mase plastice ş.a. (Split, Zagreb, Koper, Karlovać);
industria textilă prezentă şi ea în multe centre situate pe litoral sau în interior (Sinj,
Duga Resa, Karlovać, Zagreb, Osijek, Vukovar), precum şi industria lemnului
(Pola, Sinj).
Agricultura. Ramură economică axată pe cultura cerealelor, îndeosebi porumb
şi grâu (deţine peste 1/2 din suprafaţa totală cultivată), sfecla de zahăr, rapiţa, soia,
tutun. Întinse suprafeţe sunt ocupate cu plantaţii de măslini, viţă de vie, legume,
pomi fructiferi: pruni, meri.
Structura şeptelului reflectă ponderea deţinută de creşterea păsărilor şi a
porcinelor, urmate de bovine, ovine ş.a.
Căile de comunicaţie. Reţeaua feroviară deţine multe tronsoane electrificate şi
este bine dotată tehnologic, iar cea rutieră, modernizată, cu caracter de magistrale
traversează Dinaricii spre Marea Adriatică; de asemenea transportul maritim este
bine dezvoltat.
Diferenţieri regionale. Se disting: o regiune nordică ce include şi Slavonia, în
care se găsesc oraşele Zagreb, Osijek, Sisak, Slovonski-Brod, Karlovać şi are
concentrată o bună parte a populaţiei ţării, a industriei şi agriculturii. Aici se
remarcă industria energetică, dar mai ales industria alimentară, parţial industria
construcţiilor de maşini şi chimică.
Regiunea sudică, incluzând şi litoralul, se individualizează prin industria
construcţiilor navale (Rijeka, Split, Dubrovnik), industria metalurgiei neferoase
(prelucrarea bauxitei) având ca suport bogăţia resurselor hidroenergetice, industria
lemnului şi industria materialelor de construcţie. Agricultura este dominată de
cultura viţei de vie, a măslinului şi citricelor. Turismul este bine dezvoltat.

SLOVENIA
Situată în Europa Sudică (Central-Sudică), Slovenia are o suprafaţă de 20 251 km2.
Are ca vecini: Croaţia în sud, Italia în vest, Austria, în nord, iar la nord-est Ungaria.
În sud-vest, printr-o porţiune a Peninsulei Istria, are ieşire la Marea Adriatică pe o
lungime de 40 km, aici aflându-se portul Koper.
Condiţiile naturale
Relieful. Peisajele sunt dominate de cele specifice treptei montane, respectiv de
un sector alpin, Alpii Iulieni, continuare al Alpilor Veneţieni (Italia) şi Alpii
Karawanken (vf. Grintavec, 2 558m), în prelungirea Alpilor Carnici situaţi la graniţa
între Italia şi Austria. Au înălţimi ce depăşesc 2 500 m (vf. Veliki Triglav, 2 863 m).
În general, culmile se dirijează pe direcţia vest-est de o parte şi de alta a culoarelor de
vale Sava şi Drava.
În sud-vestul ţării, sunt Munţii Dinarici (peste 1 700 m altitudine) terminaţi
către nord, către Alpi, prin Podişul Karst. În general, Alpii şi Dinaricii mai sunt
cunoscuţi şi sub numele de Alpi Sloveniei şi încep de la Pasul Vrata care-i separă
de Alpii Iulieni.
Către nord-est, est şi sud-vest, altitudinile scad sub 1100-1500m, ajungând la
500m în Munţii şi Dealurile Pohorje şi Podişul Karst. Aici se desfăşoară peisajele
specifice culoarelor Sava, Drava şi Kura care traversează estul ţării îndreptându-se
către Dunăre, mai precis către Câmpia (Depresiunea) Panonică. În limita acestor
culoare, s-au individualizat câteva depresiuni carstice - Ljubljana şi Celje - bine
populate, iar în podişul Karst, complexul carstic Postojna dominat de peştera cu
acelaşi nume, una din cele mai cunoscute şi vizitate peşteri din Europa. De altfel,
regiunea Karst se remarcă prin bogăţia şi varietatea formelor carstice (lapiezuri,
doline, avenuri, polje, peşteri, chei, izbucuri, ponoare etc.) apărute pe seama
calcarelor mezozoice şi terţiare. De aici şi numele dat acestor forme de relief după
cel al podişului. Formele carstice sunt lipsite de vegetaţie, de unde şi denumirea de
carst-golaş sau de tip-mediteranean.
Condiţiile climatice diferă pe teritoriul ţării şi anume: o climă temperat-
continentală spre interior, cu o temperatură medie de 00 – 10C în ianuarie şi 210 – 220C
în iulie, iar pe litoral 2 – 10C, în ianuarie şi 230 – 240C, în iulie. Precipitaţiile medii
anuale variază între 800 mm, în est, şi peste 2 500mm, în nord-vest.
Principalele râuri care străbat ţara sunt: Sava, Kura, Drava şi Mura. Puţine sunt
râurile care traversează Podişul Karst şi se îndreaptă spre Marea Adriatică. Se
întâlnesc mai multe lacuri carstice (Bled, Bonni), mai ales în jumătatea sudică.
Vegetaţia, solurile şi fauna. Vegetaţia înregistrează aceeaşi diversitate de la
vest către est, şi anume de la tufişurile şi pădurile rare de tip mediteranean cu multe
specii termofile din care nu lipsesc cereto-gârniţetele, mojdreanul, scumpia etc., la
pădurile central-europene de conifere şi foioase. Sunt bine dezvoltate etajele
subalpin şi alpin în Alpii Nordici (Karawanken) unde se întâlneşte şi unul din
Parcurile Naţionale montane, importante, ale Europei (Parcul Naţional Triglav).
Dintre soluri, mai răspândite sunt cambisolurile şi spodosolurile (soluri brune,
brun-acide etc.), apoi solurile mediteraneene (terra rossa). Fauna, ca şi flora, are în
componenţa sa specii sudice, sud-estice, central-europene din care nu lipsesc
reptilele şi broaştele ţestoase.
Populaţia şi aşezările
În anul 1991, Slovenia avea o populaţie de 1 975 000 locuitori (1 948 000 loc.
în 1996) din care: sloveni 87,8%, croaţi 2,8%, sârbi 2,4%, slavi musulmani,
iugoslavi, maghiari, macedoneni, muntenegreni, albanezi, italieni.
Limba oficială este slovena din grupa limbilor slave de sud. Sunt prezente
cultele ortodoxism, catolicism, islamism.
Densitatea populaţiei înregistrează o medie de 99 loc/km2. Faţă de aceasta, în
unele regiuni, valorile depăşesc cu mult media, ajungând la 200-300 loc/km2.
Oraşele Sloveniei au apărut de timpuriu, unele fiind castre romane (Ljubljana).
Cele mai importante sunt: Ljubljana, capitala ţării, cu o populaţie de 330 000
locuitori, Maribor, Celje, Kranj, Velenje, Koper.
Economia
Industria este lipsită, în general, de bogate resurse de subsol. Potenţialul
hidroenergetic al râurilor a fost valorificat prin importante amenajări pe Drava
superioară (Dravograd), dar şi la graniţa cu Italia. Este dezvoltată, industria
metalurgiei feroase şi neferoase (aluminiu), prezentă în câteva centre situate în
nordul ţării şi anume: Jesenice, Ravne, Mezica, Maribor şi, în mod deosebit,
industria construcţiilor de maşini în oraşele Maribor (auto), Celje, Ljubljana,
Koper, Novi Mesto; industria chimică la Maribor, Koper; industria lemnului,
celulozei şi hârtiei la Kocevje, Maribor, Ljubljana, industria textilă localizată la
Ljubljana, Maribor, Celje, Novi Mesto, Kocevje.
Agricultura - concentrează cca 1/5 din populaţia activă - are caracter intensiv şi
se bazează pe creşterea animalelor (bovinelor, ovinelor, porcinelor, cabalinelor);
se cultivă cereale (porumb, grâu, orz, secară), cartofi, sfeclă de zahăr este
dezvoltată pomicultura şi viticultura.
Transporturile şi comunicaţiile. Căile ferate, în mare măsură electrificate,
străbat ţara de la est la vest şi de la nord la sud, o parte trecând prin capitală. În
aceeaşi măsură, căile rutiere satisfac nevoile de transport ale ţării, multe din
acestea fiind autostrăzi.
Se individualizează trei areale astfel: arealul Mura-Drava având ca exponent
oraşul Maribor cu resurse hidroenergetice, industria de prelucrare, siderurgică,
lemnului, textilă şi activităţi turistice; arealul Central al Savei - principala regiune
economică a ţării, dar şi turistică cu numeroase staţiuni (Bled, Kranjska-Cerjo) şi
litoralul la golful Trieste - cu rolul polarizator al portului Koper.

BOSNIA-HERŢEGOVINA
Stat situat în Peninsula Balcanică are o suprafaţă de 51 129 km2, iar ca vecini:
spre nord, vest şi sud, Croaţia în lungul Alpilor Dinarici şi a văii Sava, iar în est cu
Iugoslavia (Serbia în est, pe o mică porţiune în nord-est cu teritoriul Vojvodinei, iar
cu Muntenegru în sud-est). Este un teritoriu predominant muntos, cu cca 20km de
ţărm.
Vechea provincie a Bosniei este teritoriul delimitat de râurile Sava, Drina şi
Una, iar provincia Herţegovina, care ocupă 18% din suprafaţa totală, este situată în
partea sudică a ţării.
Condiţiile naturale
Relieful. Peisajele corespund celor două trepte majore şi anume: peisajul montan,
dat de Alpii Dinarici, Munţii Metaliferi şi peisajul Culoarului şi Câmpiei Savei.
Sistemul Alpilor Dinarici şi cel la Munţilor Metaliferi ai Bosniei ocupă jumătatea
sudică a ţării. Înălţimile depăşesc 2 000m (vf. Čyrsnica 2 380m), iar culmile dispuse
pe direcţia nord-vest sud-est sunt relativ paralele (paralelism impus de afluenţii
Savei, Neretvei, Drinei, râului Vrbas). Fenomenele carstice, cu depresiuni carstice,
văi cu chei, peşteri, poli.
Culoarul şi Câmpia Savei (Pasavina) ocupă jumătatea nordică a ţării, trecerea
către munte făcându-se prin intermediul unor coline Banja Luka (970m).
Clima. Predomină clima temperat-continentală nuanţată de sistemul muntos şi
o climă mediteraneană pe litoralul dalmatic. În anotimpul rece, temperaturile
oscilează între -20C în regiunea interioară, cu climat continental şi spre Coasta
Dalmatică. În iulie, valorile termice oscilează între 200C, în interior (Herţegovina
muntoasă şi Bosnia) şi 270C (în fâşia cu climă mediteraneană).
Precipitaţiile ajung la 1 200-1 400mm anual, cu tendinţe de creştere spre sud
(Iugoslavia) unde există unul din polii ploii, în regiunea mediteraneană (Crkvice,
4 640mm).
Apele. Reţeaua hidrografică, este formată din câteva râuri care se îndreaptă fie
spre Sava, adică spre nord (Bosnia, Vrbas, Una), fie spre Adriatica cum este
Neretva. Se întâlnesc lacuri cantonate în depresiunile carstice sau de baraj
amenajate în vederea utilizării hidroenergetice.
Vegetaţia este alcătuită din păduri de foioase, în regiunea de munte, păduri de
conifere şi amestec (peste 40% din suprafaţa ţării este împădurită), iar în regiunea
litorală dalmatică, tufişuri şi pâlcuri de pădure cu foarte multe elemente termofile.
Se întâlnesc soluri carbonatice, soluri maronii de păduri xerofile, soluri silicatice,
iar fauna este cea caracteristică Europei Centrale şi Sudice.
Populaţia şi aşezările
În anul 1995 Republica Bosnia şi Herţegovina avea 4 480 000 de locuitori, din
care bosniaci 43,7%, sârbi 31,4%, croaţi 17,3% etc.
Limba oficială: sârbo-croată; culte; islamism 39%, ortodoxism 33%, catolicism 19%.
Densitatea populaţiei se ridică la 86 loc./km2. Concentrări mai mari ale popu-
laţiei, de 150-200 loc./km2 se întâlnesc în Pasavina şi regiunea colinară din nord, cu
oraşele Banja Luka, Tuzla, Bosanka, Gradiska; în regiunea Sarajevo-Zenica, con-
centrare în plin spaţiu montan şi în lungul râului Neretva, în care sunt prezente
două centre Jablanica şi Mostar.
Populaţia urbană (49% în 1995) este repartizată între o serie de centre dintre care
cele mai mari sunt: Sarajevo (capitala Republicii Bosnia-Herţegovina, (526 000 loc.),
Banja Luka (196 000 loc.), Mostar (127 000 loc.), Tuzla (65 000loc.), Zenica (64 000).
Economia
Se asociază producţia agricolă cu cea industrială.
Industria. Bosnia şi Herţegovina dispun de bogate resurse minerale: minereuri
de cupru, zinc, aur, fier, bauxită, mangan, lignit, resurse energetice, forestiere etc.
Industria energiei electrice. Principalele hidrocentrale sunt construite pe
afluenţii râului Savei sau pe Neretva (Jablanica, Rama etc.), la Zvornik, iar
termocentralele sunt amplasate, mai ales, în regiunile de exploatare a cărbunilor
(Tuzla, Zenica).
Industria metalurgiei feroase dispune de minereuri de fier la Ljubija şi Kicevo,
Vareš, nord de Sarajevo. Cel mai mare combinat siderurgic se află la Zenica,
amplasat în apropierea resurselor de materii prime, Jajce ş.a. Uzina de laminate se
află la Ljubija, Vareš.
Metalurgia neferoasă s-a dezvoltat pe baza minereului de bauxită extras din
munţii Dinarici, iar principalul centru de obţinere a aluminiului fiind Mostar.
Industria constructoare de maşini deţine un loc important între ramurile industriei;
se remarcă, în mod deosebit, centrele: Sarajevo, Zenica, Tuzla.
Industria chimică şi industria petrochimică sunt dezvolate la Banja Luka, iar
industria celulozei şi hârtiei la Prijedor, Banja Luka, Maglaj, Drvar, Travnik.
Mai sunt dezvoltate industria lianţilor, lemnului, textile, alimentară.
Agricultura. Suprafaţa agricolă este relativ restrânsă, iar activităţile agricole s-au
îndreptat spre creşterea animalelor cu deosebire a ovinelor, bovinelor şi porcinelor,
acestea din urmă cu rol important în alimentaţie. Dintre culturi, tutunul ocupă
suprafeţe întinse, urmând apoi cereale (porumbul şi grâul), sfecla de zahăr, cartoful.
În regiunile colinare sunt dezvoltate viticultura şi pomicultura (prun, cais, măr).
Căile de comunicaţie. Şi în Bosnia-Herţegovina, căile de comunicaţie fac
legătura între ţările Europei Centrale şi Litoralul adriatic, sau între ţările Peninsulei
Balcanice şi cele din est (magistrale feroviare, rutiere, fluviatilă pe Sava).
Diferenţieri regionale: regiunea Sava (Posavina) - nordul Bosniei (regiune
colinară), o regiune bine populată (aşezări cu funcţii agrare, agro-industriale), cu o
economie complexă (o agricultură dezvoltată alături de o industrie în ascensiune);
regiunea montană cuprinzând, în principal, regiunea industrială Sarajevo-Zenica.
Aici se concentrează industria energetică şi de prelucrare (siderurgică, chimică, a
lemnului) alături de cea extractivă; regiunea văii Neretva, un important culoar de
circulaţie, cu aşezări de valoare naţională (Mostar, Jablanica), economie bazată pe
extracţia bauxitei şi obţinerea prin prelucrarea acesteia a aluminiului, industria
textilă, o agricultură cu pondere a plantelor tehnice.

MACEDONIA
Situată în sud-estul Europei, în Peninsula Balcanică, Macedonia are o suprafaţă
de 25 713 km2 şi ca vecini: Iugoslavia în nord, prin provincia Kosovo din Serbia,
nord-est şi nord-vest, Albania în vest, Bulgaria în est şi Grecia în sud. Este
cunoscută şi sub numele de Vardar-Macedonia.
Condiţiile naturale
Relieful. Este muntos, cu vârfuri ce trec de 2 500 m (vf. Korab de 2 764m),
culmi paralele (planine) (Sistemul Alpin Dinaric) sau separate prin culoare de vale
(depresiuni), tipică fiind cea a Vardarului. Printre depresiunile importante, unele
asociate cu întinse polje, se numără: Skopje, Kumanovo, Bitola, Polag, Stip. Însăşi
valea (Culoarul) Vardarului a rezultat, pe alocuri, din asocierea unor depresiuni
carstice dezvoltate pe seama calcarelor mezozoice sau mai noi, cel puţin în
regiunile de confluenţă.
Clima. Macedonia are o climă temperat-continentală în cea mai mare parte cu
influenţe termice a masei continentale, în raport cu oceanul, şi numai în partea sud-
estică mediteraneană.
Apele sunt tributare fie Mării Adriatice (Drin), fie Mării Egee (Vardar-Axios). În
sud-vest, se găsesc două din cele mai mari lacuri tectonice din Peninsula Balcanică şi
anume Ohrid şi Prespa, lacuri situate la graniţa cu Albania şi Grecia; lacuri carstice,
mai ales, apar şi în sud-estul ţării şi, de asemenea, la graniţa cu Grecia.
Vegetaţia şi solurile. Sunt răspândite pădurile de foioase, dar cu numeroase
elemente termofile, din care nu lipsesc cerul, cărpiniţa, stejarul pufos, mojdreanul.
Apar şi pădurile mixte de foioase şi conifere, în regiunea montană, pajişti alpine şi
subalpine. În afara solurilor brune, se întâlnesc soluri roşii mediteraneene (terra rossa).
Populaţia şi aşezările
În anul 1996, Macedonia avea o populaţie de 2 163 000 locuitori din care:
macedoneni 66,4%, albanezi 23%, turci 3,9%, aromâni 2,3%, sârbi 1,9%,
musulmani ş.a.
Valorile densităţii populaţiei ajung la 79 loc./km2. Se depăşesc aceste valori,
peste 200-300 loc./km2, în Culoarul Vardar unde se află oraşele Skopje, Titov-Veles,
Kavadarci şi Gevgelija, în jurul lacurilor Ohrid şi Prespa (oraşele Ohrid, Bitola,
Globocika) şi în Câpia Pelegonia
Gradul de urbanizare este de 55,4% (1995). Principalele oraşe sunt: Skopje,
capitala ţării (peste 160 000 loc.), Tetovo (peste 160 000 loc.), Bitola (138 000loc.),
Kumanovo (126 000 loc.), Gostivar (101 000 loc.), Veles, Ohrid, Strumica, Dvorci.
Economia
Economia este agro-industrială.
Principala regiune agricolă este valea Vardarului, unde se cultivă cereale (grâu,
orez, porumb), sfecla de zahăr, tutun, cartofi, tomate, viţă de vie, pomi fructiferi
(mere), floarea-soarelui.
În aceeaşi măsură, se practică şi creşterea animalelor prin fermele de lapte, mai
ales ovine şi păsări, apoi porcine, viermi de mătase. De asemenea, în jurul lacurilor
Ohrid şi Prespa se cultivă măslini, lămâi şi viţă-de-vie.
Industria. Industria energetică este dependentă de importul hidrocarburilor.
Totuşi există în vestul ţării, în bazinul Drinului, câteva hidrocentrale cum sunt cele
de la Mravovo şi Vrutok.
Industria textilă şi a confecţiilor, ramură cu tradiţie în Macedonia, foloseşte ca
materie primă în mod deosebit bumbacul. Principalul centru al industriei
bumbacului este oraşul Stip, situat în partea central-estică a ţării, ca şi în centrul
Titov-Veles, apoi Skopje, Kumanovo pentru industria confecţiilor, Bitola.
Industria metalurgiei feroase are ca materii prime minereurile de crom de la
Radusa, din nordul ţării, ca şi pe cele de magneziu de la Stip. Există un important
combinat siderurgic la Skopje şi metalurgia neferoasă la Titov-Veles pe seama
minereurilor de plumb şi zinc de la Zletovo.
Industria construcţiilor de maşini este prezentă la Skopje şi Bitola, realizând
îndeosebi maşini-unelte, aparate electrice, bunuri de uz casnic.
Industria chimică şi petrochimică specializată mai ales în produse cloro-sodice,
îngrăşăminte chimice, la Skopje unde se mai găsesc câteva combinate pentru pre-
lucrarea tutunului, obţinerea materialelor de construcţie (lianţi, ceramică, geamuri).
Industria alimentară ocupă un loc important în economia ţării obţinându-se:
conserve de carne, de fructe, produse de panificaţie, uleiuri vegetale, produse
alcoolice şi de vinificaţie. Unităţi ale industriei alimentare se întâlnesc în toate
centrele importante: Skopje, Kumanovo, Titov-Veles, Tetovo, Bitola.
Transporturile şi comunicaţiile. Pe teritoriul Macedoniei trec două magistrale,
una feroviară şi alta rutieră, care traversează ţara de la nord la sud. Mai deficitară în
căi de transport cu importanţă europeană este partea răsăriteană a ţării, mai exact
sud-estică.
În nordul ţării, o autostradă leagă Macedonia de Sofia şi de aici mai departe
către est. O altă autostradă (magistrală) uneşte regiune turistică din sud-vest
(Ohrid-Prespa) de Salonic şi de Culoarul Vardar. De asemenea, există autostrada
Ljubljana-Zagreb-Belgrad-Niş-Skopje făcând legătura cu Austria, Bulgaria şi
Grecia prin autostrăzi ce se bifurcă din acestea.
Diferenţieri regionale: culoarul Vardar - industrial-agrar cu oraşele: Skopje,
Titov-Veles, Gevgelija, Radusa; regiunea Planinelor Occidentale. Se află oraşe cu
peste 100 000 locuitori (Tetovo, Bitola) şi altele mai mici (Ohrid, Kicevo, Prilep,
Debar), o industrie energetică, extractivă (fier, mangan), chimică, constructoare de
maşini, textilă cu specific în industria covoarelor, a tutunului şi alimentară şi o
agricultură asociată (creşterea animalelor şi cultura plantelor); regiunea Planinelor
Orientale. cu resurse de subsol (minereuri neferoase), câteva centre textile repre-
zentative la nivel naţional (Kumanovo, Stip, Strumica, Kocani). Dominantă este
cultura cerealelor şi a plantelor tehnice.

Bibliografie

Marin Ion (1995), Continentele. Geografia regională. Editura Universităţii Bucureşti


Marin Ion (1999), Geografia regională. Europa. Asia ,Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti
TELEDETECŢIE
ŞI AEROFOTOINTERPRETARE GEOGRAFICĂ

NOŢIUNI DE FOTOGRAMMETRIE

Generalităţi
Pentru geografi, fotografia, de la apariţia sa, a fost un foarte preţios mijloc de
colectare a informaţiilor despre mediul înconjurător, un martor al stării
fenomenelor din natură în diferite momente ale transformării acestora. Fotografia
constituie o bună bază de studiu şi de analiză care permite vizualizarea:
• detaliilor semnificative şi a poziţiei lor relative,
• structurilor din punctul de vedere al degradării sau evoluţiei lor, în vederea
confruntării cu alte documente necesare unei aprecieri exacte a fenomenelor.
Atunci când lanţul tehnologic de achiziţie, prelucrare şi exploatare a documentelor
fotografice respectă anumite criterii de control al geometriei imaginii, ne găsim în
domeniul fotogrammetriei. Cuvântul fotogrammetrie se datorează arhitectului
german Meydenbauer care a asamblat cuvintele greceşti photos (lumină), gramma
(un lucru scris sau desenat), şi metron (măsură) pentru a desemna un nou mijloc de
reprezentare tridimensională a naturii. De fapt, acesta a preluat şi adaptat, în 1893,
ceea ce fusese experimentat şi aplicat între 1850 şi 1861 de francezul Laussedat. El
a fost cel care a utilizat camera clară pentru a realiza relevee topografice printr-un
procedeu pe care la denumit metrofotografie. Astfel, noţiunea de măsură a fost
asociată cu fotografia, de atunci fiind acceptată definitiv. Anterior acestui moment,
în 1726, M.A. Kappeler folosise imaginile perspective desenate ale terenului în
scopuri topografice pentru a întocmi harta masivului muntos Pilatus, iar în 1759
matematicianul S.H. Lambert a tratat bazele reconstituirii perspectivei centrale şi a
intersecţiei spaţiale în lucrarea Perspectiva liberă.
Practic, clasarea şi arhivarea fotografiilor a devenit o etapă esenţială a studiului
geografic. De aceea este necesar ca principiile tehnice de bază şi modul de
exploatare a documentelor fotografice şi fotogrammetrice să fie înţelese pentru ca
acestea să poată fi valorificate eficient.
Fotogrammetria este tehnologia cu ajutorul căreia se realizează măsurători extrem
de precise pe fotograme aeriene sau terestre preluate cu camere speciale pentru
determinarea cotelor, suprafeţelor, distanţelor sau volumelor, în vederea realizării de
hărţi topografice şi tematice sau produse fotogrammetrice specifice (fotograme
redresate, fotograme redresate cu reţea, fotoplanuri, fotoscheme, fotomozaicuri).
O altă definiţie, aparţinând lui H. Boneval, sintetizează sugestiv legătura dintre
realitatea din natură şi modul cum poate fi reconstituită prin mijloace mecano-
optice: Fotogrammetria este o tehnică de lucru care permite definirea precisă a
formelor, dimensiunilor şi poziţiei spaţiale a unui obiect, utilizând măsurători
făcute pe una sau pe mai multe fotografii ale aceluiaşi obiect.
Nu trebuie omisă definiţia dată în 1980 de Societatea Americană de Fotogrammetrie
şi Teledetecţie: “Fotogrammetria este arta, ştiinţa şi tehnologia de obţinere de informaţii
fiabile asupra spaţiului natural sau asupra obiectelor fizice prin înregistrarea, măsu-
rarea şi interpretarea imaginilor fotografice sau a trăsăturilor produse prin radiaţia
energiei electromagnetice sau prin alte fenomene.” Această definiţie face referire şi la
teledetecţie ca parte componentă a fotogrammetriei, eliminând doar o parte din confuziile
şi incertitudinile generate de formularea mai veche “ştiinţa şi arta obţinerii de măsu-
rători fiabile prin mijloace fotografice”.
Noi considerăm, însă, că fotografia aeriană este la originea teledetecţiei şi este parte
componentă a acesteia, iar utilizarea sa rămâne în continuare o certitudine, privind fie
şi numai din punctul de vedere al rezoluţiei geometrice, chiar dacă înregistrările din
satelit permit acoperirea unor zone mult mai vaste, au o repetitivitate superioară, iar
procesarea datelor este mult simplificată, mai ales datorită progreselor informaticii care
au dus la elaborarea unor algoritmi performanţi de automatizare a multora dintre
procesele de pregătire şi interpretare a datelor.
Sintetizând, se poate spune că această disciplină tehnico-ştiinţifică are ca
subiect determinarea poziţiei obiectelor sau fenomenelor în spaţiu şi în timp pe
baza măsurătorilor care se realizează în perspectivele fotografice ale respectivelor
obiecte sau fenomene.
Pe lângă faptul că fotogrammetria este recunoscută ca fiind o tehnică de lucru
obiectivă, precisă şi pasivă (nedestructivă), asigurând obţinerea mult mai rapidă a
informaţiilor fără contact direct cu subiectul observării fotografice, trebuie subliniat
faptul că această disciplină este, totuşi, greoaie, scumpă şi complexă, fiind rezervată
în mare măsură numai specialiştilor. Acest ultim aspect este parţial compensat de
apariţia tehnologiilor de înregistrare şi prelucrare numerică, acestea compensând
lipsa cunoaşterii unei părţi a lanţului tehnologic specific fotogrammetriei clasice.
Fotogrammetria clasică permite culegerea şi prelucrarea de date necesare
activităţilor de cercetare, studiu şi proiectare pe baza unor cunoştiinţe din
domeniile geometriei, matematicii şi fizicii pentru a interpreta imaginea virtuală
tridimensională a unei perechi de fotograme cu scopul reconstruirii unui model
care să corespundă cât mai fidel peisajului iniţial. În ultimul deceniu, corelat cu
evoluţia spectaculoasă a informaticii, pe lângă geometrie, matematică, fizica
radiaţiilor electromagnetice şi optică, se poate spune că un rol la fel de important îl
deţine electronica. Aceasta din urmă stă la baza utilizării imagini video şi a altor
mijloace pentru reconstituirea realităţii tridimensionale.
S-a dovedit faptul că perfecţionarea metodelor de obţinere şi exploatare a
fotogramelor este corelată cu diversitatea problemelor pe care pot fi rezolvate în
domeniile cele mai diferite, atunci când apare necesitatea efectuării de măsurători
de precizie. În abordarea problemelor de fotogrammetrie suntem confruntaţi cu
procesul vederii stereoscopice şi cu tehnica măsurărilor stereoscopice.

Principiul vederii binoculare (stereoscopia)


Oamenii percep realitatea înconjurătoare în trei dimensiuni. Simţul vederii
permite cunoaşterea vizuală a obiectelor ce ne înconjoară şi aprecieri în ceea ce
priveşte forma, mărimea, culoarea şi distanţa care ne separă de ele. Acest fenomen,
încă neexplicat în totalitate, este rezultatul unor interacţiuni complicate între ochi şi
creier. Ochii sunt depărtaţi cu circa 6 cm (distanţa interpupilară), ceea ce permite
perceperea a doua imagini uşor diferite. Creierul fuzionează cele doua imagini într-o
singură imagine tridimensională care ne permite să percepem cea de-a treia
dimensiune. Această capacitate de a vedea în relief este cunoscută sub denumirea
de vedere binoculară sau vedere stereoscopică.
Vederea monoculară nu dispune de elemente metrice precise pentru evaluarea
distanţelor. Vederea în profunzime, numită şi vedere în relief sau vedere
stereoscopică, este caracteristică vederii binoculare şi se întemeiază pe faptul că în
centrul vederii din creier se suprapun două imagini ale aceluiaşi obiect, care sunt
diferenţiate ca urmare a faptului ca centrele de perspectivă de unde se înregistrează
cele doua imagini au poziţii diferite în spaţiu. Din punct de vedere geometric,
localizarea punctelor în spaţiu se face prin intersecţii.
Vederea este un fenomen complicat, care nu trebuie luat în considerare numai
din punct de vedere anatomic. Ca şi în cazul celorlalte simţuri şi în cazul percepţiei
vizuale avem de-a face cu un proces care se realizează pe scoarţa cerebrală, care
este o suprafaţă de recepţie, pe care se proiectează excitaţiile venite din mediul
extern şi intern. Câmpul vizual al ochiului în plan orizontal se întinde circa 100 de
grade de partea opusă nasului şi 50 de grade partea nasului, iar în plan vertical
câmpul vizual acoperă 130 de grade. Imaginea perspectivă a obiectelor din natură
se formează tot ca o perspectivă pe retină. Procesul de formare a imaginii pe retină
este comparabil cu procesul formării imaginii pe pelicula fotografică. Ochiul
înregistrează imaginile sub forma unor perspective cu centrul în cristalin. De aceea
vederea monoculară înregistrează elemente metrice efective doar pentru contururi
şi direcţii, nu şi pentru profunzimi. Totuşi prin vederea monoculară se poate
discrimina poziţia relativă a obiectelor în profunzime, dar aceasta se datorează
efectului de perspectivă, obişnuinţei, clarităţii detaliilor obiectului potrivit
experienţei referitoare la aprecierea acoperirilor, comparaţiilor, tonalităţii etc.
În momentul în care este obţinută fuziunea binoculară, este realizată percepţia
vizuală a spaţiului în trei dimensiuni. Cercetând permanent detaliile pe care le are
în faţă, observatorul ajunge să perceapă diferenţe foarte mici atât lateral, cât şi în
profunzime. În aceasta constă vederea binoculară naturală, sau efectul stereoscopic
natural. Acest efect stereoscopic reprezintă aportul considerabil de informaţii în
legătură cu mediul înconjurător pe care îi aduce vederea binoculară.
Obţinerea efectului stereoscopic în fotogrammetria clasică
Imaginile plane (desene, fotografii, filme, desene) de pe ecranul computerului
pot fi manipulate prin tehnici speciale pentru a crea iluzia de înălţime, respectiv
(adâncime). Avem impresia că obiectele observate “cresc” din hârtie, film sau
ecran. Efectul stereoscopic are loc în momentul în care zona de acoperire
(suprapunere) a două fotograme succesive este privită astfel încât fiecare ochi să
observe fotograma corespondentă. Cele două fotograme trebuie privite separat,
adică cu ochiul din stânga trebuie privită fotograma din stânga iar cu ochiul din
dreapta, fotograma din dreapta. Operatorii experimentaţi au capacitatea de a obţine
efectul stereoscopic fără a utiliza un aparat de stereorestituţie.
Instrumentele clasice de restituţie stereofotogrammetrică sunt construite, cu
mici excepţii, pe principiul separării imaginilor prin sisteme optice constituite din
lentilele, prisme şi oglinzi.
Pentru a fi percepută ca o singură imagine, o stereogramă (cuplu stereoscopic)
trebuie să fie observată cu ajutorul unui instrument care permite vizualizarea
fotogramei cu ocularul corespunzător ochiului drept, respectiv fotogramei din
stânga cu ochiul stâng. Creierul recepţionează fiecare imagine separat şi le
integrează într-o singura imagine tridimensională (în relief).
Anaglifele
Procedeul acesta foloseşte o particularitate a culorilor complementare (atunci
când fiecare culoare este formată din amestecul tuturor culorilor spectrale care nu
sunt cuprinse în cealaltă).
O anaglifă se obţine prin fotografierea suprapusă a ambelor fotograme ale
cuplului în culori complementare pe în fond alb. Culorile complementare cel mai
des folosite sunt roşu şi cyan. Dacă anagliful este privit cu ochelari prevăzuţi cu
lentile colorate în culori complementare, prin substracţia culorilor se obţine efectul
stereoscopic. Explicaţia fenomenului de separaţie a imaginilor este următoarea:
• lentila roşie a ochelarilor va fi străbătută numai de componenta roşie a luminii,
astfel că fondul alb al hârtiei va fi perceput în roşu;
• detaliile fotogramei redate în roşu se vor dizolva în fondul roşu;
• detaliile fotogramei în culoarea complementară roşului (cyan) vor fi percepute
în negru;
• lentila cyan a ochelarilor va fi străbătută numai de componenta cyan a luminii,
astfel că fondul alb al hârtiei va fi perceput în cyan;
• detaliile fotogramei redate în cyan se vor dizolva în fondul cyan;
• detaliile fotogramei în culoarea cyan vor fi percepute în negru.
Pentru realizarea unui model stereoscopic, procedeul culorilor complemen-
tare foloseşte tocmai această particularitate, cele două perspective centrale
fiind colorate fiecare în parte în culoarea complementară celeilalte.
Pentru obţinerea unei anaglife se utilizează două reprezentări (fotografice sau
tipografice) ale aceluiaşi subiect, una în cyan (albastru-verzui), cealaltă în roşu; le
suprapunem pe hârtie fotografică (sau le imprimăm) cu un foarte mic decalaj, aşa
încât observatorul, utilizând ochelari cu o lentilă cyan, iar alta roşie, vede apărând
subiectul în relief, culorile dispărând. Mai precis, anaglifele reprezintă un procedeu
fotografic care utilizează culori şi filtre corespondente pentru a crea iluzia reliefului
în filme, fotografii sau ilustraţii.
Imagini tridimensionale polarizate
Fizicianul scoţian David Brewster (1781-1868) a descoperit că lumina este
polarizată prin reflexie. Lumina obişnuită se propagă prin oscilaţii electromagnetice
transversale în toate planurile, iar lumina polarizată se propagă prin aceleaşi oscilaţii
dar numai într-un singur plan transversal. Pentru a obţine lumină polarizată se
utilizează cristale polarizoare. În cazul în care în calea unei raze de lumină polarizată
se interpune un cristal identic (numit analizor)cu cel folosit la polarizare (numit
polarizor) se constată că, prin rotirea sa, intensitatea luminoasă scade până la redu-
cerea totală.
Atunci când stereogramele se proiectează prin polarizori poziţionaţi în planuri
perpendiculare şi se privesc prin ochelari prevăzuţi cu analizori situaţi, de
asemenea, în planuri perpendiculare, se obţine efectul stereoscopic. Practic, fiecare
din ochi va vedea câte o singură fotogramă.
Autostereogramele
O autostereogramă este o imagine stereoscopică pentru vizualizarea căreia nu
este nevoie să se utilizeze instrumente speciale din categoria stereoscopului sau a
ochelarilor stereoscopici. Printre cele mai cunoscute produse de acest fel pot fi
enumerate imaginile lenticulare, hologramele, dar şi imaginile generate pe
computer prin aşa-numitele procedee 3-D.
Imagini lenticulare
Tehnologia lenticulară a fost folosită în anii 1960 pentru a produce imagini
tridimensionale cu scene religioase sau vederi. Această tehnologie este utilizată şi
pentru a realiza iluzia mişcării pe imagini plane. O imagine lenticulară este o
compoziţie a două imagini sursă ale aceluiaşi obiect văzute din direcţii uşor
diferite. Imaginile sursă sunt tăiate în fâşii extrem de înguste care sunt unite, sau
alternate, apoi acoperite cu un strat de plastic structurat în striaţii şi şanţuri. Efectul
3-D sau de mişcare este obţinut prin întreţeserea a două secvenţe ale mişcării unui
obiect în mişcare. Imaginea compozit este acoperită cu un strat (ecran) lenticular
din plastic care îndreaptă fiecare imagine sursă către un ochi, aşa încât observatorul
să schimbe unghiul de vedere prin bascularea videogramei.
OBŢINEREA FOTOGRAMELOR
Materialele fotosensibile
Materialele fotografice sunt constituite dintr-un strat fotosensibil depus pe un
suport oarecare. Practica fotografiei a impus utilizarea următoarelor categorii de
materiale fotosensibile:
• negative;
• pozitive;
• reversibile (care permit obţinerea imaginii pozitive pe acelaşi material pe
care s-a făcut fotografia).
Filme pentru fotografierea aeriană
Pentru fotografierea aeriană se folosesc filme diferite în funcţie de misiunea de
îndeplinit. În general se produc următoarele feluri de filme aeriene :
• pancromatice;
• izocromatice;
• infracromatice.
Filmele utilizate în fotogrammetrie sunt produse sub forma de benzi bobinate şi
au formate standard cu o lăţime 19,24,32 cm şi lungimea de 9,35,60 m. Filmele
fotogrammetrice sunt caracterizate prin sensibilitate, coeficient de contrast, puterea
de separaţie (număr de linii pe milimetru) şi granulaţie.

Obţinerea fotogramelor aeriene. Zborul fotogrammetric


O fotografie aeriană, indiferent de modul cum a fost obţinută, fie prin mijloace
aeropurtate, fie de pe o platforma spaţială, reprezintă un model redus al suprafeţei
de teren fotografiate. Dacă fotografia respectivă are proprietatea de a conserva
caracteristicile metrice ale obiectelor avem de-a face cu o fotograma. În practică se
utilizează mai multe formate ale fotogramelor 6 x 9 cm, 13 x 18 cm, 18 x 18 cm,
23 x 23 cm, 30 x 30 cm, 32 x 32 cm. Fotogramele conţin şi alte elemente
ajutătoare pe lângă imagine în sine:
• indicii de referinţă cu ajutorul cărora se poate determina centrul fotogramei,
• distanţa focală a obiectivului camerei fotogrammetrice,
• imaginea nivelei sferice (necesară pentru determinarea înclinării aproximative
a camerei fotogrammetrice la momentul preluării fotogramei),
• ora fotografierii (informaţie foarte utilă în procesul de fotointerpretare),
• înălţimea de zbor, regiunea fotografiată, scara de aerofotografiere.
Aerofotogramele sunt folosite pentru stabilirea caracteristicilor şi destinaţiei
obiectelor de pe suprafaţa de teren fotografiată, prin intermediul operaţiilor de
fotointerpretare şi descifrare.
Pentru ca aceste operaţiuni să corespundă unor standarde acceptate, scara de
fotografiere trebuie să răspundă unor cerinţe bine stabilite: scara planului care
trebuie întocmit (în general mai mare de 3-4 ori decât scara de fotografiere),
precizia solicitată, necesitatea descifrării pe fotograme a unor detalii de dimensiuni
mici etc. Zborurile fotogrammetrice pot fi clasificate astfel:
• la scară mare (scara de aerofotografiere mai mare de 1:10 000. În majoritatea
cazurilor, pentru întocmirea planurilor centrelor populate, zborurile se
realizează la scări cuprinse între 1:2 000 şi 1:10 000,
• la scară mică (scara de fotografiere cuprinsă între 1:10 000 şi 1: 30 000),
• la o scară foarte mică (scara de fotografiere mai mică de 1: 30 000).
Factori şi parametri care influenţează calitatea fotogramelor
Cei mai importanţi parametri care influenţează achiziţia fotogramelor aeriene
pot fi inventariaţi după cum urmează:
• selectarea tipului de avion pentru aerofotografiere;
• condiţiile atmosferice;
• alegerea anotimpului şi a orei pentru aerofotografiere;
• poziţia soarelui (elevaţia) la momentul fotografierii;
• alegerea direcţiei de zbor;
• selectarea tipului de emulsie fotosensibilă;
• folosirea filtrelor optice adecvate;
• altitudinea (înălţimea de zbor);
• selectarea camerei aerofotogrammetrice;
• cunoaşterea caracteristicilor fizico-geografice ale regiunii de fotografiat, în
vederea identificării variabilităţii optice şi reflective a obiectelor şi fenomenelor.
Diminuarea calităţii materialului fotografic obţinut poate favoriza dispariţia
sau alterarea formei unor obiecte şi are consecinţe foarte importante în ceea ce
priveşte posibilităţile de identificare şi interpretare corectă a elementelor specifice.
Vălul atmosferic şi influenţa lui asupra
rezultatelor aerofotografierii
În fotografierea aeriană a suprafeţei terestre, între aparatul fotoaerian şi
suprafaţa terestră se află întotdeauna o pătură groasă de aer care nu este niciodată
complet transparentă. Aceasta este alterată într-un anumit grad de prezenţa
anumitor particule, fie solide, fie produse prin condensarea vaporilor de apă, care
provoacă difuzarea luminii în atmosferă condiţionând claritatea aerului. Mediul
acesta tulbure imprimă şi obiectului de fotografiat aceeaşi caracteristică, adică
reduce contrastul detaliilor obiectului de fotografiat. Acest mediu alterat poartă
numele de văl atmosferic şi se datorează prezenţei în atmosferă a diferitelor
particule străine. Corpurile străine din atmosferă provoacă difuzarea razelor de
lumină în mediul înconjurător.
Ortofotogramele
Dezvoltarea tehnologiilor computerizate şi diversificarea metodelor de
procesare a datelor au generat o creştere a necesităţilor de informaţii topografice în
format digital ca sursă de bază pentru Sistemele Informaţionale Geografice. Date
geocodate (cu referinţa spaţială) şi hărţi de foarte bună calitate sunt solicitate
pentru diverse aplicaţii. Astfel, ortofotogramele digitale, derivate din imaginile
aeriene sau provenite de la sateliţii de observare a Terrei sunt pe cale să devină
soluţia ideală pentru aplicaţii în domenii economice diverse. Practic, prin
ortorectificare se proiectează punctele de pe fotogramă a căror poziţie este afectată
de distorsiunile datorate reliefului, geometriei camerei, unghiului de vedere, astfel
încât să fie obţinute imagini corecte din punct de vedere geometric, în vederea
exploatării lor cartografice.
Avantajele oferite de utilizarea acestor produse pot fi argumentate prin:
• obţinerea facilă a acoperirii cu imagini;
• posibilitatea transformării fotogramelor aeriene şi satelitare analogice în
imagini digitale cu ajutorul scannerelor fotogrammetrice de înaltă rezoluţie;
• posibilitatea corelării datelor MNT (Modelul Numeric al Terenului) cu datele
imagine;
• punctele de control (de referinţă) pot fi achiziţionate în timp real cu ajutorul
sistemelor GPS;
• procesarea datelor poate fi realizată cu ajutorul unor platforme hard/soft
accesibile ca preţ.
Pentru realizarea ortofotogramelor se parcurg trei etape distincte de prelucrare a
datelor brute:
• orientarea interioară, bazată pe utilizarea parametrilor camerei, indicilor şi a
punctelor de legătură;
• orientarea exterioară prin care se realizează legătura dintre imagine şi teren
utilizând puncte de control măsurate prin metode topografice şi cartografice;
• ortorectificare efectivă care permite corelarea elementelor de orientarea
interioară şi exterioară cu modelul digital al terenului.
Avioanele utilizate în fotogrammetrie
Un avion destinat aerofotografierii trebuie să fie prevăzut cu trape speciale şi cu
dispozitive speciale pentru fixarea camerelor şi a instrumentelor de navigaţie. În
cazul avioanelor presurizate, trapa este obturată cu un ecran de protecţie
transparent, suficient de gros pentru a rezista depresurizării. Acest ecran optic
special are şi un rol de filtrare, permiţând numai trecerea radiaţiei electromagnetice
în vizibil şi infraroşu.
Principalele caracteristici tehnice ale avionului fotogrammetric sunt:
• viteza de zbor;
• plafonul de zbor;
• raza de acţiune;
• greutatea.
La bord se montează aparate speciale denumite camere aerofotogrammetrice
care, spre deosebire de alte aparate de înregistrare fotografică uzuale, au distanţa
focală constantă. Principala destinaţie a camerelor fotoaeriene este furnizarea de
fotograme (fotografii pe care se pot face măsurători).
Camerele aerofotogrammetrice clasice
Aparatul fotoaerian (având un volum de aproximativ 50x70x50 cm) se
poziţionează în avion astfel încât să fie cât mai aproape de centrul de greutate al
acestuia. Acesta se compune din cameră, obiectiv, caseta pentru film, dispozitivul
de comandă, sistemul de transmisie antrenat de un motor electric şi suportul
giroscopic al aparatului.
Camerele aerofotogrammetrice clasice funcţionează cu bobine de film (60 – 120 m
lungime) sau, mai rar, cu plăci de sticla. Fotogramele pe plăci au avantajul că nu
se deformează, asigurând în acest mod o mai mare precizie a prelucrărilor. La
aparatele fotoaeriene moderne, toate procesele de fotografiere (bobinarea filmului,
expunerea, păstrarea intervalului între expuneri etc.) sunt executate automat,
asigurând planeitatea filmului (evitând erorile care pot altera informaţia restituită).
În funcţie de mărimea distanţei focale a obiectivului, aparatele fotoaeriene pot fi
clasificate după cum urmează:
• cu distanţa focală mică (de la 50 la 150 mm),
• cu distanţa focală medie (de la 150 la 300 mm),
• cu distanţa focală mare (mai mare de 300 mm).
Obiectivele cu distanţe focale de 50 mm se folosesc pentru fotografierea unor
terenuri plane (scări mai mari de 1:10.000), cele cu distanţe focale de 70 mm,
pentru terenuri cu forme de relief diferite (dealuri, şes etc.), cele cu distanţe focale
de 100 – 140 mm, în zone muntoase, iar cele cu distanţe focale de la 200 mm la
500 mm, pentru aerofotografierea centrelor populate. Dacă ne referim la dimen-
siunea fotogramelor obţinute şi la distanţa focală a obiectivului utilizat camerele
fotogrammetrice pot fi grupate în următoarele categorii:
• cu distanţa focală de f = 88 mm, f = 152 mm, f = 305 mm pentru fotogramele
cu dimensiunile 23 cm x 23 cm;
• cu distanţa focală de f = 70 mm, f = 115 mm, f = 210 mm pentru fotogramele
cu dimensiunile 18 cm x 18 cm.
Camerele fotogrammetrice cu distanţele focale de 88 mm şi 70 mm fac parte
din categoria camerelor cu obiective super-grand-angulare deoarece deschiderea lor
este de 1200-1390. Camerele fotogrammetrice cu distanţele focale de 152 mm şi
115 mm fac parte din categoria camerelor cu obiective grand-angulare deoarece
deschiderea (câmpul) lor este de 1000-1050. Camerele fotogrammetrice cu
distanţele focale de 210 mm şi 305 mm fac parte din categoria camerelor cu
obiective super-grand-angulare deoarece deschiderea lor este de 600-700.
Dispozitive anexe utilizate în
aerofotografiere clasică
Aparatul fotoaerian este prevăzut cu o serie de dispozitive anexe necesare pentru
realizarea acoperirii între fotograme, înregistrării unghiului de derivă şi determinării
elementelor orientării exterioare ale fotogramelor. Pentru a asigura înregistrarea pe
fotograme a tuturor punctelor terenului din foaia de zbor a avionului, este necesar ca
fotografiile să fie aliniate şi să aibă o acoperire pe bandă de 66% şi între benzi de 33 %.
Asigurarea automată a intervalul între expuneri în scopul acoperirilor longitudinale
necesare între imaginile de pe fotograme se realizează cu ajutorul unui dispozitiv numit
intervalometru cu care se poate măsura şi unghiul de derivă.
Camerele fotoaeriene digitale
Camerele aeriene clasice au fost utilizate cu succes în lumea întreagă mai mult
de jumătate de secol. Chiar şi în perioada actuală nu s-a renunţat în totalitate la
acestea. Posibilitatea de obţinere cu foarte mare precizie a coordonatelor spaţiale
ale punctului de preluare a fotogramei cu ajutorul GPS a schimbat în foarte mare
măsură modul de preprocesare a datelor primare.
Totuşi, deşi complexitatea şi costurile de dezvoltare a unui nou tip de cameră
aeriană bazat pe utilizarea senzorilor digitali, sunt extrem de ridicate, în acest an va fi
lansată pe piaţă o camera digitală produsă de LH System (Elveţia, SUA), Carl Zeiss
Oberkopfhen (Germania) şi Intergraph (SUA) în colaborare cu Centrul Aerospaţial
German (DLR). Aceasta are caracteristicile camerelor fotogrammetrice clasice dar
oferă şi posibilitatea înregistrării de date multispectrale pentru aplicaţiile de
teledetecţie. Se poate spune că se trece la o noua etapă de dezvoltare a tehnicilor
fotogrammetrice şi de teledetecţie astfel încât acestea să devină complementare.
Caracteristicile acestei camere digitale corespund solicitărilor în ceea ce
priveşte câmpul de vedere, coerenţa între elementele constitutive ale imaginii
(pixeli), rezoluţia ridicată, precizia geometrică şi radiometrică, rezoluţia spectrală
(număr de canale) şi mai ales stereoscopia. În cazul camerelor digitale cercetările
au dus la un compromis între senzorii CCD liniari (utilizând un plan focal şi o
singură lentilă) şi cei “matriciali” (mai multe lentile şi planuri focale). Camera
produsă de LH Systems, urmare a 30 de ani de cercetări, este dotată cu trei linii în
pancromatic situate în planul focal şi linii multispectrale adiţionale.
Camere fotografice nemetrice
Nu demult, fiind foarte voluminoase şi costisitoare, echipamentele
fotogrammetrice necesare realizării unui lanţ tehnologic complet constituiau o
investiţie cu o amortizare foarte lentă, dar, o dată cu apariţia mijloacelor specifice
fotogrammetriei digitale, acestea au devenit abordabile pentru categorii mai
diversificate de utilizatori. Progresului tehnic recent i se adaugă noi metode
simplificate de exploatare care permit chiar şi exploatarea fotografiilor preluate cu
aparatele fotografice nemetrice de mic format.

Exploatarea fotogramelor
În practică, fotogramele pot fi exploatate individual sau pe cupluri. Atunci când
corectarea distorsiunilor se face pe fotograme izolate, prin fotoredresare, produsele
fotogrammetrice rezultate (fotogramele redresate, fotoschemele, mozaicurile sau
fotoplanurile) servesc la identificarea elementelor planimetrice (în acest caz ne
găsim în cazul fotogrammetriei planigrafice). Fotograma independentă are un
conţinut similar cu cel recepţionat de ochiul omenesc în vedere monoculară (totul
reducându-se la detalii planimetrice).
Exploatarea fotogramelor individuale (fotoredresarea)
Pentru ca imaginea unui teren orizontal să fie obţinută la o scară omogenă pe
fotogramă, este necesar ca planul clişeului să fie riguros orizontal în momentul
aerofotografierii, dar acest lucru este aproape imposibil în practica
aerofotografierii. Eliminarea distorsiunilor generate în acest mod se face prin
metode de fotoredresare, adică prin reconstituirea poziţiei reciproce dintre planul
clişeului şi teren în momentul preluării fotogramei. Prin redresarea fotogramelor se
înţelege operaţiunea prin care se realizează orizontalizarea fotogramelor aeriene şi
aducerea lor într-o scară predefinită. Astfel, se elimină distorsiunile provocate de
înclinarea acestora faţă de orizontală. Atunci când este absolut necesar,
fotoredresarea se poate realiza în mod aproximativ folosind poziţia înregistrată a
bulei nivelei sferice şi înălţimea de zbor măsurată cu altimetrul.
Cea mai răspândită metoda de fotoredresare exactă, numită şi fotoredresarea pe
puncte, constă în folosirea coordonatelor planimetrice a patru puncte obţinute prin
măsurători specifice reperajului topografic terestru. Dacă proiecţiile imaginilor
punctelor de pe fotogramă sunt puse în coincidenţă cu corespondentele lor raportate
pe o planşetă, atunci imaginea proiectată a întregii fotograme este redresată.
În mod analog dacă pe planşetă se fixează o hartă existentă şi se asigură în mod
similar coincidenţa cu detaliile corespondente de pe fotogramă, atunci imaginea
este, de asemenea, redresată.
Exploatarea cuplelor stereoscopice (stereorestituţia)
Atunci când se exploatează zona comună (de acoperire) a doua fotograme succesive
(cupluri) cu ajutorul unor instrumente fotogrammetrice specializate ne găsim în cazul
stereofotogrammetriei, iar produsul final este planul restituit. Fotogrammetria
stereoscopică sau stereofotogrammetria se referă la prelucrarea a două fotograme
pentru care axele de fotografiere au fost paralele, fiind cunoscut şi cazul fotogramelor
cu axe de preluare convergente (specifice fotogrammetriei terestre).
Stereofotogrammetria se bazează pe fotografierea aceleiaşi zone de teren pe două
clişee preluate din două puncte de staţie diferite. Este evident faptul că fiecare punct al
terenului trebuie să fie vizibil în zona comună (de acoperire) a celor două clişee.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească două clişee pentru a constitui un
cuplu stereoscopic:
• Fotografierea să fie paralelă sau foarte puţin convergentă;
• Baza de fotografiere trebuie să fie calculată ţinând cont de depărtarea faţă de
subiectul de fotografiat. În general se admite un raport de 1/5 din distanţa faţă de
structura fotografiată;
• Depărtarea faţă de subiectul de fotografiat trebuie să fie corelată cu scara
clişeelor (în cazul fotogrammetriei digitale corelată cu talia pixelului captorului
numeric). De fapt, depărtarea faţă de subiect şi scara sunt strâns corelate;
• Acoperirea longitudinală şi transversală (pentru a putea fi restituit un obiect
trebuie să apară pe cele două clişee ale unui cuplu). Pentru a realiza o cuvertură a
unei zone de teren fotogramele trebuie să asigure o acoperire longitudinală (pe
bandă) şi transversală (între benzi).
Pentru o exploatare metrică a cuplelor, nelimitată de geometria fotogramelor,
trebuie să se facă apel la stereofotogrammetrie, adică la utilizarea metrică a
acestora, în vederea extragerii vizuale, pe baza principiilor stereoscopice, a
caracteristicilor reliefului unei zone pentru care prin mijloace specifice a fost
obţinut un cuplu stereoscopic.
Aparatele de stereorestituţie permit realizarea de modele virtuale ale terenului cu
ajutorul cărora să poată fi desenate contururile, trăsăturile terenului în vederea
elaborării de planuri şi hărţi. Cu ajutorul aparatelor de stereorestituţie, obiectele
fotografiate pot fi vizualizate nu numai ca reprezentări plane, ci şi ca dimensiune
spaţiala (în relief). Fiecare fotogramă este observată printr-un sistem optic
independent aşa încât fiecare obiect fotografiat cvasisimultan din două poziţii
diferite să fie perceput concomitent de fiecare ochi în parte. Imaginile sunt combinate
obţinându-se o imagine tridimensională virtuală. Aparatele de stereorestituţie permit
trasarea mecanică în mod continuu a curbelor de nivel, reperul spaţial de măsurare
(marca), fiind ghidată stereoscopic de către operator. În procesul de stereorestituţie,
pentru a trece de la coordonate imagine la coordonate teren, se disting trei etape:
• orientarea interioară (determinată de cunoaşterea foarte precisă a geometriei
camerei fotogrammetrice),
• orientarea relativă, care se realizează cu ajutorul punctelor omologe şi a
punctului corespondent din teren,
• orientarea absolută, care se obţine cu ajutorul punctelor omologe deja corelate
şi a cel puţin trei puncte din teren.
Astfel este obţinută modelarea stereoscopică prin aplicarea ecuaţiei de
colinearitate a punctelor cunoscute ale terenului şi măsurate. Se trece, de fapt, de la
punctul teren M (X, Y, Z) la două puncte imagine (x1, y1) şi (x2, y2).

NOŢIUNI DE TELEDETECŢIE
Generalităţi
Teledetecţia nu este o tehnologie nouă. De mai mult timp omul s-a ridicat
deasupra Pământului, în primul rând pentru a-l observa de la distanţă şi, apoi,
pentru a obţine mai multe informaţii despre forma şi structura sa, în general despre
caracterele suprafeţei în toată complexitatea alcătuirii ei. Aplicaţiile tehnicilor de
teledetecţie în domeniul înţelegerii şi cunoaşterii resurselor planetei sunt acceptate
în prezent de comunităţile ştiinţifice şi guvernamentale drept instrument tehnologic
perfect adaptat obţinerii de informaţii obiective care pot fi utilizate cu mare
eficienţă în sistemele informaţionale.
În sens larg teledetecţia (en. remote sensing, fr. télédétection) este ansamblul de
mijloace care permit înregistrarea de la distanţă a informaţiilor asupra
suprafeţei terestre. O definiţie sintetică a teledetecţiei a fost formulată de Colwell
(1983): achiziţia de date despre un obiect sau un grup de obiecte cu ajutorul unui
senzor situat la distanţă de acestea. O altă definiţie a teledetecţiei, de această dată
mai detaliată, s-ar putea enunţa astfel: Teledetecţia este o tehnică modernă de
investigare care permite detectarea de la distanţă a variaţiilor de absorbţie,
reflexie şi de emisie caracteristice undelor electromagnetice şi stocarea semnalelor
sub forma de fotografii, de înregistrări (care pot constitui imagini), sau de profile
spectrale.
Fiecare din definiţiile reproduse mai sus a fost enunţată de specialişti aparţinând
unor domenii de activitate particulare (construcţii aerospaţiale, fizică). Din punct
de vedere al geografului definiţia ar putea fi formulată astfel: Ansamblu de cu-
noştinţe şi tehnici utilizate pentru determinarea caracteristicilor fizice şi biologice
ale suprafeţei terestre prin măsurători efectuate de la distanţă fără a intra în
contact material cu acestea.

Spectrul electromagnetic
Mărimea cea mai des măsurată de sistemele de teledetecţie actuale este energia
electromagnetică emanată sau reflectată de obiectul studiat. Aceasta pentru că
elementele constitutive ale scoarţei terestre (rocile, solurile), vegetaţia, apa, cât şi
obiectele care le acoperă au proprietatea de a absorbi, reflecta sau de a emite energie.
Cantitatea de energie depinde de caracteristicile radiaţiei (lungimea de undă şi
intensitatea acesteia), de proprietatea de absorbţie a obiectelor şi de orientarea
acestor obiecte faţă de soare sau faţă de sursa de radiaţie. Toate categoriile de obiecte
de la suprafaţa Terrei au proprietatea de absorbi o parte a radiaţiei electromagnetice,
în funcţie de aceasta fiind definită semnătura spectrală a obiectului respectiv. Pe baza
cunoştinţelor referitoare la categoriile de radiaţii cu lungimi de undă absorbite şi
reflectate este posibilă analizarea şi interpretarea imaginilor de teledetecţie.
Elementele care stau la baza acestor analize sunt următoarele:
• lungimea de undă;
• intensitatea radiaţiei incidente;
• caracteristicile obiectelor şi elementelor (în particular caracteristici de
absorbţie);
• orientarea acestor obiecte şi elemente în raport cu poziţia soarelui sau a sursei
de iluminare.
Instrumentele optice furnizează imagini similare unei observări directe din
spaţiu. Rezoluţia ridicată a acestor instrumente şi utilizarea benzilor multispectrale
permit achiziţionarea imaginilor foarte bogate în informaţii care pot fi interpretate
în vederea obţinerii detaliilor specifice ale suprafeţei Terrei. Instrumentele radar
pot funcţiona atât ziua cât şi noaptea indiferent de acoperirea cu nori. Observarea în
domeniul optic şi al hiperfrecvenţelor este un mijloc complementar de investigare
care poate fi adaptat necesităţilor fiecărei aplicaţii în parte. Datele radar, combinate
cu imagini optice de arhivă, constituie o alternativă viabilă în cazuri de urgenţă
generate de calamităţi naturale.

Ramuri ale teledecţiei cu utilizare tematică


Până la începutul anilor '70 ai secolului XX, teledetecţia era limitată la utilizarea
fotografiei aeriene alb-negru şi color (în domeniul vizibil şi, foarte rar, în domeniul
infraroşu). O dată cu lansarea primilor sateliţi tehnologici, progresul în acest
domeniu a fost foarte rapid, în special datorita dezvoltării electronicii şi înlocuirii
captorilor fotochimici (reactivii peliculelor) cu captorii electronici detectori de
lumină, termografici sau radar.
În sens strict, teledetecţia utilizează radiaţiile electromagnetice din intervalul
cuprins între ultraviolet şi microunde. Senzorii specifici captează variaţiile de
absorbţie-emisie-reflexie ale suprafeţei, sau chiar a stratului superficial. Datele sunt
stocate pe un suport magnetic (sub formă de fişiere-imagine), în formate care
permit vizualizarea pe monitoare, tipărirea lor, sau impresionarea pe materiale
fotosensibile speciale (active în special în infraroşu) care permit restituţia prin
procedee fotografice clasice.
Radiaţiile electromagnetice sunt utilizate şi în geofizică dar, datorită faptului că
tehnicile de înregistrare, care utilizează zone ale spectrului cu lungimi de undă infe-
rioare ultravioletului (raze X, raze Gamma) sau mai mari decât microundele şi captează
un semnal care are o origine mult mai profundă (la adâncime), nefiind permisă decât o
restituţie pe profil, se consideră că nu fac parte din metodele de teledetecţie.
De asemenea, se consideră că în domeniul aplicativ se folosesc patru tehnici uzuale
de teledetecţie: trei cu înregistrare pasivă (fotografia aeriană sau cosmică, cunoscută şi
sub numele de fotogrammetrie, teledetecţia multispectrală în domeniul vizibil şi
infraroşu şi una cu înregistrare activă, respectiv, radarul). În ultimii ani s-a dezvoltat o
nouă tehnică considerată a fi o parte a teledetecţiei: videografia care este folosită mai
ales pentru cartografierea tematică de urgenţă şi în zonele greu accesibile.
Multă vreme s-a considerat că există două ramuri ale teledetecţiei, din care una,
de orientare figurativă, utilizează metode de analiză calitativă care permit, cu foarte
mare dificultate, generarea de imagini, cunoscută şi sub denumirea de teledetecţie
analogică, iar cea de-a doua, care se referă la aspectul numeric, apărută şi
dezvoltată o dată cu computerele, tratând informaţia abstract, ca o colecţie de
măsurători care subliniază caracterul inerent cantitativ al datelor. În cazul al doilea
imaginea nu este înţeleasă ca informaţie, ci ca un mecanism simplu pentru
vizualizarea informaţiei.
Teledetecţia multispectrală în vizibil şi infraroşu
Prin comparaţie, tehnologia sistemelor orientate numeric foloseşte instrumente
electronice apte să preleveze date referitoare la zone mult mai largi, utilizând şi
ferestre invizibile ale spectrului electromagnetic. Trebuie remarcat faptul că aceste
sisteme permit şi analiza datelor de factură figurativă (analogică), existând multe
tehnici de interpretare care sunt aplicabile în ambele tehnologii.
Datorită perspectivei largi, facilitată de altitudinea la care evoluează satelitul
purtător de captori şi senzori, a numărului de benzi spectrale dedicate şi a vitezei de
deplasare sunt obţinute mari cantităţi de informaţii. Se consideră că datele de
teledetecţie sunt cu adevărat valorificate numai dacă utilizarea lor satisface
simultan condiţiile de rapiditate şi de cost rezonabil. Din păcate, aceasta nu depinde
numai de sistemul satelitar, ci şi de posibilităţile de prelucrare a volumului imens
de date în vederea extragerii informaţiilor tematice relevante prin mijloace
tehnologice încă destul de scumpe, care, din nefericire, necesită şi o instruire destul
de pretenţioasă a personalului.
Sistemele de baleiere multispectrală permit folosirea unor metode foarte
eficiente de obţinere a datelor spectrale într-o scară largă de lungimi de undă şi
stocarea lor de manieră cantitativă. Tehnicile de analiză computerizate fiind, însă,
singurul mijloc de valorizare a acestor date, elementul esenţial în teledetecţie este
corelarea posibilităţilor de achiziţie a datelor cu modul de recunoaştere şi de
procesare numerică a datelor cu scopul transformării lor în informaţii utile, adică
trecerea de la cantitativ la calitativ.
Teledetecţia în microunde
Deşi instrumentarul radar a fost folosit cu mult înaintea senzorilor
multispectrali, se poate spune şi acum, când pe orbite este plasată o serie
importantă de sateliţi radar (ERS, JERS, RADARSAT), că aplicaţiile nu au, totuşi,
un caracter operaţional fiind considerate a fi, încă, în faza de cercetare.
Instrumentele sateliţilor de cercetare radar sunt de tip activ, având avantajul
independenţei înregistrărilor faţă de starea atmosferică. Iniţial, sistemele active cu
microunde au fost proiectate pentru a observa zonele acoperite cu gheaţă sau
zăpadă şi oceanele, zone în care acoperirea sistematică cu nori împiedică
înregistrarea de date optice şi multispectrale. Experimentele care au urmat lansării
platformelor spaţiale radar au dus, în urma programelor de cercetare, la rezultate
surprinzătoare. Imaginile multispectrale pot fi utilizate complementar cu imaginile
din domeniul microundelor.
Produse radar utile, spectaculoase, dar şi foarte precise, pot fi utilizate pe scară
largă în geografie. Procesul interferometric, posibil datorită sateliţilor europeni
ERS 1 şi ERS 2, poate fi folosit la producerea modelului digital al terenului cu o
precizie de 3-5 metri. Datorită preciziei orbitei satelitului şi a calităţii ridicate a
datelor este posibilă achiziţionarea de date foarte coerente între datele complexe
provenite de la două sau mai multe pasaje pe aceeaşi orbită. Pe lângă aplicaţiile
MNT, rezultate promiţătoare au fost obţinute în domeniul studiului efectelor
cutremurelor şi alunecărilor de teren de mare întindere, dar pot furniza şi informaţii
valoroase asupra structurii geologice şi a compoziţiei chimice terestre. În relaţie cu
senzorii optici pot fi realizate aplicaţii foarte utile care nu depind de starea
atmosferică, nici de prezenţa radiaţiei solare, deci este posibilă şi utilizarea
intervalului nocturn pentru înregistrare.
Se poate spune că, după 1989, utilizând tehnicile radar, a fost introdusă o nouă
generaţie de sateliţi tehnologici care funcţionează pe baza emiterii direcţionale a
unui semnal de microunde şi, apoi, recepţionarea radiaţiei reflectate de ţinta
terestră. Din păcate, datorită consumului mare de energie necesară funcţionării
sistemului de emisie-recepţie, sateliţii radar nu pot fi activi decât în mod secvenţial,
în cadrul unor misiuni precis parametrate, unii dintre aceştia având o activitate
limitată la aproximativ 10 minute pe oră.

Sistemele satelitare şi instrumentele lor (captori, senzori)


Vectorii purtători
Vectorii (platformele purtătoare) sunt vehicule aeriene sau spaţiale utilizate
pentru a transporta o platforma şi încărcătura sa utilă (în cazul teledetecţiei captorii
şi anexele lor). În funcţie de tipul de aplicaţii pentru care au fost lansaţi, ţinând cont
şi de durata de existenţă prognozată, sateliţii tehnologici de teledetecţie utilizează
două tipuri de orbite:
• geostaţionare ecuatoriale (satelitul este plasat la altitudinea de 36000 km. „fixat”
deasupra unui punct al ecuatorului). Din această categorie pot fi amintiţi sateliţii
meteorologici europeni din seria METEOSAT şi cei americani din seria GOES. Aceşti
sateliţi nu pot observa decât una din feţele Pământului, dar au ca avantaj frecvenţa
ridicată de furnizare de imagini (o imagine la fiecare jumătate de oră);
• heliosincrone cvasi-polare. Sateliţii tehnologici utilizează orbite mult mai joase
(700-1200 Km), trecând mereu la verticala aceluiaşi punct de pe orbită la aceeaşi oră
solară. Din această categorie fac parte sateliţii de pasaj SPOT, LANDSAT, dar şi
sateliţii meteorologici din seria NOAA şi sateliţii radar ERS sau RADARSAT.
Instrumentele de achiziţie (captori, senzori, detectori)
Energia radiativă provenind de la scena vizată este captată cu ajutorul
instrumentelor specializate aflate la bordul satelitului, eliberând în schimb semnale
electrice corespunzătoare (măsurabile); prin similitudine camera fotografică este un
captor, chiar dacă nu este eliberat un semnal electric cuantificabil.
Scannerul reprezintă sistemul integral de achiziţie a datelor, ca de exemplu în cazul
sateliţilor Landsat Thematic Mapper şi SPOT Pancromatic; scannerul este alcătuit din
senzori şi detectori. Instrumentele de tip HRV ale sateliţilor SPOT, TM sau MSS ale
sateliţilor LANDSAT, sau AVHRR ale sateliţilor din seria NOAA sunt de tip pasiv.
Senzorul reprezintă instrumentul care acumulează energia, pe care o converteşte
într-un semnal şi o prezintă într-o formă adecvată obţinerii de informaţii despre
mediu. Detectorul reprezintă dispozitivul încorporat în sistemul de senzori care
înregistrează radiaţia magnetică. De exemplu, în sistemul de senzori al satelitului
Landsat TM există 16 detectori pentru fiecare lungime de undă (excepţie fiind
banda 6 care deţine 4 detectori). Din păcate, calitatea imaginilor obţinute cu
ajutorul acestor instrumente depinde de starea atmosferică din momentul preluării.
Mijloacele de transmisie la sol şi de preprocesare a datelor brute
În afara vectorilor şi captorilor, un sistem satelitar necesită şi existenţa unor
mijloace terestre care să asigure funcţionarea lanţului captare, transmisie, prelucrare,
difuzare, după cum urmează:
• Un centru de misiune care defineşte zilnic „sarcina “ pe care satelitul trebuie
să o îndeplinească. În legătură directă cu centrul de misiune se află staţia de
control care permite pilotarea satelitului şi corectarea parametrilor orbitei (tangaj,
ruliu şi derivă).
• Un centru de preprocesare (pretratare) a datelor. Aici se recuperează datele
brute primite de la staţia de recepţie şi le transformă radiometric şi geometric în
vederea difuzării către utilizatori.

NOŢIUNI DE FOTOINTERPRETARE

Generalităţi
Fotointerpretarea este metodologia de extragere şi clasificare a informaţiei
tematice conţinute de fotograme sau perechi de fotograme. Această disciplină s-a
dezvoltat în paralel cu fotogrammetria. De fapt, fotogramele şi cuplele
stereoscopice constituie un echivalent analogic optico-mecanic şi chimic al
sensibilităţii ochiului la lumină, al viziunii stereoscopice şi percepţiei optice.
Primul obiectiv al fotointerpretării este utilizarea intensivă a documentelor
fotografice şi/sau imagine pentru obţinerea şi exploatarea informaţiei necesare
studiilor specifice unor domenii tematice.
Fotointerpretarea este condiţionată de acumularea prealabilă a unor cunoştinţe
referitoare la realitatea socio-economică şi fizică, tipurile morfologice şi condiţiile
specifice unui areal considerat subiect al studiului.
În plan calitativ imaginea fotografică poate fi interpretată cu scopul evidenţierii
diverselor caracteristici ale mediului de către specialişti din diverse ramuri ale
ştiinţelor naturii. În plan cantitativ, fotografia aeriană şi tehnicile fotogrammetrice
multispectrale în vizibil şi infraroşu permit măsurarea formelor şi dimensiunilor
terenului cu ajutorul unor instrumente clasice, în vederea elaborării hărţilor şi
planurilor. Chiar dacă progresul informaticii este exponenţial, folosirea tehnicilor
figurative se dovedeşte a fi foarte sigură şi, în multe cazuri, economică pentru o
mare varietate de aplicaţii operaţionale, dezvoltarea acestei tehnologii nefiind, în
nici un fel, stopată, în special pentru că echipamentele specifice analizei numerice
sunt, încă, foarte costisitoare, atât din punct de vedere fizic, dar şi în exploatare.
Chiar dacă fotogrammetria clasică permite măsurarea celor trei dimensiuni
X,Y,Z, singurele măsurători care se efectuează sunt bidimensionale. Avantajele
utilizării fotografiei (în cazul nostru fotograma aeriană) pot fi rezumate astfel:
• Este o imagine relativ obiectivă a realităţii la un moment dat.
• Fotografia redă o reprezentare completă a unui obiect (cu excepţia părţilor
ascunse sau mascate).
• Este un document foarte uşor de manipulat, cu o mare fiabilitate în timp
(atunci când sunt luate măsuri de arhivare speciale).
• Prin aerofotografiere sau prelevări de fotograme terestre se realizează
corespondenţa dintre obiectul real din teren şi imaginea sa (mai mult sau mai puţin
obiectivă ) de pe fotogramă.
• Este posibil studiul obiectelor deformabile, fragile, moi, fără a intra în contact
direct cu acestea şi fără a le deteriora.
• Prin fotointerpretare, se realizează operaţiunea inversă prin care se încearcă
reconstituirea realităţi din teren pe baza unor criterii de analiză specifice.
• Evident, fotogrammetria apelând la măsurători indirecte, are şi unele incon-
veniente care se datorează, în special, calculelor relativ complexe care împiedică
obţinerea rezultatelor în timp real.
Fotografia aeriană se utilizează în două moduri:
• prin metode de fotoidentificare se recunosc obiecte simple vizibile pe
fotogramă (drumuri, arbori, ape), iar prin fotodeterminare, utilizând principii
logice, se recunosc obiecte şi fenomene simple;
• prin fotointerpretare se realizează o analiză deductivă stabilind relaţiile complexe
între obiecte foarte frecvent invizibile pe fotograme (soluri, prezenţa apei freatice).
Această analiză conduce la elaborarea de legi de corelare între obiecte şi la o înţele-
gere globală a structurilor mediului şi a interacţiunilor între factorii naturali şi umani.
Fotointerpretarea face apel la specializarea interpretului, la competenţa sa şi,
mai ales, la experienţa sa de teren fără de care nu este posibilă obţinere unor
rezultate reale. Trebuie ţinut seamă de faptul că mai mult de 90% din informaţiile
pe care le avem despre lumea exterioară sunt recepţionate prin simţul văzului.
Mecanismul de acumulare a informaţiilor despre mediul înconjurător se poate
exprima din punct de vedere al succesiunii proceselor astfel:
• receptare;
• percepţie;
• integrare;
• valorificare (prin intelect).
Principii de fotointerpretare
Etapele procesului de fotointerpretare
Fotointerpretarea este realizată, în general, printr-o succesiune de operaţiuni
constând din:
• pregătire (prezonare);
• confruntarea de teren (recunoaştere prealabilă, control final);
• sinteză;
• cartografiere.
Pregătirea (prezonarea)
Se începe cu racordarea hârtiilor şi fondului de planuri disponibile referitoare la
zona de studiu. De asemenea, se pregăteşte baza fotografică de lucru (asamblarea
fotogramelor în fotoscheme sau mozaicuri)
Se efectuează lectura preliminară pentru a:
• identifica posibilităţile de acces;
• se familiariza cu marile unităţi de peisaj sau de teritoriu care pot face obiectul zonării.
Lectura stereoscopică permite efectuarea unei prime interpretări detaliate
orientate către subiectul de studiu utilizând mijloace de evaluare a structurilor şi a
texturilor care favorizează interpretarea mai avansată.
Se obţine prezonarea însoţită de o legendă care să limiteze posibilitatea de confuzii
(incertitudini). Cu această ocazie se localizează şi puncte care trebuie vizitate la teren (ex.
cariere unde se pot face studii de sol sau de structuri geologice). Obiectele neidentificate
şi incerte se inventariază pentru a fi şi ele vizitate la teren.
Validarea interpretării la teren
Deplasările la teren trebuie să fie efectuate ţinând seama de câteva principii de
lucru care permit simplificarea:
• Observarea punctuală individuală (lungă şi costisitoare);
• Observarea staţionară se face dintr-un punct reprezentativ al zonei de studiu
(staţie). În urma observării staţionare se obţine o reprezentare deseori afectată de
limitările impuse de mascare şi de aprecierea perspectivă neconformă cu realitatea;
• Observarea peisajului din mai multe puncte de staţie. Prin această metodă se
poate face o descriere mai completă a zonei de interes. Totuşi, şi această metodă de
lucru este limitată de mascare şi perspectivă care pot înşela observatorul, fie el
foarte experimentat.
Alte consideraţii privind fotointerpretarea
În practică, succesiunea operaţiunilor poate varia în funcţie de anotimp şi starea
vremii, iar durata procesului de fotointerpretare variază în funcţie de:
• tema studiată,
• obiectivele studiului,
• experienţa fotointerpretării.
Percepţia prin fotograme aeriene permite reconstituirea realităţii şi o apreciere
cartografică foarte puţin alterate de perspectivare. Definirea calitativă şi canti-
tativă precisă a obiectelor necesită corelarea cu terenul. Zonele de umbră şi zonele
supraexpuse afectează lizibilitatea elementelor de pe fotogramă. Reflexivitatea
rocilor de culoare albă provoacă apariţia unor zone foarte luminoase fiind
împiedicată discriminarea detaliilor datorită pierderii de contrast. Pentru unul şi
acelaşi detaliu, în condiţii meteorologice diferite, interpretarea trebuie adaptată
ştiind faptul că solul umed are o culoare diferită, mai închisă, decât solul uscat.
Pentru a compensa acest handicap, în timpul prelucrării de laborator, se realizează
o expunere diferenţiată: mai lungă pentru zonele strălucitoare (închise pe negativ)
şi mai redusă pentru zonele umbrite (transparente pe negativ).

Rolul culorilor în analiza datelor de teledetecţie


Lumina este o formă de energie care se propagă în spaţiu sub forma undelor
(oscilaţiilor) electromagnetice, fiind un caz particular al energiei radiante, mai
precis este acea parte a energiei radiante care este capabilă să producă fiinţei
umane şi altor organisme superioare senzaţii vizuale.
Energia emisă de soare cuprinde o largă gamă de radiaţii electromagnetice.
Dintre acestea, la suprafaţa Terrei, după trecerea prin atmosfera terestră (care
acţionează ca un filtru), ajunge doar o mică parte, care cuprinde radiaţiile vizibile
precum şi radiaţii din zonele învecinate (ultraviolet şi infraroşu). Toate acestea
alcătuiesc (după cum s-a mai arătat în capitolul 1) zona optică a spectrului.
Dintre componentele spectrului radiaţiilor electromagnetice, doar acelea aparţinând
unui domeniu foarte îngust, plasat aproximativ în centrul acestuia, având valorile
eşalonate între 380 şi 760 µm, produc senzaţii luminoase. Ele constituie zona vizibilă a
spectrului, prezenţa lor simultană în cantităţi egale, provocând unui observator senzaţia
luminii albe.
Ochiul uman nu este capabil să distingă componentele luminii albe, dar, atunci
când printr-un procedeu oarecare, aceasta este descompusă astfel încât radiaţiile
componente să ocupe poziţii diferite în câmpul vizual, organul vederii le dife-
renţiază prin senzaţii diferite de culoare.
Ochiul răspunde simultan tuturor radiaţiilor pe care le captează; o radiaţie de o
anumită lungime de undă nu poate fi distinsă dintre celelalte, cu excepţia cazului în
care este captată separat. De exemplu, ochiul identifică cu uşurinţă culoarea verde în
spectrul vizibil, dar nu este capabil să izoleze această senzaţie din lumina albă în care
acest verde este prezent. Înseamnă că ochiul nu conţine o infinitate de categorii de
elemente sensibile la culoare, corespunzătoare tuturor radiaţiilor aparţinând dome-
niului vizibil al spectrului. Experienţa demonstrează că totul se petrece ca şi cum ar
exista doar trei categorii de astfel de elemente, mai precis de conuri corespunzând, în
mare, celor trei zone ale spectrului care grupează radiaţiile albastre (380-500 µm),
verzi (500-600 µm) şi roşii (600-760 µm). Este suficient astfel să se amestece în mod
judicios fascicole de lumină având culorile roşu, verde, respectiv albastru (numite
culori primare), pentru a realiza sinteza luminii albe. Această teorie este confirmată
de faptul că orice culoare poate fi reprodusă printr-un amestec potrivit de trei
fascicole de lumină, fiecare corespunzător culorilor primare.
Fiind un fenomen în întregime cerebral, rezultat din acţiunea radiaţiilor
luminoase asupra ochiului determinând o senzaţie asociată viziunii, noţiunea
de culoare nu există din punct de vedere material. Culorile pot fi create de
interacţiunea luminii cu obiectele, fie culorile corpurilor opace (cea mai mare
parte a corpurilor din natură), sau ale corpurilor transparente (filtre, filme,
diapozitive), fie prin emiterea cu ajutorul unui dispozitiv iradiant (fascicul
laser, televiziune).
În cazul corpurilor opace culoarea rezultă din interacţiunea luminii cu un obiect.
Receptorul (în acest caz ochiul) analizează, iar creierul interpretează fracţiunea de
semnal reflectat în direcţia sa În cazul corpurilor transparente receptorul
analizează, iar creierul interpretează fracţiunea de semnal transmisă către receptor.

Geneza culorilor în natură


Toate senzaţiile de culoare pe care le încercăm rezultă din modificarea selectivă
a luminii albe în natură. Principalele fenomene fizice care stau la originea acestor
modificări sunt absorbţia, difuzia, interferenţa, dispersia şi fluorescenţa.
Absorbţia. Majoritatea fenomenelor absorb selectiv o parte din lumina care le
întâlneşte, în sensul că absorbţia variază cu lungimile de undă ale radiaţiilor
componente. Ca urmare, lumina care părăseşte materialul (prin reflexie sau
transmisie) are o compoziţie spectrală diferită de cea incidentă şi, fiind percepută
de ochi, produce senzaţia unei anumite culori. Un obiect dat va apărea, deci,
colorat în culoarea luminii reflectate sau transmise de el.
Difuzia. Culorile în care apare cerul la răsăritul sau la apusul soarelui rezultă
datorită aceluiaşi fenomen care conferă cerului senin culoarea sa albastră: difuzia
selectivă a radiaţiilor luminoase reflectate în toate direcţiile de către moleculele
gazelor care alcătuiesc atmosfera. Acţionând asupra radiaţiilor luminoase,
moleculele de aer au influenţă în primul rând asupra celor cu lungime de undă mică
şi destul de puţin asupra celorlalte. Difuzate prin reflexie, undele luminoase cu
lungime de undă mică dau cerului culoarea albastră. Proporţia de unde scurte
difuzate este atât de mare încât observatorul nu mai primeşte decât o cantitate
foarte mică din acestea: fluxul luminos este compus în principal din unde mai
lungi, astfel încât soarele apare galben, portocaliu şi, în anumite cazuri, în funcţie
de puritatea atmosferei, chiar roşu. Când aerul este încărcat de praf, fum, picături
de apă în suspensie, difuzia îşi pierde caracterul selectiv şi, acţionând asupra
tuturor radiaţiilor conţinute în lumina solară, este difuzată lumina albă, ceea ce face
ca cerul să capete un aspect alb, lăptos. În absenţa totală a atmosferei şi deci a
difuziei luminii solare, cerul ar părea negru, ca în spaţiile intersiderale iar stelele ar
fi vizibile la orice oră din zi şi din noapte.
Interferenţa pe straturi transparente subţiri este rezultatul interacţiunii dintre
radiaţiile reflectate pe ambele feţe ale acestora, având ca efect diminuarea,
intensificarea sau anularea reflexiei în funcţie de faza în care acestea se întâlnesc.
În lumina albă interferenţa are ca rezultat atenuarea selectivă a unor radiaţii în
funcţie de raportul dintre lungimile lor de undă şi grosimea stratului. Din acest
motiv baloanele de săpun şi petele de ulei de pe suprafaţa apei, care reprezintă
variante ale straturilor transparente subţiri, prezintă un aspect multicolor.
Dispersia. Formarea culorilor poate proveni, de asemenea, din diferenţele de
refracţie suferite de radiaţiile având lungimi de undă diferite. Lumina albă este astfel
dispersată în elementele sale componente, etalate sub forma unui spectru colorat.
Fluorescenţa. Radiaţiile ultraviolete, deci invizibile, care, absorbite de anumite
substanţe, sunt transformate în radiaţii de diferite lungimi de undă din domeniul
vizibil, având culori strălucitoare vizibile în plină obscuritate, provoacă fenomenul
de fluorescenţă. Imaginea color de televiziune, dar şi, foarte important pentru
procesarea de imagini de teledetecţie, cea obţinută pe ecranul monitoarelor
calculatoarelor, se reconstituie cu ajutorul unor luminofori a căror excitare este
produsă nu de radiaţii electromagnetice, ci de fascicole de electroni.
Sinteza substractivă a culorilor
În sinteza aditivă s-a pornit de la întuneric iar culorile au fost generate pe rând,
adăugând succesiv radiaţii diferit colorate până la obţinerea senzaţiei de alb. Există şi
o alta metodă, în care punctul de pornire este lumina albă din care se extrag pe rând
radiaţiile componente. Această metodă poartă denumirea de sinteză substractivă şi se
bazează pe extragerea treptată a componentelor unui amestec de radiaţii. Termenul
amestec substractiv, folosit uneori, trebuie înţeles ca un amestec al efectelor, nu al
radiaţiilor, ca în cazul sintezei aditive.
Acest mod de obţinere a culorilor se poate realiza experimental amplasând pe o
suprafaţă translucidă, iluminată din spate cu lumină albă, filtre având culorile
complementare: galben, magenta (purpuriu) şi cyan. Se constată următoarele: la
suprapunerea filtrelor cyan şi galben apare culoarea verde, filtrele galben şi
magenta produc culoarea roşie iar cele purpuriu şi cyan culoarea albastră. Zona
care corespunde suprapunerii tuturor celor trei filtre apare neagră sau gri.
Explicaţia apariţiei culorilor noi prin suprapunerea filtrelor se bazează pe prin-
cipiul cunoscut al acţiunii filtrelor colorate: un filtru de o anumită culoare reţine
radiaţiile având culoarea complementară şi permite trecerea acelor radiaţii care au
culoarea sa. Filtrul galben permite trecerea radiaţiilor având culoarea galbenă, care
sunt compuse din radiaţii verzi şi roşii. Aceste radiaţii întâlnesc apoi, spre exemplu,
filtrul magenta, care permite trecerea radiaţiilor roşii şi albastre. Singura radiaţie care
poate străbate ambele filtre este cea roşie, regăsindu-se ca o componentă atât în
magenta, cât şi în galben. În sfârşit, când radiaţia roşie trecută prin primele două filtre
ajunge la filtrul cyan, este oprită complet, fiind complementară acestuia.
Sinteza pe cale aditivă a culorilor se află la baza formării imaginii de televiziune
în culori. Reproducerea fotografică şi tipografică a culorilor se bazează pe sinteza
substractivă. Filtrele fotografice îşi îndeplinesc diferitele lor funcţiuni acţionând
substractiv asupra luminii.
Bibliografie

Mihai Grigore (1994), Aerofotointerpretare geografică, Editura Fundaţiei


România de Mâine, Bucureşti.
I. Donisă, M. Grigore, I. Tovisi (1980), Aerofotointerpretare geografică, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
M. Zegheru, M. Albota (1979), Introducere în teledetecţie, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti.
M. Zegheru, M. Albota (1982), Teledetecţia şi aplicaţiile ei, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti.
Redactor: Georgeta MITRAN
Tehnoredactori: Vasilichia IONESCU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 05.07.2003; Coli tipar: 14,5
Format: 16/70×100
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, Sector 6, O. P. 83
Telefon/fax.: 410 43 80; www.SpiruHaret.ro