P. 1
Resurse catolice - Sfantul Anton de Padova- facatorul de Minuni

Resurse catolice - Sfantul Anton de Padova- facatorul de Minuni

4.67

|Views: 1,277|Likes:
Published by Rodderick
Aspecte din viata Sf. Anton de Padova.
Aspecte din viata Sf. Anton de Padova.

More info:

Published by: Rodderick on Jul 10, 2008
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/07/2013

pdf

text

original

Sf.

Anton de Padova - Făcătorul de Minuni
Sfântul lumii întregi Toată lumea îl cunoaşte pe Sfântul Anton şi vorbeşte de binefacerile ce el le împarte tuturor acelora care aleargă la dânsul. Recunoaşte, de asemenea, că puterea acestui sfânt întrece adesea aşteptările evlavioşilor care îşi pun încrederea în el. Faima de Făcător de minuni ce o avea, încă trăind pe pământ, i se cuvine şi azi, şi creştinătatea toată i-o acordă cu bucurie. Bisericile zidite în cinstea lui sunt nenumărate; altarele închinate amintirii lui se găsesc atât în catedralele măreţe ale oraşelor cât şi în modestele bisericuţe de la sate. Icoana lui, prezentă în casele creştine, străjuieşte de la loc de cinste fericirea familiilor, putem zice, pe întreg cuprinsul pământului. Sfântul Anton este sfântul universal, şi această popularitate i-a aduso tocmai faima minunilor sale. Sfântul Anton însă este şi un strălucit model de sfinţenie creştinească. Virtuţile sale eroice au fost acelea ce l-au făcut atât de plăcut lui Dumnezeu şi au dat totdeauna putere deosebită rugăciunilor lui. Se cuvine, deci, ca toţi creştinii să-l aibă şi ca exemplu de urmat în virtuţile creştineşti, pentru ca, imitându-l, să-l înduplece mai uşor a mijloci pentru dânşii la Dumnezeu pentru a le dobândi harurile cerute. Iată pentru ce, la datele cele mai însemnate din viaţa lui, trebuie să unim şi îndemnul la imitarea însuşirilor sale sufleteşti, care l-au făcut să fie iubit de Dumnezeu şi de oameni şi iau adus mărirea nepieritoare de sfânt cunoscut oriunde; sau cum îl numea Papa Leon al XIII-lea: Sfântul lumii întregi. Naşterea şi tinereţea Sfântului Anton Lisabona, frumoasa capitală a Portugaliei, este locul unde s-a născut Sfântul Anton, la 15 august 1195, dintr-o familie coborâtoare din nobila viţă a Bouillonilor. Tatăl său se chema Martin de Bouillon, om de vază la curte, ministru şi vistiernic regesc, dar mai presus de toate, un bun creştin. Mama sa a fost Maria Tereza Treveira, nobilă şi ea de sânge, dar şi mai nobilă prin virtute. La botez primi numele de Ferdinand. Mai apoi,

însă, când a întrat în Cinul Franciscan, şi l-a schimbat în acela de Anton. Sub ochii veghetori ai părinţilor, Ferdinand şi-a crescut copilul curat la suflet şi la trup, ca şi crinul alb din grădina cerului. Îi plăcea rugăciunea şi petrecea bucuros ceasuri întregi, zilnic, în casa Domnului, închinându-se cu credinţă şi slujind preoţilor la sfântul altar. Avea o minte ageră, pătrundea uşor orice adevăr, de aceea de timpuriu s-a apucat de învăţătură şi, ca să poată să se adâncească mai liber în ştiinţă, a intrat în seminarul catedralei - pe atunci singura şcoală superioară căutată. Inima lui cea bună, milostivă cu cei săraci, avea să se desăvârşească aici şi mai mult şi, prin virtuţile creştineşti deprinse, să se facă vrednic de daruri minunate suprafireşti. Odată, voind să alunge o ispită de neîncredere în Dumnezeu, cu care diavolul îl necăjea, pe când se ruga la altarul Maicii Domnului, făcu o cruce cu degetul pe scara de marmoră. Ispita dispăru, însă crucea rămase întipărită, ca şi cum ar fi fost făcută pe o ceară moale. Cu această minune începe seria de biruinţe pe care acest om al lui Dumnezeu avea să le câştige asupra diavolului. Când împlini 15 ani, cunoscu pe deplin deşertăciunea pământească şi, pentru a-şi pune la adăpost virtuţile îngereşti, pe de o parte, şi pentru a se şti dăruit cu totul în slujba lui Dumnezeu, pe de altă parte, se călugări în Mănăstirea Canonicilor regulari ai Sfântului Augustin, din apropierea oraşului său natal Lisabona. Dorind apoi o deplină singurătate după care se zbătea sufletul său, trecu în mănăstirea din Coimbra. Râvna cea mare cu care a pornit pentru deprinderea virtuţilor călugăreşti şi ştiinţa luminoasă ce o agonisise timp de 9 ani, îl duc la darul preoţiei, pe care l-a primit în anul 1219. Întâmplările minunate se ţin de acum lanţ în viaţa lui Ferdinand. A însănătoşit un călugăr grav bolnav, învelindu-l cu haina sa. Într-o dimineaţă, aude clopotul ce vestea timpul cel mai însemnat al liturghiei, dorinţa i se aprinde să se închine şi el Sfintei Euharistii, şi zidurile casei se dau în lături iar el poate astfel să se închine ca şi cum ar fi fost acolo de faţă. Sfântul Anton Franciscan În anul 1220 se aduc cu mare cinste în Coimbra moaştele celor dintâi martiri din Cinul Franciscan: Bernard, Petru, Acursiu, Audiut şi Oton.

Trimişi de Sfântul Francisc în Maroc, aceşti călugări au predicat Evanghelia cu mare curaj şi au luminat pe mulţi cu învăţătura lui Cristos. Pentru acest lucru, sultanul Miramolin i-a pus în lanţuri şi a poruncit să fie apoi tăiaţi în bucăţi şi aruncaţi la câini. Însă Dumnezeu a preamărit moartea aceasta groaznică a slugilor Sale cu mari minuni şi creştinii s-au grăbit să adune şi să cinstească moaştele lor, aducându-le în ţară creştină cu mare pompă. Ferdinand luă parte la sărbătorire şi, cuprins de dorul muceniciei, trece la Franciscani, ca să poată merge şi el în misiuni, şi aici să-şi dea viaţa pentru credinţă. Avea atunci 25 de ani. Despărţirea lui Ferdinand de confraţii Augustinieni a fost foarte dureroasă. Superiorul, văzând tăria cu care voia să urmeze regula cinului Franciscan, l-a binecuvântat, zicându-i: "Mergi în pace, fiule, sunt sigur că te vei face sfânt". Vorbele acestea s-au adeverit întocmai. În mănăstirea franciscană, fratele Anton este un exemplu pentru toţi. Credinţa vie, nădejdea neclintită, dar mai ales dragostea aprinsă pentru Dumnezeu şi pentru aproapele îi fac sufletul tare şi îi dau curaj pentru lucruri mari. El cere să plece în Africa, în urma confraţilor săi, morţi nu demult pentru credinţă. Dorinţa i se împlineşte şi pleacă fericit cu o corabie spre Maroc. Însă Pronia dumnezeiască îl voia în altă muncă apostolică. Ajuns în Africa, se îmbolnăveşte şi e obligat să se întoarcă. O furtună se dezlănţuie cu mare furie pe mare şi, în cele din urmă, după grele încercări, ajunge în Sicilia (Italia). În acel an 1221, Sfântul Francisc, întemeietorul Franciscanilor, ţinu în Assisi marea adunare a tuturor fiilor săi sufleteşti, rămasă în istorie sub numele de Adunarea Rogojinilor, pentru că cei 5000 de călugări au stat în câmpul Sfânta Maria degli Angeli sub corturi de rogojini. Anton plecă şi el cu ceilalţi călugări din Sicilia şi-atunci cunoscu şi vorbi întâia oară cu Sfântul Francisc. Nimeni nu descoperi însă virtuţile cele frumoase ale lui Anton. După adunare a fost luat de superiorul Graziani din Romagna în mănăstirea Monte Paolo, lângă Bologna. Viaţa lui în acest schit, retras între munţi, a fost rugăciunea, învăţătura şi munca în cele mai umile îndeletniciri. Însă este scris că cine se smereşte va fi înălţat. Sosise în sfârşit şi pentru Anton timpul măririi.

Sfântul Anton, predicator şi făcător de minuni Era în anul 1222. Se ţinea sfinţire de preoţi la Florii şi, nefiind cine să predice, Anton fiind de faţă, primi poruncă să se urce în amvon şi să ţină el predica de ocazie. A fost o revelaţie! Atunci s-a văzut cât dar dumnezeiesc se adăpostea în acest om umil, câtă putere de convingere avea în cuvânt. Sfântul Francisc, aflând de cele întâmplate, îl numi predicator, iar pentru a-i arăta stima ce o avea pentru dânsul, îi zicea episcopul meu. Anton se puse cu tot zelul în slujba sufletelor şi alerga acolo unde era primejdia mai mare. Timpurile erau foarte triste şi moravurile stricate. Puterea lui de a convinge, ajutată de ştiinţa teologică ce o stăpânea, şi mai ales sfinţenia vieţii lui, aduceau însă în suflete lumina şi tăria necesară să se întoarcă la Dumnezeu. Minunile cu care însoţea adesea predicarea cuvântului mântuirii zguduiau adânc sufletele şi le duceau la îndreptare adevărată. Oraşul Rimini era în stăpânirea ereticilor Valdensi şi în nici un chip locuitorii nu veneau la calea cea bună. Sfântul, văzându-i peste măsură de îndărătnici, îi lăsă şi merse la malul mării, chemă peştii ca să asculte ei cuvântul lui Dumnezeu. Şi iată că, spre mirarea celor de faţă, o mulţime mare de peşti se apropie de mal şi, cu mare luare aminte, ascultă vorbele Sfântului. Pentru a convinge pe ereticul Bonvillo că în Sfânta Euharistie se află trupul şi sângele lui Isus Cristos cu adevărat, Sfântul a făcut ca un asin să lase la o parte nutreţul şi să cadă în genunchi înaintea Sfintei Cuminecături. Ereticul şi tovarăşii lui s-au convertit la credinţa adevărată. În anul 1224, Cinul Franciscan era bine închegat. Sfântul întemeietor, luminat de Dumnezeu, hotărâse ca toţi călugării săi să se îndeletnicească cu viaţa de rugăciune şi de muncă apostolică. Pentru a putea pregăti mai bine la predicarea cuvântului Evangheliei pe fiii săi Franciscani, a introdus în cin casele de studii, în care se învăţa teologia şi celelalte ştiinţe sacre. Sfântul Anton a fost ales, de însuşi Sfântul Francisc, ca să înveţe teologia pe ceilalţi călugări din mănăstirea din Bologna (Italia), unde a demonstrat că este vrednic de titlul de Doctor în teologie ce avea să i-l dea obştea.

După câtăva vreme trecu în Franţa ca superior al mănăstirilor din partea de miazăzi. Franciscanii descălecaseră în Franţa încă din 1217. În acest loc n-a încetat Anton însă a predica. Căile pe care umbla el erau tot atâtea raze de lumină, pentru că-i lumina pe cei neştiutori, îi mângâia pe cei întristaţi, aducea la pocăinţă sufletele împovărate de păcate şi de patimile cele rele, iar ereticii Albigensi din acele locuri au fost învinşi. Câteodată Dumnezeu îi dădea putere să rostească cuvinte de prorocire, cum s-a întămplat la Le-Puy, la Bourges, prorociri care s-au şi împlinit întocmai. Ca om de conducere în familia Franciscană, a ridicat mai multe mănăstiri şi tot în acest timp şi-a scris şi predicile sale preafrumoase asupra Psalmilor. Minunile au rămas totuşi oriunde semnele cele mai vădite care au arătat sfinţenia şi puterea cerească cu care îl înzestrase Dumnezeu s-au împlinit. Să enumerăm pe scurt câteva: Nişte broaşte gălăgioase împiedicau laudele lui Dumnezeu. Anton lea poruncit să tacă. Şi nu s-au mai auzit niciodată. A făcut să înceteze ploile care distrugeau semănăturile. Credincioşii şi confraţii lui l-au văzut în mai multe locuri deodată. A înviat un copil sufocat din nebăgarea de seamă a mamei. O femeie care fusese la predici, întorcându-se acasă îşi găsi copilul căzut întrun cazan cu apă fierbinte, însă spre fericirea ei, copilul se juca voios ca într-o baie plăcută. Pe mulţi ispitiţi de poftele rele i-a scăpat şi a vindecat mulţi bolnavi. Bunătatea inimii lui faţă de binefăcătorii mănăstirii în care locuia, s-a arătat mai ales atunci când, aflând că femeia bună, care trimitea pomeni la mănăstire, fusese atâta de tare maltratată de bărbatul său, încât îi smulsese tot părul, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată părul i-a crescut la loc. Cu această minune l-a întors la calea dreaptă şi pe acel soţ rău. Cinstitor cuvios al Maicii Domnului încă din copilărie, Anton s-a înflăcărat tot mai mult de iubire către dânsa şi acum se străduia să arate tuturor, prin predicile sale, câtă slavă are Maria Fecioara în ceruri şi cât mijloceşte ea pentru noi oamenii, la Fiul său dumnezeiesc, Isus Cristos. Se întrista însă văzând inimile cele încremenite ale ereticilor care bârfeau în tot felul pe Maica lui

Dumnezeu. Spre a-l răspândi pentru dragostea lui fiască şi a-l mângâia în muncile cele grele ale apostoliei, în ziua de 15 august, când se prăznuieşte în toată Biserica creştină adormirea ei cea slăvită, Fecioara Maria i s-a arătat în toată strălucirea de Regină a Cerului, asigurându-l astfel, încă o dată, că credinţa care susţine că ea a fost ridicată la ceruri şi cu trupul, este adevărată şi toţi trebuie so creadă. Sfântul, îmbărbătat de această vedenie, a pus şi mai mare râvnă în slujba Preacuratei. Sfântul Anton de Padova Din Franţa, Sfântul Anton se întoarce în Italia prin Sicilia, în anul morţii Sfântului Francisc (1226), ca să ia parte la adunarea din anul următor de la Assisi. La Roma îl primeşte cu dragoste de părinte fostul protector al ordinului, Papa Grigore al IX-lea, care, auzindu-l predicând, l-a numit "Sicriul legii". În adunarea de la Assisi din 1227, a fost făcut superior în Emilia, provincie care cuprindea toată Italia de Nord. Puterea cu care s-a pus la lucru în via aceasta a Domnului pentru a-i întoarce pe păcătoşi şi a-i lumina pe cei rătăciţi de la adevărul credinţei, trebuie să-i întărească faima de Ciocan al Ereticilor. Oraşele şi satele îl ascultau uimite şi zguduite de minunile ce le făcea pentru mântuirea sufletelor. Dar oraşul în care el avea să stea mai mult a fost Padova. Sfântului îi plăcu acest oraş, căci se grăbise să asculte de cuvintele sale şi s-a întors la Dumnezeu. Apostolatul lui la Padova se aseamănă cu acela al Sfântului Pavel la Roma. Aici i-a devenit tovarăş de luptă pentru binele sufletelor fericitul Belludi, care îl însoţea oriunde mergea să predice. Numărul sufletelor câştigate pentru o viaţă sfântă era nespus de mare, iar virtuţile lor creştineşti ni le arată fericita Elena Enselmini, ridicată la cinstea altarelor. Toată provincia a fost străbătută , în lung şi în lat, de Sfântul Anton. Între minunile ce le-a făcut în timpul acesta se înscriu şi cele descrise mai jos. A pus la loc piciorul ce şi-l tăiase un tânăr, din căinţă că lovise cu el pe tatăl său. O femeie care se temea că nu-i fuseseră iertate păcatele, a putut vedea cu ochii ei cum se ştergeau de pe hârtia pe care ea le scrisese ca să le arate sfântului. Un om, voind să-şi bată

joc de dânsul, culcă pe feciorul său în carul cu boi şi-i zise să se facă mort, ca voind sfântul să-l învieze, el să se scoale fără veste. Însă treaba n-a mers după plan. Tânărul, pedepsit de Dumnezeu, muri într-adevăr, iar tatăl, deznădăjduit, cerând Sfântului Anton iertare, îl rugă cu lacrimi să-i învie feciorul, şi omul lui Dumnezeu, iertător şi blând, îl readuse la viaţă. Puterea de a face minuni a întrebuinţat-o o dată sfântul şi pentru tatăl său, la Lisabona. Era învinovăţit de crimă, pentru că în grădina lui se aflase cadavrul unui om. În zadar contele de Bouillon se apărase, fu dus în închisoare şi era cât pe ce să fie osândit, când sfântul, ca să arate nevinovăţia tatălui său, rămânând în rugăciune pe amvon la Padova, unde predica, apăru la Lisabona, merse la cimitir să cheme din mormânt pe cel ucis şi îl duse viu înaintea judecătorilor care aflară din însăşi gura lui că contele de Bouillon era nevinovat. Pe când era odată la Camposampiero, orăşel aproape de Padova, şi veghea noaptea în rugăciune, în casa contelui de acolo, Pruncul Isus i se arătă într-o strălucire mare şi se lăsă luat în braţe şi dezmierdat de Anton, care, fericit la culme, îi spune cele mai dulci vorbe de iubire. Contele văzu şi auzi totul şi povesti şi altora minunea aceasta. Iată pentru ce Sfântul Anton apare pe icoane cu Pruncul Isus în braţe. De la Padova, Sfântul Anton s-a coborât la Bassano, la Verona, şi în alte locuri. Vizita lui la Bassano e vestită pentru că aici l-a îmblânzit pe tiranul Ezelin, care, din cel mai crud om ce era, s-a făcut blând şi ia cerut Sfântului să se roage pentru dânsul pentru a-l izbăvi de pedeapsa lui Dumnezeu. La Ferrara aduse pace într-o familie, făcând să vorbească un copil nou-născut, pentru a o apăra pe maică-sa de învinuirile nedrepte ale soţului. Dar o minune şi mai zguduitoare a făcut la Florenţa, unde, spre a dovedi cât de urât este viciul zgârceniei, a spus că zgârciţii îşi ţin inima în lada de bani. Şi pentru că tocmai atunci murise unul dintre aceştia, s-a căutat şi s-a găsit într-adevăr şi inima plină de sânge a lui tot în cufărul cu bani. Şi lung ar fi pomelnicul minunilor făcute de Sfântul Anton, dacă am vrea să le înşirăm pe toate. În anul 1230 se reîntoarce la Padova. De data aceasta vine pentru a muri aici, însă aceasta avea să se întâmple numai după un an. Cum a petrecut anul cel din urmă al vieţii sale acest harnic slujitor al lui

Dumnezeu, e cu neputinţă de spus, atât de zelos şi harnic a fost. Mănăstirea Franciscanilor, zişi şi Conventuali, din Padova datează şi ea tot de atunci. Preocuparea lui de predilecţie a fost însă predicarea cuvântului Domnului. Predica într-o limbă şi era înţeles de toate naţiile. Cuvântările lui, deşi rostite cu glas obişnuit, se auzeau până la mari depărteri. Minunile Sfântului Anton sunt acuma atât de dese încât, dacă s-ar pune împreună, ar alcătui o minune care nu se mai sfârşeşte. Ba, s-a zis, pe bună dreptate, despre aceste minuni că ar fi ceva neobişnuit dacă acestea nu s-ar mai întâmpla. Faptele sale sunt atât de măreţe şi l-au făcut atât de renumit în toată lumea, încât uneori s-ar crede că Dumnezeu glumeşte cu dânsul ca şi cu părintele lui sufletesc, Francisc de Assisi, dându-i puterea de a face minuni, nu atât pentru nevoile oamenilor, cât pentru plăcerea dumnezeiască de a-l face slăvit şi a încânta în acest fel lumea. Moartea Sfântului Anton O viaţă atât de rodnică în virtuţi şi fapte bune merită însă răsplata, şi Dumnezeu se grăbi să-şi răsplătească sluga Sa credincioasă. Întradevăr, Sfântul Anton se îmbolnăvi de hidropizie, iar la 13 iunie 1231, îşi luă zborul spre plaiurile cele veşnice, la vârsta de 36 de ani. Moartea i-a fost luminată de arătarea Domnului Cristos şi a Maicii Sale, care au venit să-l mângâie şi să-i ducă în cer sufletul. Chiliuţa în care s-a întâmplat fericita sa moarte mai stă şi astăzi în picioare şi e încorporată în biserica ce se cheamă Arcella, din apropierea oraşului Padova. Vestea morţii lui a fost răspândită de o mulţime de copii, care începură a striga "a murit sfântul", iar după cinci zile a fost dus şi înmormântat în oraş cu mare alai. Sicriul cu moaştele sfântului a fost în ziua aceea izvor de vindecări. Toţi orbii, şchiopii şi cei ce sufereau de alte boli s-au vindecat numai atingând Sicriul Sfântului. După moartea Sfântului Anton, minunile au continuat şi s-au înmulţit; aşa că deabia trecu un an de la moartea lui slăvită, că deja Papa Grigoriu al IX-lea, aflându-se în oraşul Spoleto, l-a pus în sinaxarul sfinţilor, dând astfel creştinilor un nou patron puternic pe lângă Dumnezeu şi un exemplu strălucit de urmat.

Dumnezeu a preamărit acest act solemn şi cu o minune mare, căci în momentul când Papa rostea cuvintele de canonizare, la Lisabona sau auzit clopotele catedralei sunând de la sine. În anul 1263, când se termină construcţia bazilicii, clădită în cinstea lui în Padova, i s-au transportat moaştele sub altarul din capela închinată lui. Cu acest prilej, Dumnezeu a arătat cât de mult i-a plăcut serviciul ce Sfântul Anton l-a făcut sufletelor prin predicare, căci deschizându-se sicriul i s-a găsit limba vie şi frumoasă ca şi la un om viu, pe când restul trupului era cenuşă. Sfântul Bonaventura, pe atunci superiorul general al cinului Franciscan, era de faţă şi sărutând-o, zise: "O, limbă binecuvântată, care ai lăudat pururea pe Dumnezeu şi ai făcut ca şi alţii să-l mărească, acum se vede, cât de vrednic a fost în faţa lui Dumnezeu". Şi tot atunci a scris şi Troparul: De doreşti să ai minuni. Această limbă minunată e aşezată acum într-un foarte frumos relicvar de aur, bătut în pietre scumpe şi se păstrează în bazilica Sfântul Anton, la Padova. Acolo o poate vedea oricine. Iată şi portretul Sfântului Anton. Era de statură mijlocie, brunet şi delicat. Avea o faţă rotundă şi plinuţă, care îl făcea să pară mai tânăr decât era. Ochii negri şi vioi, fruntea înaltă, serioasă, şi toată înfăţişarea lui veselă, îngerească şi atrăgătoare. Deşi făcea pocăinţe aspre şi muncea mereu în via Domnului, el îşi păstra pururi înfăţişarea neschimbată ce avea un farmec ceresc şi impunea respect şi cinste. Minte ageră şi voinţă întreprinzătoare, nu se dădea înapoi de la nici o greutate când era vorba de slava lui Dumnezeu. Ştia, ca nimeni altul, Sfânta Scriptură şi fu numit: "Sicriul legii", iar pentru dibăcia cu care se folosea de această sfântă ştiinţă întru apărarea adevărului şi stârpirea ereziilor, i s-a dat numele de "Ciocanul ereticilor". Titlul de slavă însă, de care se leagă numele Sfântului Anton a fost şi va rămâne pururi: Sfântul Făcător de minuni. Creştinii l-au chemat în ajutor oricând în toate nevoile lor. Sfântul Anton a răspuns întotdeauna aşteptărilor pline de nădejde şi credinţă ale acelora care au alergat la dânsul. Pelerinii nu mai contenesc la Padova. Vin răzleţi, vin în grupuri, vin să ceară, vin să mulţumească. Bazilica Sfântului e un centru mondial de pelerinaje. În jurul mormântului său, ard mereu candele şi lumânări

aprinse de recunoştinţa credincioşilor. Pe pereţii bisericii stau atârnate mii şi mii de ex-voturi, lăsate de cei care au fost ajutaţi. Un buletin numit: Vestitorul Sfântului Anton ce se tipăreşte în 75.000 de exemplare lunar, răspândeşte în lumea întreagă vestea minunilor şi a harurilor dobândite la mormântul lui binecuvântat. Puterea Sfântului Anton Minunile făcute de Sfântul Anton sunt atât de felurite, încât cu greu se poate hotărî în ce nevoi a ajutat mai mult. El scapă de moarte, fereşte de erezii, de nenorociri, de diavol şi de ispitele lui, de lepră şi de bolile molipsitoare şi incurabile; însănătoşeşte pe toţi bolnavii care aleargă la dânsul cu încredere, ajută călătorii pe ape; îi eliberează pe robi, pe prizonieri şi pe surghiuniţi; află lucrurile pierdute; scapă şi fereşte de orice soi de primejdii şi ajută în orice fel de lipsuri. De aceea, astăzi creştinii aşteaptă de la Sfântul Anton orice har; haruri mari şi haruri mici: şi Sfântul îi mângâie dacă e spre binele lor sufletesc. Prin dânsul aşteaptă mai ales: sănătate, pace în familie, căsătorie fericită, serviciu cinstit, mijloc de trai, reuşită la învăţătură şi la examene, noroc în acţiunile lor, ocrotire împotriva duşmanilor, creşterea bună a copiilor, apărarea avutului, scăparea de calomnii, câştig în procese, pâinea cea de toate zilele, ajutor în ocolirea ispitelor, uşurarea sufletelor, şi o moarte creştinească. Dar Sfântul Anton nu e admirat numai în Padova, ci oriunde. Creştinii ştiu aceasta şi, de aceea, aleargă bucuroşi la bisericile închinate lui, îngenunchează înaintea statuetelor şi icoanelor lui, ba mai mult, ţin la loc de cinste în casele lor icoana Sfântului, căci ştiu că a te ruga Sfântului Anton şi a fi ascultat e unul şi acelaşi lucru. Aflătorul lucrurilor pierdute Iată un atribut care i se potriveşte numai Sfântului Anton. I s-a dat acest nume pentru că, spre deosebire de alţi sfinţi, mângâie şi ajută pe acei care, din vina sau fără vina lor, au pierdut lucruri scumpe sau folositoare şi vor să le găsească. Fapta care l-a arătat puternic pe Sfântul Anton în astfel de împrejurări e următoarea: Pe când Sfântul Anton era la Montpellier (Franţa), i s-a furat un manuscris în care el comentase Psalmii. Sfântul ţinea mult la această

operă a sa, şi de aceea se îndreptă cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu ca să-l ajute s-o găsească. Minune! Pe când hoţul trecea un pod înalt, îi ieşi înainte un individ furios care îl ameninţă cu sabia, poruncindu-i să ducă înapoi manuscrisul. Fără întârziere, Sfântul Anton şi-a dobândit manuscrisul. Puterea rugăciunilor sale în toate împrejurările de acest fel s-a arătat într-adevăr minunată. Aşa că astăzi toţi evlavioşii faţă de Sfântul Anton au convingerea fermă că tot ce se poate pierde se poate şi afla prin Sfântul Anton. La convingerea că Sfântul Anton găseşte lucrurile pierdute se adaugă apoi siguranţa că toate cele existente nu se vor mai pierde, dacă vor fi încredinţate grijii Sfântului; de aceea mulţi îşi recomandă Sfântului Anton bunurile personale, alţii, înainte de a pune la poştă sau a trimite lucruri, hârtii de valoare, le pun sub paza Sfântului Anton. Şi cu folos! Iată numai un fapt. Un negustor din Spania, numit Anton Dante, plecase în America de Sud pentru comerţ, şi se oprise la Lima. Soţia sa, rămasă acasă, îi scrise în mai multe rânduri, însă nu primi nici un răspuns. Întristată de acest fapt, se duse în biserica Sfântul Francisc din Oviedo, unde era o statuie a Sfântului Anton, şi-i puse în mână o scrisoare pentru bărbatul ei; apoi făcu o rugăciune fierbinte, cerând Sfântului să-i dea harul să aibă vreun răspuns. A doua zi veni iarăşi să se roage Sfântului şi văzu scrisoarea tot în mâna acestuia. Atunci, crezând că era tot aceea ce o pusese ea, se plânse că Sfântul n-o ascultase. Un călugăr, auzind pe cineva vorbind în biserică, veni, şi, văzând femeia negustorului, o îndemnă să ia scrisoarea din mâna Sfântului, căci el încercase, dar nu izbutise. Femeia întinse mâna şi scoase cu uşurinţă scrisoarea şi, în acelaşi timp, îi căzură la picioare, din haina Sfântului, 3000 de scuzi mexicani. Deschise scrisoarea şi află răspunsul dorit, precum şi lămuriri privitoare la bani. Negustorul îi mai spunea că îi trimitea răspunsul tot prin călugărul franciscan care îi adusese scrisoarea... Cine era acel călugăr? Desigur, Sfântul Anton. Dumnezeu e minunat în sfinţii săi. E de prisos să mai înşirăm şi alte fapte.

Ajutorul săracilor Sfântul Anton a iubit într-un chip deosebit pe cei săraci şi, din dragoste pentru dânşii, a întreprins obositoarele sale drumuri apostolice. Însă Sfântul Anton este părintele săracilor nu numai pentru harurile sufleteşti ce le-a împărţit lor, când era încă în viaţă, ci mai ales pentru că el, din slava cerească, dă săracilor pâinea cea de toate zilele. E mai milostiv când este vorba de cauza săracilor, şi dă mai curând harurile cerute când se promite pâine pentru cei săraci. Modul acesta de a mijloci haruri de la Sfântul Anton, e vechi în Biserica lui Cristos, însă a luat un mai mare avânt în zilele noastre, prin faptul următor, petrecut în Franţa. În anul 1890 trăia la Toulon, strada Lafayette nr. 41 (Franţa), D-ra Luisa Bouffier. Ea era o femeie foarte evlavioasă şi se ocupa cu negoţul. Într-o dimineaţă, nu putu să-şi deschidă prăvălia. Lacătul fusese forţat în timpul nopţii şi acuma nu se deschidea. Un lăcătuş chemat în ajutor, veni cu o legătură de chei, însă în zadar. Plecă după scule ca să-l strice. Dar femeia pro-mise Sfântului Anton pâine pentru săraci, dacă o va ajuta să deschidă lacătul fără să-l strice. Şi harul fu dobândit. Lăcătuşul veni şi cea dintâi cheie pe care o încercă deschise ca şi cum ar fi fost făcută anume. Bucuria stăpânei fu fără margini, şi de atunci ea s-a făcut apostolul pâinii pentru săraci. A aşezat în odaie o statuie şi credincioşii au început să vină încrezători. Micul oratoriu a devenit în curând loc de pelerinaj. Astăzi pâinea săracilor e o evlavie pe care o practică întreaga lume creştină. Banii ce se adună astfel zilnic pentru săraci în cutiile din biserici, se ridică la sume importante de bani şi ele sunt dovada cea mai mare a harurilor primite. Nu există strâmtoare, boală, lipsă, în care Sfântul Anton să nu-şi arate mila, dacă vede că e şi spre folosul săracilor. Se făgăduieşte cât se crede şi nu se dă pâinea făgăduită, până nu se capătă harul cerut. Sfântul Anton atrage pe cei săraci la Dumnezeu, asigurându-le şi hrana zilnică, din prisosinţa bogaţilor. Cei care încearcă a dobândi haruri de la Sfântul Anton în acest mod, rămân totdeauna convinşi că Sfântul Anton e Părintele Săracilor.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->