Sunteți pe pagina 1din 15

CAPITOLUL XII.

PERIFERICE DE INTRARE

Perifericele de intrare sunt dispozitivele utilizate pentru a comunica cu calculatorul.


Cele mai importante dispozitive de intrare sunt tastatura şi mouse-ul.

12.1. Tastatură

Una dintre componentele de baza ale sistemelor este tastatura, care reprezintă
principalul dispozitiv de intrare. Ea este folosită la introducerea în sistem a comenzilor şi a
datelor.

12.1.1.Tipuri de tastaturi

În anii care au urmat după apariţia PC-ului IBM original, firma IBM a creat trei
modele de tastaturi pentru sistemele PC, iar firma Microsoft a dezvoltat şi mai mult unul
dintre ele. Aceste modele au devenit standarde de facto în industrie şi sunt folosite de aproape
toţi producătorii de PC-uri. Ceva mai recent a apărut o versiune modificată a modelu1ui
standard cu 101 taste (creat de Microsoft), denumită tastatură Windows cu 104 taste.

Principalele tipuri de tastaturi sunt:


- tastatura cu 83 de taste pentru PC şi XT;
- tastatura cu 84 de taste pentru AT;
- tastatura Enhanced cu 101 taste;
- tastatura Windows Enhanced cu 104 taste.

În continuare vom prezenta numai două dintre cele patru tipuri de tastaturi.
Tastatura cu 101 taste (sau 102 taste). În 1986 firma IBM a lansat pentru noile
modele de XT şi AT tastatura îmbunătăţită cu 101 taste unificată. Acest termen a fost folosit
deoarece această tastatură a apărut mai întâi în sistemul RT PC al firmei IBM, un sistem RISC
(Reduced Instruction Set Computer), proiectat pentru aplicaţii ştiinţifice şi inginereşti. Alte
companii au copiat imediat acest model, care, de atunci, a devenit standardul pentru sistemele
PC bazate pe circuitele Intel.
Macheta acestei tastaturi universale a fost îmbunătăţită faţă de cea a tastaturii cu 84 de
taste. Tastatura Enhanced cu 101 taste a fost proiectată în conformitate cu reglementările şi
specificaţiile internaţionale pentru tastaturi. Tastaturile IBM cu 101 taste au apărut iniţial în
versiuni cu şi fără indicatoare de stare cu leduri, în funcţie de sistemele cu care erau vândute,
XT sau AT. În prezent există mai multe variante din care se poate alege, unele incluzând şi
dispozitive de indicare.
Tastatura Enhanced este disponibilă în mai multe variante, dar toate sunt la fel din
punct de vedere electric şi toate pot fi interschimbate. Firma IBM şi sucursala ei de tastaturi şi
de imprimante, Lexmark, au produs mai multe versiuni, inclusiv tastaturi cu dispozitive de
indicare înglobate şi cu machete noi, ergonomice. Unele dintre tastaturile enhanced se
ataşează încă la sistem prin intermediul unui conector DIN (un acronim pentru Deutsche
Industrie Norm) cu 5 contacte, dar majoritatea celor actuale dispun de un conector mini-DIN
cu 6 contacte, introdus prima oară de IBM PS/2. Deşi conectoarele pot fi fizic deosebite,
tastaturile nu sunt şi, pentru a utiliza un tip în locul celuilalt, se pot fie interschimba cablurile,
fie folosi un adaptor de cablu.

1
Macheta tastaturii cu 101 taste poate fi împărţită în următoarele patru secţiuni:
- zona de tastare;
- minitastatura numerică;
- controale pentru cursor şi ecran;
- taste de funcţii.
Aranjamentul celor 101 taste este similar celui al maşinii de scris Selectric, cu
excepţia tastei Enter. Tastele Tab, Caps Lock, Shift şi Backspace dispun de o suprafaţă mai
mare de apăsare şi se găsesc în aceleaşi locaţii ca şi cele ale maşinii de scris. Tastele Ctrl şi
Alt se găsesc de fiecare parte a tastei Spacebar. Zona de tastare şi minitastatura numerică
dispun de identificatori de rând pentru tastare oarbă.
Tastele de control ale cursorului şi ale ecranului au fost separate de minitastatura
numerică care este rezervată introducerilor numerice atunci când tastatura este în modul Num
Lock. Minitastaturii numerice i-au fost adăugate o tastă cu semnul împărţirii (/) şi o tastă
Enter suplimentară.
Tastele de control ale cursorului sunt aranjate în forma literei T răsturnate, model
folosit acum de toate tastaturile de calculator. Tastele Insert, Delete, Home, End, Page Up şi
Page Down, localizate deasupra tastelor dedicate controlului cursorului, sunt separate de
minitastatura numerică. Tastele de funcţii, împărţite în grupuri de patru, sunt localizate de-a
lungul laturii de sus a tastaturii. Tastatura are şi două taste de funcţii suplimentare: F11 şi F12.
Tasta Esc este izolată în colţul din stânga sus a tastaturii.
Tastele dedicate Print Screen/SysReq, Scroll Lock şi Pause/Break sunt pentru funcţii
utilizate în mod obişnuit.
Versiunile pentru limbi străine ale tastaturii Enhanced au 102 taste şi o macheta mult
diferită de cea a versiunilor americane cu 101 taste. Una dintre multele caracteristici utile ale
tastaturii îmbunătăţite este capacul de tastă amovibil. El permite înlocuirea tastelor sparte şi
dă posibilitatea ca tastatura să fie uşor curăţată. De asemenea, cu ajutorul capacelor
neinscripţionate şi al unor etichete de hârtie, tastaturile pot fi personalizate. Sunt de asemenea
disponibile şabloane de tastatură, care furnizează operatorului instrucţiuni specifice.
Tastatura cu 104 taste (tastatura Windows). Microsoft a elaborat o specificaţie care
cere adăugarea la tastatura a trei noi taste specifice Windows. Aceste taste asigura funcţii care
altfel ar necesita mai multe apăsări de taste şi executări de clicuri.
Specificaţia de tastatură Microsoft Windows schiţează un set de noi taste şi de
combinaţii de taste. Macheta familiara cu 101 taste a ajuns astfel la 104 taste, prin adăugarea
tastelor Windows din stânga şi din dreapta şi a tastei Application. Aceste taste sunt folosite de
sistemul de operare şi pentru combinaţiile de taste de la nivelul aplicaţiilor, într-un mod
similar celui în care sunt utilizate combinaţiile cu tastele Ctrl şi Alt. Pentru a folosi sistemele
Windows 98 şi NT nu este nevoie de aceste taste noi, dar distribuitorii de software au început
să adauge funcţii specifice produselor Windows pe care le creează şi care folosesc tasta
Application (similara ca funcţionalitate cu executarea unui clic cu butonul drept al mouse-
ului). În figura 12.1.1.1 este reprezentată macheta standard a tastaturii Windows, incluzând
cele trei taste noi.
Macheta recomandata pentru tastatura Windows cere ca tastele Left Windows şi Right
Windows (denumite taste WIN) să flancheze tastele Alt, de o parte şi de alta a tastei Spacebar,
iar tasta Application să se găsească în dreapta tastei Right Windows. Însă poziţia exactă a
acestor taste este la latitudinea proiectantului.

2
FIG. 12.1.1.1. Tastatura Windows

Tastele WIN deschid meniul Windows Start, în care se poate naviga cu tastele de
deplasare a cursorului. Tasta Application simulează butonul drept al mouse-ului; în
majoritatea aplicaţiilor ea aduce în faţă un meniu pop-up de context. De exemplu, pentru a
lansa aplicaţia Explorer se apasă tastele WIN+E. Tabelul care urmează prezintă o listă cu
toate noile combinaţii de taste Windows 98:

Combinaţie de taste Acţiune


WIN+R Afişează caseta de dialog Run
WIN+M Minimizează toate ferestrele
Shift+WIN+M Anulează minimizarea tuturor ferestrelor
WIN+Fl Lansează sistemul Help
WIN+E Lansează Windows Explorer
WIN+F Caută fişiere sau directoare
Ctrl+WIN+F Caută calculatorul
WIN+ Tab Parcurge ciclic butoanele de pe Taskbar
WIN+Break Afişează caseta de dialog System Properties

O altă cerinţă impusă producătorilor a fost mărirea numărului de trilograme din


modelele lor. Trilograma este o combinaţie de trei taste apăsate rapid, care execută o funcţie
specială, de exemplu Ctrl+Alt+Del. Proiectarea unei tastaturi a cărei matrice de comutatoare
să înregistreze corect trilogramele este costisitoare, iar această caracteristică, plus tastele
Windows suplimentare, fac ca preţul unor astfel de tastaturi să crească.
Există tipuri de tastaturi ca de exemplu tastatura Microsoft Natural Keyboard care
includ caracteristici ergonomice, precum minitastaturi divizate care se pot roti dinspre mijloc
spre exterior, facilitând o poziţie corectă. Această tastatură (fabricata de Keytronics pentru
Microsoft) nu este la fel de confortabilă ca modelele cu comutatoare mecanice, cum ar fi
Alps, Lite-On sau NMB. În plus faţă de tastele Windows, alte companii, ca Lexmark, NMB şi
Alps, au obţinut licenţă pentru un nou model de tastă Spacebar, de la Keyboard
Enhancements, Inc., denumit Erase-Ease. Acest nou model împarte tasta Spacebar în două,
folosind jumătatea din stânga (sau opţional pe cea din dreapta), mai scurtă, ca tasta Backspace
suplimentară. În acest caz tastatura va avea 105 taste.
În figura 12.1.1.2 este reprezentată o tastatură care conţine şi butoanr multimedia.

3
FIG. 12.1.1.2. Tastatură multimedia

12.1.2. Tehnologii de realizare a tastaturii

După mai multe încercări de a căuta o tastatură „fără moarte”, producătorii au optat
pentru tehnologia cea mai simplă şi dea mai ieftină, bazată pe contacte – cele mai apropiate de
nişte simple comutatoare.
1. Tastaturi cu contacte. Comutatoarele dintr-o tastatură au rolul de a deschide sau
de a închide un circuit electric pentru a împiedica sau pentru a permite trecerea unui curent
electric. Folosirea comutatoarelor implică circuite mai simple pentru detectarea fiecărei
acţionări de taste, deşi cele mai multe tastaturi cu contacte pentru PC-uri inclus un
microprocesor care alocă coduri de scanare tastelor şi serializează datele pentru a fi transmise
către calculator.
Pentru a genera acţiunea fiecărei taste, tastaturile actuale folosesc mai multe tipuri de
comutatoare. Majoritatea tastaturilor utilizează o versiune a comutatorului mecanic de tastă.
Un comutator mecanic de tastă are la bază un contact mecanic momentan, care, în momentul
tastării, realizează contactul electric care închide un circuit. Unele dintre tastaturile de calitate
folosesc un model complet diferit, care nu este mecanic, şi are la bază comutatoare capacitive.
Cel mai uzual tip de comutator de tastă este cel mecanic, disponibil în următoarele
variante:
- pur mecanic;
- cu element spongios;
- cu calotă de cauciuc;
- cu membrană.
Tipul pur mecanic este un comutator mecanic care închide pentru moment contacte
metalice. Comutatorul include de obicei un mecanism tactil de răspuns, care constă dintr-un
aranjament clemă şi arc care dă tastaturii impresia de clic şi asigură o oarecare rezistenţă la
apăsarea tastei. Acest tip de tastatură este produs de firme ca: Alps Electric, Lite-On şi NMB
Technologies. Comutatoarele mecanice sunt foarte rezistente, au de obicei contacte care se
curăţă singure şi rezistă în mod normal la peste 20 de milioane de apăsări, un număr care nu
este depăşit decât de comutatoarele capacitive. De asemenea ele asigură un răspuns tactil
foarte bun.
Comutatoarele mecanice cu element spongios au fost foarte mult folosite în tastaturile
mai vechi. Aceste comutatoare sunt caracterizate de un element spongios, care are la bază un
contact electric. Elementul este montat la capătul inferior al unui piston care, în partea
superioară, este ataşat de tastă ca în figura 12.1.2.1.

4
FIG. 12.1.2.1. Comutator mecanic cu element spongios
În momentul apăsării comutatorului, o folie conductoare aflată în partea inferioară a
elementului de spumă închide un circuit de pe placa de circuit care se găseşte dedesubt. Un
arc de revenire împinge înapoi tasta, după ce apăsarea a încetat. Elementul de spumă deschide
contactul, ajutând la evitarea oscilaţiilor, dar dă acestor tastaturi o senzaţie de inconsistenţă.
Cea mai importantă problemă legată de acest tip de comutator de tastă este faptul că nu
asigură un răspuns tactil puternic. Sistemele care dispun de acest tip de taste recurg uneori la
trucuri, cum ar fi emiterea unor semnale sonore care imită clicul tastaturii, indicând închiderea
contactului. Firma Compaq a folosit tastaturi de acest tip în multe dintre sistemele sale. O altă
problemă legată de acest tip de comutator de tastă este corodarea foliei conductoare şi a
contactelor de pe placa de circuit care se găseşte dedesubt. Când se întâmplă aşa ceva,
apăsările de taste pot deveni intermitente, lucru care poate fi supărător.
Comutatoarele cu calotă de cauciuc sunt comutatoare mecanice similare celor cu
element spongios, dar îmbunătăţite din mai multe puncte de vedere. Ele combină
mecanismele de contact şi de poziţionare într-un singur element. În locul unui arc, aceste
comutatoare folosesc o calotă de cauciuc, care are în interior un contact de carbon de forma
unui buton. Când se apasă o tastă, pistonul tastei apasă pe calota de cauciuc, făcând-o să se
opună şi apoi să cedeze brusc. Când calota de cauciuc se turteşte, utilizatorul simte răspunsul
tactil, iar butonu1 de carbon realizează contactul cu placa de circuit care se găseşte dedesubt.
Când tasta este eliberată, calota de cauciuc revine la forma sa şi împinge înapoi tasta.
Cauciucul elimina necesitatea unui arc şi asigură un răspuns tactil suficient de
puternic, fără a mai fi nevoie de cleme speciale sau de alte elemente. Comutatoarele cu calotă
de cauciuc folosesc butoane de carbon, deoarece acestea sunt rezistente la coroziune şi pentru
că au o acţiune de curăţare asupra contactelor metalice de dedesubt. Calotele de cauciuc sunt
modelate într-o foaie care protejează în totalitate contactele de murdărie, praf şi chiar şi de
scurgerile minore de lichide. Acest tip de comutator este cel mai simplu şi foloseşte cele mai
puţine elemente, ceea ce face comutatorul cu calotă de cauciuc să fie foarte fiabil, iar
tastaturile care îl utilizează să fie cele mai uzuale tastaturi. Dezavantajul acestui tip de
tastatură este faptul că răspunsul tactil nu este atât de bun cum ar dori utilizatorii.
Tastatura cu membrana este o varianta a tipului cu calotă de cauciuc, exceptând
faptul că în locul calotelor de cauciuc se folosesc membrane pe care sunt imprimate circuite
electrice. Tastele nu mai sunt separate, ci sunt incorporate toate într-o folie care stă pe foaia
cu domuri de cauciuc. Acest aranjament limitează foarte mult cursa tastei. Totuşi este ideal
pentru mediile foarte aspre. Deoarece folia şi foaia de cauciuc pot fi legate între ele şi
încapsulate, tastaturile cu membrană pot fi folosite în situaţiile în care alt tip nu ar putea
rezista.

5
2. Tastaturile cu comutatoare capacitive sunt singurele tipuri care nu sunt mecanice
şi care sunt folosite în prezent. Comutatorul capacitiv este mult mai scump decât comutatorul
obişnuit cu calotă de cauciuc, dar este mult mai rezistent la murdărie şi la coroziune şi oferă
cel mai bun răspuns tactil.
Capacitatea este, în esenţă, o încărcătură de electricitate statică. Condensatorii
stochează electricitatea ca sarcini opuse pe una sau mai multe perechi de plăci conductoare
separate de un material izolator. Sarcinile de semn opus creează un câmp electric, iar
izolatorul împiedică anularea reciprocă a celor două sarcini. Cu cât cele două placi ale
condensatorului sunt mai apropiate, cu atât câmpul electric este mai puternic. Deplasarea
relativă a acelor două plăci determină modificarea capacităţii de stocare a sarcinilor electrice,
ceea ce generează un curent electric. Fluxurile electrice minuscule sunt detectate de circuitele
electronice ale unei tastaturi capacitive. Variaţiile mici de capacitate sunt amplificate şi
modificate astfel încât să simuleze închiderea sau deschiderea unui comutator.
Un astfel de comutator este reprezentat în figura 12.1.2.2.

FIG. 12.1.2.2. Comutator capacitiv

Un comutator capacitiv nu funcţionează deci, prin realizarea unui contact între


conductoare, ci are două platouri, de obicei de plastic, care sunt conectate într-o matrice de
comutatoare, cu rolul de a sesiza schimbările de capacitate ale circuitului.
În momentul apăsării tastei, pistonu1 mută platoul superior faţă de platoul inferior fix.
De obicei există un mecanism care asigură un răspuns tactil distinct, emiţând un clic
răsunător. Pe măsură ce platoul superior se mută, capacitatea dintre cele două platouri se
schimbă. Circuitul comparator din tastatură detectează această modificare.
Deoarece acest tip de comutator nu se bazează pe contacte metalice, el este aproape
imun la coroziune şi murdărie. Aceste comutatoare sunt foarte rezistente la oscilaţii ale
tastelor, care au ca rezultat apariţia mai multor caractere în urma unei singure apăsări de taste.
De asemenea sunt cele mai rezistente, depăşind 25 de milioane de apăsări, spre deosebire de
celelalte modele, care suporta 10 până la 20 de milioane de apăsări. Răspunsul tactil este de
nedepăşit, deoarece comutatorul furnizează un clic destul de sonor şi o senzaţie de siguranţă
puternică. Singurul dezavantaj al acestui model este costul. Tastaturile cu comutatoare
capacitive sunt printre cele mai scumpe.

12.1.3. Interfaţa de tastaturii

O tastatură constă dintr-un set de comutatoare montate într-o grilă sau o matrice,
denumita matrice de taste. La apăsarea unei taste, procesorul din tastatură o identifică prin
stabilirea locaţiei din grila care prezintă continuitate.

6
Procesorul tastaturii, care interpretează şi durata apăsării tastei, poate controla
simultan mai multe apăsări de taste. Bufferul hardware de 16 octeţi din tastatura poate
controla apăsări multiple sau rapide de taste, trimiţându-le spre sistem, în ordinea apariţiei.
Când se apasă o tastă, în majoritatea cazurilor contactul oscilează puternic, indicând
apariţia mai multor cicluri on-off. Procesorul din tastatura este programat să filtreze oscilaţia
sau să elimine contactele tranzitorii. Procesorul tastaturii trebuie să facă deosebirea dintre o
vibraţie şi o apăsare dublă, pe care operatorul a intenţionat să o facă. Această operaţie este
simplă, deoarece vibraţia este mult mai rapidă decât o apăsare repetată a unei taste, făcuta de
om. Dacă este detectată schimbarea stării unui comutator, ceea ce corespunde apăsării sau
eliberării unei taste, circuitele electronice generează o indicaţie, care este trimisă spre
calculator. Totuşi această operaţie are dezavantajul de a întârzia trimiterea semnalelor de la
tastatură spre calculator.
Tastatura unui PC comunică cu sistemul principal prin intermediul unei legaturi
seriale de date. Prin această legătură se transmit date în pachete de 11 biţi, din care 8 biţi sunt
de date, iar restul de încadrare şi de control.
Deşi este cu adevărat o legătură serială, datorită modului în care datele circulă pe linie,
interfaţa de tastatură nu este compatibilă cu portul standard pentru conectarea modemurilor.
Tastaturile mai noi folosesc în mod curent un procesor care conţine înglobat un circuit
ROM. Procesorul înglobat în tastatură citeşte matricea de taste, elimină contactele tranzitorii
rezultate în urma apăsărilor de taste, converteşte apăsările de taste în coduri de scanare şi
transmite codul spre placa de bază. El conţine propria sa memorie RAM, ROM şi o interfaţă
serială.

12.1.4. Funcţii de repetare automată a caracterului

Dacă o tastă de pe tastatură este menţinută apăsată, ea va repeta în mod automat


caracterul, transmiţând repetat codul către placa de bază. În cazul tastaturilor pentru sisteme
AT, rata de repetare automată a caracterelor este reglată prin transmiterea comenzilor
corespunzătoare către procesorul tastaturii.
Tastaturile pentru AT permit programarea ratei de repetare automată a caracterelor şi a
întârzierilor. Majoritatea sistemelor de operare dispun de funcţii care permit reglarea acestor
parametrii, conform propriilor specificaţii.
Pentru a modifica, în orice versiune de Windows, valorile prestabilite ale ratei de
repetare automată a caracterelor şi ale întârzierilor se utilizează opţiunea Keyboard din
Control Panel. În eticheta Speed, cursorul Repeat delay (intervalul de timp pentru repetare)
controlează intervalul de timp în care o tastă trebuie să fie apăsată înainte de a începe
repetarea caracterului, iar cursorul Repeat Rate (rata de repetare) controlează viteza de
repetare a caracterului după scurgerea intervalului de timp pentru repetare (figura 12.1.4.1).

7
FIG. 12.1.4.1. Interfaţa de reglare a parametrilor tastaturii

12.1.5. Numărul tastei şi codul de scanare

Când se apasă o tastă, procesorul din tastatură citeşte poziţia tastei în matricea de taste.
El trimite apoi către placa de bază, pe linie serială, un pachet de date care conţine codul de
scanare al tastei care a fost apăsată. În cazul plăcilor de bază de AT, controllerul de tastatură
translatează codul de scanare într-unul dintre cele trei seturi posibile de coduri de scanare ale
sistemului şi îl transmite procesorului principal. Dacă o tastă se blochează sau se defectează,
codul ei de scanare este raportat, de obicei, de software-ul de diagnosticare, cum este
programul POST (Power-On Self Test).
Firma IBM a atribuit fiecărei taste un număr de tastă unic, care o deosebeşte de
celelalte. Acest număr este important atunci când se încearcă să se identifice tastele tastaturile
străine, care pot folosi simboluri sau caractere diferite faţă de modelele americane. În cazul
tastaturii Enhanced, majoritatea modelelor străine nu au una dintre tastele care se găsesc în
versiunea americana (tasta 29), dar au alte două taste suplimentare (tastele 42 şi 45). Astfel
tastatura are 102 taste, nu 101 ca versiunea americană. Există tabele cu codurile de scanare
ale tuturor tastelor în concordanţă cu numărul tastei şi cu caracterul.
Cunoaşterea numărului fiecărei taste şi a codurilor de scanare este utilă în cazul în care
se depanează o tastatură cu taste blocate sau defecte. Programul de diagnosticare poate raporta
tasta defectă după codul ei de scanare, care variază de la o tastatura la alta, în funcţie de
caracterul pe care îl reprezintă şi de poziţia ei în matrice.

12.1.6. Machete de tastaturi internaţionale

După ce controllerul de tastatură din sistem recepţionează codurile de scanare generate


de tastatură şi le transmite procesorului principal, sistemul de operare le converteşte în
caracterele alfanumerice corespunzătoare. În Statele Unite, aceste caractere sunt literele,
cifrele şi simbolurile de pe tastatura standard americană.
Indiferent de caracterele ce sunt scrise pe capacele tastelor, este destul de simplu să se
ajusteze procesul de conversie a codurilor de scanare, realocând tastelor alte caractere.
Windows 9x şi NT beneficiază de această capacitate, permiţând instalarea mai multor
machete de tastatură pentru a accepta mai multe limbaje.
După ce se deschide Keyboard din Control Panel şi se selectează eticheta Language,
(limbă), în caseta Language se poate adăuga macheta tastaturii pe care o dorim prin

8
executarea unui clic pe butonul Add, şi selectarea uneia dintre limbi. Aceste machete de
tastatură atribuie caractere diferite anumitor taste de pe tastatura standard ( figura 12.1.6.1).

FIG. 12.1.6.1. Interfaţa de modificare a machetei de caractere


a tastaturii pentru diferite limbi

12.1.7. Conectoarele interfeţei de tastatură/mouse

Tastaturile au un cablu care se termină cu unul dintre cele două tipuri principale de
conectoare. La majoritatea tastaturilor, un capăt al cablului este conectat în interiorul carcasei
tastaturii, necesitând, pentru deconectare sau testare, deschiderea acesteia.
Tastaturile Enhanced dispun de un cablu extern de tastatură, detaşabil, care se
conectează în portul de tastatură cu un conector special, asemănător celui telefonic. La celalalt
capăt al cablului se găseşte unul dintre următoarele tipuri de conector:
- conector DIN cu 5 pini, folosit în majoritatea sistemelor PC cu plăci de bază format
baby AT;
- conector mini-DIN cu 6 pini utilizat în majoritatea sistemelor PS/2 şi în majoritatea
PC-urilor cu plăci de bază format LPX, ATX şi NLX;
- conector USB (Universal Serial Bus) utilizat în sistemele mai noi, asigurând o viteză
mai mare de transmitere.
În figura 12.1.7.1. se prezintă aranjarea fizică şi conexiunile conectoarelor de tastatură
de tipul DIN.
Cea mai nouă interfaţă pentru tastaturile de PC şi aproape pentru toate celelalte tipuri
de dispozitive periferice este interfaţa USB. Tastaturile USB se conectează la PC prin
intermediul conectorului universal cu 4 fire. Deoarece într-un singur port USB al PC-ului se
pot conecta până la 127 de dispozitive, aceste tastaturi dispun şi de conectoare USB
suplimentare, înglobate în carcasă, care le permit să funcţioneze pentru celelalte dispozitive ca
nişte concentratoare.
Similar, conectorul USB care face legătura la PC poate avea un conector de trecere.
Acesta este un conector USB fişă standard, plus un conector USB priză, astfel încât să se
poată conecta un alt dispozitiv, folosind acelaşi port al calculatorului. Unele tastaturi USB
dispun şi de un port de mouse PS/2 standard, astfel încât se poate conecta mouse-ul direct la
tastatură.

9
FIG. 12.1.7.1. Tipuri de conectoare de tastatură

12.2. Mouse-ul

Mouse-ul a fost inventat în 1964 de Douglas Englebart, care în acel moment lucra la
Institutul de Cercetări Stanford. Mouse-ul a fost denumit oficial indicatorul de poziţie X-Y
al unui sistem de afişare. Firma Xerox a folosit ulterior mouse-ul la sistemul său Alto, în
1973. Din păcate, în acel moment, sistemele erau experimentale şi erau folosite numai pentru
cercetare.
Deşi firma Xerox a lansat în 1981 calculatorul Star 8010 care utiliza mouse-ul, acesta
era scump şi nu a apărut la momentul potrivit. Firma Apple a lansat în 1983 calculatorul Lisa
care utiliza de asemenea mouse-ul. Acesta nu a fost un succes, în mare parte tot datorită
preţului său foarte ridicat. În aceiaşi perioadă, Steve Jobs avea deja în lucru la Apple pe
succesorul Lisei - Macintosh, la un preţ mult mai scăzut.
Sistemul Apple Macintosh a apărut în 1984. Deşi nu a fost imediat un succes, acest
sistem a câştigat continuu în popularitate. Mulţi cred că sistemul Macintosh a inventat mouse-
ul dar, aşa cum se poate vedea, tehnologia a fost importată de la alţii, printre care SRI şi
Xerox.
Deşi mouse-ul nu a prins foarte repede pe piaţa PC-urilor, interfeţele pentru sistemele
PC, bazate pe meniuri, de exemplu Windows şi OS/2, impun utilizarea unui mouse. Astfel, a
devenit o obişnuinţă ca mouse-ul să fie vândut cu aproape toate sistemele noi de pe piaţă.
Mouse-urile pot fi diferenţiate după tehnologia de fabricaţie utilizată, numărul de
botoane, modalitatea de conectare la calculator şi limbajul folosit pentru codarea informaţiilor
transmise către PC.
În figura 12.2.1. este reprezentat un mouse Mentor Scroll cu 5 butoane.

FIG. 12.2.1. Mouse Mentor Scroll cu 5 butoane

10
12.2.1. Tehnologia de fabricaţie

Cei mai importanţi producători de dispozitive mouse sunt Microsoft şi Logitech. Ca


traductor mecanic, un mouse trebuie să aibă posibilitatea de detectare a deplasării pe suprafaţa
de lucru. Deşi există un domeniu larg de tehnologii de detectare a poziţiei, producătorii au
folosit doar două: detectarea mecanică şi detectarea optică. Chiar dacă dispozitivele mouse
pot fi diferite, modul lor de utilizare diferă foarte puţin. Mouse-ul standard conţine câteva
componente:
- o carcasă care poate fi ţinută în mână şi poate fi mutată pe suprafaţa de lucru;
- o bilă care semnalează sistemului mişcarea;
- butoane pentru realizarea selecţiilor;
- un cablu prin care mouse-ul se conectează la sistem;
- un conector de interfaţă prin care mouse-ul se ataşează la sistem.
Carcasa, realizată din plastic, conţine foarte puţine părţi în mişcare.
Pe partea superioară a carcasei, acolo unde în mod obişnuit stau degetele, se găsesc
butoanele. Majoritatea PC-urilor utilizează mouse-uri cu maxim trei butoane. Dacă mouse-ul
are mai multe butoane, pentru ca ele să funcţioneze, este necesar un software pentru
specificarea funcţiei fiecărui buton suplimentar.
Pe partea inferioara a carcasei se găseşte o mică bilă de cauciuc care se roteşte pe
măsura ce se mişcă mouse-ul pe suprafaţa de lucru. Mişcările acestei bile sunt transformate în
semnale electrice, care se transmit calculatorului prin intermediul cablului. Unele dispozitive
mouse folosesc un senzor optic special, care detectează mişcarea acestuia peste o grilă.
După conectarea mouse-ului la calculator, acesta comunică cu sistemul prin
intermediul unui driver de dispozitiv, care poate fi încărcat separat sau poate fi integrat în
sistemul de operare. De exemplu, pentru a utiliza un mouse în Windows sau în OS/2 nu
trebuie încărcat un driver separat, dar pentru a-l folosi în programele DOS este necesară
încărcarea unui driver prin intermediul fişierelor CONFIG.SYS sau AUTOEXEC.BAT.
Indiferent dacă este integrat sau nu, driverul transformă semnalele electrice transmise de
mouse în informaţii referitoare la poziţie, indicând şi starea butoanelor.
Intern, un mouse este foarte simplu. Bila este plasată între două rotiţe, una pentru
transformarea mişcării pe axa X, cealaltă pentru axa Y. Aceste rotiţe sunt de obicei legate de
două discuri cu fante, care permit trecerea luminii. Mici senzori optici detectează mişcarea
rotiţelor, urmărind fascicolul de raze infraroşii care trece prin fantele rotiţelor, pe măsura ce
acestea se rotesc. Aceste eşantioane de lumina sunt transformate în mişcare de-a lungul
axelor. Acest tip de mecanism este denumit mecanism opto-mecanic şi este cel mai folosit în
prezent (figura 12.2.1.1).
Rotiţă pentru axa X Bilă Rotiţă pentru axa Y

Ieşire X Ieşire Y

Detector de lumină Sursă de lumină Roller pentru axa X Roller pentru axa YSursă de lumină Detector de lumină

FIG. 12.2.1.1. Părţile componente ale mouse-ului

11
Dispozitivele mouse există în mai multe forme şi dimensiuni şi sunt fabricate de mai
diferiţi producători. Unii dintre aceştia au preluat modelul standard de mouse, l-au întors,
creând dispozitivul trackball. În cazul acestor dispozitive mâna utilizatorului mişcă direct
bila, nu întregul dispozitiv. Firma IBM produce chiar un dispozitiv convertibil
mouse/trackball, denumit TrackPoint. Dispozitivul TrackPoint poate fi utilizat fie ca mouse
(partea cu bila este în jos), fie ca trackball (partea cu bila este în sus). În majoritatea cazurilor,
dispozitivele care sunt doar trackball au o bilă de dimensiuni mult mai mari decât cea a
mouse-ului standard. În afară de orientare şi poate de dimensiunea bilei, un trackball este
identic cu mouse-ul în ceea ce priveşte modelul, funcţia de bază şi interfaţa electrică.

12.2.2. Tipuri de interfeţe de mouse

Conectorul folosit pentru ataşarea mouse-ului la sistem depinde de tipul de interfaţă.


Pentru conectarea mouse-ului se folosesc trei interfeţe principale, precum şi o a patra variantă,
care reprezintă o combinaţie. Dispozitivele mouse se conectează la calculatoare prin
intermediul a trei interfeţe:
- interfaţa serială;
- port dedicat pentru mouse pe placa de bază;
- interfaţa de tip magistrală;
- port USB.
Interfaţa serială. O metodă de conectare a unui mouse la un PC mai vechi este
reprezentată de interfaţa serială standard. Ca şi în cazul altor dispozitive seriale, conectorul de
la capătul cablului de mouse este fie cu 9 pini, fie cu 25 de pini, deşi pentru comunicaţia
dintre mouse şi driverul de dispozitiv se folosesc numai câţiva dintre aceştia.
Deoarece majoritatea PC-urilor au două porturi seriale, un mouse serial poate fi
conectat fie la COM1, fie la COM2. În momentul iniţializării driverul de dispozitiv
examinează porturile pentru a stabili la care este conectat mouse-ul. Deoarece un mouse serial
nu se conectează direct la sistem, el nu utilizează resursele sistemului. Acestea sunt însă
utilizate de portul serial la care este conectat mouse-ul.
Portul de mouse de pe placa de bază (PS/2). Majoritatea calculatoarelor actuale
dispun de un port dedicat incorporat pe placa de bază. Acesta a fost introdus de IBM odată cu
sistemele PS/2, în 1987, astfel încât această interfaţă este de multe ori menţionată ca interfaţă
de mouse PS/2. Această terminologie nu vrea să sugereze că un astfel de mouse poate
funcţiona numai cu un sistem PS/2, ci că mouse-ul se poate conecta la orice sistem care are pe
placa de bază un port dedicat pentru mouse.
Din punct de vedere hardware, un conector de mouse de pe o placă de bază este
identic cu conectorul mini-DIN folosit pentru tastaturile mai noi. De fapt portul de mouse de
pe placa de bază este conectat la controllerul de tastatura de tip 8042 de pe aceeaşi placă.
Toate calculatoarele PS/2 dispun de conectoare mini-DIN pentru tastatura şi mouse.
Conectarea unui mouse la portul de mouse incorporat este cea mai bună modalitate de
conectare, deoarece în acest fel nu se sacrifică nici unul dintre sloturile de interfaţă ale
sistemului şi nici unul dintre porturile seriale, iar performanţele nu sunt limitate de circuitele
portului serial.
Portul de mouse de pe placa de bază (PS/2) şi portul serial. Într-un port serial sau
într-unul de mouse poate fi conectat şi un tip hibrid de mouse. Aceasta combinaţie de mouse
serial-PS/2 este mult mai flexibilă decât modelele individuale. Circuitul din mouse detectează
în mod automat tipul de port la care este conectat şi configurează corespunzător mouse-ul.
Aceste dispozitive mouse au de obicei un conector mini-DIN la capătul cablului şi un adaptor
care converteşte conectorul mini-DIN într-un conector serial cu 9 sau cu 25 de pini.
Pentru a conecta un mouse serial la portul de mouse de pe placa de bază sau un mouse
PS/2l a un port serial, se pot folosi adaptoare. Dacă mouse-ul nu este explicit declarat atât ca

12
mouse serial, cât şi ca PS/2, el nu va funcţiona pe ambele interfeţe, ci numai pe interfaţa
pentru care a fost conceput. În majoritatea cazurilor tipul mouse-ului este indicat pe partea sa
inferioară.
Mouse-ul de magistrală. Un mouse de magistrală este folosit de obicei de sistemele
care nu au un port de mouse pe placa de bază şi nici porturi seriale disponibile. Numele,
mouse de magistrală provine de la faptul că mouse-ul necesită o placă de interfaţă specială,
care ocupă un slot din calculator şi care comunică cu driverul de dispozitiv prin intermediul
magistralei principale a plăcii de bază. Deşi folosirea unui mouse de magistrală este
transparentă pentru utilizator (din punct de vedere funcţional nu există nici o diferenţă între un
mouse de magistrală şi toate celelalte tipuri de dispozitive mouse), mulţi consideră mouse-ul
de magistrala mult mai puţin de dorit decât celelalte tipuri, deoarece el ocupa un slot care ar
putea fi folosit de alte dispozitive periferice.
Un alt dezavantaj al mouse-ului de magistrală este faptul că el este incompatibil din
punct de vedere electric cu celelalte tipuri de dispozitive mouse. Un mouse de magistrală
foloseşte un conector mini-DIN la fel cu mouse-ul PS/2, deşi sunt total incompatibile.
Portul USB. La fel ca şi în cazul tastaturilor, mouse-ul poate fi conectat printr-un
conector de tip USB. În acest caz mouse-urile transmit datele pe care le generează, informaţii
despre poziţie ţi despre butoanele apăsate, sub forma unor pachete seriale, înlănţuite prin
driverele USB şi de mose pentru prelucrare şi executare.

12.2.3. Reglarea parametrilor mouse-ului

Majoritatea driverelor de mouse conţin parametrii ce pot fi reglaţi pentru a modifica


performanţele dispozitivului conform cerinţelor. Aceste reglaje nu modifică performanţele
fizice ale mouse-ului, ci controlează modul în care sistemul de operare interpretează
semnalele pe care le primeşte de la hardware. Sistemele de operare Windows dispun de un
panou de control al mouse-ului, care furnizează interfaţa pentru ajustarea acestor parametrii.
Pe un PC care rulează Windows 9x şi care are instalat, ca driver de mouse PS/2,
driverul standard al sistemului de operare, panoul de control al mouse-ului apare ca şi cel
prezentat în figura 12.2.3.1.La această fereastră se ajunge alegând din Control Panel opţiunea
Mouse şi apoi eticheta Buttons. De aici se poate selecta modul de funcţionare al mouse-ului:
pentru dreaptaci (Right-handed) sau pentru stângaci (Left-handed). În cazul mouse-ului
standard cu doua butoane, utilizat în Windows, butonul din stânga este cel principal. El este
folosit la selectare şi tragere, în timp ce butonul din dreapta este butonul secundar, care
asigură accesul la meniurile de context şi la alte caracteristici speciale.

FIG. 12.2.3.1. Interfaţa de reglare a parametrilor mouse-ului

13
De asemenea, în această fereastră exista un cursor care va permite reglarea vitezei de
executare a clicului dublu. Acest reglaj controlează intervalul de timp scurs între două clicuri
executate cu butonul principal al mouse-ului.
Dacă se doreşte selectarea cursorilor pe care le afişează mouse-ul, aceasta se poate
face alegând eticheta Pointers (indicatori). Sistemul de operare conţine o mulţime de cursori
amuzanţi, unii dintre ei fiind animaţi. Totuşi, această capacitate de selectare a cursorilor are şi
o utilitate funcţională. Windows 9x conţine cursori realizaţi cu dimensiuni şi culori destinate
anumitor tipuri de ecrane (de exemplu displayurile mai puţin vizibile ale sistemelor portabile),
vizualizării de la distanţă (cum sunt prezentările) şi utilizatorilor cu deficienţe vizuale.
Utilizând cea de-a treia etichetă, Motion (mişcare) se poate controla relaţia dintre
distanţa pe care se mişcă mouse-ul şi distanţa pe care se mişcă indicatorul pe ecranul
calculatorului. De exemplu, dacă suprafaţa de lucru oferă numai o mică zonă în care se poate
deplasa mouse-ul, se poate muta cursorul Pointer Speed spre dreapta, mărind astfel viteza. În
acest fel pot fi evitate ridicarea mouse-ului de pe suprafaţa de lucru pentru a-l deplasa pe tot
ecranul.
Controlul Pointer Trail permite configurarea mouse-ului astfel încât acesta, pe
măsură ce se deplasează, să lase în urma lui mai multe imagini ale indicatorului, formând o
dâră de lungime reglabilă.
În prezent există tendinţe de înlocuire a dispozitivelor de intrare clasice cu dispozitive
care să genereze simulări în timp real. Aceste dispozitive conţin un circuit de comandă
electromagnetică în interior care permite simţirea pictogramelor tridimendionale, marginilor
ferestrelor, butoanelor de derulare etc.

14
15