Sunteți pe pagina 1din 4

OBICEIURILE SI TRADIŢIILE STRAMOŞEŞTI

ÎN CONTEXTUL CONSOLIDĂRII IDENTITĂŢII NAŢIONALE

Institutor, Popescu Lavinia – Mioara , Gradiniţa cu program normal Oboga,


judeţul Olt

Membru cu drepturi depline a Uniunii Europene , începând cu data de 1ianuarie 2007, România,ţara cu vechi
tradiţii şi obiceiuri , constituie o mare si eterogenă casă a naţiunilor, fiecare naţiune având bogăţia sa de obiceiuri şi tradiţii.
In ceea ce priveste politica europeană, consider că exist două direcţii majore:
- de unificare la nivelul legislaţiei , al politicilor economice, monetare;
- de conservare a diversităţii culturale, lingvistice , de patrimoniu sau de mediu, la nivel regional sau local.
Educatorul european , ca slujitor al scolii- principalul promotor al culturii şi al limbii -,este chemat să valorifice
întregul patrimoniu pe care îl are la dispoziţie pentru a educa tineretul în noul spirit european; UNITATE PRIN
DIVERSITATE.
Elementele de cultură şi civilizaţie care apropie naţiunile, valorile perene fiecărei naţiuni, dar şi cele general valabile, trebuie
avute în prim plan în contextul ideii de cetăţean european , dar şi de consolidare a identităţii naţionale.
Elementele de istorie şi geografie locală , de tradiţii strămoşeşti, trebuie cunoscute pentru conturarea şi afirmarea
unei identităţi locale sau regionale, cu care , apoi, să ne regăsim locul potrivit în rândul celorlalte comunităţi europene.
Educaţia interculturală , inţelegerea internaţională se construiesc prin intermediul ştiinţelor exacte, ştiinţelor
umane şi sociale şi , în general , al tuturor obiectelor de învăţământ , dar un rol aparte îl ocupă educaţia tuturor copiilor
pentru recunoaşterea diferenţelor existente în interiorul aceleiaşi societăţi , aceleiaşi naţiuni , în special , din punct de vedere
cultural. Aceasta permite elevilor să se raporteze în orice moment la alţii şi să înţeleagă faptul că , permanent culturile intră în
contact, dialoghează , interacţionează şi se influenţează reciproc.
Tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti ale unui popor constituie cartea de vizită a naţiunii respective , şi oriunde te_ai
afla , la auzul unei doine româneşti, distanta , în înţelesul ei real dispare, şi măcar , pentru cateva minute , gândul te poartă
pe meleagurile tale natale, împletind coronite de Sânziene, mergând la a treia fântână să iei apa în ziua cununiei, sau
prinzându-te în hora satului în zi de sărbătoare.
Cadrul didactic , conştient fiind de rolul său de formator de caractere şi de importanţa pe care o au tradiţiile şi
obiceiurile unui popor în ceea ce priveşte identitatea sa naţională, prin activitatea sa la catedră , facilitează accesul copiilor la
cunoaşterea valorilor culturale nationale şi europene.Abordarea problematicii integrării presupune mentalităţi , atitudini ,
comportamente noi legate de tradiţiile si condiţiile locale, pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.
Având ca scop “conştientizarea valorilor culturale moştenite de la înaintaşi, precum şi a valorilor culturale cu care
vor intra în contact, cele ale Uniunii Europene “, se va urmări realizarea unor obiective ca:
- cunoaşterea şi promovarea valorilor culturale moştenite de la stramoşi:
- cultivarea toleranţei , a respectului reciproc între cetăţeni;
- acceptarea pluralismului valoric.
Exprimată în cele mai diverse forme , creaţia populară românească este caracterizată de autencitate şi ingeniozitate,
o tăsătură aparte fiind puternica ei unitate , care nu exclude însă o mare varietate de manifestări în arhitectura
populară ,port ,ţesut , olărit ,prelucrarea lemnului ,metalului, pieilor , pictura icoanelor etc.
Dansul a avut o importanţă deosebită în viaţa socială a omului încă de când era nelipsit din ritualurile
religioase.
În timp însă, s-au produs mutaţii în jocurile populare româneşti ,în sensul că unele şi-au păstrat funcţia
rituală (CĂLUSUL, CHIPERUL, LAZARUL, CUNUNA, DRĂGAICA), iar altele s-au transformat în jocuri distractive .
Dansul popular ,prin varietatea sa ,prin tradiţie şi sentiment ,reprezintă , expresia fiecărui colţ de ţară ,cu
obiceiurile si cultura lui .
Parcă ignorante de cei mai mulţi tineri ,dansurile populare ard în inimile bunicilor şi străbunicilor dependenţi
de folclor .
Dansurile populare nu au voie să dispară ,ele trebuie să renască ,să existe în inimile fiecăruia dintre noi.
Costumul popular românesc ,reflecta suprapus , influenţe date de tradiţiile locale, aşezarea geografică ,
clima precum şi posibilităţile economice zonale.
De asemenea ,costumul popular reflectă şi starea socială cu care este purtat de posesorul său .
În cadrul procesului complex şi îndelungat de formare a personalităţii copilului , tradiţiile populare şi
etnografice locale ,au o importanţă deosebită datorită conţinutului de idei şi de sentimente pe care le transmit.
Dansurile populare specifice zonei Oltului sunt un mijloc puternic de a trezi în sufletului copiilor dragostea
pentru plaiul natal ,îi familiarizează pe aceştia cu melodiile populare româneşti de joc specifice zonei în care trăim .

În opera sa, VASILE ALECSANDRI spunea : “ Poţi să cutreieri lumea toat şi să te minunezi de rezultatele
civilizaţiei ,dar nimic nu-i mai fermecător decât colţul de pământ pe care te-ai născut”.
Gândul de a dezvolta la preşcolari şi şcolari dragostea faţă de locul natal , faţă de obiceiurile si tradiţiile
acestuia ne preocupă ,fiind o pasiune reieşită din dragostea pentu jocul popular şi muzica populară
instrumentală.
Diferitele activităţi, prin care urmăresc să le fac cunoscute copiilor tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti,
creează atmosfera de voioşie, de optimism , atât de necesară copilăriei şi lasă micuţilor impresii adânci.
Este necesar ca dansurile populare să fie invăţate de la vârsta fragedă pentru a obişnui copiii cu
folclorul românesc ,cu felul de a juca aşa cum jucau bunicii şi stăbunicii lor pentru a-I determina să fie
mândri că sunt români şi , în timp , devenind maturi , să fie ei aceia care vor transmite generaţiilor
urmatoare tezaurul popular.
În timpul interpretării unui dans popular, pe lânga melodia care trebuie ascultată cu atenţie şi
mişcările care trebuie să fie executate ,se adaugă şi strigături specifice jocului popular.
Aceste strigături care însoţesc de cele mai multe ori jocul , vorbesc despre viata de zi cu zi a
oamenilor , iar uneori sugerează miscarea ce trebuie efectuată uşurând astfel executarea corectă a
dansului.
Costumele populare ,îmbracate de copii cu multă placere , dau aspect sarbătoresc şi-I emoţionează
pe micuţi.
Costumul popular constituie un preţios document istoric şi etnografic ,reflectând gustul şi concepţiile
etno- sociale ale locuitorilor acestor meleaguri de-a lungul zbuciumatei lor istorii.
ŞCOALA îsş propune prin activităţile extracuriculare facilitează accesul copiilor la cunoaşterea valorilor
culturale naţionale şi europene .
ABORDAREA problematicii integrării presupune mentalităţii , atitudini, comportamente noi legate de
tradiţiile locale ,care ,fară a ştirbi spiritul tolerant ,să poată duce în mod ferm la îndeplinirea obiectivelor
propuse.
În lumina celor de mai sus , relaţiile parteneriale ( şcoală-comunitatea locală) joacă un rol hotărâtor.
ŞCOALA îşi propune
-Conştientizarea valorilor culturale moştenite de la inaintaşi , precum şi a valorilor culturale cu
care vor intra în contact , valorile U.E.
-CUNOAŞTEREA şi promovarea valorilor culturale moştenite de la înaintaşi ,a folclorului autentic ;
-Acceptarea pluralismului valoric;
Vom prezenta , în continuare, câteva din obiceiurile româneşti , obiceiuri care îi consolidează identitatea naţională:

MĂRTIŞORUL –1 Martie
Odată cu prima zi a lunii martie, timpul renaşte şi oamenii trebuie să fie pregătiţi pentru un nou început.
Obiceiul mărţişorului este specific poporului român, avându_şi originile în credinţele şi practicile agrare.
Prin satele României, părinţii le dăruiau copiilor si tinerii îşi ofereau unii altora un şnur din lână albă şi roşie sau albă
şi neagră răsucite în spirală, pe care aceştia îl purtau legat la încheietura mâinii. Mai târziu , de şnur a fost atârnată o
monedă de argint sau de aur, metale curate şi aducătoare de sănătate.
În nici un caz nu era aruncat !
Obicei rural, prin secolul al XIX-lea dăruirea mărţişorului a început să fie practicată şi de către orăşenii mai instariti,
soţii dăruindu-le soţiilor mici obiecte preţioase, atârnate de un şnur din lână albă şi roşie , pe care ele le purtau prinse de
piept.
Astăzi , practica este aproape general urbană, mărţişorul având cele mai variate forme.
Înainte de 1 Martie toate localităţile sunt pline de tarabe la care se vând mărţişoare.
Mărţişorul şi_a pierdut valoarea de amuletă şi simbolizează venirea primăverii.
Cu această ocazie se fac si cadouri celor dragi.
La 1 Martie, încep şi zilele Dochiei , numite în popor, Babele. Se spune că până în 12 martie vremea este schimbătoare , ca
firea babrlor. Fiecare îşi alege înainte de începerea lunii martie “o babă “. Aşa cum va fi vremea în acea zi , aşa îi va merge
tot anul.
Obiceiul are la bază credinţele şi obiceiurile agrare. Purtarea şnurului la încheietura mâinii este etestată la ROMANI,
cu ocazia venirii primăverii. De altfel, romanii sărbătoreau Anul Nou la 1 martie, luna care poartă numele zeului Marte ( zeu al
războiului, dar şi al agriculturii, al turmelor, al câmpului, zeu care personifica renaşterea naturii ). La traci, zeul reînvierii
naturii era considerat Marsyas ( acesta a inventat flautul sau a găsit flautul aruncat de Atena).
Săpăturile arheologice făcute în România au scos la iveală mărţişoare vechi de peste 8000 de ani. Acestea , de fapt, erau
pietre de râu vopsite în roşiu şi alb, culori care s-au păstrat până în zilele noastre, Roşu era culoarea femeii, reprezentând
VIAŢA, iar albul era culoarea specifică bărbatului, fiind atribuită ÎNŢELEPCIUNII. Împletirea mărţişorului reprezintă unirea
celor două principii.
Tradiţia spune că cel care poartă mărţişor va fi ferit de boli. Femeile poartă mărţişor , având astfel convingerea că
vor fi frumoase tot anul. Unii spun că , înainte de a fi dăruit, mărţişorul trebuie pus în noaptea dinainte de 1 martie pe rugi de
trandafiri. În funcţie de cantitatea de rouă strânsă pe el , se va aprecia norocul din timpul anului al celui care va purta
mărţişorul. Femeile însărcinate ar fi bine să se ferească însă de mărţişoare , şi nici măcar să nu le privească.
CĂLUŞARII
Cu o săptămână înaintea Rusaliilor, persoanele de sex masculin care doreau să intre în ceata Căluşarilor se
adunau în afara satului.. la malul unei ape unde, printr-un scenariu – ritual clar precizat , dar care difera de la o zonă la alta,
depuneau jurământul prin care se legau să respecte regulile cetei şi condiţiile purităţii rituale în perioada Rusaliilor
( abstinenţa sexuală şi un comportament adecvat normelor de conduită etică a comunităţii tradiţionale). Pentru o săptămână
ei urmau să trăiască intens într-un timp sacru.
În timpul depunerii jurământului era interzisă prezenţa persoanelor din afara grupului, fapt ce susţine caracterul
ezoteric al cetei de Căluşari.
Formată din 9-11 membrii, organizată ierarhic, ceata este condusă de un vătaf ( stareţ ) căruia toţi îi erau supuşi.
Un alt personaj important al cetei era “mutul”: mascat, în timpul dansurilor Căluşarilor,el îi penaliza pe cei care
greşau şi executau tot felul de gesturi comice, adesea obscene. Mutul nu dansa.
În perioada Rusaliilor, Căluşarii purtau un costum specific, aveau zurgălăi la picioare , iar în mână ţineau o
bâtă.Ceata avea un steag împodobit cu fire de usturoi şi pelin.
Posesori ai unui repertoriu coreic bogat , ce consta din dansuri rituale foarte complicate şi spectaculoase, Căluşarii
vindecau dansând.
Pe lângă calităţile dale curative, despre dansul Căluşarilor se credea că are efecte fertilizatoare manifestate esupra
pământilui şi femeilor.
La încheierea perioadei sacre a Rusaliilor, Căluşarii revin la locul în care depuseseră jurământul, despodobesc
steagul şi îl îngroapă într-un loc secret. Apoi ceata se răsfiră, fiecare membru apucând-o în altă direcţie. Toţi se întâlnesc în
sat, se salută ca după o absenţă îndelungată şi reintră în existenţa cotidiană.
De obicei , membrii cetei, erau aceiaşi în fiecare an.
Jocul Căluşarilor desfăşurat în contextul său tradiţional , nu în cel scenic, a dispărut aproape cu totul.
Mai poate fi întâlnit în sudul ţării, în special în zona Oltului şi Teleormanului.
Prima descriere a obiceiului datează din secolul XVIII şi se datorează cărturarului român Dimitrie Cantemir –
“Descrierea Moldovei”.
În anul 1935, din iniţiativa lui Harry Brauner , o ceată de Căluşari români a făcut o călătorie la Londra.Dansând pe
străzile capitalei britanice, ei s-au bucurat de un mare succes.
În ziua de Rusalii, preotul şi oamenii din sat, ies cu icoane în câmp pentru a sfinţi holdele de grâu şi a-I stimula
creşterea.

Jocul Căluşarilor pare dintrecele mai vechi si mai complexe dansuri autohtone, cu încărcătura sa de mesaj mitic
arhaic. Etimonul ridică multe controverse. Cei mai mulţi consideră că vine de la “cal”. Însă acesta nu pare caracteristic, spune
Victor Kernbach, nici pentru simbolul dansului, nici pentru structura sa coregrafic – ritualică . Sub această influenţă
superficială ( lansată de diverşi “amatori” , care au falsificat tradiţiile folclorice ) unele echipe căluşereşti ies la dans “cu calul“
de lemn. Victor Kernbach considera mult mai sigur etimonul “căluş”, argumentând prin “taciturnitatea de bază a dansatorilor
şi cu discreţia rostirii sotto voce de către stareţ a comenzilor”. Acest dans are o funcţie magică, ceea ce “îl scoate în afara
originii cabaline , prin care mai mulţi comentatori doresc să sugereze că ar fi vorba de un dans cavaleresc”,scrie Victor
Kernbach. Pentru Ovidiu Barlea, de exemplu, cel mai evident este substratul cabalin, însă tot el admite dubla origine: “ reiese
cu claritate că în practica căluşarilor s-au contopit două reprezentări principale, una legată de venerarea ielelor( rusaliilor ,
vintoaselor, etc.), cealaltă de cultul cabalin” ( “Eseu despre dansul popular românesc”). Cultul calului nu este specific dacilor
sau tracilor, aşa cum este pentru celţi; prezenţa celţilor pe teritoriul Transilvaniei nu a lăsat urme în tradiţia mitologică
românească. “ Contopit probabil din mai multe forme arhaice, Jocul Căluşarilor a ajuns omogen ( în ciuda variantelor sale ) şi
cu adevărat evidentă este originea lui magică, el reprezentând în primul rând un ceremonial de magie profilactică împotriva
bolilor aduse de Iele, fapt confirmat de acea stranie conspiraţie a muţeniei, a păstrării unui secret medical şi a unui incognito
pentru ceata de dansatori , marcat chiar în unele regiuni- cum ar fi Oltenia-de strigătul de apel la prudenţă “I-AUZI,I-AUZI!”,
scrie Victor Kernbach.
Dimitrie Cantemir considerase Dansul Căluşarilor drept unul în mare măsură magic, dansatorii având feţele
acoperite, veşminte femeieşti şi glasuri prefăcute femeieşti , purtând pe cap cununi de pelin şi flori şi agitând săbii în mâini,
Aşa după cum nota Cantemir în “Descripţio Moldaviae”, ceata este condusă de un stareţ şi de un primicer ( acesta transmite
ordinele coregrafice către ceată).
Astăzi în zonele în care se joacă “Căluşarii”, aceştia poartă pinteni şi pe pulpe, zurgălăi , chiar mai frecvent decât
pintenii.” Se prea poate să fie o adaptare a sunetului ritmic pentru gonirea duhurilor rele( echivalent cu toba samanică nu
însă din recuzita calului şi călăreţului( pintenii sunt o invenţie medievală târzie), scrie Victor Kernbach, în Dicţionarul de
Mitologie Generală. În legătură cu săbiile amintite de Cantemir, Ovidiu Barlea nota: “Jocul Căluşarilor este un dans coborâtor
din dansul tracic al săbiilor, descris de Xenophon”. În descrierea acestuia însă tracii “ dansează cu arma în mână în sunetul
flautului, în acest timp sărind sus şi agitând totodată pumnalele”, iar între dansatori începe o luptă simbolică de comprtiţie.
Dansul tracic este un dans războinic şi nu are nimic cu Jocul Căluşarilor, remarca Victor Kernbach. Dimitrie
Cantemir oferă definiţia caracterului magic al dansului:’ Mulţimea superstiţioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile
cronice, iar vindecarea se face astfel:după ce bolnavul s-a aşternut la pământ, Căluşarii încep săriturile lor şi la un anumit loc
al cântecului, calcă , unul după altul, de la cap la picioare, pe cel culcat, în sfârşit îi suflă la ureche câteva cuvinte anume
ticluite şi poruncesc bolii să iasă”.După cum apare în Descripţio Moldaviae, ritualul durează zece zile, timp în care Căluşarii
dorm numai sub streşini de biserici, din prudenţă faţă de Ielele răzbunătoare.
Jocul Căluşarilor este atestat în toate provinciile daco-romane şi în Macedonia. Mircea Eliade scrie însă că obiceiul înfigerii
unui craniu de cap în parul porţii, spre a alunga Ielele de lângă casă , ar atesta parţial prezenţa ritualică a calului în jocul
Căluşarilor.
Scopul celor două acte magice este identic; tahnic, acestea însă diferă. În fine, Romulus Vulcănescu atribuie
temeiul mitic al căluşarilor şi cu relicvele unui cult solar autohton, “ caii căluşereşti” fiind consideraţi cai solari.

DRĂGAICA
Practicat la 24 iunie , în preajma solstiţiului de vară, Drăgaica este un ritual ce vizează prosperitatea şi protecţia
culturilor cerealiere.
Dintr-un grup de 5-7 fete una era aleasă , după diferite criterii, Drăgaica. Ea este împodobită cu spice de grâu, în
timp ce fetele celelalte se îmbracă în alb, poartă un văl pe faţă în care sunt prinse flori de drăgaică / sânziene, iar în mână ţin
o coasă.
Odată construit, alaiul Drăgaicei porneşte prin sat şi pe ogoare.
La popasuri, în special la răscruci, fetele se aşează în cerc, citind şi executând un dans săltat ale cărei mişcări
desenează o cruce.
Un element important al dansului Drăgaicelor este mimarea unor lupte cu coasele, ceea ce se întâmplă mai cu
seamă la întâlnirea a două cete.
După joc, fetele primesc daruri de la proprietarul pentru ale cărui holde îşi oferiseră dansul şi cântecul.
Răspândit în sudul şi estul României, obiceiul se mai practică , sporadic, şi astăzi.
Oamenii din sate spun că “Drăgaica” este o sărbătoare “rea”, deoarece dacă nu este ţinută oamenii pot avea parte
de multe nenorociri: de exemplu, cel care ignoră sărbătoarea şi începe să spele sau să coasă, poate muri inecat ori fulgerat.
Tot batrânii cred că fetele care vor să se mărite repede trebuie să se rostogolească în iarbă şi să se spele cu roua
dimineţii devreme, iar femeile măritate pot practica şi ele acest ritual dacă vor să fie iubite tot anul de bărbat şi să aibă copii
frumoşi şi sănătoşi.
Drăgaica este un nume special dat în mitologia românească unei categorii de Iele care, potrivit superstiţiei folclorice,
se răzbuna pe oameni opărindu-I cu apă clocotită.În ziua de Drăgaică, sărbătoare populară , consacrată coacerii grânelor
(coincide cu ziua Sf. Ioan Botezătorul, în 24 iunie) se crede că se pot aduna cu succes buruienile de leac din păduri.
Dimitrie Cantemir identifică, în Descripţio Moldaviae , personajul Drăgaica cu zeiţa agrară romană Ceres: “Drăgaica
pare că arată numele zeiţei Ceres. Într-adevăr, în anotimpul când grânele încep să se coacă , se adună toate fetele din
satele vecine şi aleg pe cea mai frumoasă şi mai chipeşă dintre ele , dându-I numele de Drăgaică. Pe aceasta , încoronând-o
cu o cunună de spice, împodobind-o cu mai multe marame brodate cu măiestrie şi atârnându-i de mâini cheile hambarelor, o
însoţesc cu mare alai pe ogoare. Împodobită astfel, întinzând mâinile şi punând maramele în bătaia vântului, încât pare că
zboară, Drăgaica se întoarce de la câmp acasă, străbătând cu cântece şi dansuri toate satele prin care trecuse cu alaiul,
înconjurată de toate celelalte fete care o numesc deseori , în cântece deosebit de frumoase,sora şi stăpâna lor.
Fetele de la ţară ale moldovenilor sunt foarte dornice de asemenea cinste, deşi o tradiţie neîntreruptă spune că
aceea care a jucat rolul de Drăgaică nu se mărită trei ani.
Uneori Drăgaicele sunt confundate cu Sânzienele.

Considerăm că, este necesar ca fiecare cadru didactic să realizeze proiecte şi activităţi în vederea asigurării unei
educaţii interculturale de calitate, capabilă să determine o atitudine de comunicare şi recunoaştere reciprocă a valorilor,
specifice fiecărei comunităţi şi, în acelaşi timp, să pună în evidenţă valorile comune , universal valabile.

Institutor, Popescu Lavinia – Mioara , Gradiniţa cu program normal Oboga,


judeţul Olt

BIBLIOGRAFIE
1. Ioan Nicola,Tratat de Pedagogie Scolară, Editura Aramis,Bucureşti,2000, pag.35-38;
2. Constantin Cucoş, Pedagogie,Ediţia a II –a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi,2002, pag.39-42;
3. Revista “Învăţământul Preşcolar” Nr.3 – 2007, pag.143 – 146; 152-156;
4. Revista “Învăţământul Preşcolar” Nr.1 – 2 / 2008, pag.238 – 241;