Sunteți pe pagina 1din 2

Masacrul cartofilor cruzi

Epiderme cadaverice, maroniu-vineţii, cad în abisul unei banale pungi. Înjunghii din
nou ,,trupul” bondoc şi privesc cu o satisfacţie sadică(ar spune unii) sângerarea
lăptoasă. Simt cum şiroaie aproape insesizabile de lichid şi pulbere fină se preling pe
lama metalică a cuţitului. Acesta nu conteneşte a străpunge acea carnea rece,
hemoragică; o molestează obsedant, o jupoaie lent, îi provoacă o agonie demonică:
durere. Eu absorb ectoplasma acestei pseudotranse, o asimilez printr-un colaps,
pentru ca în final să o transpun lucid printr-un vertij al agorafobiei. Mă ascund în fiinţa
muribundă din mâna mea… Mă înghesui în viscerele ei ca să îmi aud rumorile, să
îmi proliferez singurătatea şi să zgârii pe pereţii formolici însăţi motivele introvertirii
mele. După ce crematoriul e pregătit, îmi las toate,,principiile” sfâşiate de lama mată
a cuţitului. Le simt durerea zbătându-se în mine şi mă bucur să le văd sfârşite,
aruncate în vâltoarea uitării. Mă eliberez prin privarea de libertatea de a gândi. Am
mintea grea, ca plumbul, plină de un nimic văscos, lichefiat. Devin o creatură
cefalopodă, care nu face decât să sustragă din presiunea fatală, iluzii ale unor
posibile amnezii. Brusc, nimicul se aşterne peste stupefacţia masochistă a
spectacolului morbid abia terminat, aşa că umilă, mă dăruiesc pentru a mia oară
realităţii – posturii hibride de criminal al acelor fiinţe bondoace, stropite aproape
artistic cu noroi- cartofii. Mă cuprinde frigul…

Închid ochii… Privesc în zarea unui ,,ceva” abstract: viitor. Nu ştiu de ce unii l-au
numit aşa. În fond, acel ceva ce va fi, nu este decât acel ceva ce rezultă din prezent
şi trecut. Precum cojile de cartofi: ele nu sunt părţi ce apar în viitor, din cartofi, ci sunt
părţi rezultate din cartofi în urma decojirii, deci rezultate a trecutei intenţii de a curăţa
cartofii respectivi şi prezenta acţiune de ,,jupuire“. Aşa suntem şi noi, oamenii,
precum cartofii cruzi: creştem din cauza unui ciclu natural ireversibil şi incontrolabil,
ne lăsăm sfâşiaţi, apoi aparent calmaţi de un jet iluzoriu de bucurii, pentru ca în final
să ajungem de unde am plecat – în viscerele cavitare ale tărânei, unde să aşteptăm
venirea acelei prime raze de soare pentru ca măcar o mică parte din ceea ce numim
noi esenţă să fie binecuvântată cu zbuciumul vieţii.

Mai iau un cartof… acelaşi sacrilegiu, aceeaşi profanare a vieţii vegetale, aceeaşi
moarte. Aceeaşi evadare în mine, acelaşi proces al pirogravarii şi aceeşi biruinţă a
planului metafizic. Mi-e sete de nou, de vitalitate... mi-e sete de voluptatea unei
desfătări păgâne... Mi-e sete de sânge pur, chinuit de ceva ce nu îi aparţine. Muşc
zgomotos din cadavrul cartofului, sorb toată dulceaţa din arterele ,,amidonoase” şi
zdrobesc în dinţi ţesutul crocant şi inodor. Îl las apoi să îmi inunde gura, să simt până
în măduvă plăcerea acelui gust anost, fad… precum esenţa mea. Primele firicele de
pământ îmi răsună printre dinţi… parcă aud cum ţipătul acela agasant devine
melodia mea preferată. Savurez momentul acesta de răzbunare supremă şi trec la
asasinarea următorului refugiu al ,,ideologiilor” mele – refugiu, de altfel, imaginar.
Simt colaps total – al meu, al sinelui, al cartofilor, al gustului, al amidonului în contact
cu filonul sacral al gurii – buzele. Devin copil prin această teorie ciudată a
cartofului(ceva de genul ,,teoriei chibritului”), râd de mine şi de inocenţa mea, şi mă
cufund în cartofi… Muşc egoistă din ei de parcă ar fi un elixir fermecat care mi-ar
salva uitarea, de parcă ar fi acesta singurul portal către ceea ce voi fi să devin sau
voi fi să fiu. Îmi amintesc de copilărie. Şi atunci ucideam cartofi, cu aceeaşi voluptate
canibalistă, dar fără impresia sau dorinţa de a-mi înghiţi, odată cu cartofii şi raţiunea
obsedantă sau sensibilitatea mult prea ciudată. Nu voiam pe atunci să scap de mine
sau să mă eliberez de cadavrele ciudate ale aşa–numitelor mele ,,concepţii”… Atunci
îmi mâncam veselă cartofii, acum îmi mănânc înfometată şi disperată, polivalenţele
sinelui.

Şi mai iau un cartof… Mai smulg o dată scalpul cadaveric al cartofului bondoc… Mă
mai refugiez o dată în cavităţi pirogravate pentru ca în final, să mă reîntorc la mine şi
să îmi mai doresc o dată uitarea… Mă întreb… oare cum de mă mai pot ierta?

Încă unul… apoi mă retrag în cochilia mea vidă… după un alt masacru al cartofilor
cruzi.