De la Psalmii biblici ai lui David la Psalmul ca specie

lirica la Alexandru Macedonski si Tudor Arghezi

 Psalmii Biblici
Primele fragmente biblice traduse în limba română au fost din ”Cartea Psalmilor”.

“Psaltirea” a fost abecedarul pe care neamul nostru a învăţat să citească. De ce s-a început
traducerea Bibliei în limba română cu psalmii? Răspunsul nu este greu de dat. Cartea aceasta este cea
mai mare din Biblie şi cea mai citită şi studiată. Ea cuprinde cel mai larg evantai de trăiri şi de
sentimente.

Luaţi Biblia în mână şi deschideţi-o la mijloc. Veţi da negreşit de cartea Psalmilor. Este normal să fie
aşa deoarece psalmii sunt inima Bibliei. Aici sunt adunate toate trăirile sufleteşti ale copiilor lui
Dumnezeu de-a lungul secolelor.

Niciuna dintre cărţile Bibliei nu are mai mulţi autori decât cartea Psalmilor. În general se spune că
psalmii îi aparţin lui David. El i-a scris pe majoritatea şi tot el dă nota generală a cărţii. David a scris 73 de
psalmi din numărul total de 150, Asaf, conducătorul cântăreţilor lui David, a scris 12, Solomon a scris 2,
Moise a scris unul (Ps. 90), iar alţi 10 sunt producţia fiilor lui Core (Num. 26:9-11).

Psalmii acoperă o perioadă care începe cu viaţa lui Moise şi se întinde până după întoarcerea din
robia babiloniană. Majoritatea psalmilor sunt însă compuşi de David în timpul vieţii lui de umblare cu
Domnul. Psalmii lui David sunt de fapt cântări divine inspirate din cer pentru a înfrumuseţa viaţa plină de
necazuri a pământului. Din acest punct de vedere, psalmii sunt atemporali, ei vin la noi din rezonanţele
timpului, ne învăluie cuceritor şi vor rămâne cu noi veşnic.

 Psalmii ca specie lirica

Psalmul este o specie a genului liric. Poezie religioasă cu caracter imnic, psalmul exprimă pietatea,
încrederea, umilinţa, proslăvirea lui Dumnezeu.
 Prima jumătate a secolului al XX-lea a marcat o revigorare a poeziei româneşti şi o sincronizare cu
literatura europeană. Pe de o parte, se situează poeţii moderni (Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi,
Lucian Blaga iar pe de altă parte, poeţii tradiţionalişti (George Coşbuc, Octavian Goga), apoi poeţii
grupaţi în jurul revistei „Gândirea” a lui Nichifor Crainic (Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Vasile Militaru etc).

În poezia interbelică (şi nu numai!), căutarea lui Dumnezeu este o formă concretă de manifestare a
iubirii omului modern, pentru că atunci când iubim o anume persoană o căutăm şi vrem să-i simţim
prezenţa permanent. Căutarea lui Dumnezeu primeşte diferite forme, de la convingerea că este invocat
un Deus absconditus şi până la cufundarea totală în Iubirea divină

 Alexandru Macedonski-Psalmii moderni

Alexandru Macedonski este primul autor de Psalmi moderni, ca specie lirică, din literatura română.
Ciclul psalmilor macedonskieni sunt o expresie a interiorităţii sufletului măcinat de zădărnicia eforturilor
de a-şi convinge contemporanii de valoarea sa.

Psalmii moderni ai lui Macedonski nu au versetele si modelul clasic al psalmilor ci sunt alcatuiti in
general din trei catrene cu versuri scurte de cateva silabe dar au sentimentul de evlavie, au credinta, au
o traire crestina.

Psalmi: I - Oh! Doamne; II – Ţărână; III – Iertare; IV – Duşmanii; V – Zburam; VI - Şi-au zis...; VII - Cât
am trudit...; VIII – Eram; IX - N-am în ceruri; X - Doamne, toate...; XI - M-am uitat.
  Tudor Arghezi-Psalmi
“Psalmii” din “Cuvinte potrivite” (1927) ocupă un loc aparte în creaţia argheziană, ei concentrând
momentele de vârf ale unei probleme existenţiale insolubile şi obsedante.

Aparţinând liricii filozofice şi religioase, psalmii exprimă drama omului modern, silit să trăiască într-o
lume profană, părăsită de Dumnezeu şi lipsită de miracole, de care lumea veche era plină.

Titlul evidenţiază pregnant diferenţele izbitoare dintre spiritualitatea creştină şi mentalitatea

modernă, neliniştită, chiar tragică.

Omul modern, apăsat de singurătate, covârşit de frustrări, aspiră la divinitate, cu care vrea să
comunice, dar o face într-o manieră aparte, adică egoistă, sfidătoare, minimalizatoare. Această
sinceritate brutală dovedită de omul modern în încercarea lui de a primi harul ori de a provoca, chiar
printr-un gest profanator, apariţia lui Dumnezeu, constituie noutatea problematicii propuse de Arghezi.

Dar sacrilegiul e resimţit numai dacă avem în vedere perspectiva religioasă, canonică. Într-adevăr,
cei 150 de psalmi din “Vechiul Testament”, cei mai mulţi aparţinând lui David, tatăl înţeleptului rege
Solomon, sunt evlavioase cântece de preaslăvire a lui Dumnezeu. Arghezi nu-şi dezminte contradictoria
sa alcătuire, nu-şi maschează impulsurile antagonice, indiferent de ofensele eventuale pe care le va
provoca; ba chiar aceste ofense îi stimulează energia creatoare. Aşa că nu ne vor surprinde paradoxalele
manifestări ale eului liric în faţa divinităţii.

Simplificând, indicând extremele, atitudinea eului arghezian e când una umil-evlavioasă, când, cel mai
adesea, una titanică, de scandaloasă semeţie, căci se socoteşte un poet, deci un creator, dispus să-l
înfrunte trufaş pe Creator.