Sunteți pe pagina 1din 11

Sangele si elementele figurate

Difuzia (miscarea aleatorie a moleculelor unei substante din zonele cu concentratie mare in
zonele cu concentratie mica) nu este suficient de rapida pentru a asigura necesitatile
metabolice ale celulelor, in cazul unor distante mari (de exemplu o distanta de cateva celule).
De aceea organismele multicelulare au dezvoltat alte mecanisme pentru a transporta rapid
molecule pe distante lungi, intre celule interne si suprafata corpului si intre diversele tesuturi
si organe ale corpului. In lumea animala acest rol il are sistemul circulator, alcatuit din sange,
sistemul vascular (sistemul de vase interconectate prin care circula sangele) si inima (pompa
care determina curgerea sangelui). Impreuna, inima si vasele sangvine formeaza sistemul
cardiovascular.

Sangele
Sangele este constituit dintr-o componenta lichida, plasma sangvina si o componenta solida,
reprezentata de elementele figurate. Sangele indeplineste doua functii majore: transportul in
organism al: oxigenului si dioxidului de carbon, moleculelor nutritive, ioni (Na+, Ca2+,
HCO3-, etc), produsilor de excretie (uree, bilirubina, etc), hormoni si apararea organismului,
proces in care sunt implicate toate celulele albe ale sangelui.

Plasma sangvina contine apa (in proportie de peste 90%) in care sunt dizolvate substante
anorganice (in special ioni) si substante organice (proteine, substante nutritive, produsi de
metabolism, hormoni, etc). Plasma sangvina din care au fost indepartate proteinele de
coagulare reprezinta serul. Elementele figurate se pot clasifica in: celule rosii sau
hematii/eritrocite, celule albe (leucocite) si plachete sangvine sau trombocite.

Hematiile
Sunt cele mai numeroase elemente figurate, in jur de 4.8 x 106/mm3 la femei si 5.5 x
106/mm3 la barbati. Aceste valori pot varia in functie de factori precum starea de sanatate,
varsta, altitudine (peruvienii care traiesc la altitudini de peste 5.400 m pot avea pana la 8.3 x
106 hematii/mm3. Sunt celule anucleate, cu forma de disc biconcav. RBC se dezvolta in
hematopoieza din celule progenitoare eritroide. Pe parcursul procesului de maturare, celulele
produc hemoglobina pana ce aceasta ajunge sa reprezite 90% din greutatea uscata a celulei.
Celulele se matureaza in apropierea unui macrofag care va ingera nucleul eritrocitului.
Eritrocitele mature nu se divid (sunt celule diferentiate terminal). Traiesc aproximativ 120
zile, dupa care sunt distruse de celule fagocitare din ficat si splina. In fiecare secunda, in
organismul uman sanatos, mor aproximativ 3.000.000 hematii. Majoritatea fierului din
structura hemoglobinei este reciclat iar gruparea hem a hemoglobinei este degradata si
formeaza pigmentii biliari (bilirubina, biliverdina). Celulele rosii sunt responsabile cu
transportul oxigenului si dioxidului de carbon in organism. Transportul oxigenului: molecula
de hemoglobina este constituita din 4 polipeptide (doua lanturi alfa si doua lanturi beta)
fiecare dintre acestea fiind atasata la o grupare prostetica, denumita grupare hem. Fiecare
grupare hem contine un atom de fier care va lega o molecula de oxigen si se va forma
oxihemoglobina. Reactia este reversibila.

In conditii de temperatura scazuta, pH ridicat si presiune crescuta a oxigenului,


conditii care se regasesc in capilarele din plamani se formeaza oxihemoglobina. Sangele care
transporta oxigenul (sangele arterial) are o culoare rosu deschis, prezentei datorita
oxihemoglobinei. La nivelul tesuturilor, temperatura creste, pH scade, iar presiunea
oxigenului este scazuta si in aceste conditii, hemoglobina elibereaza oxigenul si leaga CO2.
Din acest motiv, sangele venos are o culoare rosu inchis. Transportul CO2: dioxidul de carbon
se combina cu apa si formeaza acidul carbonic care disociaza in protoni si anioni bicaronat.
95% din CO2 generat in tesuturi este transportat de hematii. Gazul patrunde si iese din celule
probabil prin difuzie prin canale din membrana plasmatica. In interiorul celulei aproximativ
50% din cantitatea de CO2 se leaga la hemoglobina (la alt situs decat cel de legare al
oxigenului), iar restul este convertit in ioni bicarbonat care ies din celula si protoni (H+) care
se leaga de partea proteica a hemoglobinei (in acest fel pH nu este modificat). Doar 5% din
cantitatea de CO2 din tesuturi este dizolvat si transportat direct in plasma. Scaderea numarului
de hematii sub limita normala poarta denumirea de anemie. Anemia poate reprezenta insa si o
scadere a cantitatii de hemoglobina din hematii. Cel mai adesea, principala cauza a anemiei o
reprezinta un aport alimentar de fier insuficient. Cresterea numarului de celule rosii peste
valoarea normala poarta denumirea de policitemie.

Leucocitele (celulele albe)


Sunt mult mai putin numeroase decat hematiile (4000-8000 /mm3). Sunt celule nucleate care
participa la apararea imuna a organismului. In functie de prezenta sau absenta granulatiilor
din citoplasma se clasifica in celule fara granulatii (limfocite si monocite) si granulocite
(celule cu granulatii): neutrofile, eozinofile si bazofile.

Limfocite
Toate limfocitele sunt produse in maduva osoasa (un organ limfoid primar). Daca devin
imunocompetente in maduva osoasa se numesc limfocite B (sintetizeaza anticorpi si
limfokine) iar daca devin imunocompetente in timus (un alt organ limfoid primar), se numesc
limfocite T (sintetizeaza doar limfokine). Exista mai multe tipuri de limfocite T, cele mai
comune fiind:

 limfocitele T inflamatorii care recruteaza macrofage si neutrofile la situsul unei


infectii sau al unei leziuni tisulare;
 limfocite T citotoxica (CTL) care ucid celule infectate cu virusuri si (probabil) celule
tumorale
 celule T helper - stimuleaza producerea de anticorpi de catre limfocitele B.

Monocite
Monocitele circula prin sangele periferic inainte de a emigra in tesuturi unde se transforma in
macrofage. In functie de organul in care sunt localizate au denumiri specifice. Astfel
macrofagele din ficat se numesc celule Kupfer, in creier se numesc celule microgliale, in os -
osteoclaste, etc. Macrofagele sunt celule mari, fagocitare care inglobeaza materiale straine
organismului sau celule si fragmente de celule ale organismului.

Neutrofile
Neutrofilele sunt elemente sangvine care raspund la semnale chemotactice si parasesc
capilarele printr-un proces complex care implica marginatia celulelor (apropierea de
endoteliul vaselor sangvine), atasarea la peretele vasului si iesirea din capilar prin spatiul
dintre celulele endoteliale (proces denumit extravazare sau diapedeza). Migrarea este
determinata de mai multi factori: substante produse de microorganisme, semnale emise de
celule participante la procesul inflamator, etc. De exemplu, interleukina 1 (IL-1) este eliberata
de macrofage in caz de infectii sau leziuni tisulare; histamina este produsa de bazofilele
circulante, celule mastocite si plachete sangvine si are ca efect dilatarea capilarelor si a
venelor. Neutrofilele sunt cele mai abundente celule albe. La nivelul tesuturilor infectate,
neutrofilele anihileaza organismele invadatoare (ex. bacterii) si apoi le ingera prin fagocitoza.
Acest proces are loc in permanenta chiar si la persoanele sanatoase. Neutofilele tin sub control
populatiile de bacterii comensale existente in mod normal in organismul uman in colon,
cavitatea bucala sau la nivelul gatului. In cazuri patologice, cand numarul de neutrofile scade
(radiatii, chemoterapie, stress), aceste bacterii scapa de sub control, prolifereaza excesiv si
apar infectiile oportuniste.
Eozinofile
Numarul de eozinofile este in mod normal cuprins intre 0 si 450/mm3. Numarul lor creste in
anumite boli, in special in cazul parazitozelor, mai ales in cazul parazitilor mari. Granulele
eozinofilelor contin substante citotoxice, care sunt eliberate asupra parazitului. Printre
substantele din granule se numara proteina bazica majora (MBP - major basic protein),
proteine cationice, peroxidaza, arilsulfataza B, fosfolipaza D si histaminaza. Acest amestec
este capabil sa distruga membranele parazitului.

Bazofile
Bazofilele sunt celule nefagocitare care, atunci cand sunt activate elibereaza numerosi
compusi din granulele bazofile din citoplasma lor. Joaca un rol major in raspunsurile alergice,
in special in cazul reactiilor hipersenzitive de tip I. Bazofilele sunt implicate in raspunsul
anafilactic. Anafilaxia este o reactie de hipersensibilitate specifica, care apare la a doua
expunere la acelesi antigen. Forma cea mai grava este socul anafilactic. O buna definitie
clinica a reactiei anafilactice tine cont de prezenta a doua manifestari severe: dificultatea
respiratorie (prin edem laringian sau criza de astm) si hipotensiunea. Numarul bazofilelor
creste si in timpul infectiilor. Granulele contin o serie de mediatori: histamina, serotonina,
prostaglandine si leukotriene, cu rol de a creste fluxul sangvin in zona lezata.

Plachete sangvine
Plachetele sunt fragmente de celule produse din megacariocite si sunt implicate in procesul de
coagulare. In cazul lezarii unui vas de sange, plachetele sangvine se dispun intr-o retea de
fibrina insolubila formand cheagul sangvin. In mod normal sunt in numar de 150.000-350.000
/ mm3. Numarul lor este reglat prin mecanisme homeostatice (feedback negativ). Atunci cand
numarul plachetelor scade sub 50.000 apar probleme de coagulare.

TROMBOCITE
Info,
cuprins

  Trombocitele numite şi plachete sanguine sunt cele mai mici elemente figurate (au
diametrul de 2- 5μ). Ele nu au o structură celulară propriu-zisă (nu prezintă nucleu şi
corpusculi cu capacitatea de a realiza un metabolism activ), reprezentând mai
degrabă fragmente citoplasmatice (organite), care prezintă activitate electrică (sunt
purtătoare de sarcini). Ele îndeplinesc un rol activ în procesul de coagulare a
sângelui şi în retracţia cheagurilor formate.
  Forma trombocitelor este rotundă sau rotund-ovală şi plată.

Trombopoieza

  Trombopoieza reprezintă una din laturile hematopoiezei, în urma căreia se


formează trombocitele.
  Din hemohistoblast, prima celulă  care se dezvoltă în seria trombocitară este
megacarioblastul. Megacarioblastul, care se formează în măduva roşie a oaselor,
este o celulă mare şi uninucletă, din care prin mitoză se formează megacariocitul.
Megacariocitul reprezintă o celulă mai mare decât cea de origine, fiind uninucleată
la început (stadiu de premegacariocit) şi polinucleată la maturitate. Megacariocitul
complet matur este o celulă gigantică, având diametrul de 40-75μ.
  Megacariocitul prezintă o citoplasmă abundentă, cu un pH slab alcalin, în care
nucleii, în timpul creşterii celulare, se divid simultan. Megacariocitele sunt elemente
fixe ale măduvei osoase. Ele îşi elimină în curentul sanguin, la maturitate, numai
mugurii citoplasmatici, care reprezintă de fapt trombocitele (Th. C. Ruch şi J. F.
Fulton).
Rolul antihemoragic al trombocitelor

  Trombocitele îşi exercită funcţia antihemoragică pe trei căi principale:


  - iniţierea coagulării,
  - vasoconstricţie locală,
  - formarea unui tampon mecanic.
  Suprafaţa trombocitelor poartă o sarcină electrică negativă, astfel încât, în mod
normal, ele sunt respinse de endoteliul vascular, încărcat cu aceeaşi sarcină.
Trombocitele, în acelaşi timp, se resping şi între ele. De asemenea ele sunt în
corelaţie cu tensiunea oxigenului din sânge (aşa se explică numărul mai mare de
trombocite în sângele arterial şi în sângele pulmonar). Prin lezarea unui ţesut, pereţii
interni din vasele sanguine afectate, îşi reduc cu mult potenţialul electric. Într-o astfel
de situaţie, trombocitele sunt atrase spre locul lezat şi datorită suprafeţei lipicioase,
aderă de peretele vascular. Odată cu aderenţa are loc şi aglutinarea (alipirea)
trombocitelor între ele. Aglutinarea conduce cu sine la dezintegrarea trombocitelor,
care pun în libertate o substanţă, numită tromboplastina, care în prezenţa calciului,
declanşează mecanismul coagulării. Tot din dezintegrarea trombocitelor, care, pe
parcursul acestui proces, pun în libertate enzime reunite sub denumirea de
tromboplastină sau trombokinază. Trombokinaza acţionează asupra protrombinei,
care trece în trombină. Trombina reprezintă un ferment care  transformă, în prezenţa
calciului,  fibrinogenului în fibrină. În acest mod se  declanşează mecanismul
coagulării.

  Tot din dezintegrarea trombocitelor,  rezultă serotonina, hormon tisular cu o


puternică acţiune vasoconstrictoare locală. Înainte de dezintegrarea totală, între 
trombocitele aglutinate, se depune fibrină, care provin din plasmă. Aderarea
trombocitelor la locul leziunii şi impregnarea lor cu fibrină, acţionează ca un tampon
mecanic pentru vasele rupte, prevenind hemoragia prelungită.
  După iniţierea procesului de coagulare, reţeaua de fibrină, prinde ca într-un năvod
prelungirile trombocitelor, formându-se cheagul (trombusul). Trombocitele prin
aderarea şi aglutinarea în zonele endoteliului lezat al vaselor de sânge formează
aşa numitele plăci sau plachete albe. Pe aceste plăci albe se depune ulterior
cheagul (Th. C. Ruch şi J. F. Fulton).

Rolul trombocitelor în retracţia cheagurilor

  În absenţa trombocitelor, cheagul format nu se desprinde de vasul care îl conţine.


Înainte de dezintegrarea finală, placa trombocitară se desprinde de pe endoteliu,
împreună cu întreg cheagul. În această situaţie, reţeaua de fibrină devine mai
compactă strângând cheagul.

Tromboza, anticoagulantele şi antiagregantele plachetare

  Dacă numărul, aderenţa sau răspunsul trombocitelor este exagerat, mai ales în
prezenţa şi a altor factori (încetinirea locală a circulaţiei) se produce o tromboză
intravasculară (un cheag care astupă (înfundă) vasul de sânge).
  Instalarea trombozei este împiedicată de către antiagregantele plachetare, care
inhibă formarea plăcilor albe, precum şi de către anticoagulante, care inhibă
procesul de coagulare (antiagregantele plachetare şi anticoagulantele sunt principii
antitrombozice). Rezultă deci, că formarea trombusului, atât de des implicat în
infarcte şi în accidentele cerebrale, are 2 principale cauze; conglomerarea excesivă
a trombocitelor şi vâscozitatea prea mare a sângelui, care prezintă o încărcătură
mare de fibrine.
  Principiile antiagregante plachetare, faţă de anticoagulante,  prezintă avantajul de
a nu fluidifica excesiv sângele şi deci, de a nu predispune la hemoragii [vezi şi
antiagregante plachetare - plante medicinale].

Numărul trombocitelor

  Numărul trombocitelor, raportat la un volum constant de sânge, dă indicaţii în


legătură cu starea de sănătate, Numărul normal de trombocite este cuprins între
100000 - 500000/microlitru (mm3). Deoarece trombocitele nu sunt repartizate
uniform (în sângele pulmonar ele sunt mai numeroase iar în sângele venos mai
puţine) la analizele obişnuite se vor calcula numărul de trombocite din sângele
arterial al unui membru superior. Valoarea  normală în acest caz este cuprinsă între
150000 - 300000 (400000 - după alte evaluări).

Valoare scăzută Valoare normală Valoare crescută


(trombocitopenie) (trombocitoză)

  sub 100000   150000 - 300000  peste 450000

  • Valoarea mică a numărului de trombocite

  Numărul trombocitelor scade când se trece brusc de la poziţia orizontală la cea


ortostatică, la începutul fluxului menstrual (scade uneori cu 50%), în urma
transfuziilor, în caz de radioterapie sau chimioterapie, la expunerea la raze
ultraviolete, dar şi în unele afecţiuni ca: anemie hemolitică, hepatită, leucemie,
prezenţa unor anticorpi care distrug trombocitele. Când numărul de trombocite
scade sub nivelul de 100000/mm3 (trombocitopenie), creşte riscul apariţiei unor
hemoragii.

  • Valoarea mare a numărului de trombocite

  Valoarea numerică a trombocitelor creşte mai mult sau mai puţin, în urma unui
efort fizic intens, odată cu creşterea altitudinii şi cu scăderea temperaturii
ambientale, în caz de deshidratare, în stres, în urma unor traumatisme, la sfârşitul
perioadei menstruale, în timpul travaliului. De asemenea, această valoare apare
crescută în unele stări deteriorate ale organismului,  ca: anemia feriprivă, anumite
cancere, infecţii, reumatism, inflamaţii de orice natură,  leucemie mieloida cronica,
posthemoragie, splenectomie. Valoarea prea ridicată a numărului de trombocite
(trombocitoză), dacă se menţine mai mult timp, poate conduce la apariţia de
cheaguri, cu posibile consecinţe grave (tromboflebită, infarct, accidente cerebrale).

Info,
TROMBINA
cuprins

  Trombina este o enzimă sanguină, de origine hepatică, care în prezenţa calciului, 


realizează transformarea fibrinogenului în fibrină. Prin această acţiune, trombina se
dovedeşte a fi un factor important în coagularea sângelui.

Protrombina şi trombina

  În sânge, în condiţii normale, trombina nu este prezentă. În schimb circulă


precursorul ei; protrombina. Trecerea protrombinei în trombină se realizează doar
când în flux apar anumite enzime, reunite sub denumirea de Trombokinază sau
tromboplastină. Trombokinaza este elaborată de către trombocitele aflate în curs de
dezintegrare, reprezentând principala iniţiatoare a coagulării.
  Schema coagulării sângelui este redată mai jos.

Timpul de trombină

  Timpul de trombină, reprezintă o măsurătoare, prin care se stabileşte durata


coagulării sângelui, exprimată în secunde, în prezenţa trombinei. Această analiză se
efectuează în scopul depistării disfibrinogenemiilor  sau disfibrinemiilor (boli în care
se constată defecte ale fibrinogenului sau ale fibrinei).

Hematopoieza

  Hematopoieza este un ansamblu de procese succesive prin care se formează şi se


dezvoltă elementele figurate (celulele sanguine) (vezi imaginea 7). Deoarece
celulele sanguine mature circulante au o viaţă limitată, înlocuirea lor în mod
continuu, necesită existenţa unor celule precursoare capabile să se multiplice, să se
diferenţieze şi să se maturizeze până la dobândirea funcţiilor caracteristice.
  Toate elementele figurate, îşi au originea primordială în hemohistoblast (celula
stem multipotentă), celulă capabilă să se multiplice şi apoi să se diferenţieze în
celule stem unipotente (celule orientate către una din seriile sanguine), aşa cum
sunt celulele stem eritropoietică, granulo-monocitopoietică, trombociopoietică şi
limfopoietică.
  În primul trimestru de viaţă intrauterină, chiar din a III-a săptămână, începe să se
formeze celulele sanguine primitive, iar apoi, din luna a II-a, activitatea
hematopoietică este preluată de către ficat şi de splină. Din luna a VI - a, măduva
osoasă preia treptat această funcţie generatoare.
  La adult, hematopoieza se realizează aproape în totalitate, în măduva vertebrelor,
a coastelor, în interiorul oaselor late şi în extremitatea celor lungi. Doar monocitele şi
limfocitele au o altă origine; sistemul reticulo-endotelial, respectiv ganglionii limfatici
(vezi imaginea 8)
  Întregul proces hematopoietic se află sub control neuroendocrin.
  Principiile capabile să stimuleze hematopoieza, se  numesc hematopoietice.
  Dintre  laturile hematopoiezei, aceea prin care se formează globulele roşii, poartă
denumirea de eritropoieză, iar aceea prin care se formează trombocitele, se
numeşte trombopoieză.

S-ar putea să vă placă și